Salonta

Date generale

Municipiul Salonta se află în extremitatea de Vest a României, în partea de Sud a judeţului Bihor, în Câmpia Crişurilor, la 90 m altitudine, pe canalul Culişer, la intersecţia paralelei de 46°48’00” latitudine nordică, cu meridianul de 21º39’00” longitudine estică, la 40 km Sud Vest de municipiul Oradea şi 14 km Est de graniţa cu Ungaria; 18 957 loc. (1 ian. 2019), din care 9 235 loc. de sex masc. şi 9 722 fem. Supr.: 170 km2, din care 9,5 km2 în intravilan; densitatea: 1 995 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din cei 10 667 loc., 8 937 de persoane erau români (83,8%), 722 maghiari (6,8%), 258 rromi (2,4%) şi 750 loc. (7,0%) aparţineau altor etnii (germani, slovaci, italieni, evrei ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 8 099 ortodocşi (75,9%), 562 reformaţi (5,3%), 375 penticostali (3,5%), 325 greco-catolici (3,0%), 260 baptişti (2,4%), 178 romano-catolici (1,7%) şi 868 loc. (8,2%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, martorii lui Iehova, creştini după evanghelie, evanghelişti ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Salonta este un important nod rutier al judeţului Bihor şi dispune de o staţie de cale ferată. La Salonta există un punct de vamă, rutier, inaugurat la 13 iulie 1996. În arealul municipiului Salonta se exploatează petrol şi gaze de sondă (din 1980). La Salonta se produc confecţii şi tricotaje, încălţăminte, blănuri, mase plastice, 12 sortimente de salam (în principal Salam de Sibiu) ş.a. Abator. Antrepozite frigorifice. Fermă de creştere a păsărilor şi a bovinelor. Muzeul memorial al poetului “Arany János”, inaugurat la 27 august 1889, cu secţii de istorie, arheologie, ştiinţele naturii şi etnografie, adăpostit la etajul superior al Turnului “Ciunt”; Muzeul Ţăranului Român, inaugurat la 28 octombrie 2007; Galerie de Artă; Biblioteca municipală, publică, “Teodor Neş”; Casă de Cultură. Facultatea Agricolă, filială a Universităţii de Vest din Timişoara.

Istoric

Localitatea Salonta apare consemnată documentar, prima oară, într-un registru de dijme papale din anul 1214, cu numele Sacerdos de Villa Zalantha, iar apoi în 1332, 1587 cu denumirea Szalonta, 1606 etc. Aşezarea a fost jefuită şi distrusă de marea invazie mongolă din anul 1241 şi de cea otomană din 1598, după care a rămas nelocuită până în 1606 când principele Bocskay István a reînfiinţat-o prin aducerea aici a 300 de oşteni liberi. Datorită poziţiei sale strategice, în scurt timp Salonta a devenit cea mai importantă localitate din zona Crişurilor, obţinând dreptul de a organiza târguri. În prima jumătate a secolului 17, locuitorii din Salonta au întărit aşezarea cu o fortificaţie (cetate), străjuită de turnuri de apărare (1630) şi înconjurată de şanţuri cu apă. În 1659, sub ameninţarea invadării oştilor otomane, locuitorii din Salonta au incendiat aşezarea lor, din ordinal lui Gheorghe Rákóczi II, şi au părăsit-o. Ulterior, localitatea a fost refăcută şi repopulată rapid, astfel încât, la sfârşitul secolului 17 era o aşezare înfloritoare, fiind ocupată atunci de armata Imperiului Austriac. În 1702, regele Leopold I i-a obligat pe locuitorii Salontei să plătească o răscumpărare de 100 000 de forinţi, dar întrucât aceştia nu au putut s-o plătească, localitatea a fost donată, sub formă de ipotecă, prinţului Esterhazi. Declarată oraş în secolul 19, cu numele Salonta Mare, aceasta a suferit mari pagube materiale de pe urma inundaţiilor din 1816 şi mai ales din cauza incendiului devastator din 17 aprilie 1847. În a doua jumătate a secolului 19, la Salonta au fost executate ample lucrări de desecare a mlaştinilor care înconjurau oraşul şi s-a construit staţia de cale ferată. Tot atunci, o mare parte dintre meşteşugari s-au organizat în bresle care cuprindeau peste 500 de meseriaşi cu brevete de funcţionare. După cel de-al Doilea Război Mondial oraşul Salonta şi-a păstrat caracterul preponderent agrar până prin anii ’70 când s-a pus accent pe dezvoltarea industrială. Oraşul Salonta a fost declarat municipiu la 5 noiembrie 2001.

Monumente

Turnul “Ciunt”, socotit în prezent simbol al municipiului, a fost turn de pază al cetăţii şi punct de observaţie, construit în perioada 1620-1635 din porunca principelui Bocskai István. Cetatea (fortificaţia) a fost incendiată în 1659, din porunca principelui Gheorghe Rákóczi II, pentru a nu cădea în mâinile oştilor otomane. Denumirea Turnul “Ciunt” derivă de la faptul că o perioadă îndelungată de timp acest turn nu a avut acoperiş până în 1899 când a fost restaurat după proiectul arhitectului Gyula László, adăugându-i-se un al treilea etaj care a fost acoperit. La terminarea lucrărilor de restaurare, la 27 august 1899, la ultimul etaj al acestui turn a fost amenajat muzeul memorial al poetului Arany János; biserica romano-catolică “Sfântul Ştefan”, de mari dimensiuni (22 m lungime şi 10 m lăţime la interior) a fost construită între 15 aprilie 1875 şi 20 august 1876 (alte surse spun că a fost ridicată în perioada 1872-1874) după planurile arhitectului Knapp Ferenc din Oradea. Biserica este dominată de un turn înalt de 28 m în care sunt montate trei clopote. Altarul a fost pictat de Solymassy Elek; biserica reformată (52 m lungime şi 18 m lăţime) a fost zidită în anii 1750-1755, fiind străjuită de un turn înalt de 42 m, care a fost afectat de incendiul din 17 aprilie 1847 şi reconstruit în 1853-1854. Ceasul turnului a fost instalat în 1860. Forma actuală a bisericii reformate datează din 1865 când s-au efectuat lucrările de extindere ale acesteia. Biserica dispune de o orgă instalată în 1856; biserica ortodoxă cu hramul “Înălţarea Domnului” (24 m lungime şi 9 m lăţime) a fost zidită în perioada 3 mai 1931-30 octombrie 1937 după planurile arhitectului local Kiss Mihály. Biserica are o turlă mare, centrală, pe naos, înaltă de 30 m, luminată de numeroase ferestre înalte şi înguste, acoperită de o cupolă, şi două turle mai mici, gemene, luminate de opt ferestre înalte şi înguste, plasate de o parte şi de alta a intrării principale în biserică. Picturile murale interioare au fost efectuate de profesorul Nicolae Irimie şi elevii săi de la Şcoala de Artă şi Meserii din Oradea, iar mobilierul a fost confecţionat din lemn de stejar de către meşterul local Toth Imre; biserica ortodoxă “Pogorârea Duhului Sfânt” (fostă greco-catolică) a fost construită în stil neobrâncovenesc, în perioada 8 octombrie 1933-30 octombrie 1937, când a fost sfinţită (18 m lungime şi 7 m lăţime), după planurile arhitectului Sztarill Francisc. Biserica prezintă o turlă centrală, pe naos, înaltă de 15 m, acoperită de o cupolă, una pe pronaos şi două turle mai mici, terminate prin cupole, care flanchează intrarea principală în biserică. Iconostasul şi frescele murale interioare au fost pictate de Keresztesi Samuel din Tăşnad. Biserica a fost destinată iniţial grupului restrâns de enoriaşi de religie greco-catolică, dar o dată cu desfiinţarea cultului religios greco-catolic în 1948 de către autorităţile comuniste, biserica a fost preluată de cultul ortodox. Până prin anii ’70 în acest lăcaş de cult nu s-au ţinut slujbe, biserica fiind închisă. Restaurată recent; clădirea Primăriei, construită în 1907 după planurile arhitectului Székely László.