Municipiul Drobeta-Turnu Severin se află în partea de Sud Vest a României, în provincia istorică Oltenia, este reşedinţa judeţului Mehedinţi, situat pe stânga fluviului Dunărea, la ieşirea acestuia din defileul Porţile de Fier, pe malul lacului de acumulare Porţile de Fier I, la 65 m altitudine, la intersecţia paralelei de 44°38′ latitudine nordică cu meridianul de 22°33′ longitudine esticã, la graniţa cu Serbia; 106 707 loc. (1 ian. 2019): 51 074 de sex masc. şi 55 633 fem. Supr.: 54,7 km2, din care 16,6 km2 în intravilan; densitatea: 6 428 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul de 92 617 loc., 84 607 persoane (91,4%) erau români, 549 rromi (0,6%) şi 7 461 loc. (8,3%) aparţineau altor etnii (germani, sârbi, maghiari, turci, greci, chinezi, cehi, italieni, evrei ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 84 100 ortodocşi (90,8%), 363 romano-catolici (0,4%), 206 baptişti (0,2%) şi 7 498 loc. (8,1%) aparţineau altor confesiuni (penticostali, adventişti de ziua a şaptea, martorii lui Iehova, musulmani, creştini după evanghelie, greco-catolici, reformaţi ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclaratã. Oraşul Drobeta-Turnu Severin este un important port fluvial şi nod rutier şi dispune de o staţie de cale ferată inaugurată la 5 ianuarie 1875. Activitatea economicã se remarcă prin exploatarea materialelor de construcţii (balast, calcar, gresii, marne, în localitatea componentă Gura Văii şi nisip cuarţos, în localitatea componentã Schela Cladovei), prin existenţa a două centrale electrice şi de termoficare şi a unei mari hidrocentrale, cu o putere instalatã de 2 100 MW, din care 1 050 MW aparţin României, restul celor 1 050 MW aparţinând Serbiei. Această hidrocentrală, cea mai mare de pe fluviul Dunărea, face parte din complexul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I construit în perioada 7 septembrie 1964- septembrie 1971 de cãtre România în colaborare cu Iugoslavia în zona localitãţilor Gura Văii (pe malul românesc) şi Šip (pe teritoriul sârbesc). În cadrul întreprinderilor industriale din oraş se mai produc nave fluviale, vagoane de cale ferată pentru mărfuri, aparate de măsură şi control, anvelope, celulozã şi hârtie, tricotaje, confecţii, mobilã, placaj, furnir, plăci fibro-lemnoase, preparate din carne şi lapte, spirt, ţigarete ş.a. Muzeul “Porţile de Fier”, cu peste 50 000 de exponate organizate pe secţii de istorie, ştiinţele naturii, artă plastică şi etnografie; Muzeu de Artă. Biblioteca judeţeană “I.G.Bibicescu” (fundată în 1921) cu peste 265 000 volume. Teatru.
Istoric
Săpăturile arheologice efectuate în arealul oraşului au scos la ivealã cele mai vechi urme de locuire, respectiv din Paleolitic şi Neolitic. Din Epoca bronzului au fost recuperate fragmente ceramice, aparţinând culturii Gârla Mare (secolele 15-13 î.Hr.). Au mai fost identificate vestigiile unui bordei din Epoca fierului (secolele 5-4 î.Hr.) şi resturi de ceramicã dacicã. Pe locul actualului oraş a existat în Antichitate aşezarea dacică numită Drobeta, menţionatã de Ptolemeu în scrierile sale. În timpul Primului Război Daco-Roman (101-102), împăratul roman Traian a înfiinţat la Drobeta un mare şi important centru militar (rãmas sub administraţie romanã pânã în secolul 3 d.Hr.), folosit ulterior ca bazã de pornire în cel de-al Doilea Război Daco-Roman (105-106). În anii 103-105 aici a fost construit (cu ajutorul legiunilor romane), dupã planurile arhitectului Apolodor din Damasc, podul din piatrã peste Dunăre, care măsura 1 134,9 m lungime şi 14,55 m lăţime, susţinut de 20 de piloni hexagonali construiţi din piatră brută şi cărămidă cu liant hidraulic. Podul era suspendat deasupra apei la o înãlţime de 19 m şi era prevăzut cu arcade de 33 m lãrgime între stâlpii de susţinere. Castrul roman, de mari dimensiuni (137,50 x 123 m), situat în imediata apropiere a podului, menit sã-i asigure paza, a avut circa cinci faze constructive începând cu anul 101 şi terminând cu refacerea lui la sfârşitul secolului 5 (castrul a fost distrus, probabil, de avari, la începutul secolului 7). Aşezarea civilă care a luat naştere în jurul castrului s-a contopit cu aşezarea dacică, ea înregistrând o dezvoltare rapidă după ridicarea sa la rang de municipiu, în anul 121, din ordinul împăratului roman Publius Aelius Hadrianus. Aşezarea apare menţionată epigrafic în anul 145 cu numele Municipium Aelium Hadrianum Drobetensium. În anul 193, împăratul Septimius Severus a ridicat această aşezare la rang de Colonia. Dupã retragerea administraţiei şi a armatelor romane (în perioada 271-275), aşezarea civilã şi castrul militar au continuat sã existe neîntrerupt pânã cãtre mijlocul secolului 5 (442-447), când au fost distruse de nãvãlirea hunilor conduşi de Attila. Ulterior, Drobeta s-a refãcut şi a devenit un mare centru comercial şi meşteşugãresc, cu un oficiu vamal şi fiscal pentru mãrfurile care circulau pe aici, localitatea fiind menţionatã ultima oarã în vremea împãratului bizantin Iustinian I cel Mare (527-565) cu numele Theodora, dupã numele soţiei sale. Totodatã, Iustinian I cel Mare a dat dispoziţie sã se construiascã aici un puternic turn de apãrare, menţionat în documentele vremii cu denumirea de “Turnul Theodorei”. Pe ruinele castrului roman s-a dezvoltat în secolul 10 o aşezare de bordeie, cu vetre deschise. Sãpãturile arheologice au scos la ivealã ruinele termelor romane, cãrãmizi cu ştampila Legiunii a V-a Macedonica ş.a., precum şi fragmente de ceramicã striatã, de tip balcano-dunãrean, aparţinând culturii Dridu (secolele 8-11), care atestã o intensã locuire a acestei zone. În secolele 13-16, aici a existat o puternicã cetate (Castrum Zeurini), menţionatã documentar în “Diploma Ioaniţilor”, în anul 1247. În anul 1230, aici s-a construit o importantã unitate militar-administrativã cu rol defensiv antiotoman, numitã Banatul de Severin, care cuprindea sudul Banatului, regiunea Severinului şi o micã parte din vestul Olteniei, care avea un conducãtor ce purta titlul de ban. Primul ban de Severin a fost un oarecare Luca, menţionat documentar în anul 1233. Aceastã unitate este cea de-a patra formaţiune politicã feudalã româneascã din Oltenia, menţionatã documentar cu numele Terra Zeurino (Ţara Severinului) alãturi de Ţãrile lui Farcaş, Ioan şi Litovoi. În 1524, localitatea a fost atacatã devastator şi ocupatã de cãtre oştirile otomane (care au distrus cetatea), rãmânând sub dominaţia acestora timp de circa 300 de ani. Reconstruit în urma unui decret din 22 aprilie 1833 emis de generalul Kiseleff, dupã planurile arhitectului român de origine catalanã, Xavier Villacrosse, oraşul a devenit capitalã de judeţ în anul 1841, funcţie pãstratã pânã în 1950 şi reluatã la 17 februarie 1968, o datã cu reorganizarea administrativ-teritorialã a României. La 17 februarie 1968, oraşul a fost declarat municipiu şi a redevenit reşedinţa judeţului Mehedinţi. Pânã la 15 mai 1972, municipiul s-a numit Turnu Severin. În prezent, municipiul are în subordine administrativã 3 localitãţi componente: Dudaşu Schelei, Gura Vãii şi Schela Cladovei.
Monumente
Ruinele castrului roman Drobeta, de mari dimensiuni (137,50 x 123 m), datând din secolele 2-5, în cadrul căruia au fost identificate curţi, camere de locuit pentru ofiţeri, un Praetorium (reţedinţa comandantului), un altar, depozite de muniţii şi alimente, un mare edificiu al termelor etc. Zidurile de incintă ale castrului aveau 3 m înãlţime, 1,50 m grosime şi erau străjuite de 4 turnuri la colţuri; ruinele Turnului de apărare, numit “Turnul Theodorei”, de formă circulară, datând din secolul 6; ruinele unuia dintre picioarele podului lui Traian; ruinele termelor romane (desoperite în 1936); ruinele cetăţii medievale (secolele 13-16) în care se găsesc fundaţiile a două bazilici romanice paleocreştine, datând din perioada romană târzie; mănăstirea Vodiţa, aflată în arealul fostei localităţi componente Vârciorova, situatã la 17 km Vest de muncipiul Drobeta-Turnu Severin, este cea mai veche ctitorie voievodală de pe teritoriul actual al României, înfiinţată în anii 1370-1372 prin strădania călugărului Nicodim de la Muntele Athos (stabilit în Ţara Românească) cu sprijinul material al domnului Vladislav I (Vlaicu). Ulterior, mănăstirea Vodiţa a primit numeroase danii din partea domnilor Dan I, Mircea cel Bãtrân, Dan II, Vlad Dracul, Radu cel Frumos, precum şi din partea lui Ştefan Lazarovic, despotul Serbiei, care a dăruit acestei mănăstiri zece sate sârbeşti. Biserica mănăstirii Vodiţa a fost refăcută în anul 1500 din iniţiativa domnului Radu cel Mare şi rezidită din temelie în 1689 de aga Cornea Brăiloiu şi restauratã în 1705 prin osârdia egumenului Athansie de la Mănăstirea Tismana. După Războiul Ruso-Turc din anii 1716-1718, care s-a desfăşurat în mare parte pe teritoriul Ţării Româneşti, mănăstirea Vodiţa a cunoscut o perioadă de decădere, după care a căzut în ruinã (fapt consemnat la 5 septembrie 1891 cu prilejul vizitei canonice efectuată în această zonă de episcopul Ghenadie al Râmnicului). În prezent biserica şi clădirile anexe ale fostei mănăstiri Vodiţa sunt în ruină, dar în apropiere de aceste ruine a fost reînfiinţată o mănăstire de călugări în ianuarie 1991 cu acordul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Corpul de chilii, casa stăreţiei, trapeza şi alte anexe au fost construite în perioada 1991-1995, iar în anii 1995-2001 a fost construită biserica din lemn cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, cu elemente aparţinând stilului maramureşan, sfinţită la 29 iulie 2001; bisericile cu hramurile “Adormirea Maicii Domnului”-Maioreasa, ctitorie din anii 1842-1856 a maiorului Ion Ciupegea şi a soţiei sale, Dumitrana, cu adăugiri din anii 1882, 1902 şi 1906, “Sfântul Ioan Botezãtorul”-Grecescu, ctitorie din perioada 1866-1873 a familiei de boieri Ion şi Ioana Grecescu, cu picturi murale interioare originare, în stil neoclasic, realizate de Gheorghe Tattarescu, şi “Sfântul Gheorghe”, construită în etape din anul 1936 pânã în 1958, în stil bizantin, cu trei turle şi catapeteasmă din lemn de tei, şi picturi murale interioare executate în frescă de Emil Ivănescu din Curtea de Argeş; catedrala romano-catolică, construitã în stil neogotic în anii 1887-1903, cu un turn de 28 m înălţime; Sinagogă de rit sefard (secolul 19); castelul de apă, edificiu construit în anii 1912-1914 dupã proiectul inginerului Elie Radu; Palatul Culturii, ridicat în anii 1909-1924 după planul arhitectului Grigore Cerchez; Hala de alimente “Radu Negru” (1904-1905); Monumentul lui Traian, realizat în 1906 de sculptorul D. Franassovici; busturile lui Ştefan Paulian (operă a sculptorului George D. Anghel din 1932-1946) şi al lui Al. Burileanu, realizat de sculptorul Fr. Storck în 1889.
