MARAMUREŞ, Depresiunea ~, depresiune intramontană de origine complexă (tectonică, de baraj vulcanic şi de eroziune diferenţială), situată în partea de Nord a Carpaţilor Orientali, între M-ţii Oaş, Gutâi, Lăpuş şi Ţibleş (la Vest, Sud Vest şi Sud), M-ţii Rodna (la Sud Est), M-ţii Maramureş (la Est şi Nord Est, care domină depresiunea prin mai multe abrupturi petrografice) şi graniţa cu Ucraina (la Nord). Este drenată, pe direcţia Sud Est-Nord Vest, de râurile Iza şi Vişeu cu afluenţii lor (densitatea reţelei hidrografice în arealul depresiunii este de 0,70–0,90 km/km2). Suprafaţa: circa 3 800 km2. Lungimea: circa 85 km; lăţimea maximă: 25 km. Prezintă un relief complex, cu altitudini medii de 600–800 m, format din piemonturi şi glacisuri întinse (Săpânţa, Sarasău, Botiza, Săcel, Borşa ş.a.), măguri şi coline sculptate în formaţiunile paleogene şi miocene şi în acumulările levantin-cuaternare (Piatra Băiţei 1 035 m, Arşiţa 1 121 m, Voloşanca 929 m ş.a.), detaşându-se ca o treaptă superioară, situată la 800–1 100 m, câmpii aluvionare, interfluvii, terase şi lunci extinse de-a lungul râurilor. Climă umedă şi răcoroasă, cu temperaturi medii anuale de 6–8°C şi precipitaţii între 800 şi 1 200 mm anual. În arealul comunei Ocna Şugatag se dezvoltă păduri de fag şi de stejar, iar în perimetrul satului Coştiui (comuna Rona de Sus) se află interesante arborete de larice (Larix decidua). Extinse livezi cu pomi fructiferi. Păşunile şi fâneţele naturale alternează cu unele culturi agricole (porumb, cartofi, grâu, ovăz ş.a.). În Depresiunea Maramureş se găsesc izvoare cu ape minerale şi câteva lacuri sărate, cantonate în vechi ocne de sare (la Ocna Şugatag). Exploatări miniere. Importantă şi originală zonă folclorică şi etnografică, cu port popular, cântece şi dansuri specifice, numeroase biserici din lemn (Ieud, Rozavlea, Bogdan Vodă, Bârsana ş.a.), porţi şi case ţărăneşti având stâlpi din lemn cu sculpturi şi incrustaţii. Turism. Comunică cu zonele înconjurătoare prin intermediul pasurilor Prislop (şosea modernizată spre Depresiunea Dornelor), Şetref (şosea modernizată şi linie de cale ferată către Depresiunea Bistriţa), Botiza (drum nemodernizat spre Ţara Lăpuşului), Gutâi (şosea modernizată spre Depresiunea Baia Mare) şi Huta (şosea modernizată către Depresiunea Oaş).
MĂRGINIMEA SIBIULUI sau DEPRESIUNEA MĂRGINIMII, denumire atribuită, pentru prima dată, de geograful Vintilă Mihăilescu celor două depresiuni (Sălişte şi Sibiu) aflate la poalele Carpaţilor Meridionali, separate de Măgura Beleunţa (630 m altitudine). Mărginimea Sibiului grupează laolaltă o extinsă ghirlandă de sate mari ale mărginenilor (nume sub care era cunoscută, în secolele trecute, populaţia românească din această zonă, care poseda mari turme de oi). Cu toate că Depresiunea Mărginimii prezintă caractere specifice de depresiune de contact ea are şi o bază tectonică, fiind dezvoltată pe un sinclinal paralel cu marginea munţilor, accentuat printr-o lăsare subsidentă locală, în apropiere de Sibiu. Depresiunea Mărginimii, limitată către Nord de anticlinalul de la Ocna Sibiului, este considerată o depresiune de tip subcarpatic. Aria depresionară prezintă, la poalele munţilor, o treaptă colinară miocenă, intens fragmentată, alcătuită din conglomerate, iar în rest un relief de lunci şi terase. Mărginimea Sibiului este, totodată, o importantă zonă etnografică şi folclorică, cu specific pastoral – de creştere a ovinelor şi bovinelor –, favorizată de întinsele suprafeţe cu păşuni şi fâneţe. Cea mai veche formă de păstorit a fost aceea a păstoritului sedentar, practicat pe moşia satului, continuată, mai târziu, cu păstoritul pendular (vara, oierii suiau oile pe munte pentru păşunat şi iarna coborau turmele pentru a fi adăpostite în sat) şi cu cel transhumant (deplasări ciclice ale turmelor la distanţe mari pentru a ierna în zone mai calde, ca acelea din câmpie sau din lunca şi Delta Dunării). Păstoritul transhumant a fost cauzat, la un moment dat, în secolele trecute, de insuficienţa furajelor, de sărăcirea vegetaţiei alpine a zonei mărginenilor, de dezvoltarea industriei textile şi a pielăriei în oraşele Sibiu, Cisnădie, Braşov ş.a. care solicitau cantităţi mari de lână şi piele, de dezvoltarea relaţiilor comerciale între Transilvania şi Ţara Românească pe de o parte, şi Moldova pe de altă parte etc. Cel mai vechi document care se referă la transhumanţa oerilor din Mărginimea Sibiului este cel emis la cancelaria domnului Ţării Româneşti, Mihail I (1418–1420), care reconfirmă privilegiul acordat anterior oierilor din Răşinari de a paşte turmele în sudul Carpaţilor. Perioada în care a avut loc cea mai intensă trnashumanţă a fost între anii 1750 şi 1860 când turmele de oi ale mărginenilor, care se deplasau la distanţe mari, numărau zeci de mii de oi, ca de pildă: ciobanii din satul Poiana plecau cu 250 000 de oi, cei din Rod cu 150 000, cei din Tilişca cu peste 100 000 de oi etc. În afară de creşterea ovinelor şi bovinelor, ca ocupaţie preponderentă, locuitorii din Mărginimea Sibiului s-au mai îndeletnicit cu cojocăritul, cu confecţionarea de curele şi şerpare, de opinci şi cizme, cu prelucrarea laptelui, lânii şi a lemnului ş.a.
MEHADICA, Depresiunea ~ → Mehadia, Depresiunea ~ .
MEHADIA, depresiune intramontană, tectono-erozivă, parte componentă a culoarului depresionar Timiş-Cerna (sectorul cel mai larg al acestuia), situată la limita dintre Carpaţii Meridionali (M-ţii Cernei) şi cei Occidentali (M-ţii Semenic şi Almăj), la 400 m altitudine. Suprafaţa: circa 210 km2. Lungimea: 26 km; lăţimea: 6–9 km. Depresiunea Mehadia este drenată de râul Bela Reca şi afluentul său Mehadica. Relieful, sculptat în formaţiuni neogene, este în general colinar, cu frecvente alunecări de teren. Climă blândă (temperatura medie anuală 9–10°C) cu precipitaţii moderate (800 mm anual). Păşuni şi fâneţe naturale în alternanţă cu pâlcuri de păduri de gorun, cer, gârniţă şi stejar. Culturi de cereale şi cartofi. Pomicultură (meri, pruni). Creşterea animalelor. Zăcăminte de feldspat, mangan, cărbune brun. Cunoscută şi sub numele de Mehadica.