Date generale
Oraşul Ocna Sibiului se află în partea centrală a României, în provincia istorică Transilvania, în zona central-vestică a judeţului Sibiu, în regiunea de Nord Vest a Depr. Sibiu, la contactul cu Pod. Hârtibaciului, la 408 m alt., pe cursul superior al râului Vişa, la intersecţia paralelei de 45°52′54′′ latitudine nordică cu meridianul de 24°03′41′′ longitudine estică, la 16 km Nord Vest de municipiul Sibiu. Din punct de vedere demografic, Ocna Sibiului face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 4 284 loc. (1 ian. 2019), din care 2 152 loc. de sex masc. şi 2 132 fem. Supr.: 85,2 km2, din care 4,0 km2 în intravilan; densitatea: 1 071 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 3 562 loc., 3 001 persoane erau români (84,3%), 325 maghiari (9,1%) şi 236 loc. (6,6%) aparţineau altor etnii (rromi, germani ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 2 924 ortodocşi (82,1%), 290 reformaţi (8,1%), 50 romano-catolici (1,4%) şi 298 loc. (8,4%) aparţineau altor confesiuni (creştini după evanghelie, penticostali, greco-catolici, baptişti, luterani, Martorii lui Iehova ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Staţie de c.f. pe linia Sibiu – Ocna Sibiului – Şeica Mare – Mediaş, construitã în perioada 1868-1872, inauguratã la 11 oct. 1872. Zăcăminte importante de sare gemă, sub forma unei cupole elipsoidale cu axa mare în lungime de 1,3 km, axa mică de 600 m şi adâncimea de 1,2 km, exploatate din perioada stăpânirii romane (101-275) şi până în anul 1932. Producţie de mobilă, de tacâmuri din inox şi de obiecte de uz casnic, de produse lactate şi de panificaţie. Fermă avicolă. Culturi de hamei. Bibliotecă orăşenească, inaugurată în anul 1957, în prezent cu peste 23 000 de volume. Oraşul Ocna Sibiului este o importantă staţiune balneoclimaterică, inaugurată oficial la 2 sept. 1846 (cu băi reci), extinsă şi reamenajată în anii 1847-1852 şi inaugurată din nou la 20 iun. 1858. Primele cercetări ştiinţifice asupra apelor sărate de aici au fost efectuate în anul 1820, de către medicul Pataki Samuel, iar primele amenajări au fost făcute în 1846, în jurul lacurilor Horea, Cloşca şi Crişan. Pavilionul central al băilor a fost construit abia în anii 1906-1909, azi declarat monument istoric, staţiunea funcţionând sezonier până în anul 1948, când a fost declarată staţiune balneoclimaterică de interes naţional, cu funcţionare permanentă. Staţiunea beneficiază de un climat de depresiune intracolinară, cu veri plăcute (temp. medie a lunii iul. este în jur de 20°C) şi ierni reci (în ian. medii termice de -4°C) şi precipitaţii medii anuale care însumează c. 700 mm. Factorii naturali de cură sunt climatul sedativ, izvoarele cu ape minerale clorurate, sodice, bromurate, calcice, magneziene, uşor bicarbonatate, izotone, nămolurile sapropelice şi cele 16 lacuri antroposaline, helioterme, cu ape clorurate, cu o concentraţie între 180 şi 400 g/l, sodice, hipotone, cantonate în craterele minelor de sare prăbuşite în sec. 18–19. Staţiunea Ocna Sibiului este indicată pentru tratarea afecţiunilor reumatismale, posttraumatice (stări după entorse, luxaţii şi fracturi, operaţii pe muşchi, oase şi articulaţii), neurologice periferice şi centrale (pareze uşoare, schele minore după polineuropatii sau poliomielită), ginecologice (cervicite şi metroanexite cronice, sterilitate secundară, insuficienţă ovariană), dermtologice, metabolice şi de nutriţie ş.a. În cadrul staţiunii funcţionează un Complex balnear cu două hoteluri, o bază de tratament (Pavilionul central al băilor), reabilitată şi modernizată recent, şi o bază de agrement. Prăbuşirea tavanelor mai multor mine de sare de-a lungul secolelor 18 şi 19 a determinat formarea în craterele acestora a 16 lacuri cu apă sărată, cu concentraţii între 180 şi 400 g/litru de apă (cele mai sărate lacuri din Europa), suprafaţa totală a acestor lacuri însumând 35 700 m2, cu un volum total de 265 700 m3. Din totalul celor 16 lacuri, 10 au apă sărată, patru au apă dulce, iar două (lacurile Trestiilor şi Austel) au dispărut ca urmare a colmatării. Cele mai importante lacuri sunt: Avram Iancu sau Ocna Pustie, format în craterul salinei Fodina Maior (Grosse Grube), are o suprafaţă de 2 649 m2, salinitatea 180-200 g/l şi 132,50 m adâncime (cel mai adânc lac antroposalin din România şi din Europa); Brâncoveanu (567,50 m2, 37 m lungime, 32,50 m lăţime, 13,60 m adâncime şi salinitatea 360-400 g/l – cel mai sărat lac din România), cu malurile taluzate în anul 2010; Cloşca (86 m lungime, 47,70 m lăţime, 34,55 m adâncime); Crişan (57,80 m lungime, 41 m lăţime şi 44 m adâncime); Gura Minei, format în craterul minei Ignaţiu, în anul 1931 (969,33 m2 şi 27 m adâncime); Horea (99,50 m lungime, 38 m lăţime, 44,50 m adâncime, volum 11 813 m3); Lacul fără fund, format în anul 1775 prin prăbuşirea minei Francisc (50 m diametru, 1 665 m2 şi 32 m adâncime – declarat rezervaţie hidrogeologică întrucât manifestă pregnant fenomenul de heliotermie: vara, temp. apei la supr. este de 24,5°C, la 2,5 m ad. ajunge la 31,4°C, iar sub 3 m ad., temp. scade la 14–12°C, devenind constantă spre fundul lacului; în acest lac vieţuieşte o specie de crustaceu numită Artemia salina); Inului (46 m adâncime); Mâţelor (1 232,50 m2, 74,70 m adâncime, salinitatea la suprafaţă 34 g/l şi 323 g/l la 8,50 m adâncime); Ocniţa, format în craterul salinei Fodina Minor, în anul 1817 (7 494,80 m2, 145 m lungime, 77,50 m lăţime, 83 m adâncime – al doilea după lacul Avram Iancu, salinitatea 170-260 g/l); Pânzelor, format în craterul salinei Joseph, în 1780; Rândunica, format în craterul salinei “Sfântul Ioan Nepomuk”, în anul 1877 (2 149 m2, 46,54 m adâncime); Vrăjitoarelor, în prezent pe cale de înmlăştinire (0,25 m adâncime). La Ocna Sibiului s-a născut actorul Emil Hosu (1941-2012), iar în satul Topârcea s-a născut cântăreaţa de muzică populară Lucreţia Ciobanu (1924-2015). Turism balnear.
Istoric
În perimetrul oraşului Ocna Sibiului, în zona Dealului Greavu, au fost descoperite (1959) vestigiile unor aşezări omeneşti datând din Paleoliticul mijlociu (unelte din piatră şlefuită), din Neoliticul târziu (fragmente de ceramică pictată, cu elemente geometrice – romburi, pătrate, triunghiuri), din Epoca bronzului (o necropolă de incineraţie, aparţinând culturii materiale Wietenberg (sec. 16–13 î.Hr.), din cea a fierului şi din perioada daco-romană (urmele unei aşezări daco-romane şi ale unui castru roman, în care staţionau detaşamente legionare care păzeau ocnele de sare şi drumul comercial cu sare către Apulum). În timpul regelui ungur Geza II (1141-1162), au fost colonizaţi unguri şi germani (saşi) ca muncitori la ocnele de sare, în anul 1224, regele ungur Andrei al II-lea (1205-1235) a dăruit această aşezare saşilor din Sibiu, în anul 1263 aşezarea apare menţionată documentar, prima oară, cu numele Terra Wyz, apoi cu denumirea maghiară Vizanka şi cu cea germană Salzburg (nume legat de existenţa zăcămintelor de sare), iar în timpul regelui ungur Ştefan al V-lea (1270-1272), Vizanka a obţinut rangul de aşezare liberă, scoasă de sub administraţia saşilor din Sibiu. În anul 1346, aşezarea a fost ridicată la rang de târg (oppidum), datorită comerţului cu sare, în 1375 ungurii au ocupat zăcămintele de sare, alungându-i pe saşi, iar pe alţii asimilându-i, în 1493 localitatea a fost devastaată şi incendiată de turci, iar în 1802 a fost mistuită parţial de un incendiu. În anul 1849, Ocna Sibiului a fost sediul armatei revoluţionare maghiare, condusă de generalul polonez Jósef Bem, însoţit de Petőfi Sándor ca aghiotant – armată pe care a înfrânt-o armata imperială austriacă. În perioada Imperiului Austro-Ungar (1867-1918), populaţia din Ocna Sibiului a fost supusă unor restricţii, care au încetat o dată cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918, când Ocna Sibiului a intrat în componenţa Regatului României. În anul 1896, la Ocna Sibiului mai exista o singură mină de sare în exploatare, iar în 1931 a fost închisă ocna “Sfântul Ioan Nepomuk” – ultima care mai exista în exploatare la acel moment. La recensământul din 1910, Ocna Sibiului figura ca oraş (comună urbană), în perioada 1929–1968 a fost trecută în rândul aşezărilor rurale, iar la 17 febr. 1968 a fost declarată din nou oraş. În iunie 1998, oraşul a fost afectat de puternice alunecări de teren. În prezent, Ocna Sibiului are în subordine ad-tivă satul Topârcea.
Monumente
Biserica cetate, declarată monument istoric în anul 2010, a fost construită în stil romanic, în etape, în perioada 1240–1280, cu nava centrală având bolţi gotice pe nervuri în reţea (din sec. 16), amvon din anul 1515, strane din 1767, bazoreliefuri şi picturi murale interioare executate în stilul Renaşterii, în 1522, de Vincentius Cibiniensis. Biserica a fost fortificată în sec. 15 şi are un turn masiv, de 40 m înălţime, cu un ceas instalat în 1787. Biserica a fost parţial distrusă de marea invazie mongolă din anul 1241 şi refacută din 1242 până în 1280, iar din 1569 aparţine cultului reformat-calvin; biserica ortodoxă, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, declarată monument istoric în anul 1957, a fost construită în anii 1698–1701, prin grija şi pe cheltuiala domnului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, pe temelia unei vechi biserici, ctitorită de Mihai Viteazul în 1599 şi incendiată de turci în 1693. Biserica păstrează picturi murale interioare din 1723 intre care se remarcă tabloul votiv în care sunt înfăţişate figurile domnilor Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu. Biserica a fost supusă unor transformări şi refaceri în anul 1895; bisericile ortodoxe cu hramurile „Schimbarea la Faţă”, construită în perioada 1790–1820, dominată de un Turn-clopotniţă pătrat, luminat de patru ferestre, plasat pe pronaos şi înconjurată de un zid de incintă, şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” , datând din anul 1810, pictată în 1827, repictată în tempera, în anii 1922-1923 şi renovată în 1970-1972, decorată la exterior cu un brâu median, zimţat, şi ocniţe pictate. În satul Topârcea se află biserica ortodoxă cu hramul „Buna Vestire” (26 m lungime, 10 m lăţime), construită în 1762, pe locul uneia din lemn, cu picturi murale interioare, executate în frescă de zugravii Petru şi Nicolae, în anii 1785-1789, reparată în anii 1843, 1902, 19026, declarată monument istoric în anul 2010.