Bucureşti

Date generale

Municipiul Bucureşti se aflã în partea de Sud-Sud Est a României, în provincia istorică Muntenia, este capitala României, oraş cu rang de municipiu (din 17 februarie 1968) şi cu statut de unitate ad-tivã aparte (asemãnãtor judeţului, fiind socotit al 41-lea judeţ al ţãrii), cel mai mare şi mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-ştiinţific, de învãţãmânt, de transport, informaţional, sportiv, religios şi turistic al ţãrii. Municipiul este situat în Câmpia Vlãsiei, la 54–90 m altitudine, pe râurile Dâmboviţa şi Colentina, la intersecţia paralelei de 44°25’50” latitudine nordicã cu meridianul de 26°06’50” longitudine esticã, la 60 km Nord de fluviul Dunãrea, la 120 km Sud de M-ţii Carpaţi şi 226 km Vest de Marea Neagrã, aproximativ la aceeaşi latitudine cu oraşele Belgrad (Serbia), Ravenna şi Genova (Italia), Bordeaux (Franţa), Minneapolis (S.U.A.), Harbin (R. P. Chinezã) şi Ialta (Ucraina). Suprafaţa: 238 km² (0,10% din suprafaţa ţãrii). Populaţia (1 ian. 2019): 2 131 034 loc. (9,61% din populaţia ţãrii), din care 995 714 loc. de sex masc. (46,72%) şi 1 135 320 fem. (53,28%). Densitatea: 8 954 loc./km². La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din cei 1 883 425 loc., 1 618 883 de persoane erau români (86,0%), 23 973 rromi (1,3%), 3 359 maghiari (0,2%), 2 315 turci (0,1%) şi 234 895 loc. (12,4%) aparţineau altor etnii (evrei, germani, chinezi, ruşi-lipoveni, greci, armeni, italieni, tătari, bulgari, ucraineni, sârbi, poloni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 1 587 951 ortodocşi (84,3%), 22 149 romano-catolici (1,2%), 9 037 musulmani (0,5%), 5 050 penticostali (0,3%), 4 051 adventişti de ziua a şaptea (0,2%), 4 016 greco-catolici (0,2%), 3 345 baptişti (0,2%) şi 247 826 loc. (13,1%) aparţineau altor confesiuni (evanghelici, creştini după evanghelie, martorii lui Iehova, reformaţi, creştini de rit vechi, luterani, unitarieni ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Municipiul Bucureşti are o formã circularã, axele sale diametrale mãsurând c. 24 km pe direcţie N-S şi c. 22 km E-V. Între aceste limite, municipiul Bucureşti cuprinde şase sectoare ad-tive (numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 6), dispuse radial. Între 23 ian. 1981 şi 10 apr. 1997 oraşul Bucureşti a avut în subordine ad-tivã Sectorul Agricol Ilfov, care era extins în jurul Capitalei, cu o dezvoltare teritorialã mai mare cãtre N. Acest sector avea o supr. de 1 593 km² şi era alcãtuit din 38 de com. şi oraşele Buftea şi Otopeni. La 10 apr. 1997, Sectorul Agricol Ilfov a fost transformat în judeţ, cu reşedinţa în Bucureşti. Înainte de 1968 oraşul Bucureşti avea opt raioane (Nicolae Bãlcescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Griviţa Roşie, V. I. Lenin, I. V. Stalin, Tudor Vladimirescu, 1 Mai şi 23 August), iar în perioada 1968–1979 a fost împãrţit în opt sectoare ad-tive, numerotate de la 1 la 8.

Relieful şi Hidrografia

Terit. municipiului Bucureşti, situat pe un fundament alcãtuit din formaţiuni cristaline proterozoice care aparţin Platformei Moesice (sau Platforma Valahã), peste care se dezvoltã un sedimentar vechi (Paleozoic, Mezozoic) şi apoi depozitele cuaternare de supr., se aflã în întregime în Câmpia Vlãsiei – subunitate a Câmpiei Române. În arealul oraşului, din cauza densitãţii mari a construcţiilor şi a diferitelor amenajãri urbanistice, valorile hipsometrice ale reliefului sunt puternic atenuate, distingându-se cu greu aspectele microreliefului. Relieful de câmpie pe care se situeazã oraşul Bucureşti este uşor vãlurit, format din interfluvii largi (Sabar-Dâmboviţa, Dâmboviţa-Colentina, Colentina-Pasãrea), netede, cu aspect de câmpuri (câmpurile Cotroceni, Bãneasa, Filaret, Vãcãreşti etc.), care coboarã în pantã linã pe direcţie NNV-SSE. Valea Dâmboviţei, care trece prin centrul oraşului, strãbãtându-l pe direcţie NV-SE, pe c. 22 km lungime, are o luncã largã (lãţime max.: 2,5 km) şi malul drept mai înalt (10–15 m, faţã de 4–6 m cel stâng), dominat de mai multe coline (sau dealuri) sub forma unor pinteni proeminenţi, printre care se remarcã dealurile Cotroceni, Spirei, Filaret, Belu, Piscu, Vãcãreşti ş.a. În vechea luncã a Dâmboviţei se aflã câteva grãdişti (sau popine), adevãraţi martori de eroziune rãmaşi ca nişte movile: grãdiştile Patriarhiei (85 m alt. absolutã), Radu Vodã (75 m), Bucur (74 m), Troiţa (72 m), Movila Mare (67 m) ş.a. Tot în luncã sunt şi câteva lacuri amenajate – Cişmigiu (3 ha), Carol (fost Libertãţii, 2 ha), Tineretului (13 ha). Pe terit. Bucureşti, cursul Dâmboviţei a fost amenajat în 1865, rectificat şi canalizat în 1880–1882, dupã planurile arhitectului Grigore Cerchez, ulterior a fost acoperit cu un planşeu din beton, în 1936, pe porţiunea dintre Piaţa Naţiunilor Unite (fosta Piaţa Operetei) şi Podul Şerban Vodã, şi a fost complet modernizat şi regularizat între nov. 1985 şi nov. 1987. Astfel, ultimele lucrãri de regularizare şi modernizare executate pe toatã porţiunea care traverseazã Capitala au avut ca scop crearea unui curs cu apã limpede, înfrumuseţarea malurilor, adaptarea Dâmboviţei la cerinţele actuale şi de perspectivã ale reţelei de canalizare care debuşeazã în ea etc. În concordanţã cu aceste cerinţe, în albia minorã a Dâmboviţei, deasupra firului natural de apã, care a rãmas pr. colector al apelor reziduale menajere şi industriale, s-a construit o albie nouã, betonatã, înãlţatã la 5 m deasupra oglindei apei râului, prin care curge apã curatã şi limpede. Debitul de apã al acestui nou curs, creat artificial, este regularizat prin intermediul unui baraj, în spatele cãruia s-a format Lacul Morii, din cartierul Crângaşi, cu o supr. de 240 ha şi un vol. de c. 20 mil. mc. Cursul Dâmboviţei este traversat, pe terit. Capitalei, de 13 poduri (Ciurel, Grozãveşti, Cotroceni, Municipal, Elefterie, Izvor, Operetei, Unirii, Mãrãşeşti, Timpuri Noi, Mihai Bravu, Vitan-Bârzeşti, Glina), care asigurã circulaţia în condiţii optime de pe un mal pe altul. Valea Colentinei, afl. stg. al Dâmboviţei în aval de com. Cernica, dreneazã partea de N-NE a Bucureşti, pe o distanţã de 33 km, având o luncã îngustã (250–1 000 m), dar bine conturatã, şi maluri în general abrupte şi nu prea înalte (7–12 m). Întregul curs bucureştean al vãii Colentina a fost regularizat în deceniul al patrulea al sec. 20, creându-se de-a lungul lui o salbã de lacuri care constituie tot atâtea zone de agrement pentru locuitorii Capitalei. Din amonte spre aval, se înlãnţuie lacurile Strãuleşti (39 ha), Griviţa (80 ha), Bãneasa (40 ha – pe malul acestuia funcţioneazã o bazã de tratament cu ape geotermale), Herãstrãu (77 ha), Floreasca (70 ha), Tei (80 ha – aici existã un complex sportiv studenţesc), Plumbuita (55 ha), Fundeni (123 ha), Pantelimon I (120 ha), Pantelimon II (260 ha – aici se aflã complexul hotelier „Lebãda”), Cernica (360 ha) ş.a. În afara acestora, în perimetrul oraşului mai existã câteva lacuri antropice, cantonate în diferite excavaţii: lacurile din parcurile Titan (26 ha), Drumul Taberei (1,1 ha), Circului, Naţional.

Clima

Clima oraşului este temperat-continentalã, cu uşoare nuanţe excesive şi cu unele diferenţieri ale temp. aerului cauzate de încãlzirea suplimentarã a reţelei stradale din interiorul sãu, de arderile de combustibili industriali şi casnici, de radiaţia exercitatã de zidurile clãdirilor etc. Astfel, valorile temp. medii anuale cresc de la 10,5°C la periferia oraşului (staţia Bãneasa), la c. 12°C în centrul acestuia (staţia Filaret). Temp. max. absolutã înregistratã la staţia Filaret a fost de 42,4°C (5 iul. 2000), iar minima absolutã de –30°C (25 ian. 1942). Verile sunt calde (media termicã este de 23°C în iul.), uneori toride şi deseori secetoase, iar iernile sunt reci (–2,8°C media termicã a lunii ian.), cu zãpezi uneori abundente, însoţite frecvent de viscole. În general, iernile dureazã de la sf. lunii nov. pânã la sf. lunii febr. şi începutul lunii martie. Primãverile sunt de obicei scurte, cu contraste termice evidente de la o zi la alta şi cu salturi mari termice de la o lunã la alta (6–7°C între mart. şi apr.). Toamnele sunt frumoase, moderate termic, cu tendinţa de prelungire spre iarnã. Cantitatea de precipitaţii însumeazã c. 600 mm anual, cele mai mari valori înregistrându-se în perioada mai-iul., ploile având caracter torenţial. Prima ninsoare cade de obicei în ultima decadã a lunii nov., iar ultima, cãtre sf. lunii martie şi începutul lunii aprilie. Vânturile dominante bat dinspre E şi NE (îndeosebi iarna), cu viteze medii anuale de 3,8 şi, respectiv, 4,5 m/s, şi dinspre S şi SV în restul anului. Cele mai mari viteze ale vântului se înregistreazã iarna, când crivãţul atinge 6,1 m/s, spulberând şi viscolind zãpada. Creşterea continuã a gradului de poluare în interiorul oraşului, ca urmare a numãrului mare de automobile şi camioane, şantiere de construcţii, a unor întreprinderi industriale, termocentrale etc., determinã sporirea numãrului de zile în care se produce ceaţa, frecvenţa acestora depãşind, în unele cartiere, 65 de zile pe an (în special toamna, iarna şi primãvara).

Istoric

Cele mai vechi mãrturii referitoare la existenţa unei activitãţi umane pe terit. actual al municipului Bucureşti dateazã din Paleoliticul mijlociu (obiecte din silex şi din cuarţ) şi au fost identificate în cartierele Pantelimon, Herãstrãu, Militari şi pe dealurile Mihai Vodã, Uranus, Radu Vodã ş.a. Urmele unor aşezãri din perioada timpurie a Epocii neolitice, aparţinând purtãtorilor culturii materiale Dudeşti (milen. 5–4 î.Hr.), au fost descoperite în cartierele Dudeşti, Fundenii Doamnei, Giuleşti, pe Dealul Piscului ş.a., iar din perioada mijlocie a aceleiaşi epoci, aparţinând culturii materiale Boian (milen. 4 î.Hr.), au fost reperate în cartierele Pantelimon, Giuleşti, Cãţelu Nou etc. Vestigiile unor aşezãri de tip Gumelniţa, din perioada finalã a Epocii neolitice (milen. 4–3 î.Hr.), au fost identificate în imediata apropiere a Bucureşti, la Glina, Jilava şi Mãgurele. În perioada timpurie a Epocii bronzului, în arealul oraşului de astãzi au existat triburile care au creat cultura materială Glina-Schneckenberg (sec. 18–16 î.Hr.), aşezãri sau locuinţe ale acestora fiind descoperite în zonele Fundeni, Glina, Pantelimon, Cãţelu Nou, Bucureştii Noi, Ciurel, Mihai Vodã ş.a. În aceste aşezãri s-au gãsit obiecte din ceramicã cenuşie, dominantã fiind ceaşca cu gât înalt, cilindric, şi toartã înaltã. Pânã la sfârşitul Epocii bronzului, pe aceste locuri a vieţuit un grup numeros de populaţii aparţinând culturii materiale Tei (c. 1900–1300 î.Hr.), ale cãror urme au fost descoperite în special de-a lungul vãii Colentina, respectiv în cartierele Bucureştii Noi, Bãneasa, Tei, Fundeni, Fundenii Doamnei, Pantelimon, Cãţelu Nou, precum şi în zonele Giuleşti, Militari, Dealul Piscului, Dealul Vãcãreşti, Berceni ş.a., caracteristica acesteia fiind vasele mari de provizii şi ceştile negre, lustruite, cu decor incizat şi cu toartã supraînãlţatã. Din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200–450/300 î.Hr.) au fost scoase la ivealã urme de locuire în zonele Ciurel, Piscului, Fundenii Doamnei, Cãţelu Nou ş. a., iar din a doua Epocã a fierului/La Tène (450–100 î.Hr.) au fost descoperite (1956 şi 1963, în cartierul Militari), mai multe complexe arheologice, între care se evidenţiazã un nivel de locuire geto-dac în care s-au gãsit vase de ceramicã, o fibulã din bronz, oglindã din metal ş.a. În cartierul Herãstrãu a fost scos la ivealã (în 1938) un tezaur dacic din argint, alcãtuit din podoabe (douã fibule-falere circulare, cu un medalion decorat în relief ciocãnit, având o efigie umanã ale cãrei trãsãturi sunt rudimentar stilizate, o cupã conicã, o agrafã de bronz, fragmente de brãţãri în spiralã etc.) şi monede datând din sec. 1 î.Hr. Locuitorii acestor meleaguri, aparţinând triburilor traco-getice, au continuat sã vieţuiascã neîntrerupt şi în perioada existenţei statului dac, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice din arealele Giuleşti, Pipera, Tei, Pantelimon, Mihai Vodã, Radu Vodã, Dãmãroaia ş.a. Terit. actual al Capitalei nu a fost inclus în provincia Dacia romanã, dar elemente de culturã romanã au pãtruns în aceastã zonã atât prin legãturi comerciale, cât şi prin intermediul deplasãrii dacilor liberi în Dacia romanã. În aceastã perioadã, se pare cã pe terit. actual al Capitalei exista aşezarea Pinum (Ad Pinum). Ulterior, viaţa a continuat sã se desfãşoare neîntrerupt, atât în perioada migraţiilor (aşezãrile din zonele Curtea Veche, Bucur, Mihai Vodã, Crângaşi, Dãmãroaia ş.a.), cât şi în cea a feudalismului timpuriu (Lacul Tei). În cartierul Strãuleşti a fost scoasã la ivealã o importantã aşezare a dacilor liberi, cu locuinţe de suprafaţã, datând din sec. 3, în care s-a gãsit ceramicã lucratã cu mâna sau la roatã, precum şi un cuptor de ars ceramicã. Sãpãturile arheologice au dezvãluit cã, în sec. 6–7, pe terit. Bucureşti existau 17 vetre de aşezãri omeneşti în punctele Strãuleşti, Bãneasa, Dãmãroaia, Tei, Fundenii Doamnei, Cãţelu Nou, Ciurel, Militari, Mihai Vodã, Piaţa Unirii etc. aparţinând culturii materiale Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti. Aşezãrile culturii materiale Dridu (sec. 8–11), descoperite în cartierele Giuleşti, Bucureştii Noi, Bãneasa, Pipera, Crângaşi, Militari, Piaţa Unirii ş.a., atestã prezenţa activã a populaţiei româneşti în actualul perimetru al Capitalei, în sec. 10–11 existând aici 34 de vetre de aşezãri omeneşti. Potrivit tradiţiei (exprimatã şi de cãtre raguzanul Giacomo da Pietro Luccari în 1605), Bucureşti exista ca târg încã dinainte de formarea statului independent Ţara Româneascã, la începutul sec. 14, întemeietorul sãu fiind considerat ciobanul Bucur sau legendarul Negru Vodã. Independent de aceastã idee, unii cercetãtori au identificat „Cetatea Dâmboviţa” (menţionatã în 1368 şi 1397 în unele izvoare maghiare) cu Bucureşti. Ipoteza cea mai apropiatã de adevãr este aceea care aşeazã vatra Bucureşti (şi nucleul iniţial de unde a pornit dezvoltarea oraşului) în zona Curtea Veche de pe malul stg. al Dâmboviţei (în apropierea hanului Manuc de azi), unde, de altfel, Vlad Ţepeş, domnul Ţãrii Româneşti (1448, 1456–1462, 1476), a ridicat Cetatea Bucureştilor ca punct fortificat de stãvilire a invaziilor turceşti care ameninţau existenţa ca stat a Ţãrii Româneşti şi a capitalei sale – Târgovişte. De fapt, din aceastã perioadã, mai exact din 20 sept. 1459, dateazã şi cea mai veche consemnare scrisã a denumirii Cetãţii Bucureşti, existentã într-un document emis de Vlad Ţepeş, care se încheie cu menţiunea cã „s-a scris în Cetatea Bucureşti” (reşedinţa sa preferatã din perioada anilor 1458–1462). Acest lucru este confirmat şi de faptul cã, din cele 25 de documente ale lui Vlad Ţepeş, 18 au fost emise la Bucureşti. Urmaşii sãi la domnie, din a doua jumãtate a sec. 15 şi începutul sec. 16, îndeosebi fratele sãu, Radu cel Frumos (1462–1475, cu întreruperi), apoi Basarab (cel Bãtrân) Laiotã (1473–1477, cu întreruperi), Basarab (cel Tânãr) Ţepeluş (1477–1482), Vlad Cãlugãrul (1481–1495), Mihnea cel Rãu (1508–1509), Vlad Înecatul (1530–1532) au preferat Bucureşti ca reşed. domneascã în locul Târgoviştei (capitala Ţãrii Româneşti în sec. 15–17), acesta devenind de cele mai multe ori a doua capitalã a ţãrii. În a doua jumãtate a sec. 15, Bucureşti a trecut, treptat, de la faza de târg la cea de oraş, procesul de urbanizare desãvârşindu-se în sec. 16. Primul document în care Bucureşti este atestat ca oraş poartã data de 3 iun. 1533. Pe la mijlocul sec. 16, dezvoltarea economicã, politicã, comercialã şi edilitarã a Bucureşti fac sã devinã unul dintre cele mai însemnate centre urbane din SE Europei. Viaţa economicã a oraşului a luat amploare prin creşterea numãrului de meşteşugari (cojocari, croitori, cizmari, zidari, zugravi, sãbieri etc.), cea comercialã, prin sporirea numãrului negustorilor autohtoni şi strãini (în special greci), iar activitatea edilitarã a determinat înmulţirea clãdirilor dregãtorilor boiereşti şi a fãcut sã aparã primele edificii impunãtoare – Palatul Voievodal (Curtea Veche) şi biserica ortodoxã cu dublu „Buna Vestire” şi “Sfântul Antonie cel Mare” de lângã el, ambele ridicate în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1545–1559, cu întreruperi). Prãdat şi incendiat de turci în 1554, Bucureşti a fost refãcut în timpul domniei lui Pãtraşcu cel Bun (1554–1557) şi a cunoscut o perioadã de dezvoltare şi înflorire sub domnia lui Alexandru II Mircea (1568–1577, cu întrerupere în mai 1574). La 13/23 nov. 1594, Mihai Viteazul a dat semnalul luptei antiotomane, mãcelãrind turcii din oraş, şi apoi întreprinzând o incursiune asupra cetãţilor turceşti de la Dunãre. Dar, în vara şi toamna anului 1595, Bucureşti a fost ocupat de armata otomanã, comandatã de marele vizir Sinan Paşa, şi fortificat. În toamna aceluiaşi an, turcii, siliţi de ofensiva lui Mihai Viteazul, au fost nevoiţi sã pãrãseascã în grabã oraşul, incendiindu-l şi pustiindu-l, aşa cum vor face şi tãtarii în oct. 1596. Dupã aceste distrugeri, oraşul s-a refãcut cu greu, mai ales cã, la sf. sec. 16, domnul Ţãrii Româneşti şi-a stabilit reşed. mai mult la Târgovişte. Bucureşti îşi va recãpãta poziţia de reşed. domneascã în timpul domniei lui Radu Mihnea (1601–1602, 1611–1616, 1620–1623), când cunoaşte o perioadã de linişte şi propãşire, ajungând în scurt timp la c. 1 500 de case şi c. 20 000 de locuitori. În prima parte a domniei sale, Matei Basarab (1632–1654) a înfrumuseţat Bucureşti şi i-a sporit importanţa economicã şi comercialã. În 1632, un cãlãtor strãin consemna: „Toate strãzile şi pieţele oraşului erau pline cu mãrfuri scumpe, pe care negustorii italieni, greci, armeni şi turci le expuseserã spre vânzare.” Tot acum se construiesc numeroase hanuri şi prãvãlii. Oraşul a cunoscut noi vicisitudini în timpul rãscoalei seimenilor şi a dorobanţilor, din 1655, care a cuprins şi Bucureşti, antrenând pãturile sãrace ale populaţiei. În 1658, oraşul a fost parţial mistuit de un incendiu, în 1659 prãdat de tãtari, iar în 1660 supus unei înfometãri cumplite, din cauza secetei. Refacerea oraşului a avut loc destul de repede, aşa dupã cum reiese din relatãrile cãlãtorului turc Evlia Celebi, care a vizitat Bucureşti în 1666. Dupã anul 1659, când Bucureşti a devenit capitala permanentã a Ţãrii Româneşti, oraşul s-a dezvoltat, timp de aproape 6 decenii, fãrã sã mai cunoascã ocupaţie strãinã şi jafuri, aria lui extinzându-se tot mai mult (c. 25 de mahalale cu c. 6 000 de case, la sf. sec. 17). Cifrele referitoare la numãrul de case şi la populaţie, consemnate de cãlãtorii strãini care vizitau București, sunt contradictorii. În 1640, Pietro Deodato (Petro Bogdan) Bakšić consemna în notele sale cã în București existau, la acea datã, 12 000 de case şi 100 000 suflete; Paul de Alep afirma, în 1654, cã sunt 6 000 de case, iar cãlãtorul turc Evlia Celebi menţiona, în 1666, existenţa a 12 000 case. Pentru sf. sec. 17 şi începutul sec. 18, Anton Maria del Chiaro aprecia cã în București trãiau 50 000 de locuitori (cifrã apropiatã de realitate), iar un cãlugãr rus fãcea, în 1708, o descriere lapidarã, dar nu lipsitã de semnificaţie, a oraşului: „Oraşul Bucureşti e foarte mare, palate frumoase, mitropolia e sus pe deal şi clopotniţa înaltã de piatrã e pe deal. Se vede tot oraşul… Multe pieţe cu barace… multe curţi înconjurate cu zid… uliţele sunt peste tot pavate… 37 mănãstiri, biserici peste 200 (sic!). Pe toate uliţele şi în toate curţile sunt puţuri adânci; apã de ajuns, pâine, struguri, toate din belşug.” Oraşul înregistreazã o deosebitã înflorire a meşteşugurilor (documentele atestã peste 80 de meşteşuguri), a negoţului intern şi extern. Pentru asigurarea mãrfurilor şi pentru gãzduirea negustorilor strãini au fost construite numeroase hanuri, menţionate pentru prima oarã de Evlia Celebi. În aceastã perioadã, București se afirmã şi ca un înfloritor centru de culturã şi religios. Domnii Şerban Cantacuzino (1678–1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688–1714) au încurajat construcţiile laice şi bisericeşti. Niciodatã pânã atunci nu se construise în București mai mult şi mai somptuos. Astfel, Constantin Brâncoveanu a reclãdit Palatul Voievodal şi i-a înfrumuseţat grãdina, a întemeiat şi construit (1694–1695) Academia „Sfântul Sava”, a ctitorit biserica „Sfântul Gheorghe” (1698–1709), care îi adãposteşte azi mormântul, a podit cu bârne drumul (numit „Podul Mogoşoaiei”) care ducea cãtre palatul sãu de la Mogoşoaia ( → com. Mogoşoaia) etc., iar Şerban Cantacuzino a ctitorit (1683), împreună cu soţia lui, doamna Maria, biserica având hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, cunoscută în prezent cu numele „Biserica Doamnei”. În aceastã perioadã au fost construite spitalele Colţea (14 dec. 1704) şi Pantelimon (1735), bisericile Zlãtari (1637), Fundenii Doamnei ş.a. Prosperitatea București a continuat şi în Epoca fanariotã (1716–1821), când a cunoscut un spor de întindere, de populaţie şi de gospodãrire. Astfel, domnul Alexandru Ipsilanti (1774–1782) a fãcut o nouã delimitare (hotãrnicire) a București (pentru a-l feri de inundaţii), a asigurat alimentarea cu apã potabilã prin intermediul unor olane prin care venea apa de la unele izvoare aflate în afara oraşului, a construit o nouã curte domneascã, a reorganizat complet (ian. 1776), în spirit iluminist, Academia Domneascã de la „Sfântul Sava”, a încurajat meşteşugurile şi comerţul (în București aflându-se 14 din cele 20 de manufacturi existente în Ţara Româneascã) etc. Procesul de înflorire şi dezvoltare acceleratã a oraşului a fost împiedicat însã de numeroasele calamitãţi care s-au abãtut asupra Capitalei. În 1706 s-a declanşat o cumplitã epidemie de ciumã, în 1718 au izbucnit ciuma şi foametea, micşorând considerabil numãrul locuitorilor, iar în 1719, în zona centralã, cu locuinţe îngrãmãdite, multe din lemn, a izbucnit un incendiu care a mistuit, printre altele, Curtea Domneascã şi frumoasa mănãstire „Sfântul Gheorghe”. În 1738, oraşul a fost jefuit şi incendiat de tãtari şi bântuit din nou de ciumã – calamitate care se va repeta în 1792 şi în 1812–1813, când a fost cunoscutã sub numele de „Ciuma lui Caragea”, care a durat circa un an, perioadã în care au murit din cauza ciumei c. 70 000 de persoane (atunci s-au înregistrat, uneori, câte 200–300 de victime pe zi). La Bucureşti, fiind în apropierea centrului seismic Vrancea, s-au resimţit numeroase cutremure de-a lungul secolelor, între care cele mai puternice, cu magnitudini de peste 7 grade pe scara Richter, au avut loc la: 10 oct. 1446 (7,5 grade pe scara Richter), 14 nov. 1516 (7,5 grade), 30 apr. 1590 (7,3 grade), 8 nov. 1620 (7,5 grade), 9 aug. 1679 (7,5 grade), 11 iunie 1738 a avut loc unul dintre cele mai puternice cutremure de pânã atunci (7,7 grade pe scara Richter), urmat de altele la 5 apr. 1740 (7,3 grade), 6 apr. 1790 (7,1 grade), 14 oct. 1802 (7,9 grade – cel mai puternic cutremur cunoscut pânã în prezent, în timpul cãruia Turnul Colţei a fost grav avariat), 26 nov. 1829 (7,3 grade), 11 ian. 1838 (7,5 grade), 17 aug. 1893 (7,1 grade), 31 mart. 1901 (7,2 grade), 6 oct. 1908 (7,1 grade), 10 nov. 1940 (7,4 grade), 4 martie 1977 (7,2 grade pe scara Richter, care a durat 56 de secunde, fiind cel mai distructiv seism din România, în timpul cãruia au murit 1 578 de persoane şi au fost rãnite 11 300), 30 aug. 1986 (7,1 grade) etc. La 28 aug./9 sept. 1804 un violent incendiu a mistuit din nou o mare parte din oraş (inclusiv Curtea Domneascã). La toate acestea se mai adaugã şi pagubele mari provocate de ocupaţiile armatelor ruseşti şi turceşti, îndeosebi în timpul Rãzboaielor rusoaustro-turce din 1768–1774, 1787–1791, 1806–1812. Fiscalitatea instituitã de domnii fanarioţi a provocat şi în București rãscoale ale pãturilor sãrace ale populaţiei (1716, 1753, 1764–1765, 1769, 1802, 1806 ş.a.), în urma cãrora Sublima Poartã (Cancelaria sultanului de la Istanbul) a fost nevoitã sã-i retragã de la tron pe unii domni nepopulari. În ciuda jafurilor, a epidemiilor şi a calamitãţilor naturale, oraşul București a înregistrat o continuã dezvoltare, înglobând treptat şi unele sate din vecinãtate (Grozãveşti, Lupeşti, Greci, Crângaşi, Giuleşti ş.a.). În a doua jumãtate a sec. 18, în oraş încep sã aparã şi sã se dezvolte mai multe mori şi manufacturi (fabricile de cearã albã – 1764, hârtie – 1765, la Fundeni, fidea, bere ş.a.), s-au construit primele cişmele, s-a încercat regularizarea debitului apelor Dâmboviţei printr-un canal, a fost înãlţat ansamblul arhitectonic „Curtea Nouã” (1775–1776), pe locul unde azi se aflã Palatul Parlamentului etc. Pe plan cultural, București a înregistrat, în aceastã perioadã, progrese simţitoare: în ian. 1776, domnul Alexandru Ipsilanti a reorganizat, în spirit iluminist, Academia Domneascã de la „Sfântul Sava”, la Vãcãreşti au fost înfiinţate o şcoalã, o tipografie şi faimoasa bibliotecã a Mavrocordaţilor etc. În prima jumãtate a sec. 19, dezvoltarea București a înregistrat un ritm alert pe toate planurile: au apãrut manufacturi noi, s-a intensificat activitatea meşteşugarilor şi a negustorilor (un recensãmânt din 1807 consemna existenţa la acea datã a unui numãr de 3 523 de prãvãlii, din care 2 500 în târgul propriu-zis, iar celelalte rãspândite în cele patru „vãpsele”/sectoare ale oraşului), a fost introdus iluminatul strãzilor pe timp de noapte, mai întâi cu butoaie de pãcurã, apoi cu lumânãri din seu, iar din 1828–1830 iluminatul public cu felinare cu untdelemn instalate pe strãzile centrale (în 1830 existau 955 de felinare); în 1818 a luat fiinţã la „Sfântul Sava” o „şcoalã academiceascã” în limba românã, condusã de cãrturarul iluminist Gheorghe Lazãr, Teatrul de la Cişmeaua Roşie (29 aug. 1834) etc. În anul 1821 (21 mart./2 apr.– 15/27 mai), București a devenit centrul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, care a pus capãt domniilor fanariote. Dupã înlãturarea regimului fanariot (1821), primul domn pãmântean care a ocupat scaunul Ţãrii Româneşti a fost Grigore IV Ghica (1822–1828) – iniţiatorul unor ample lucrãri edilitar-urbanistice (pavarea oraşului cu piatrã, construirea de palate şi cazãrmi etc.). În 1834 s-a introdus nomenclatura oficialã a strãzilor Capitalei, în 1844 a fost executat sistemul modern de alimentare cu apã potabilã a oraşului prin ţevi metalice, au fost construite palatele Ghica, Suţu, Ştirbei ş.a., iar în perioada 28 aug. 1835 – 14 oct. 1838 a fost construit spitalul Brâncovenesc din iniţiativa şi pe cheltuiala Saftei Brâncoveanu, ca lãcaş de binefacere pentru sãraci, dupã planurile arhitectului Josef Harti. La inaugurarea din 14 oct. 1838, Safta Brâncoveanu a lãsat ca testament o pisanie: “se face acest spital pentru sãraci şi de moarte nãpraznicã, în zi de Crãciun, sã crape cel care se va atinge de acest spital”; totodatã au fost înfiinţate Eforia Spitalelor (2/14 febr. 1831), Arhivele Statului (1 mai 1831), „Societatea Filarmonicã” (oct. 1833, care a militat pentru cultivarea literaturii dramatice în limba românã, pentru dezvoltarea muzicii vocale şi pentru înfiinţarea unui teatru naţional), „Soţietatea d’agriculturã a Rumânii” (1836), s-au pus bazele primului „Muzeu de istorie naţionalã şi antichitãţi” (1834), s-a dat în folosinţã spitalul Filantropia (1839), au apãrut primele publicaţii în limba românã la 8/20 dec. 1832 („Buletin gazetã administrativã” – devenit ulterior „Buletinul ofiţial al Prinţipatului Ţãrii Româneşti”), au fost amenajate grãdinile Filaret, Kiseleff, aleea Mitropoliei etc. În aceastã perioadã, noi calamitãţi şi epidemii aduc mari pagube oraşului. Astfel, holera din 1831 a provocat moartea a 2 169 de persoane, iar cutremurul din 11 ian. 1838, inundaţiile provocate de revãsarea Dâmboviţei în 1839 şi marele incendiu din 23–24 mart. 1847 (când timp de douã zile au fost mistuite de flãcãri 13 mahalale, c. 1/5 din oraş, cel mai mare incendiu din România) au determinat noi suferinţe. Oraşul s-a refãcut însã, devenind un centru al renaşterii spirituale şi naţionale. Revoluţia de la 1848 a fost pregãtitã în principal la București, unde exista (din 1843) şi îşi desfãşura activitatea societatea revoluţionarã secretã „Frãţia”. Izbucnitã la 11 iun. 1848 în Bucureşti, revoluţia a antrenat mulţi locuitori ai București, care au ieşit pe strãzile Capitalei, silindu-l pe domnul Gheorghe Bibescu sã abdice în noaptea de 13 spre 14 iun. 1848. La 15 iun. 1848, populaţia oraşului s-a adunat în numãr mare (c. 30 000 de persoane) pe Câmpia de la Filaret – numitã atunci „Câmpia Libertãţii” – jurând pe constituţie, cerând respectarea celor 21 de articole ale Proclamaţiei de la Islaz şi aclamând Guvernul provizoriu constituit în ajun. București care a devenit astfel, în iun.-sept. 1848, Guvernul provizoriu, revoluţionar. Populaţia București, demonstrând ataşamentul faţã de ideile revoluţiei, a înscris o paginã de eroism prin dârza rezistenţã pe care a opus-o trupelor turceşti invadatoare, comandate de Fuad Paşa, în zilele de 12–13 sept. 1848, când peste 40 000 de bucureşteni neînarmaţi au încercat sã stãvileascã pãtrunderea acestora în oraş. Alãturi de populaţia neînarmatã, au luptat eroic pe Dealul Spirii cei 270 de pompieri de sub comanda locotenentului Pavel Zãgãnescu, care au rezistat pânã la ultimul în înfruntarea cu trupele turceşti, de peste 15 ori mai numeroase. Revoluţia a fost înãbuşitã în sânge şi armatele turceşti au ocupat Capitala, supunând-o la acte de jaf şi cruzime. Fuad Paşa a emis o drasticã proclamaţie, iar vechiul regim, regulamentar, a fost restaurat. A doua jumãtate a sec. 19 a debutat cu o îngrozitoare epidemie de holerã, declanşatã în 1854 şi repetatã în 1866 şi 1873. Între 1857 şi 1859, populaţia oraşului Bucureşti (la fel ca la Iaşi) a participat activ la lupta pentru unirea Moldovei cu Ţara Românescã. La 22–24 ian. 1859, mii de bucureşteni, adunaţi pe Dealul Mitropoliei, au fãcut presiuni asupra Camerei Elective, sprijinind partida unionistã şi impunând alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite (24 ian. 1859). La 8 febr. 1859, Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm de locuitorii București, în faţa cãrora citeşte o Proclamaţie cãtre ţarã. La 11/23 dec. 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dã o nouã Proclamaţie cãtre naţiune prin care aduce la cunoştinţã oficial cã „Unirea este îndeplinitã, naţionalitatea românã este întemeiatã”, iar la 24 ian./5 febr. 1862, cu ocazia deschiderii la București a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat în mod solemn, în faţa Adunãrilor Moldovei şi Ţãrii Româneşti reunite în şedinţã comunã, „Unirea definitivã a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti proclamat capitala României, în care se aflã sediul guvernului şi instituţiile centrale ale statului. Dupã aceastã datã, oraşul a cunoscut un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele, înregistrând şi remarcabile creşteri demografice, de la 58 794 locuitori (în 1831), la 121 734 locuitori (în 1859). Transformãrile care au avut loc pe plan edilitar şi urbanistic, începând cu a doua jumătate a sec. 19 şi continuate ulterior, s-au reflectat în modificarea aspectului oraşului, care treptat a cãpãtat o înfãţişare occidentalã. S-au trasat şi pavat noi strãzi, s-a accelerat dotarea oraşului cu clãdiri de zid, s-au amenajat noi pieţe şi grãdini publice, s-au construit edificii impunãtoare (clãdirile Teatrului Naţional, 1844–1852, Universitãţii, 1857–1869, ridicatã dupã planurile arhitectului Alexandru Orãscu şi inauguratã la 14/26 dec. 1869, Gara Filaret, 1869, Gara de Nord, inauguratã la 13/25 sept. 1872 ş.a.; în 1860, în Bucureşti existau c. 200 de clãdiri publice). În 1854 a început construirea primei linii de telegraf electric între Bucureşti, Giurgiu şi Ruse, inauguratã la 10/22 mart. 1855 şi Bucureşti–Ploieşti–Braşov, iar în luna apr. 1857 au fost instalate pe strãzile Bucureştiului primele lãmpi cu „idrocarburã” (petrol lampant) etc. În nov. 1871 a fost introdus iluminatul public cu gaz aerian (gaz fluid), iar în 1882 iluminatul electric. La 28 dec. 1872 a apãrut pe strãzile Capitalei primul mijloc de transport în comun – tramvaiul cu cai, iar la 10 iun. 1894 a fost inauguratã prima linie electricã de tramvai pe distanţa Obor–Cotroceni. În perioada 1880–1882 au fost întreprinse ample lucrãri de rectificare, modernizare şi adâncire a cursului Dâmboviţei, construindu-se o vastã reţea de canale şi poduri. În 1865 s-a deschis la București prima expoziţie naţionalã de produse agricole şi industriale româneşti. În a doua jumãtate a sec. 19, București a cunoscut şi o spectaculoasã înflorire economicã, comercialã, bancarã, culturalã etc. prin înmulţirea întreprinderilor industriale (115 în anul 1893 şi 172 în 1902), a instituţiilor bancare, culturale şi de învãţãmânt etc. Astfel, au luat fiinţã Moara lui Assan (1853) – prima moarã cu aburi (clãdirea a fost grav afectată de incendiile din 14 mai 2008 şi 7 iunie 2012), cãrãmidãria Filipescu (1855), filatura de mãtase Dãmãroaia (1859), Arsenalul Armatei (1861), atelierele „Lemaître” (1864), fabrica de cãrãmidã a lui Max Tonolla (1865), fabrica de bere „Luther” (1869), fabrica de tutun (1872), întreprinderea de pompe (1882), întreprinderea de încãlţãminte „Dâmboviţa” (1887), fabrica de conserve „D. Staicovici” (1874), fabrica de ulei (1875), întreprinderea mecanicã şi de material rulant „Griviţa” (1896) ş.a., a fost inauguratã monetãria statului (24 febr. 1870), unde s-au bãtut primii bani de aur (20 lei) şi de argint (1 leu), au fost create mai multe bãnci, cea mai importantã fiind Banca Naţionalã a României (17/29 apr. 1880) etc. În aceastã etapã, realizãrile cele mai importante s-au manifestat însã în domeniul cultural–ştiinţific, fapt evidenţiat şi prin aceea cã numai într-un singur an, 1864, au fost inaugurate mai multe aşezãminte, printre care: Spitalul Colentina (1858–1864), Universitatea (înfiinţatã prin decret domnesc la 4/16 iul. 1864, cu facultãţile de drept, filosofie-litere, ştiinţe, al cãrei prim-rector a fost ales la 15/27 sept. 1864 juristul Gheorghe Costa-Foru; clãdirea universitãţii a fost inauguratã mai târziu, la 14/26 dec. 1869), Conservatorul de Muzicã şi Declamaţiune (1/13 nov. 1864), Şcoala de Bele-Arte (14/26 dec. 1864), Muzeul Naţional de Antichitãţi (23 nov./5 dec. 1864) ş.a. Începând cu 31 dec. 1852, când a fost inaugurat la București Teatrul cel Mare, construit în perioada 1844 – 1852 (devenit în 1875 Teatrul Naţional), cu piesa „Zoe sau Amor românesc”, avându-l ca prim-director pe Costache Caragiale, Capitala s-a îmbogãţit an de an cu noi şi utile aşezãminte şi societãţi, printre care: Şcoala de micã chirurgie de la spitalul „Filantropia” (2/14 ian. 1853), Şcoala de micã chirurgie de la spitalul „Mihai Vodã” (4/16 dec. 1855), fondatã de Carol Davila, Şcoala Naţionalã de Medicinã şi Farmacie (29 iul./10 aug. 1857), Societatea Românã de Ştiinţe (1862), Societatea de dare la semn (17 mai 1862) – prima asociaţie sportivã din România, Direcţia Centralã a Poştelor (23 iul./4 aug. 1862), Societatea pentru învãţãtura poporului român (1866), Societatea Literarã Românã (1/13 apr. 1866) – devenitã, din 1 aug. 1867, Societatea Academicã Românã, iar din 29 mart. 1879 Academia Românã –, Societatea de ştiinţe fizico-naturale (1868), Filarmonica Românã (29 apr./11 mai 1868) – azi Filarmonica „George Enescu” –, care îşi susţine concertul inaugural la 15/27 dec. 1868, Societatea de asigurãri „Dacia” (31 mart./12 apr. 1871), Societatea de geografie (15/27 iun. 1875), Societatea Naţionalã de Cruce Roşie a României (4/16 iun. 1876) etc. Pe plan politic se contureazã apariţia unor asociaţii muncitoreşti (Asociaţia lucrãtorilor din România – 1872, Cercul muncitorilor – 1887, Clubul muncitorilor – 1890 ş.a.) şi a unor grupãri politice care s-au constituit în partide, aşa cum au fost Partidul Liberal (1875, devenit ulterior Partidul Naţional-Liberal), Partidul Conservator (febr. 1880), Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (apr. 1893). Un moment memorabil în viaţa Capitalei şi a României din a doua jumãtate a sec. 19 l-a constituit urcarea pe tronul României (mai întâi ca domnitor, 1866–1881, şi apoi ca rege, 1881–1914) a principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în timpul căruia a avut loc proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, când în Parlamentul de la Bucureşti, Mihail Kogãlniceanu, ministrul Afacerilor Strãine, rostea urmãtoarele cuvinte: „suntem o naţiune liberã şi independentã.” Noile condiţii create dupã cucerirea independenţei au marcat o dezvoltare accelerată a tuturor domeniilor de activitate şi mai ales un nou avânt economic al Capitalei, care a determinat şi o creştere continuã a numãrului de locuitori. Industria Capitalei a înregistrat un progres evident mai ales dupã adoptarea la 12/24 mai 1887 a Legii de încurajare a industriei naţionale. În perioada 1878–1916, populaţia oraşului s-a dublat (de la 177 646 loc. în 1878 la 381 279 loc. în 1916), iar suprafaţa de cuprindere urbanã s-a mãrit de la 2 925 ha în 1878 la 5 614 ha în 1918. La17 aug. 1893, dupã un timp relativ îndelungat (55 de ani) un violent cutremur (7,1 grade pe scara Richter) care a durat 30 de secunde, a provocat mari pagube materiale şi mai multe victime. Sfârşitul sec. 19 (în special ultimul deceniu) şi începutul sec. 20 au fost marcate, în Bucureşti, de o intensã activitate de construire a unor edificii publice monumentale la care au contribuit atât arhitecţii români cât şi cei strãini, în special francezi (Albert Galleron, Paul Gottereau, Albert Ballu, Bernard Cassien ş.a.). Importante clãdiri au fost înãlţate în aceastã perioadã: Ateneul Român (1886–1888) dupã planurile arhitectului francez Albert Galleron, inaugurat la 14/26 febr. 1888, Banca Naţionalã a României (1884–1890) – arhitecţi Albert Galleron şi Bernard Cassien, Palatul de Justiţie – azi Tribunalul (1890–1895) construit în stilul Renaşterii franceze, dupã planurile arhitectului francez Albert Ballu, Biblioteca Centralã Universitarã (1891–1895 şi 1911–1914), arhitect Paul Gottereau, „Foişorul de Foc” (1881–1883), Palatul Poştelor (1894– 1900) – azi Muzeul Naţional de Istorie a României, arhitect Alexandru Sãvulescu, Palatul Ministerului Agriculturii (1895–1896) dupã planurile arhitectului elveţian Louis Pierre Blanc, Palatul C.E.C. (1896–1900), arhitect Paul Gottereau, Palatul Cantacuzino (1898–1900) – azi Muzeul „George Enescu”, arhitect I. D. Berindei, Facultatea de Medicinã (1900– 1902) dupã planurile arhitectului elveţian (stabilit în România) Louis Pierre Blanc, Palatul Primãriei (1906–1910) – arhitect Petre Antonescu, Institutul de Arhitecturã (1912–1917) – arhitect Grigore Cerchez, Muzeul etnografic (azi Muzeul Ţãranului Român din Şos. Kiseleff) – arhitect N. Ghika-Budeşti ş.a. Tot în aceastã perioadã a fost amenajat (1900–1906), dupã planurile lui E. Redont, Parcul Carol (fost Libertãţii), în cadrul cãruia s-a deschis, la 6/19 iun. 1906, „Expoziţia generalã românã” prilejuitã de jubileul regal de 40 de ani. În toamna anului 1916, pe 12/25 sept., dupã intrarea României în rãzboi, București a fost bombardat de aviaţia germanã, iar la 23 nov./6 dec. 1916 armatele germano-austro-ungare au ocupat Capitala, rãmânând aici pânã în nov. 1918; în aceastã perioadã, guvernul României a fost nevoit sã pãrãseascã București şi sã-şi stabileascã sediul provizoriu la Iaşi. Dupã Marea Adunare Naţionalã de la Alba Iulia din 18 nov./1 dec. 1918, care a consfinţit crearea statului naţional unitar român, București a devenit capitala României Mari, fapt care a avut consecinţe importante asupra evoluţiei sale ulterioare. Dupã 1918, București a înregistrat o puternicã dezvoltare industrialã (au apãrut marile uzine Malaxa – fostă Faur, în 1921, Uzina de ţevi – fostă Republica ş.a.), ajungând ca dupã douã decenii, respectiv în 1939, producţia industrialã bucureşteanã sã reprezinte 17,2% din întreaga producţie industrialã a României. București a cunoscut acum o intensã dezvoltare instituţionalã şi urbanisticã, o remarcabilã înflorire culturalã şi o creştere spectaculoasã a numãrului de locuitori, de la 382 853 în 1918, la 633 355 în 1930. Suprafaţa oraşului s-a extins de la 5 614 ha în 1918 la 7 800 ha în 1939. În 1927 a intrat în funcţiune prima centralã telefonicã automatã, iar la 1 nov. 1928, primul post românesc de radioemisie. În 1929 s-au retras tramvaiele cu cai de pe strãzile București, rãmânând numai tramvaiele electrice (care circulau din 9/21 dec. 1894) şi s-au înfiinţat mai multe linii de autobuze. La 24 iun. 1926 a avut loc inaugurarea primei linii aeriene civile naţionale pe ruta Bucureşti–Galaţi cu avioane italiene de transport civil de tip „Ansaldo”. În anii ’30 ai sec. 20, București s-a îmbogãţit cu noi şi moderne dotãri edilitare. S-au construit cartierele rezidenţiale „Delavrancea”, „Filipescu”, „Bonaparte”, s-au creat noi bulevarde, s-au întreprins ample lucrãri de amenajare a salbei de lacuri de pe cursul Colentinei (Bãneasa, Herãstrãu, Floreasca, Tei ş.a.), au fost create parcul Herãstrãu şi Muzeul satului din interiorul sãu; s-au construit clãdiri moderne şi obiective de artã, printre care imobilul „Aro” – azi „Patria” (1931–1933), arhitect Horia Creangã, Palatul Telefoanelor (1933) – operã a arhitecţilor americani Louis Weells şi Walter Froy, clãdirea Facultãţii de Drept (1933–1935), arhitect Petre Antonescu, clãdirea Ministerului Industriilor de azi de pe Calea Victoriei – operã din 1934–1941 a arhitectului Duiliu Marcu, Arcul de Triumf (1935–1936), Palatul Regal (1928– 1937), clãdirea Bibliotecii Academiei (1936–1937), arhitect Duiliu Marcu, clãdirea de azi a Guvernului, numită Palatul Victoria (1937–1944), arhitect Duiliu Marcu etc. În perioada 15–16 febr. 1933, muncitorii de la Atelierele C.F.R. „Griviţa” au organizat unele dintre cele mai mari greve din ţarã. Dupã instaurarea regimului autoritar al mareşalului Ion Antonescu (6 sept. 1940), oraşul București a trãit o perioadã de instabilitate politică provocată de Garda de Fier. În noaptea de 9 spre 10 nov. 1940, oraşul a fost zguduit de un puternic cutremur (7,4 grade pe scara Richter), care a provocat mari pagube materiale şi numeroase victime. În timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, București a fost puternic bombardat de aviaţia anglo-americanã la 4 apr. şi în zilele de 22, 28 şi 31 iul. 1944, fapt soldat cu mii de morţi şi rãniţi. Acţiunile de la 23 aug. 1944 au determinat scoaterea României din rãzboiul alături de Germania şi alãturarea ei Naţiunilor Unite, fapt ce a atras bombardarea violentã a Capitalei, la 24 aug. 1944, de aviaţia germanã, provocând mari pagube materiale (printre altele, atunci a fost dãrâmatã clãdirea Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei). Ca urmare a luptelor purtate de cãtre armata românã şi de formaţiunile patriotice, București a fost eliberat la 26 aug. 1944 de sub ocupaţia trupelor germane, aşa încât armatele sovietice au ajuns la 30 aug. 1944 în Capitala deja eliberatã. Dupã rãzboi, România a fost abandonatã de Puterile Occidentale rămânând în sfera de influenţã a U.R.S.S., iar regele Mihai I a fost constrâns sã abdice la 30 dec. 1947; București a devenit, astfel, capitala Republicii Populare Române, iar între 1965 şi 1989 capitala Republicii Socialiste România. În acest context, în anii urmãtori, București a fost martorul a nenumãrate prefaceri, care şi-au lãsat amprenta asupra înfãţişãrii actuale a oraşului. Astfel, dupã anul 1950, timp de patru decenii București a fost supus la tot felul de sistematizãri şi modernizãri, începând cu blocurile de tip muncitoresc din cartierul Ferentari, casele tip din cartierele Bucureştii Noi şi Vatra Luminoasã şi continuând cu demolarea unor cartiere întregi şi realizarea unor ansambluri de blocuri. Aşa au apãrut noile cartiere, cu numeroase blocuri de locuit, Titan, Balta Albã, Drumul Taberei, Berceni, Colentina, Pantelimon ş.a. şi s-au modernizat arterele de circulaţie Mihai Bravu, Şos. Ştefan cel Mare, Griviţa, Rahova, Giurgiului ş.a. În aceastã etapã au fost construite şi o serie de mari edificii publice, în diferite zone ale oraşului: Casa Presei Libere (fostã „Casa Scânteii”), 1949–1953, arhitect Horia Maicu, Sala Palatului (1959–1960) dupã planurile arhitecţilor Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Romeo Ştefan Belea şi I. Şerban, Centrul Naţional de Televiziune, Teatrul Naţional, Institutul Politehnic (azi Universitatea Politehnicã), hotelurile „Intercontinental”, „Dorobanţi”, numit în prezent „Howard Johnson Grand Plaza”, „Parc”, „Grand Plaza” (fost „Flora”), aeroportul „Henri Coandă” de la Otopeni, Pavilionul central al complexului expoziţional din Piaţa Presei Libere, Opera Naţionalã (1953, arhitect Octav Doicescu, inauguratã la 9 ian. 1954), Circul „Globus”, Palatul Sporturilor şi Culturii, Palatul Copiilor (fostul Palat al pionierilor), Spitalul Municipal (azi Spitalul Universitar), Spitalul de Urgenţã, Spitalul medico-legal „Dr. Minovici”, Stadionul Naţional „Lia Manoliu”, cu instalaţii de nocturnă etc. În timpul nopţii de 4 martie 1977, ora 21 şi 23 de minute a avut loc un violent cutremur (7,2 grade pe scara Richter), care a durat 50 de secunde, distrugând şi avariind un mare numãr de edificii publice, 32 900 locuinţe, 763 de unitãţi economice, numeroase şcoli, spitale, monumente etc. şi provocând moartea a 1 570 de persoane şi rãnirea a altor 11 300. La acel cutremur s-au prãbuşit blocurile de locuit din strada Colonadelor – azi Toma Caragiu (vizavi de Biserica Rusã şi în spatele Palatului Suţu), de la cofetãria „Scala” de pe Bd. Nicolae Bãlcescu şi cel de vizavi de acesta, blocul cofetãriei de lângã magazinul „Polar” şi cofetăria „Casata”, blocul din strada Brezoianu, colţ cu strada Domniţa Anastasia, blocul de pe şos. Ştefan cel Mare, colţ cu strada Lizeanu, douã blocuri în cartierul Militari ş.a. şi au dispãrut sub dãrâmãturi, printre alţii, actorul Toma Caragiu, regizorul de televiziune Alexandru Bocãneţ, scriitorul Alexandru Ivasiuc, cântãreaţa de muzicã uşoarã Doina Badea, poeta Veronica Porumbacu, academicianul Paul Petrescu, pedologul Ana Conea ş.a. Alte douã cutremure au zguduit București, fãrã sã provoace victime, ci numai pagube materiale, la 30 aug. 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter). La 15 febr. 1961, în jurul prânzului, București a cãzut în beznã, timp de mai multe minute, din cauza unei eclipse totale de Soare; o eclipsã totalã de Soare a mai avut loc şi la 11 aug. 1999. În cadrul aşa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al oraşului, conceput şi iniţiat de Nicolae Ceauşescu, începând din 1983, a fost demolatã c. 1/3 din supr. zonei centrale a municipiului, respectiv o mare parte din cartierele 13 Septembie, Uranus, Unirii, Dudeşti, Muncii ş.a. Atunci au cãzut pradã buldozerelor 20 de biserici („Sfânta Vineri”, demolatã la 19–20 iun. 1987, „Olteni”, „Biserica Ienei” (1977), „Doamna Oltea” (1985), „Dimieni”, „Albã-Postãvari”, „Bradu-Staicu”, „Buna Vestire” din cartierul Rahova, „Gherghiceanu”, „Izvorul Tãmãduirii”, „Sfântul Nicolae”-Sârbi (5 sept. 1985), „Sfântul Nicolae”-Jitniţa, „Sfântul Spiridon Vechi” (13–14 iun. 1987), „Spirea Veche”, „Sfânta Treime” din cartierul Dudeşti, „Crângaşi” I şi II, Buda Sat, mănãstirile Vãcãreşti şi Cotroceni), case vechi cu valoare de monument, spitalul Brâncovenesc, construit în anii 1835-1838 pe cheltuiala Saftei Brâncoveanu, etc. În locul acestora a fost construitã „Casa Poporului”, în prezent Palatul Parlamentului, şi a fost tãiat un mare bulevard pe direcţia V-E (Bd. Victoria Socialismului – azi Bd. Unirii) care porneşte din faţa Casei Poporului şi se terminã în Piaţa Muncii, fiind însoţit de numeroase fântâni arteziene. O realizare utilã este însã metroul bucureştean, inaugurat la 16 nov. 1979 (→ Funcţia de transport). În decursul secolului 20, Capitala României a fost gazda unor importante reuniuni internaţionale, printre care: Conferinţa de Pace (16/29 iul.–28 iul./10 aug. 1913), prin care s-a pus capãt celui de-al Doilea Rãzboi Balcanic, Conferinţa Micii Înţelegeri (20–22 iun. 1928), a treia Conferinţã a Înţelegerii Balcanice (22–28 oct. 1932), al IV-lea Festival mondial al tineretului şi studenţilor (2–14 aug. 1953), Congresul Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor (15–18 mai 1958), al XIII-lea Congres Mondial de Chimie (1970), a treia conferinţã O.N.U. privind studiul viitorului (1972), Conferinţa Mondialã O.N.U. a Populaţiei (1974), Congresul Federaţiei Internaţionale de Marketing (1974), al V-lea Congres Internaţional de Histochimie şi Citochimie (1976), Congresul Mondial al Petrolului (1979), Conferinţa internaţionalã a Forumului Crans-Montana (1994), a 94-a Conferinţã a Uniunii Interparlamentare (1995), Forumul oamenilor de afaceri, al cooperãrii economice la Marea Neagrã (25–28 apr. 1996), Summitul N.A.T.O. (2–4 apr. 2008) ş.a. În București îşi au sediul Centrul de informare O.N.U. şi Centrul demografic O.N.U., Centrul european de învãţãmânt superior UNESCO şi APIMONDIA. Evenimentul cel mai important al sf. sec. 20, petrecut la București, este, fãrã îndoialã, Revoluţia din decembrie 1989 soldatã cu prãbuşirea sistemului comunist din România şi, totodatã, cu 640 de victime (din totalul de 1 104 de morţi înregistraţi în întreaga ţarã) şi 1 040 de rãniţi (din totalul de 3 321 pe ţarã). În prezent, în București îşi au sediile Parlamentul (bicameral: Senat şi Camera Deputaţilor), Guvernul, Preşedintele României, instituţiile centrale ale statului şi ministerele, Banca Naţională a României, numeroase societãţi comerciale româneşti şi strãine, bãnci cu capital românesc, strãin sau mixt (românesc şi strãin), numeroase ambasade ale statelor independente ale lumii, nenumãrate companii aeriene strãine (Air France, KLM, AUA, Turkish Airlines, Sabena, El Al, Aeroflot, Malev, LOT, Balkan, Swissair ş.a.), posturile naţionale de radio şi televiziune, Agenţia naţionalã de ştiri „ROMPRES”, redacţiile marilor cotidiene centrale şi ale unor edituri etc.

Populaţia

Din punct de vedere demografic, municipiul București este cel mai mare oraş al României, al cãrui numãr de locuitori se ridicã la 2 131 034 (1 ian. 2019). El deţine 16,9% din populaţia urbanã a ţãrii şi 9,6% din cea totalã a României, care era de 22 170 586 loc. (la 1 ian. 2019). Densitatea: 10 425 loc./km². La 1 ian. 2019, populaţia de sex masc. a municipiului București numãra 995 714 loc., iar cea de sex fem. 1 135 320 loc. Asupra perioadei de început a existenţei sale urbanistice nu existã date referitoare la numãrul de locuitori, unele referiri asupra populaţiei Bucureștiului apãrând în a doua jumãtate a sec. 17, în consemnãrile unor cãlãtori strãini care au vizitat oraşul, printre care Pietro Deodato (Petro Bogdan) Bakšić, Evlia Celebi, Paul de Alep, Anton Maria del Chiaro ş.a. care apreciau în jurul a 50 000–100 000 de locuitori. Cele mai sigure date privitoare la populaţia Capitalei existã începând cu anul 1831 când a avut loc prima estimare a numărului de locuitori (58 794 loc.).

Anii de recensãmânt

sau în care s-au

fãcut estimãri               Nr. de locuitori

1831 (estimare)             58 794

1859 (estimare)             121 734

1878 (estimare)             177 646

1889 (estimare)             184 488

1899 (estimare)             282 078

1912 (30 dec.)                 341 321

1916 (estimare)             381 279

1918 (estimare)             382 853

1930 (29 dec.)                 633 355

1941 (estimare)             992 536

1948 (25 ian.)                 1 025 180

1956 (21 febr.)               1 177 661

1966 (15 mart.)              1 366 684

1977 (5 ian.)                   1 807 239

1984 (estimare)             1 978 654

1986 (estimare)             1 989 823

1989 (estimare)             2 036 894

1992 (7 ian.)                   2 067 545

1994 (estimare)             2 060 551

1995 (estimare)             2 054 079

1998 (estimare)   2 016 131

2002 (18 mart.)    1 926 334

2005 (estimare)   1 924 959

2007 (estimare)   1 931 838

2008 (estimare)   1 943 981

2011 (20-31 oct.) 2 272 163

2016 (estimare)       2 106 144

2019 (estimare) 2 131 034

În anul 2007, rata natalitãţii în arealul municipiului București a fost de 10,0‰, cea a mortalitãţii 11,3‰ rezultând, astfel, un spor natural negativ de –1,3‰. În perioada 2005–2007, durata medie a vieţii în arealul municipiului București a fost de 74,41 ani (ambele sexe), înregistrându-se o durată mai mare a vieţii la femei (77,57 ani) şi mai scăzută la bărbaţi (70,93 ani). La recensãmântul din 20-31 oct. 2011, structura pe naţionalitãţi a populaţiei municipiului București era urmãtoarea: din totalul de 2 272 163 loc., 1 960 778 loc. (86,30%) erau români, 39 607 (1,73%) rromi, 3 601 (0,16%) maghiari, 2 853 (0,13%) turci, 1 713 (0,08%) chinezi, iar restul de 263 611 loc. (11,60%) erau de alte etnii (ucraineni, tătari, sârbi, bulgari, greci, evrei, italieni, aromâni, macedoneni, armeni, poloni ş.a.). În anul 2007, din totalul de 853 732 de salariaţi, 150 936 lucrau în industrie, 132 030 în tranzacţii imobiliare şi alte servicii, 79 857 în transporturi, 97 771 în construcţii, 162 130 în comerţ, 48 066 în învãţãmânt, 45 559 în domeniile sãnãtãţii şi asistenţei sociale, 35 539 în administraţia publicã, 36 575 în întreprinderi financiare, 18 750 în hoteluri şi restaurante etc. La 31 dec. 2007, în București existau 18 288 şomeri, din care 4 022 de persoane beneficiau de ajutor de şomaj, iar numãrul persoanelor accidentate în muncã a fost de 661, din care 46 mortal.

Economia

Municipiul București este în prezent cel mai mare şi mai important centru economic al ţãrii, cu funcţii complexe, între care un rol determinant revine industriei. Tradiţia industrialã, legatã de morãrit, tãbãcãrie, produse textile şi alim. etc., a fost continuatã în perioada interbelicã prin înfiinţarea câtorva întreprinderi din ramurile constructoare de maşini, chimicã, textilã, alim. ş.a. În anul 1938, anul de vârf al economiei româneşti interbelice, municipiul București concentra 1/5 din producţia industrialã a ţãrii, o contribuţie importantã având-o ind. uşoarã şi alim. Ind. constr. de maşini era mai puţin dezvoltatã, majoritatea întreprinderilor acestei ramuri (c. 90%) fiind profilate pe asamblãri şi reparaţii de maşini. Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial şi mai ales dupã 11 iun. 1948 (data naţionalizãrii pr. mijloace de producţie), autoritãţile comuniste au început sã aplice, dupã modelul sovietic, dezvoltarea planificatã a economiei (mai întâi pe baza planurilor anuale, 1949, 1950, apoi a planurilor cincinale 1951–1955, 1956–1960, 1961–1965, 1966–1970 etc.) punând accent pe ind. grea şi, în special, pe ramura conducãtoare a acesteia – ind. constr. de maşini. Dupã anul 1950, unele întreprinderi mai mari au fost dezvoltate, modernizate şi reutilate în vederea creşterii capacitãţii lor de producţie („Timpuri Noi” – fostã „Lemaître”, înfiinţatã în 1864, Întreprinderea mecanicã şi de material rulant „Griviţa Roşie”, f. 1896, „Electrotehnica”, f. 1915, „Malaxa”, f. 1921 – fostã „23 August”, între 1948 şi 1990, apoi „Faur” S.A. ş.a.), altele au devenit, practic, întreprinderi noi, în locul vechilor ateliere (Întreprinderea de încãlţãminte „Dâmboviţa”, f. 1887), „Electromagnetica”, f. 1930), Întreprinderea de ţevi „Republica”, f. 1938, intrată în faliment în nov. 2008), iar alte unitãţi industriale au fost construite din temelii, ca obiective noi, de mare capacitate („Optica Românã”, f. 1948 – azi „Întreprinderea Opticã Românã”/I.O.R. S.A., singura din ţarã care produce aparaturã opticã, Întreprinderea textilã „Griviţa”, f. 1949, Întreprinderea „Semãnãtoarea”, f. 1949, profilatã pe constr. de utilaj agricol, Întreprinderea de piese radio şi semiconductori „I.P.R.S. Bãneasa”, f. 1962 – azi „Bãneasa” S.A., Termocentrala Bucureşti-Sud, datã în folosinta în 1965 şi retehnologizatã în anul 2006, „Întreprinderea de calculatoare electronice”, f. 1970 – azi „Felix Computers” S.A. etc.). În anii comunismului, toate acestea, împreunã cu numeroase alte unitãţi industriale au transformat Capitala în cel mai puternic centru industrial al României, care realiza anual c. 20% din Produsul Intern Brut (P.I.B.) al României, gama produselor fabricate fiind deosebit de variatã: energie electricã şi termicã, utilaje grele, chimice, siderurgice, petroliere, electrotehnice ş.a., locomotive, autobuze, troleibuze, tramvaie, avioane, elicoptere, maşini şi utilaje agricole, motoare cu combustie internã, turbine de mare capacitate, maşini-unelte, autobasculante, autoutilitare, microbuze, mase plastice, lacuri şi vopsele, aparate electrocasnice, computere, aparate optice şi medicale, radiouri, televizoare, tuburi-cinescop, produse chimico-farmaceutice, textile şi alim., conf., tricotaje, mat. de construcţie, anvelope, mobilã, saltele, încãlţãminte etc. Practic, foarte puţine din produsele industriei româneşti în ansamblu nu se realizau în București. Din păcate, după 1990 foarte multe întreprinderi au dat faliment, iar altele şi-au restrâns activitatea. O contribuţie aparte la activitatea economicã a municipiului București o au miile de unitãţi mici şi mijlocii şi ateliere meşteşugãreşti, particulare sau aparţinând Cooperaţiei meşteşugãreşti, cu o mare diversitate de profile: reparaţii auto şi mecanice de tot felul, vulcanizare de anvelope şi reşapare de cauciucuri, reparaţii de aparate electrice şi electronice, croitorii, cismãrii, cojocãrii, blãnãrii, obiecte de artizanat, geamgii, bijutieri, ceasornicari, dulgheri, zidari, zugravi, hamali etc.

Căile de comunicaţie şi transporturile

Funcţiile de comunicaţii şi transporturi ale Capitalei au crescut permanent ca importanţã în strânsã corelare cu dezvoltarea celorlalte funcţiuni ale București, având o mare însemnãtate în legãturile complexe pe care le are acesta cu restul teritoriului României, cât şi în relaţiile cu alte state ale lumii. Sub aspectul comunicaţiilor şi al transporturilor, municipiul București reprezintã nodul central al ţãrii (în Piaţa Sfântul Gheorghe se aflã marcat kilometrul zero al României), şi, totodatã, un mare şi important centru internaţional de transport şi comunicaţii, spre care converg pr. cãi ferate, rutiere şi aeriene interne şi internaţionale. Liniile de c.f., dispuse radial în arealul municipiului București, pãtrund spre marile gãri feroviare (Gara de Nord, inauguratã la 13/25 sept. 1872 şi numitã pânã în 1884 „Gara Târgoviştei” – cea mai mare garã a oraşului şi a ţãrii, prin care trec zilnic peste 160 de garnituri de tren cu o medie de 120 de mii cãlãtori pe zi, Gara de Est sau Gara București-Obor, Gara Basarab, Gara București-Bãneasa, Gara Progresul ş.a.) care asigurã un însemnat trafic de mãrfuri şi cãlãtori.

Din Gara de Nord pornesc 9 magistrale feroviare interne şi internaţionale care înlesnesc legãturile municipiului București cu pr. oraşe ale ţãrii şi cu marile oraşe europene: 1. București–Roşiori de Vede–Craiova–Timişoara– Jimbolia–Kikinda–Belgrad; 2. București– Ploieşti–Braşov–Sibiu–Deva–Arad-Curtici–Budapesta–Viena şi în continuare; 3. București–Ploieşti–Braşov–Teiuş – Cluj-Napoca–Oradea–Episcopia Bihorului–Budapesta–Viena şi în continuare; 4. București–Ploieşti–Braşov–Miercurea-Ciuc– Ciceu–Deda–Dej–Baia Mare–Satu Mare–Halmeu–Varşovia; 5. București–Ploieşti–Buzãu– Mãrãşeşti–Adjud–Bacãu– Paşcani–Suceava–Vicşani–Varşovia; 6. București–Ploieşti–Buzãu– Mãrãşeşti–Adjud–Bacãu–Paşcani–Iaşi–Ungheni–Chişinãu–Moscova; 7. București–Ploieşti–Buzãu–Fãurei–Brãila–Galaţi–Reni–Odessa; 8. București–Ciulniţa–Feteşti–Constanţa–Mangalia; 9. București–Giurgiu–Ruse–Sofia–Istanbul (aceastã linie, între București şi Giurgiu, a fost construitã în perioada 1865–1869 şi s-a inaugurat oficial la 19/31 oct. 1869, primul tren plecând din Gara Filaret, întâia garã a Bucureștiului – azi transformatã în autogarã).

În București se concentreazã, totodatã, sau pornesc spre diferite colţuri ale ţãrii 8 şosele naţionale modernizate, cu prelungire cãtre ţãrile din N, E, S, Centrul şi Vestul Europei: 1. DN1 (Drumul Naţional 1) = București–Ploieşti–Braşov–Sibiu–Alba Iulia–Cluj-Napoca–Oradea–Borş; 2. DN 1A = București–Ploieşti–Braşov–Sibiu–Deva– Arad–Nãdlac; 3. DN 2 = București–Urziceni–Buzãu–Focşani–Bacãu–Suceava–Siret; 4. DN 3 = București–Lehliu–Cãlãraşi–Ostrov–Constanţa; 5. DN 4 = București–Olteniţa; 6. DN 5 = București–Giurgiu; 7. DN 6 = București–Alexandria– Craiova– Drobeta-Turnu Severin–Timişoara–Jimbolia; 8. DN 7 = București–Piteşti (114 km, amenajat ca autostradã în anii 1967–1972 şi modernizatã în anii 1999-2000)–Râmnicu Vâlcea–Sibiu–Deva–Arad–Nãdlac. Dintre drumurile naţionale (DN) amintite anterior, unele sunt incluse în reţeaua de drumuri europene având importanţã majorã în transporturile rutiere dintre ţãrile europene. Printre acestea se numãrã E 15 (Budapesta–Borş–Oradea–Cluj-Napoca–Turda–Târgu Mureş– Sighişoara–Braşov–Ploieşti–București–Constanţa, cu variantã E 15 A (Cluj-Napoca–Turda–Alba Iulia–Sibiu–Râmnicu Vâlcea–Piteşti–București); E 20 pe direcţia Varşovia–Lvov–Cernãuţi–Siret–Suceava–Bacãu–Focşani–Buzãu–Ploieşti–București–Giurgiu–Ruse; E 94 pe sensul Belgrad–Moraviţa–Timişoara–Drobeta-Turnu Severin–Craiova–Piteşti–București. Autostrada București– Feteşti–Constanţa, în lungime totalã de 202,7 km. Totodatã, municipiul București este înconjurat de o şosea modernizatã de centurã care se continuă cu autostrada Bucuresti-Ploieşti, inaugurată la 20 iul. 2012, şi are menirea sã descongestioneze traficul rutier din Capitalã, prin evitarea zonei centrale.

Reţeaua cãilor de comunicaţie din interiorul municipiului București (alei, strãzi, bulevarde, şosele) însumeazã o lungime totalã de peste 1 900 km, din care peste 900 km modernizate. Acestea sunt dispuse radiar, o mare parte a arterelor pr. şi secundare întâlnindu-se în Piaţa Unirii. Trasarea marilor bulevarde, a şoselei de centurã şi alinierea strãzilor mai mici a început dupã anul 1848 („Legea exproprierii pentru cauze de utilitate publicã”), realizându-se mai ales în perioada 1888–1907 şi, parţial, dupã 1960 pânã prin anii ’80 ai sec. 20, când au fost construite marile cartiere Titan, Balta Albã, Drumul Taberei, Berceni ş.a. Existã câte o mare arterã pe direcţiile Nord-Sud şi Est-Vest, alcãtuite dintr-o succesiune de şosele şi bulevarde separate de scuaruri (pieţe), care se întretaie în Piaţa Universitãţii. Astfel, dinspre Nord porneşte o arterã, din zona aeroportului „Aurel Vlaicu” din carterierul Bãneasa, care este o continuare a autostradei ce vine dinspre Ploieşti, formatã din şos. București–Ploieşti (pânã la Piaţa Presei Libere), apoi şos. Kiseleff (între Piaţa Presei Libere şi Piaţa Victoriei), Bd. Lascăr Catargiu (fost Ana Ipãtescu, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romanã), continuat cu bulevardele Magheru şi Nicolae Bãlcescu (între Piaţa Romanã şi Piaţa Universitãţii), cu Bd. Ion C. Brãtianu (între Piaţa Universitãţii şi Piaţa Unirii), apoi Bd. Dimitrie Cantemir (fostã magistrala Nord-Sud) între Piaţa Unirii şi liceul Gheorghe Şincai şi în continuare, cãtre Sud, cu şos. Giurgiului. Pe direcţia Est-Vest se desfãşoarã şos. Pantelimon (şoseaua se prelungeşte spre exterior cãtre Cãlãraşi–Constanţa), şos. Iancului (pânã la Piaţa Iancului), Bd. Pache Protopopescu (fost Republicii), între Piaţa Iancului şi intersecţia cu Calea Moşilor, continuat cu Bd. Carol I (fost Republicii), de la intersecţia cu Calea Moşilor pânã la Piaţa Universitãţii, apoi cu Bd. Regina Elisabeta (fost Mihail Kogãlniceanu, fost 6 Martie, fost Gheorghe Gheorghiu-Dej) între Piaţa Universitãţii şi Piaţa Operei (sau Podul Elefterie), Bd. Eroilor Sanitari, Bd. Iuliu Maniu şi continuat spre exterior cu autostrada București–Piteşti. Zona semicentralã a oraşului este mãrginitã de o şosea circularã care începe din Calea Griviţei şi se continuã cu şos. Nicolae Titulescu (prin Piaţa Victoriei), şos. Iancu de Hunedoara, şos. Ştefan cel Mare, şos. Mihai Bravu, şos. Vitan-Bârzeşti, şos. Olteniţei, str. Luicã etc. În această zonă, în perioada 2007– mart. 2011 a fost construit pasajul Basarab-Titulescu, în lungime de 2 km, care va asigura un flux rutier de suprafaţă sporit către Gara de Nord care devine, astfel, un punct internodal de transport public. Municipiul București are 14 intrãri principale (prin şoselele: București–Ploieşti, Pipera–Tunari, Ştefãneşti, Afumaţi, Pantelimon, Glina, Olteniţei, Berceni, Giurgiului, Mãgurele, Alexandriei, București–Piteşti, Chitila, București–Târgovişte) şi mai multe secundare. Întreaga reţea stradalã a municipiului București este iluminatã electric pe timp de noapte, iluminatul electric fiind inaugurat în 1882.

Municipiul București este cel mai mare şi mai important centru al transporturilor aeriene din România. Primul aeroport (cel de la Băneasa, azi „Aurel Vlaicu”) a fost înfiinţat de George Valentin Bibescu şi inaugurat în 1912. Până în 1970 a fost singurul aeroport internaţional din ţară. Clădirea actuală a fost construită în 1947–1952 după proiectul unui colectiv de arhitecţi, printre care Ascanio Damian, Pompiliu Macovei, Cleopatra şi Mircea Alifanti ş.a. şi modernizată după 1991. Din 2012, aeroportul „Aurel Vlaicu” a fost transformat în aerodrom pentru curse business, traficul intern şi internaţional fiind transferat la Otopeni. Traficul internaţional de mãrfuri şi cãlãtori este asigurat de cãtre aeroportul „Henri Coandã” din Otopeni (inaugurat la 8 aprilie 1970), aflat la 18 km Nord de centrul Capitalei, pe autostrada care duce spre Ploieşti, prin care trec peste un milion de cãlãtori pe an. Clãdirea aeroportului „Henri Coandã” din Otopeni a fost supusã unor ample lucrãri de modernizare şi extindere (oct. 1992– dec. 1993), iar pista nr. 1, în lungime de 3 500 m, a fost reconstruitã şi modernizatã (iul. 1993–dec. 1994), şi inauguratã la 27 dec. 1994, fiind capabilã sã asigure decolarea şi aterizarea pe orice timp şi în orice condiţii meteorologice (pista are un sistem modern de iluminare) a tuturor categoriilor de avioane. La 29 mart. 2011 a fost inaugurat un nou terminal, cu o suprafaţă de 24 000 mp, a cărui construcţie a început în vara anului 2009. Acest terminal are 24 de porţi de îmbarcare, din care 14 sunt cu burduf, asigurând o mai bună desfăşurare a traficului de călători. Totodatã, prin aeroportul „Henri Coandã” din Otopeni se efectueazã şi o parte a traficului intern de mãrfuri şi cãlãtori. Cursele aeriene sunt efectuate de cãtre companiile româneşti Tarom (Transporturile Aeriene Române), LAR (Liniile Aeriene Române) şi ROMAVIA, şi de DAC AIR (din 19 mai 1996), pe diferite tipuri de avioane (Boeing, Rombac, Airbus ş.a.) cãtre celelalte aeroporturi din ţarã şi cãtre 40 de aeroporturi mari din diferite ţãri ale lumii.

Transporturile pe apã în municipiul București se practicã numai pentru agrement pe unele lacuri ale Capitalei (Herãstrãu, Bãneasa, Tei ş.a.). În 1982, a început construirea canalului București-Dunãre (→), în lungime de 73 km şi lãţime de 80 m, ale cãror lucrãri au fost întrerupte (din cauza lipsei de fonduri) dupã Revoluţia din dec. 1989, cu toate cã traseul acestuia era în linii mari terminat. În anul 1994, acest canal a intrat oficial în conservare.

Transportul urban de călători în Capitalã se efectueazã cu mijloace variate: tramvaie, autobuze, troleibuze, autotaximetre, microbuze (maxi-taxi), metrou. În București, primul mijloc de transport în comun a fost omnibuzul (cu 10–15 locuri), introdus în 1848, urmat apoi (în 1871) de tramcar (un fel de camion tras de cai sau catâri) şi de tramvaiul cu cai (c. 18 cãlãtori capacitate de transport), inaugurat la 28 dec. 1872 pe traseul Gara Târgoviştei (din 1884 numitã Gara de Nord)–Piaţa Sfântul Gheorghe–Obor. La 9/21 dec. 1894 a fost inaugurat primul tramvai electric pe distanţa Obor–Cotroceni, care a circulat în paralel cu tramvaiele trase de cai pânã în 1929, când acestea din urmã au fost retrase definitiv din circulaţie. În 1939, lungimea liniilor de tramvai electric însuma 112 km, pentru ca în prezent să depăşească 500 km. În anul 1900, pe strãzile București a circulat primul automobil (aflat astãzi în Muzeul tehnic„Dimitrie Leonida” din București). În perioada interbelică au fost introduse primele autobuze pentru transportul urban în comun de călători, în 1950 primele troleibuze, iar în 1979 prima garnitură de metrou (al 57–lea metrou de pe glob şi a 27-a ţară din lume cu metrou). Metroul bucureştean, a cãrui construcţie a început în 1975, a intrat în funcţiune cu primul tronson al magistralei Est-Vest la 16 nov. 1979, între staţiile Semănătoarea (numită în prezent Petrache Poenaru) şi Timpuri Noi (8,9 km), iar al doilea tronson, între Timpuri Noi şi uzina Republica (10,1 km), a fost dat în circulaţie la 28 dec. 1981. La 19 aug. 1983 a fost inaugurat tronsonul dintre staţiile Eroilor şi Industriilor/ azi staţia Preciziei (din cartierul Militari), în lungime de 8,6 km, încheindu-se, astfel, lucrãrile primei magistrale (Est-Vest) a metroului bucureştean în lungime totalã de 27,6 km şi 17 staţii. Magistrala Est-Vest a fost prelungită cu o staţie spre Est, de la uzina Republica până în cartierul Pantelimon (unde se află şi depoul) în lungime de 1,43 km, inaugurată la 15 ian. 1990, şi cu o staţie spre Vest, de la staţia Preciziei până la staţia Gorjului (aceasta din urmă deschisă traficului în 1991).

Magistrala a doua a metroului, pe direcţia N-S, între zona industrialã Pipera şi cea din Berceni-Sud, în lungime totalã de 19 km, cu 14 staţii, trecând prin centrul oraşului (Pipera–bulevardele Aviatorilor–Ana Ipãtescu/numit în prezent Bd. Lascăr Catargiu–Magheru–Nicolae Bãlcescu– Piaţa Universitãţii–Bd. I. C. Brãtianu– Piaţa Unirii, unde se intersecteazã cu magistrala Est-Vest, Bd. Dimitrie Cantemir–Berceni Sud), a fost datã în circulaţie cu primul tronson (10,5 km), între Piaţa Unirii şi Întreprinderea de Maşini Grele București (I.M.G.B.), la 24 ian. 1986, iar cu al doilea tronson, între Piaţa Unirii şi Pipera (8,4 km), la 24 oct. 1987.

Magistrala a treia, pe direcţia Dristor 2– şos. Mihai Bravul–Bucur Obor–şos. Ştefan cel Mare–Piaţa Victoriei (aici se intersecteazã cu magistrala a doua, N-S)–Gara de Nord, cu o lungime de 7,8 km, a fost inaugurată la 17 aug. 1989. Această magistrală (a treia) a fost racordată la tronsoanele Semănătoarea (azi Petrache Poenaru) – Crângaşi (1 km), dată în folosinţă la 22 dec. 1984, şi Crângaşi – Gara de Nord (2,8 km), inaugurată la 25 dec. 1987, făcându-se în acest fel joncţiunea cu magistrala 1, Est-Vest. Magistrala a treia are o lungime de 11,6 km. La 1 mart. 2000 a mai fost pus în funcţiune tronsonul Gara de Nord – 1 Mai (3,6 km lungime şi patru staţii), iar la 19 nov. 2008 tronsonul Nicolae Grigorescu – Linia de centură (4,75 km şi trei staţii, respectiv „1 Dec. 1918”, „Nicolae Teclu” şi „Anghel Saligny”). La 28 mart. 2011 au început lucrările de construire a magistralei Universitate-Drumul Taberei, al cărei prim tronson (Valea Ialomiţei-Eroilor), în lungime de 7,2 km, cu 10 staţii, a fost inaugurat la 15 sept. 2020. Lungimea totalã a liniilor de metrou din București însumeazã c. 77 km, având 65 de staţii. Traficul metroului bucureştean este automatizat, computerizat şi controlat prin televiziune cu circuit închis.

Comerţul

În cadrul marelui complex urban al capitalei României, funcţia comercială ocupă un loc însemnat, în evoluţia lui această funcţiune având o importanţă majoră, fapt ce a determinat conturarea unor areale cu intensă activitate comercială. Astfel, în secolele trecute, hanurile au constituit nu numai loc de popas pentru călători, ci şi antrepozite de mărfuri, contribuind la sporirea activităţii comerciale a oraşului. Printre marile hanuri bucureştene existente în sec. 19, se remarcă Hanul lui Manuc, construit în anii 1806–1808 de bogătaşul armean Emmanuel Mârzaian, supranumit Manuc-Bei, renovat în anii ’70 ai sec. 20, păstrându-i-se stilul arhitectural din trecut; Hanul Gabroveni, construit în anii 1804-1818, pe cheltuiala negustorului Hagi Tudorache, a fost afectat ulterior de mai multe cutremure, iar dupã cutremurul din 4 martie 1977 a rãmas în continuã degradare, fiind restaurat în perioada 2009-2014, inaugurat la 12 sept. 2014 şi destinat unui Centru Cultural, cu o salã de spectacole, şi declarat monument de arhitecurã; Hanul cu Tei a fost construit în anul 1833 pe cheltuiala negustorilor Anastasie Hagi, Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici, restaurat în anii 2000 şi declarat monument istoric în anul 2010, în sãlile acestuia fiind organizate diverse galerii de artã. Aceste trei hanuri sunt singurele care se mai păstrează şi în prezent; Hanul lui Şerban Vodã care a existat pe locul unde se aflã astăzi Palatul Băncii Naţionale a României, Hanul lui Constantin Vodã – pe locul unde există astăzi Muzeul Naţional de Istorie a României, hanurile Galben, Zlătari, Filaret, Bazaca ş.a. (toate dispărute).

Marile pieţe comerciale ale oraşului (Bucur-Obor cu o halã construitã în 1937–1950 şi reconstruită în 2011–2012, Sudului, cu o hală nouă, inaugurată în luna dec. 2009 ş.a.), cãrora li se adaugã pieţele mai mici (Amzei, Dorobanţi, Delfinului, Piscului, Griviţa, Ferentari, Traian (cu o halã datând din 1896), 1 Mai, Gemeni, Titan, Domenii – fostã 7 Noiembrie ş.a.), zona tipic comercialã Lipscani–Smârdan–Cavafi–Sfântul Gheorghe şi arealul ultracentral cu Calea Victoriei, bulevardele Regina Elisabeta (fost Mihail Kogãlniceanu), I. C. Brãtianu, Nicolae Bãlcescu, Magheru, Carol I ş.a. sunt tot atâtea obiective comerciale în cadrul cãrora se comercializeazã o gamã variatã şi îmbelşugatã de produse agroalimentare şi industriale autohtone şi din import. În perioada de dupã anul 1965 au fost construite mari complexe comerciale de desfacere a diferitelor produse, de tip „super market” („Unirea”, „Bucur-Obor” – cele mai mari din ţarã, cu un spaţiu comercial de peste 30 000 m² fiecare, „Cocor”, „Big-Berceni” ş.a.) şi mari complexe agroindustriale („Delfinului”, „Floreasca” ş.a.), iar dupã dec. 1989 au apãrut, în toate cartierele oraşului, mai multe complexe comerciale de tip „hipermarket” („Cora”, „Carrefour”, „Kaufland”, ş.a.), „mall”-uri („Mall Vitan”, inaugurat în 1999, primul care a introdus standardele internaţionale pentru retail, Bucureşti- Mall, Liberty ş.a.), precum şi numeroase magazine mai mici (aşa-zisele „boutique” de firmă).

Municipiul București este, totodatã, şi cel mai important centru al comerţului exterior al ţãrii, aici avându-şi sediul numeroase întreprinderi de comerţ exterior şi nenumãrate sucursale şi agenţii ale unor firme şi societãţi strãine care coopereazã cu România. La București, în cadrul Pavilionului expoziţional din Piaţa Presei Libere (fostã Piaţa Scânteii), în toamna anului 1970 a avut loc prima ediţie a Târgului Internaţional București (TIB), care în perioada 1970–1980 s-a ţinut o datã la doi ani, în intervalul 1981–1990 s-a desfãşurat anual, iar din 1991 bianual (o ediţie de primãvarã şi alta de toamnã). În apropierea acestui Pavilion au fost date în folosinţã (15 mai 1994) un nou şi modern edificiu („World Trade Center”– Pulmann) şi ulterior City Gate (2009) cu multiple utilitãţi.

Învăţământul şi ştiinţa

Învãţãmântul de toate gradele are o îndelungatã tradiţie, fiind legat de evoluţia şi dezvoltarea, de-a lungul secolelor, a târgului şi apoi a oraşului București, de devenire a acestuia, în 1659, prin abandonarea definitivă a Târgoviştei, drept capitalã a Ţãrii Româneşti şi ulterior (1862) a României. În perioada feudalã, şcolile funcţionau, la început, pe lângã marile biserici şi mănãstiri; mai târziu au apãrut şcolile laice de pe lângã marile case boiereşti. În anul 1678, în vremea lui Şerban Cantacuzino, a fost întemeiat Colegiul „Sfântul Sava” – cea mai bunã şcoalã la care predau dascãli renumiţi. Anul 1694 reprezintã punctul de plecare a învãţãmântului cu caracter academic prin înfiinţarea, de cãtre Constantin Brâncoveanu, a Academiei domneşti de la „Sfântul Sava”, condusã de învãţatul grec Sevastos Kymenitis, în cadrul cãreia limba de predare a fost greaca pânã la 24 mart./5 apr. 1818 când Gheorghe Lazãr a inaugurat cursurile în limba românã. Aceastã academie, la care se studia literatura şi filosofia anticã şi creştinã, a dobândit repede un prestigiu european devenind una dintre cele mai reputate instituţii de învãţãmânt din SE Europei. În paralel, a fost reorganizatã Şcoala slavo-românã de la biserica „Sfântul Gheorghe”-Vechi ale cãrei începuturi datau din sec. 16. Secolul 19 reprezintã, însã, perioada de vârf a învãţãmântului românesc, mai întâi prin inaugurarea la 24 mart./5 apr. 1818 a învãţãmântului superior în limba românã, urmat apoi de întemeierea nenumãratelor pensioane, şcoli, colegii şi facultãţi. În toamna anului 1832, Şcoala de la „Sfântul Sava” s-a reorganizat în patru cicluri: Şcoala începãtoare (cu patru clase), Umanioarele (cu patru clase), Învãţãturi complementare (cu trei clase) şi Cursuri speciale (cu trei ani de studii). La 19/31 ian. 1834 s-a deschis, la București, Şcoala de muzicã vocalã, de declamaţiune şi literaturã a „Societãţii Filarmonice”, urmatã la scurt timp de inaugurarea Pensionului „Gianelloni”, întemeiat de Ludovic Gianelloni, în apropierea Colegiului Naţional „Sfântul Sava”. În 1835 a luat fiinţã Şcoala de agriculturã de la Pantelimon, unde s-au efectuat primele experienţe cu maşini agricole, care a fost apoi transformatã, în 1869, de cãtre P. S. Aurelian în Şcoala Centralã de Agriculturã şi Silviculturã şi mutatã la Herãstrãu devenind, astfel, nucleul actualului Institut Agronomic. Tot în 1835 s-a deschis la București, sub conducerea dr. Zucker, un curs practic pentru pregãtirea de meseriaşi (lãcãtuşi, strungari, fierari, dulgheri etc.) concretizat în inventarea şi construirea, în 1840, a unei maşini de treierat. La începutul anului 1851, domnul Barbu Ştirbei a înfiinţat Şcoala de arte şi meserii de la Pantelimon, iar la 17 dec. 1851 a fost fondat, din iniţiativa lui Ioan Andrei Wachmann şi a lui Ludovic Wiest, Conservatorul de muzicã (reînfiinţat la 1/13 nov. 1864 de cãtre Alexandru Flechtenmacher sub numele de Conservatorul de muzicã şi declamaţiune). La 2/14 ian. 1853 a luat fiinţã, pe lângã spitalul Filantropia, Şcoala de micã chirurgie, la 15/27 nov. 1855 s-au deschis oficial cursurile Şcolii tehnice de telegrafie, la 4/16 dec. 1855 a fost inaugurate Şcoala de micã chirurgie de la Spitalul Oştirii de la Mihai Vodã din București, fondatã de Carol Davila, iar la 29 iul./10 aug. 1857 s-au pus bazele Şcolii Naţionale de Medicinã şi Farmacie din București (azi Universitatea de medicinã şi Farmacie „Carol Davila”). La scurt timp dupã Unirea Principatelor Române a avut loc (la 20 mart./1 apr. 1862) fuzionarea şcolilor militare de ofiţeri de la Iaşi şi București, cu sediul la București, eveniment remarcabil în organizarea învãţãmântului tehnic ostãşesc. La 30 oct./11 nov. 1863, Alexandru Ioan Cuza a semnat un decret domnesc pentru înfiinţarea la București a Şcolii Superioare de Litere – instituţie de învãţãmânt superior, premergãtoare viitoarei Universitãţi, care se va înfiinţa, tot prin decret domnesc, la 4/16 iul. 1864, cu facultãţile de drept, filosofie-litere şi ştiinţe, al cãrui prim-rector a fost ales, la 15/27 sept. 1864, juristul Gheorghe Costa-Foru. Anul 1864 este fructuos atât prin întemeierea sau reorganizarea unor şcoli superioare de învãţãmânt (reînfiinţarea Conservatorului de muzicã şi declamaţiune la 1/13 nov. 1864 sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher, înfiinţarea Şcolii de Belle-Arte, inauguratã la 14/26 dec. 1864, fondarea Şcolii Naţionale de Ponţi, Şosele, Mine şi Arhitecturã, transformatã în 1881 în Şcoala Naţionalã de Poduri şi Şosele – nucleul Universitãţii Politehnice din București), cât şi prin adoptarea Legii instrucţiunii publice, la 5/17 dec. 1864, prin care învãţãmântul devine unitar în întreaga ţarã, obligatoriu şi gratuit, fapt ce a atras creşterea numãrului de şcoli primare şi gimnaziale. În aceastã perioadã au fost întemeiate gimnaziile „Gheorghe Lazãr” (16 ian. 1860), „Mihai Viteazul” (1865), “Dimitrie Cantemir” (27 oct. 1868) „Matei Basarab” (1883), Gheorghe Şincai (8 dec. 1892) ş.a. Începutul sec. 20 a fost marcat prin înfiinţarea, în 1903, a gimnaziului „Spiru Haret”, transformat în liceu în 1920, apoi a Şcolii Superioare de Arhitecturã (în 1904), urmatã de întemeierea Şcolii Superioare de Medicinã Veterinarã (la 4/17 iun. 1909) şi apoi a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (la 13/26 apr. 1913) – prima instituţie de învãţãmânt economic superior din România. Dupã 1918, anul Marii Unirii, au fost adoptate (1924–1928) noi legi de reglementare a învãţãmântului, unitare pe întreg teritoriul României Mari. În aceastã perioadã au fost puse bazele unor noi şcoli primare şi a unor licee, între care „Spiru Haret” (1920), „Mihai Eminescu”, „Iulia Hasdeu”(1926-1929), “Aurel Vlaicu” (1923) ş.a. Dupã reforma învãţãmântului din 1948, iniţiată de regimul comunist, învãţãmântul a fost în întregime laicizat. Dupã dec. 1989 a fost reintrodusã opţional religia în şcolile primare, ca materie de învãţãmânt, au fost revizuite manualele şcolare, iar învãţãmântul nu mai este apanajul vreunui partid politic; au fost înfiinţate mai multe universitãţi particulare etc.

La 28 iun. 1995, Parlamentul României a adoptat o nouã lege a învăţământului (promulgatã de Preşedintele ţãrii la 24 iul. 1995), care sã-l punã pe o temelie nouã, iar la 10 ian. 2011 a intrat în vigoare o nouă Lege a educaţiei naţionale – Legea învăţământului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 18 din 10 ianuarie 2011, care are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori, creativitate, capacităţi cognitive şi acţionale, pe cunoştinţe fundamentale, competente şi abilităţi de utilitate directă în profesie şi în societate. În anul şcolar 2007–2008, în arealul municipiului București îşi desfăşurau activitatea 233 de grãdiniţe de copii cu 40 437 copii înscrişi şi 2 735 educatoare, 182 de şcoli generale (din care 181 de gimnazii) cu 114 719 elevi şi 8 422 cadre didactice, 111 licee cu 84 850 elevi şi 6 421 profesori, două şcoli profesionale cu 15 334 elevi şi 149 profesori, şase şcoli postliceale de specialitate cu 4 323 elevi şi 185 cadre didactice. În acelaşi an şcolar, în București funcţionau 54 de instituţii de învãţãmânt superior, de stat şi particulare, cu 250 de facultãţi, frecventate de 649 285 studenţi (mulţi veniţi din alte ţări să studieze diferite discipline) sub îndrumarea a 14 182 profesori şi asistenţi universitari. Printre cele mai importante instituţii de învăţământ superior din București se remarcã: Universitatea București, cu 12 facultãţi (Biologie, Chimie, Istorie, Fizicã, Matematicã, Geografie, Geologie, Limba română, Limbi şi literaturi străine, Drept, Filosofie, Teologie), al cărei tricentenar a fost comemorat în 1994 (Academia domneascã de la „Sfântul Sava”, întemeiatã în 1694 de către Constantin Brâncoveanu, fiind socotitã nucleul iniţial al Universitãţii de astăzi), Universitatea Politehnicã, Universitatea Tehnicã de Construcţii, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Universitatea Naţională de Muzicã (Conservatorul), Academia de Artã, Academia de Teatru şi Film, Academia Militară, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Academia de Sport ş.a. Învăţământul superior particular se face cunoscut prin universităţile „Athenaeum”, „Ecologică”, „Hyperion”, „Europa Ecor”, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Universitatea independentă „Titu Maiorescu”, Universitatea Româno-Americană, Universitatea „Spiru Haret”, Universitatea „Nicolae Titulescu” ş.a.

Instituţiile de învăţământ superior, împreună cu institutele de cercetare ale Academiei Române, ale Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, precum şi institutele de cercetare de ramură ale ministerelor şi unităţilor economice desfăşoară o intensă activitate de cercetare fundamentală şi aplicativă. Între principalele unităţi de cercetare ştiinţifică ale Capitalei se evidenţiază Institutul Central de Informatică, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, înfiinţat în anul 1956, situat pe strada Henri Coandă nr. 11, adăpostit în Casa “Macca”, zidită în anii 1891-1900, în stil eclectic, cu influenţe baroce, azi în stare avansată de degradare, declarată monument istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară, Institutul de Chimie-Fizică, Institutul de Economie Agrară, Institutul de Economie Mondială, Institutul de Economie, Marketing şi Turism „Virgil Madgearu”, Institutul de Etnografie şi Folclor etc. În București au sediile trei mari academii: Academia Română (f. la 1/13 apr. 1866 cu numele „Societatea Literară Română”, devenitã la 1/13 aug. 1867 „Societatea Academică Română”, iar în 1879 „Academia Română”), cel mai înalt for al activităţii ştiinţifice, culturale, educaţionale şi de atestare a valorilor cultural-ştiinţifice, Academia de Ştiinţe Medicale (1969) şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (1969).

Cultura şi arta

Municipiul București este în prezent cel mai mare şi mai important centru cultural şi de artã şi cel mai puternic centru al tipãriturilor din România, posedând o îndelungatã tradiţie. Printre momentele reprezentative de afirmare ale culturii şi artei în București se evidenţiazã înfiinţarea primei tipografii la Plumbuita (1573–1582), apoi a Tipografiei Mitropoliei (1678), unde a vãzut lumina tiparului Biblia de la Bucureşti (1688), prin grija domnului Şerban Cantacuzino, urmatã de întemeierea, la Snagov (1694), a unei tipografii condusã de Antim Ivireanul (cãrturar şi mitropolit al Ţãrii Româneşti în anii 1708–1716). În sec. 19, activitatea culturalã începe sã capete un caracter organizat prin înfiinţarea unor instituţii şi publicaţii cum sunt: Societatea filarmonicã, fundatã în oct. 1833 de Ion Câmpineanu, Costache Aristia şi Ion Heliade Rãdulescu, cu scopul de a milita pentru cultivarea literaturii dramatice în limba românã, dezvoltarea muzicii vocale şi pentru înfiinţarea unui teatru naţional; Muzeul de Istorie Naţionalã şi Antichitãţi, întemeiat de banul Alexandru Ghica în 1834; Societatea culturalã „Ateneul Român” întemeiatã la 28 ian./9 febr. 1865 de cãtre Constantin Esarcu, dr. Nicolae Kretzulescu şi Vasile Alexandrescu-Urechia; Societatea pentru învãţãtura poporului român (1866); Societatea Literarã Românã (la 1/13 apr. 1866, devenitã la 1/13 aug. 1867 Societatea Academicã Românã, iar din 1879 Academia Românã) etc. În anii 1837–1847 a apărut la București. „Curier de ambe sexe”, supliment literar al „Curierului românesc”, condus de Ion Heliade Rãdulescu, la 20 dec. 1837 iese primul numãr al primului cotidian românesc, intitulat „România” (pânã la 31 dec. 1838) sub redacţia lui Florian Aaron şi Gheorghe Hill, în 1845–1848 este editatã revista istoricã „Magazin istoric pentru Dacia” condusã de August Treboniu Laurian şi Nicolae Bãlcescu etc. La sf. sec. 19 şi în prima jumãtate a sec. 20, în București şi-au desfãşurat activitatea mai mulţi oameni de culturã şi ştiinţã, unii dintre ei de renume mondial, au fost înfiinţate societãţi literare, teatrale, muzicale, ştiinţifice, şcoli naţionale etc., arta şi arhitectura au cunoscut un spirit novator, cu caracter naţional.

În prezent, activitatea culturalã a Capitalei este susţinutã de numeroase teatre de stat (Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”, cu trei sãli, Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra”, cu sãlile din Schitu Mãgureanu şi Icoanei, Teatrul „C. I. Nottara” (clãdirea a fost dezafectatã în nov. 2015), Teatrul de Comedie, Teatrul Giuleşti, cu sãlile Studio şi Odeon, Teatrul Mic, Teatrul foarte Mic (clãdirea a fost dezafectatã în nov. 2015), Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul „Ion Creangă”, Teatrul „Ţãndãricã”, Teatrul de Operetã „Ion Dacian”, Opera Naţionalã, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, Circul Globus) şi particulare („Teatrul Nostru”, Teatrul „Levant”, Teatrul „Masca”) ş.a., cinematografe („Patria”, „Scala”, „CinemaPro”, „Union”, „Gloria”, „Studio” etc.), formaţii corale de camerã (între care se evidenţiazã corul „Madrigal”, înfiinţat la 11 apr. 1963 de Marin Constantin, orchestre simfonice („George Enescu”, orchestra simfonicã a Radioteleviziunii române), case de culturã, cluburi sindicale, biblioteci (391, cu 37 711 000 vol., în 2007), sãli de expoziţii („Simeza”, „Orizont”, „Artexpo” etc.), muzee etc.

Muzee

Muzeele Capitalei (peste 40), având un anumit profil (arheologie-istorie, artã, etnografie, tehnic, ştiinţele naturii, mineralogie etc.) sau cu profil mixt, sunt rãspândite cu precãdere în zona centralã a oraşului, iar casele memoriale se gãsesc în mai toate cartierele. Cele mai importante muzee ale Capitalei sunt:

MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI (Calea Victoriei nr. 12) oferă o imagine cuprinzătoare a dezvoltării societăţii pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, având un impresionant patrimoniu reprezentat prin piese originale, documente şi mărturii referitoare la formarea poporului român şi a limbii române, la constituirea statului naţional, la luptele pentru independenţă şi libertate naţională purtate sub conducerea unor mari domnitori etc. Printre exponatele de mare valoare se află aici o copie a Columnei lui Traian din Roma, precum şi renumitul tezaur „Cloşca cu puii de aur” (atribuit regelui vizigot Athanaric, sec. 4) şi tezaurul de aur descoperit la Sarmizegetusa în anul 2001, alcătuit din 12 brăţări sub formă de spirală, de dimensiuni mari, având între 600 şi 1 200 de grame fiecare (→ Sarmizegetusa).

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTÃ AL ROMÂNIEI (Calea Victoriei nr. 49–53), distrus parţial în timpul evenimentelor din dec. 1989 şi refãcut ulterior, cuprinde peste 70 000 de piese aparţinând artelor italianã, flamandã, olandezã, spaniolã, francezã, rusã, orientalã şi extremorientalã (artã chinezã, japonezã). Dintre operele artiştilor români reţin atenţia tablourile semnate de Ion Negulici, Constantin Daniel Rosenthal, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Corneliu Baba şi mulţi alţii, cât şi o parte din sculpturile realizate de Constantin Brâncuşi, Dimitrie Paciurea, Corneliu Medrea, Ion Jalea, Ion Irimescu ş.a. Galeria universalã reuneşte tablouri semnate de Antonello da Messina (Fecioara cu Pruncul şi Rãstignirea), Tintoretto (Portretul lui Marc Antonio Barbaro şi o compoziţie pe tema Bunei Vestiri), Lucas Cranach cel Bãtrân, El Greco, Jan van Eyk, Bruegel cel Tânãr, Rembrandt, Rubens, Delacroix, Renoir, Monet, Repin, Aivazovski etc.

MUZEUL COLECŢIILOR DE ARTÃ (Calea Victoriei nr. 111), inaugurat în 1978, reuneşte un tezaur de o inestimabilã valoare artisticã cu opere semnate de valoroşi artişti plastici români şi strãini provenite din colecţiile unor celebri şi pasionaţi colecţionari de artã, ca de pildã acelea aparţinând lui Anastase Simu, George Oprescu, Garabet Avakian, Elena şi Iosif Dona, Barbu Slătineanu ş.a. (→ Palatul Romanit).

MUZEUL NAŢIONAL COTROCENI (B-dul Geniului nr. 2), inaugurat la 27 dec. 1991, ocupã partea veche a palatului edificat în 1679 de Şerban Cantacuzino (restaurat în 1893–1895 şi 1977–1988), în care sunt expuse colecţii de artã veche româneascã, arhitecturã medievalã, istorie şi memorialisticã modernã, artã decorativã europeanã etc. Muzeul a primit, în 1994, distincţia special „European Museum of the Year Award” (Muzeul European al Anului) din partea Asociaţiei de specialitate aflatã sub egida Consiliului Europei.

MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARTÃ AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI (Bd. I. C. Brãtianu nr. 2) este adãpostit în Palatul Suţu, construit în stil neogotic, în 1833–1834, dupã planurile arhitecţilor vienezi Conrad Schwinck şi Johann Weit, cuprinzând c. 400 000 de exponate care înfãţişeazã istoria municipiului Bucureşti din cele mai vechi timpuri şi pânã în prezent.

MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „DIMITRIE GUSTI” (şos. Kiseleff nr. 28– 30), înfiinţat în 1936 de prof. Dimitrie Gusti, dupã zece ani de cercetãri şi achiziţii, şi inaugurat la 17 mai 1936, este un muzeu etnografic în aer liber, extins pe 10 ha (iniţial 6,5 ha), cuprinzând 338 de clãdiri şi gospodãrii ţãrãneşti din toate zonele ţãrii (dintre care 72 sunt declarate monumente de arhitecturã), şi 53 828 de piese de artã popularã (în anul 2003).

MUZEUL NAŢIONAL DE GEOLOGIE (şos. Kiseleff nr. 2), inaugurat în anul 1990, expune impresionante colecţii de flori de minã, mineralogie, paleontologie, zãcãminte etc., care însumează peste 80 000 de eşantioane.

MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE NATURALÃ „GRIGORE ANTIPA” (şos. Kiseleff nr. 1), inaugurat la 24 mai 1908 pe baza colecţiilor din 1834 care au aparţinut Colegiului „Sfântul Sava”, cuprinde în prezent peste 300 000 de piese organizate pe colecţii de nevertebrate, vertebrate superioare, biologie marinã, paleontologie, ecologie, botanicã etc. Aici se aflã una dintre cele mai importante colecţii de fluturi din Europa (peste 130 000 de exemplare), precum şi scheletul uriaş al unui mamifer (Dinotherium gigantissimum), înrudit cu elefantul, descoperit de savantul Gregoriu Ştefãnescu, în 1890, pe teritoriul satului Mânzaţi (com. Ibăneşti) din jud. Vaslui. Muzeul a fost reorganizat şi modernizat în cursul anului 2009.

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL (str. Mircea Vulcănescu nr. 125–127), f. 18 dec. 1923, cuprinde colecţii de istorie militarã, documente, fotografii, arme, uniforme, steaguri, medalii, tehnicã de luptã etc.

MUZEUL NAŢIONAL AL POMPIERILOR (Bd. Ferdinand nr. 33), organizat în anii 1961–1963, este adãpostit în edificiul Foişorului de Foc, de 42 m înălţime, construit în anii 1890–1893 după planurile arhitectului George Mandrea şi folosit ca punct de observaţii pentru incendii. În acest muzeu sunt expuse documente, manuscrise, hãrţi, arme, machete de utilaje ale unitãţilor de pompieri, medalii, drapele etc. În aceeaşi clădire a fost amenajat Muzeul Poliţiei Române, inaugurat la 7 iul. 1997.

MUZEUL CERAMICII ŞI STICLEI, situat pe Calea Victoriei nr. 107, în apropiere de intersecţia cu Calea Griviţei, vizavi de Palatul Ministerului Industriilor (Fostul Palat al Comitetului de Stat al Planificãrii → Palatul Ştirbei.

MUZEUL CURTEA VECHE – PALATUL VOIEVODAL (str. Iuliu Maniu nr. 25–31), inaugurat la 27 apr. 1972, cuprinde ruinele primei reşedinţe voievodale a domnilor Ţãrii Româneşti.

MUZEUL NAŢIONAL TEHNIC „PROF. ING. DIMITRIE LEONIDA” (str. Candiano Popescu nr. 2) a fost înfiinţat în 1902 de prof. ing. D. Leonida pe baza unor achiziţii de mare valoare care ilustreazã introducerea tehnicii în vechiul Bucureşti (cilindrul primei mori de cereale, care, pentru punerea în funcţiune, folosea o maşinã cu aburi – Moara lui Assan, 1850 –, dinamurile Busch, folosite pentru producerea curentului electric, care trebuia sã lumineze Grãdina Cişmigiu şi Palatul Regal etc.). În 1954, muzeul a fost organizat pe sectoare: istoricul mecanicii, electricitate, magnetism, industrie minierã şi petrolierã, energie nuclearã, telecomunicaţii, hidraulicã, electrotehnicã, transporturi terestre şi aeriene etc. Muzeul a fost reorganizat şi modernizat în anul 1972.

MUZEUL ŢÃRANULUI ROMÂN (şos. Kiseleff nr. 3) cuprinde c. 100 000 de piese de artã popularã româneascã (ceramicã, mobilier, icoane, ouã încondeiate, bisericuţã din lemn, unelte, monumente funerare etc.) şi strãinã. Muzeul actual este continuatorul Muzeului de Antichitãţi, înfiinţat în 1906, pe baza colecţiilor lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, transformat în 1936 în Muzeu de Artã Naţionalã, apoi în Muzeu de Artã Popularã (1953). În perioada 1966–1990, în aceastã clãdire a funcţionat Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a Mişcãrii Revoluţionare şi Democratice din România, iar din 1990 adãposteşte Muzeul Ţãranului Român. La 19 mai 1996, Muzeul Ţãranului Român a fost declarat, de cãtre Consiliul Europei, cel mai bun muzeu european al anului.

MUZEUL DE ARTÃ POPULARÃ “PROFESOR DOCTOR NICOLAE MINOVICI”, cunoscut şi sub numele de “Vila Minovici”, se aflã în partea de Nord a municipiului Bucureşti, în faţa Fântânei Mioriţa, în zona Casei Presei Libere (fostã Casa Scânteii, numitã aşa pânã la sfârşitul anului 1989). Construitã în perioada 1905-1910 dupã planurile arhitectului Hristea Cristofi Cerchez, şi pictatã de Johann Adam Heinrich Vollrath, vila a fost deschisã pentru vizitatori, ca muzeu privat, în anul 1914, iar în anul 1937 a fost donatã, de cãtre Nicolae Minovici, Primãriei oraşului Bucureşti. Construitã în stil neoromânesc, pe 3 niveluri (parter, etaj şi mansardã), clãdirea este dominatã în partea de Sud de un impunãtor foişor de formã pãtratã, iar etajul este prevãzut la faţadã cu un balcon cu aspect de loggie, sprijinit pe 6 stâlpi cilindrici, subţiri, terminaţi cu arcade înalte şi dantelate. Consolidatã, reabilitatã şi restauratã în anii 2017-2018, vila Minovici a fost redeschisã, tot ca muzeu, la 17 octombrie 2018. În acest muzeu sunt expuse numeroase obiecte de artã popularã româneascã, achiziţionate de pe întreg teritoriul României, printre care costume populare, vase ceramice (între care se remarcã vestita ceramicã de Saschiz, judetul Mureş, de culoare albastru-cobalt), realizate prin tehnica sgraffito (→ comuna Saschiz), ţesãturi, icoane, instrumente muzicale populare ş.a.

MUZEUL CÃILOR FERATE ROMÂNE (Calea Griviţei nr. 193) expune în aer liber locomotive, vagoane, iar în interior prezintã un telegraf Morse din 1869, fotografii, acte, costume de ceferişti, machete etc.

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (str. Nicolae Cretzulescu nr. 8) posedã valoroase colecţii de manuscrise, cărţi vechi, ediţii princeps, cărţi cu dedicaţii, corespondenţă, obiecte care au aparţinut unor scriitori etc. având ca fondator şi director pe D. Panaitescu-Perpessicius.

Dintre numeroasele case şi muzee memoriale se remarcã:

MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU” (Calea Victoriei nr. 141) este organizat în Palatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino-Nababul, construit în 1906 după planurile arhitectului Ion Berindei. În acest palat a locuit şi creat o vreme, după anul 1937, George Enescu. Muzeul cuprinde colecţii referitoare la istoria muzicii: clopoţel din Epoca bronzului, documente muzicale, partituri, manuscrise, fotografii, periodice etc. Muzeul a intrat într-un amplu proces de consolidare, restaurare şi renovare la 25 octombrie 2021, iar finalizarea şi inaugurarea va avea loc în anul 2023.

MUZEUL TEATRULUI NAŢIONAL (Bd. Nicolae Bãlcescu nr. 2–4) ilustreazã prin colecţiile sale (mãşti, statuete, tipãrituri vechi, fotografii, afişe, programe, schiţe, machete de decor, costume, corespondenţã etc.) evoluţia teatrului românesc de-a lungul timpului.

MUZEUL MEMORIAL „THEODOR AMAN” (str. C.A. Rosetti nr.8) este organizat în casa în care a locuit marele pictor, construitã în 1869 dupã planurile artistului şi decoratã de el însuşi.

MUZEUL MEMORIAL „GHEORGHE M. TATTARESCU” (str. Domniţa Anastasia nr. 17) este adãpostit în casa în care a locuit celebrul pictor în perioada 1855–1894.

COLECŢIA DE ARTÃ PLASTICÃ „FREDERIC STORCK ŞI CECILIA CUŢESCU-STORCK” (str. Vasile Alecsandri nr. 16) cu lucrãri semnate de aceşti doi renumiţi sculptori.

MUZEUL MEMORIAL „CORNEL MEDREA” (str. G-ral Budişteanu nr. 16) întemeiat pe baza lucrãrilor donate de cãtre artist (130 de sculpturi şi 40 de desene).

COLECŢIA MEMORIALÃ „MARIA FILOTTI” (str. Vasile Pârvan nr. 12) expune obiecte care ilustreazã viaţa şi activitatea actriţei Maria Filotti.

MUZEUL MEMORIAL „C. I. şi C. C. NOTTARA” (Bd. Dacia nr. 105) cuprinde fotografii, medalii, afişe, obiecte, mobilier care au aparţinut actorului C. I. Nottara şi compozitorului C. C. Nottara.

Alte case şi muzee memoriale în care au locuit şi au creat personalitãţi de frunte ale ştiinţei, culturii şi artei româneşti sunt: Dimitrie Gusti (str. Armindenului nr. 4), George Bacovia (str. George Bacovia nr. 56), Theodor Speranţia (str. Cezar Bolliac nr. 12), Nicolae Iorga (str. Buzeşti nr. 36), I. L. Caragiale (str. I. L. Caragiale nr. 3), George Cãlinescu (str. George Cãlinescu nr. 29), George Oprescu (str. Dr. Clunet nr. 16), Ion Barbu (str. Carol Davila nr. 4), Mihail Sadoveanu (str. Barbu Ştefãnescu Delavrancea nr. 47), P. P. Carp (Calea Dorobanţilor nr. 72, azi Ambasada Turciei), Grigoraş Dinicu (str. Finlanda nr. 10), Dr. Gheorghe Marinescu (str. Thomás Masaryk nr. 26), Dimitrie Kiriac (str. Mircea Vulcănescu nr. 117), Dinu Lipatti (Bd. Lascăr Catargiu nr. 12), Henri Coandã (Bd. Lascăr Catargiu nr. 29), Gheorghe Anghel (str. Levanticei nr. 13), Tudor Arghezi (str. Prelungirea Mãrţişor nr. 37), Ştefan Luchian (str. Mendeleev nr. 25), Dr. Victor Babeş (str. Andrei Mureşan nr. 14 A), Anghel Saligny (str. Occidentului nr. 8), George Enescu (str. George Enescu nr. 2–4), Constantin Tãnase (str. Puţul cu Plopi nr. 10) etc.

Dintre marile biblioteci ale municipiului București se evidenţiazã Biblioteca Academiei Române (f. 6 aug. 1867) cu peste 10 mil. de unităţi, din care 3,6 mil. monografii, 5,3 mil. publicaţii speciale ş.a.; Biblioteca Naţionalã a României (f. în 1955 cu numele Biblioteca Centrală de Stat pe baza Bibliotecii Colegiului „Sfântul Sava” deschisă publicului în 1838 şi devenită Bibliotecă Naţională în 1859) cu 13 mil. vol.; din 2012 funcţionează într-un nou şi modern spaţiu situat pe cheiul Dâmboviţei; Biblioteca Centralã Universitarã (f. 1891 şi inaugurată la 14 mart. 1895 ca Fundaţie Regală), al cãrei sediu şi o mare parte din patrimoniu au fost distruse prin incendiere în timpul evenimentelor din dec. 1989, are 1 912 718 vol. (2008); clãdirea vechii biblioteci universitare a fost refãcutã între apr. 1990 şi nov. 2001 şi tot atunci a fost construitã o clãdire nouã, modernã, lângã cea veche; Biblioteca municipalã „Mihail Sadoveanu” (f. 1935) cu c. 1,8 mil. vol.; Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C. Petrescu” (f. 31 dec. 1880) cu peste 500 000 vol.; Biblioteca Institutului Naţional de Informare şi Documentare (f. 1949) cu peste 150 000 vol. etc.

Mijloacele de informare în masă (Mass-media)

Municipiul București este cel mai mare şi mai activ centru al tipãriturilor din ţarã care posedã o îndelungatã tradiţie. De la primul periodic din Ţara Româneascã – „Curierul românesc” – gazetã politicã, administrativã, culturalã şi literarã, editatã de Ion Heliade Rãdulescu între 8 apr. 1829 şi 19 apr. 1848, numãrul publicaţiilor a crescut mereu, ajungând în prezent, ca din cele peste 1 100 de titluri de ziare, reviste şi alte publicaţii periodice, în București sã aparã peste 200 cu orientãri şi apartenenţe dintre cele mai variate. În București îşi au sediile redacţiile celor mai mari şi mai influente cotidiane din ţarã printre care: „Adevãrul”, cotidian naţional independent, politic şi social (f. 1888, serie nouã din dec. 1989); „România liberã” (f. 1877), cotidian independent; „Evenimentul zilei” (f. 1992), cotidian independent de ştiri şi informaţie; „Curierul naţional” (5 febr. 1990), ziar ecomomic; „Cotidianul” (f. 10 mai 1991), ziar independent; „Libertatea” (f. dec. 1989), cotidian independent; „Jurnalul Naţional”, publicaţie cotidiană a lui Intact Media Group fundată la 7 iul. 1993; „Gândul”, cotidian întemeiat în primăvara anului 2005; „Gazeta Sporturilor” (f. 1924); „Ùj Magyar Szó” (f. 1947 cu titlul „Romániai Magyar Szó), cotidian în limba maghiarã; „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” (f. 1949 sub titlul „Neuer Weg”), cotidian în limba germanã etc.

Dintre publicaţiile sãptãmânale se evidenţiazã „Contemporanul” (f. 1881, seria nouă de după 1990 are titlul „Contemporanul. Ideea europeană”), revistã naţionalã de culturã, politicã şi ştiinţã; „Contrapunct” (f. 1990), sãptãmânal editat de Uniunea Scriitorilor din România; „Cuvântul” (f. 1990), sãptãmânal de cultură şi atitudine; „22” (f. 20 ian. 1990), publicaţie sãptãmânalã editatã de cãtre Grupul pentru Dialog Social; „Expres Magazin” (f. 1990), sãptãmânal independent de informaţii, reportaje, comentarii; „Flacãra” (f. 1990), sãptãmânal de opinie, politic social şi cultural; „Luceafãrul” (f. 15 iul. 1958, serie nouã 1990), sãptãmânal de literaturã editat de Uniunea Scriitorilor din România; „Lumea” (f. 1963, serie nouã dec. 1989), sãptãmânal independent de politicã externã; „România Mare” (f. 1990), sãptãmânal cultural, politic, independent; „Academia Caţavencu” (f. 1990), sãptãmânal de moravuri grele.

Publicaţii bilunare şi lunare:

„Academica” (f. 1990), revistã bilunarã de ştiinţã, culturã şi artã; „Actualitatea muzicalã” (f. 1990), revistã bilunarã editatã de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România; „Magazin istoric”, revistă lunară de cultură istorică, aparţinând Fundaţiei Culturale Magazin istoric, al cărui prim număr a apărut în apr. 1967. Revista publică articole şi imagini despre istoria românilor şi din istoria universală, iar pe ultima pagină se află un sumar în limbile engleză şi rusă; „Amfiteatru” (f. 1 ian. 1966), revistã lunarã de culturã; „Autoturism” (f. 1968), revistã bilunarã de satirã şi humor; „România pitoreascã” (f. 1933, serie nouã după 1990), revistã lunarã a Automobil Clubului Român; „Femeia” (f. 1876, serie nouã 1990), revistã lunarã a întregii familii; „Moftul român” (f. 1893 de I. L. Caragiale şi Anton Bacalbaşa, serie nouã 1990), revistã lunarã; „Secolul 20” (f. 1961), revistã lunarã de culturã naţionalã şi internaţionalã editatã de cãtre Uniunea Scriitorilor din România; „Sportul ilustrat” (f. 1989), revistã lunarã; „Ştiinţã şi Tehnicã” (f. 1948, serie nouã 1990), revistã lunarã de cultutã ştiinţificã şi tehnicã; „Realitatea evreiascã”, publicaţie a Federaţiei Comunitãţilor Evreieşti din România (f. 1955) etc.

Societatea Naţionalã de Radiodifuziune, în proprietate publicã, cu sediul în str. G-ral Berthelot nr. 62–64, şi-a inaugurat prima emisiune pe calea undelor la 1 nov. 1928, ajungând sã difuzeze în prezent, prin intermediul mai multor posturi, programe variate (actualitãţi, sociale, economice, literare şi de artã, învãţãmânt, educaţie, ştiinţã, teatru, muzicã, varietãţi, sport, publicitate etc.) care însumeazã c. 68 000 de ore-program anual, din care c. 4 200 ore-program în limbile minoritãţilor naţionale, c. 12 600 ore-program în limbile de circulaţie internaţionalã şi restul în limba românã. Pe timpul verii, Societatea Naţionalã de Radiodifuziune are la Mamaia, pe litoralul Mãrii Negre, un post – „Radio-vacanţa”, inaugurat în 1967 – care emite programe de divertisment în cinci limbi (românã, englezã, francezã, germanã, rusã), în perioada mai-octombrie, pentru toate staţiunile litoralului românesc, în folosul tuturor turiştilor aflaţi la odihnã şi tratament. Dupã 1989, s-au înfiinţat numeroase posturi particulare de radio-emisie.

Televiziunea românã, în proprietate publicã, cu sediul în Calea Dorobanţilor nr. 191, a intrat în funcţiune cu prima staţie de emisie în 1956 (TVR 1), iar în 1959 cu programul 2 (TVR 2), la început cu programe alb/negru, iar din 1984 cu programe color. În a doua jumãtate a anilor ’80 ai sec. 20, sub pretextul crizei de energie, Nicolae Ceauşescu a suprimat programul 2 al Televiziunii, iar programul 1 ajunsese sã emitã doar douã ore pe zi (între orele 20 şi 22). Dupã Revoluţia din dec. 1989, programul 2 al Televiziunii române şi-a reluat emisia la 12 febr. 1990, iar TVR 1 şi-a extins timpul de emisie la 24 de ore pe zi. În cadrul posturilor naţionale de emisie ale Televiziunii române sunt prevãzute, sãptãmânal, câteva ore destinate minoritãţilor de alte etnii (maghiarã – prima emisiune în limba maghiarã a fost difuzatã la 23 nov. 1969, germanã, etnie rromă, aromânã etc.). În anul 1995 a mai fost pus în funcţiune un post de emisie al Televiziunii publice (TVR Internaţional) care emite zilnic 24 de ore şi este destinat tuturor telespectatorilor români stabiliţi în diverse ţãri ale lumii de pe toate continentele. Totodatã, dupã 1989 au luat fiinţã mai multe posturi de televiziune particulare printre care SOTI (primul post independent, înfiinţat în dec. 1991 şi autodesfiinţat în 1994), Antena 1 (f. 1993), PRO TV (inaugurat la 1 dec. 1995), TV Prima (17 dec. 1997), Acasã (2 febr. 1998), Realitatea (inaugurat în anul 2001), Antena 3 (inaugurat în mai 2005) ş.a., s-a extins reţeaua de televiziune prin cablu.

Ocrotirea sănătăţii

Primii medici şi-au fãcut apariţia în Bucureşti în secolul 15 pe lângă curţile domneşti şi boiereşti, iar primele măsuri sanitare care s-au luat pe teritoriul oraşului apar consemnate în unele pravile din 1652, în timpul domniei lui Matei Basarab. Sfârşitul secolului 17 este marcat de construcţia la Bucureşti, între 1695 şi 1704, a primului aşezământ spitalicesc – spitalul Colţea (numit inițial Colţa), inaugurat la 14 decembrie 1704 (consolidat, reparat şi reabilitat în perioada 2010-2017), urmat, în 1735, de spitalul „Sfântul Pantelimon”, apoi de spitalul „Sfânta Vineri” (1763), devenit ulterior azil de bătrâni, spitalul „Sfântul Haralambie” ş.a.

În 1800 a fost înfiinţatã prima farmacie din Bucureşti, iar în 1804 primul lazaret (spital izolat) pentru ciumaţi (în 1811–1813 a fost transformat în spitalul Filantropia), la 2/14 februarie 1831 a fost întemeiatã Eforia Spitalelor din Bucureşti, iar în perioada 1835–1838 a fost construit spitalul Brâncovenesc, din iniţiativa Saftei Brâncoveanu. Clădirea spitalului Brâncovenesc a fost mistuită de un incendiu şi reconstruită în anii 1880–1890, când tavanele iniţiale, din lemn, au fost înlocuite cu unele din beton, iar în luna mai 1984 a fost demolată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu o datã cu distrugerea centrului istoric al Capitalei. Cel mai însemnat eveniment în evoluţia şi dezvoltarea instituţiilor sanitare îl constituie, însã, organizarea serviciului sanitar militar şi ocrotirea sãnãtãţii publice, realizate de medicul Carol Davila (în 1852), care, împreunã cu Nicolae Kretzulescu, a pus şi bazele învãţãmântului medical în Ţara Româneascã prin înfiinţarea la Bucureşti (la 2/14 ian. 1853) a Şcolii de micã chirurgie din cadrul spitalului Filantropia. Carol Davila (1832–1884) a fost şi animatorul şi fondatorul unor societãţi şi reviste ştiinţifice, printre care Societatea medicalã (1857), Societatea naţionalã de Cruce Roşie a României (4/16 iun. 1876), „Gazeta medicalã” (1865). În 1864 a fost dat în folosinţã spitalul Colentina, a cãrui construcţie a fost începutã în 1858 de epitropia spitalului „Sfântul Pantelimon”, iar la 11 mai 1886 a fost înfiinţat spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”, unul dintre cele mai vechi spitale de acest fel din Europa. În 1867 a fost emis un decret de înfiinţare a Facultãţii de Medicinã din Bucureşti, de pe bãncile cãreia vor ieşi ulterior numeroşi savanţi de talie europeanã şi mondialã, care vor activa neobosit pentru menţinerea sãnãtãţii publice. Printre aceştia se evidenţiazã Victor Babeş (1854–1926), Thoma Ionescu (1860–1926), Gheorghe Marinescu (1863– 1938), Ion Cantacuzino (1908–1975), Constantin Parhon (1874– 1969) ş.a. Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, asistenţa medico-sanitarã din Capitalã a cunoscut o permanentã creştere, atât prin sporirea numãrului de medici (10 824 medici şi 2 424 medici stomatologi, la sf. anului 2007), cât şi a numãrului de paturi în spitale (20 124 paturi, la 1 ian. 2008), de policlinici, dispensare, farmacii etc. În anul 2007, în arealul municipiului Bucureşti îşi desfãşurau activitatea 53 de spitale, 110 policlinici, şase dispensare, 939 de farmacii şi puncte farmaceutice etc. Cele mai importante spitale din Bucureşti sunt: spitalul clinic „Colţea” (1695–1709), spitalul „Sfântul Pantelimon” (fost 23 August), datând din 1735 (posedã o clãdire nouã), spitalul clinic „Colentina” (1858–1864), azi „Nicolae Gh. Lupu”, spitalul clinic „Fundeni” (dat în folosinţã în 1959), spitalul clinic „Panduri” (1946), spitalul „Alexandru Sahia” (1924–1928), spitalul clinic „Bucur” (1936–1938), spitalul de boli infecţioase „Victor Babeş” (1955–1958), spitalul de boli contagioase „Colentina” (1953), spitalul clinic „Gheorghe Marinescu” (1912), spitalul clinic de Stomatologie (1949), spitalul clinic de Oftalmologie (1945), spitalul T.B.C. Filaret (1904), Spitalul municipal, din 1994 numit Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, Spitalul clinic de Urgenţã, Spitalul „Elias” (1956), spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”, spitalul „Sfântul Ioan” (Vitan-Bârzeşti), spitalul „Maria Curie” (fost „Budimex”) ş.a.

Viaţa religioasă

Începutul procesului de creştinare a poporului român dateazã din a doua jumãtate a sec. 1 d.Hr. când, pe pãmântul prov. romane Scythia Minor (Dobrogea de astãzi), a predicat Sfântul Apostol Andrei – unul dintre cei 12 Apostoli, fratele Sfântului Apostol Petru. În sec. 2, creştinismul cuprinsese întreg teritoriul actual al României, fapt atestat de numeroasele mãrturii arheologice, el manifestându-se de-a lungul secolelor printr-o puternicã viaţã bisericeascã, cu lãcaşuri de rugãciune şi obiecte de cult, cu episcopi, preoţi, cãlugãri şi numeroşi credincioşi. În prezent, în România existã 14 culte religioase recunoscute oficial. Biserica Ortodoxã Românã cu cei 18 806 428 credincioşi (87,4% din totalul populaţiei României) dispune de c. 12 500 lãcaşuri de cult, în care slujesc c. 11 000 de preoţi, peste 200 de mănãstiri şi schituri (multe dintre acestea au fost reînfiinţate dupã dec. 1989) cu c. 4 000 de monahi. Biserica Ortodoxã Românã este condusã de un patriarh, care îşi are sediul în Bucureşti La 25 febr. 1925, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei a fost ridicat la rangul de Scaun Patriarhal, iar Miron Cristea, în calitatea sa de Primat al României, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925–1939), urmat de Nicodim Munteanu (1939–1948), Iustinian Marina (1948–1977), Iustin Moisescu (1977–1986), Teoctist Arăpaşu (1986–2007) şi Daniel Ciobotea (din 30 sept. 2007). Patriarhia Română are sediul în Palatul Patriarhal de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti – construcţie care dateazã de la sf. sec. 17, cu adãugiri şi refaceri din a doua jumãtate a sec. 19.

Municipiul Bucureşti este oraşul cu cele mai multe biserici din România. În 1739, aici erau consemnate 300 de biserici, în 1793 existau 360 de biserici, iar în prezent sunt 268 de biserici, dintre care 74 sunt declarate monumente istorice şi de arhitectură. În perioada comunistã, mai ales în timpul lui Nicolae Ceauşescu (dupã 1965), şi în mod deosebit dupã anul 1984 (când din ordinul acestuia a fost demolatã c. 1/3 din zona centralã, istoricã a municipiului Bucureşti) au fost dãrâmate 20 de biserici, aflate în diferite zone ale Capitalei, multe dintre ele monumente istorice şi de arhitectură şi au fost translate 6 biserici (mutate din locul lor, pe rulmenţi, la câteva zeci de metri de locul iniţial).

Bisericile demolate în perioada 1977–1987:

1. Biserica „Ienei” (corect: Biserica „Ianei”) cu hramul „Sfântul Nicolae” , situatã pe Bd. Nicolae Bãlcescu, vizavi de hotelul Intercontinental şi în apropiere (circa 50 m) de intrarea în Facultatea de Geologie-Geografie, construitã în 1724 pe locul unei biserici din lemn din 1683 (numitã biserica Ienei dupã numele jupânesei Iana, care o ctitorise) a fost demolatã în 1977, la porunca Elenei Ceauşescu, dupã ce fusese avariatã de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 mart. 1977. Aceastã bisericã a avut o inscripţie prin care ctitorul ei a lãsat o avertizare conform cãreia cine va demola acest sfânt lãcaş de închinãciune, sã piarã în zi de Crãciun. Pe locul ei a fost construit un bloc de locuinţe.
2. Biserica „Olteni”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din 1721 a protopopului Nicolae al Bucureştilor şi a lui Costache Vãtaful, demolatã în 1985.
3. Biserica „Sfânta Vineri”-Herasca, cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, ctitorie din anul 1641-1645 a jupânului Nicolae Niţă, mare agă, şi a soţiei sale Ioana, a fost afectatã de incendiul din 1712 şi reparatã şi înzestratã ulterior de familia Nãsturel. Avariatã grav de cutremurul din 11 ianuarie 1838, biserica a fost reziditã, amplificatã şi sfinţitã la 25 nov. 1839 în prezenţa noului ei ctitor, Constantin Năsturel-Herăscu, nepotul banului Grigore Bãleanu. Biserica a fost reparatã şi consolidatã în 1887, picturile murale interioare au fost executate în anii 1918-1921 de Dumitru Belizarie şi sfinţitã la 14 oct. 1921. Biserica a mai fost reparatã în 1950 şi 1984-1985, dupã stricãciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977. În zilele de 18–22 iun. 1987, biserica a fost demolatã din ordinul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Biserica a avut o icoanã a Sfintei Cuvioase Parascheva, Fãcãtoare de Minuni, pictatã la Viena în anul 1748 şi donatã bisericii de familia Nãsturel. Icoana a fost salvatã în timpul demolãrii bisericii şi în prezent se aflã la biserica “Sfântul Gheorghe“-Nou din apropiere. Piatra de temelie a unui nou lãcaş a fost pusã şi sfinţitã la 23 mart. 2008, la 150 m distanţã de fosta bisericã, de cãtre Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, iar lucrãrile de reconstrucţie (executate dupã planul bisericii vechi) s-au încheiat în anul 2018 prin grija preotului Gheorghe (Gelu) Bogdan, parohul fostei biserici demolate. Sfinţirea noii biserici a avut loc în ziua de duminicã, 11 nov. 2018, urmând ca picturile murale interioare sã fie executate ulterior. Uşile de intrare în noua bisericã şi iconostasul sunt cele salvate de la vechea bisericã.
4. Biserica „Sfântul Spiridon“-Vechi, cu hramul „Sfântul Spiridon“ (Piaţa Naţiunilor Unite, pe malul drept al Dâmboviţei), pomenitã într-un document din 1680 în vremea lui Şerban Cantacuzino, şi refãcutã în întregime în anii 1746–1748 prin strãdania Patriarhului Silvestru al Antiohiei cu banii lui Constantin Mavrocordat. Demolatã la 13–14 iun. 1987, a fost reziditã în 1992–1995 şi pictată imediat după aceea, sfinţitã la 26 oct. 1996, pãstrându-i-se arhitecura anterioarã.
5. Biserica fostei mănãstiri Cotroceni, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost construitã în mijlocul unei pãduri de pe Dealul Cotroceni în perioada 26 mai 1679 – mai 1680 din iniţiativa şi pe cheltuiala lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţãrii Româneşti între 1678 şi 1688, şi menţionatã mai târziu în diferite hrisoave şi note de cãlãtorie ale unor cãlãtori strãini care au vizitat-o (epigrafistul englez Edmund Chisthull, apr. 1702, italianul Domenico Sestini, 1780 ş.a.). Biserica a fost pictatã iniţial de Pârvu Mutu, iar în 1806 picturile murale au fost refãcute. De-a lungul existenţei sale, biserica a suferit multe stricãciuni de pe urma cutremurelor (8 mai 1738, 14 oct. 1802, 11 ian. 1838, 9/10 nov. 1940, 4 mart. 1977), a incendiilor (1718 ş.a.), a rãscoalelor şi rãzboaielor, dar de fiecare datã a fost refãcutã. Clãdirile mănãstirii Cotroceni au servit adeseori, pe timpul verii, drept reşedinţã a domnilor Ţãrii Româneşti, de la Şerban Cantacuzino şi pânã la Alexandru Ioan Cuza şi regele Carol I. Vechile case domneşti, devenite la sf. sec. 19 reşedinţã regalã secundarã, au fost demolate în 1893, împreunã cu unele anexe mănãstireşti, pe locul lor construindu-se un palat, dupã planurile arhitectului francez Paul Gotterau. Dupã cutremurul din 9/10 nov. 1940, biserica a fost consolidatã şi renovatã de Comisiunea Monumentelor Istorice, iar în 1984 a fost demolatã de autoritãţile comuniste. Biserica a fost reconstruită în anii 2004–2009 (sfinţită la 11 oct. 2009) şi are regim de paraclis al palatului Preşedintelui României. În pronausul acestei biserici se gãseau mormintele lui Şerban Cantacuzino († 29 oct. 1688), Matei Cantacuzino († dec. 1685), spãtarul Iordache Cantacuzino († 1692), Radu Cantacuzino († 25 febr. 1715) şi principelui Mircea († 20 oct. 1916), fiul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria. În biserica nou construită au fost reînhumate osemintele domnului Şerban Cantacuzino. Ansamblul arhitectural Cotroceni a fost declarat monument istoric în anul 1955.
6. Biserica „Izvorul Tãmãduirii“-Uranus, construitã în 1797 şi demolatã în 1984.
7. Mănãstirea Vãcãreşti, situatã pe o colinã de lângã Piaţa Sudului, înainte de a pãtrunde în cartierul Berceni, extinsã pe o suprafaţã de circa 3 ha, a fost construitã (biserica mănãstirii, turnul-clopotniţã, flancat de douã cuhnii, stãreţia, chiliile şi casa domneascã) din iniţiativa şi prin grija domnului Țãrii Româneşti, Nicolae Mavrocordat, între anii 1716 şi 1724. Biserica mănãstirii Vãcãreşti, cu hramul „Sfânta Treime“, valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, a fost sfinţitã la 24 septembrie 1724, cu picturi originare interioare, de mare valoare artisticã. Picturile murale interioare au fost refãcute în 1845–1856. În pronaosul bisericii a fost înmormântat Nicolae Mavrocordat, rãpus de ciumã la 3 septembrie 1730. În cadrul complexului mănãstiresc au funcţionat în trecut o şcoalã în limba greacã, o tipografie şi o bibliotecã. De la mijlocul secolului 19, întreg ansamblul monahal a avut diferite destinaţii, inclusiv aceea de penitenciar (în anii comunismului), sfârşind, în 1986, prin demolare (→ mănãstirea Vãcãreşti, Capitolul Mănãstiri, Litera V).

Celelalte 13 biserici demolate între 1982 şi 1987 sunt: biserica „Albã“-Postãvari (1568, dãrâmatã în 1984), biserica „Bradu-Staicu“ (1726, demolatã în oct. 1987), biserica „Buna Vestire“-Rahova, biserica „Gherghiceanu“ (1939, demolatã în 1984), biserica „Sfântul Nicolae“-Sârbi (demolatã la 5 sept. 1985), biserica „Sfântul Nicolae“-Jitniţa (1590, demolatã în iul. 1986), biserica „Spirea“-Veche (sec. 16, demolatã în 1984), biserica „Sfânta Treime“-Dudeşti, bisericile Crângaşi I (datând din 1564, demolatã în 1986) şi Crângaşi II (1943, demolatã în 1982), biserica „Doamna Oltea“ (1947, demolatã în 1986), biserica „Dimieni“, biserica Buda-Sat.

Biserici mutate (translate) din locul lor la câteva zeci de metri depãrtare (în perioada 1983–1987), dar salvate în acest fel de la demolare:

1.Schitul Maicilor, cu biserica având dublu hram – „Buna Vestire” şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, este ctitoria din anii 1726–1727 a călugăriţei de origine rusã, Tatiana Hagi Dina. Ansamblul monahal a fost supus unor lucrări de restaurare în anii 1955–1958, iar în 1984 a fost mutată din locul iniţial în cel actual pentru a fi salvată de la demolare. Biserica este declarată monument istoric şi de arhitecturã.

2.Biserica fostei mănăstiri „Mihai Vodă“, cu hramul „Sfântul Nicolae“, este ctitoria din 1591–1594 a voievodului Mihai Viteazul, zidită pe locul unei biserici mai vechi care fusese construită în 1564–1568 prin strădania jupânesei Caplea. Biserica „Mihai Vodă“ a fost afectată de incendiul din 1761 (a fost distrus acoperişul) şi de câteva cutremure ulterioare, astfel că, la sfârşitul secolului 18, complexul monahal se afla în paragină. La cutremurul din 14 oct. 1802, au căzut turlele, s-au stricat bolţile şi au crăpat pereţii, iar incendiul din 28 aug. 1804 a provocat noi avarii. Reparată imediat, i se adaugă un pridvor sprijinit pe stâlpi din lemn. Renovată şi repictată la interior în perioada 1827–1837. Afectată puternic de cutremurul din 11 ian. 1838 (turlele şi acoperişul s-au prăbuşit), biserica a fost supusă unor reparaţii începând cu luna iun. 1838. În anii 1928–1935, biserica a fost restaurată de Comisiunea Monumentelor Istorice, sub îndrumarea arhitectului Emil Costescu, şi repictată de Costin Petrescu, redându-i-se înfăţişarea iniţialã. La exterior, biserica are faţadele împărţite, de un brâu median, în două registre asemãnãtoare celor de la biserica mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte. Biserica a fost mutată de pe Dealul „Mihai Vodă“, în vara-toamna anului 1985, fiind deplasată la poalele dealului la o distanţă de 289 m de locul iniţial şi coborâtă pe verticală cu 6,20 m. Declarată monument istoric şi de arhitectură.

3.Biserica „Olari“, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ctitorie din 1758 a vistiernicului Dumitraşcu Racoviţă. Biserica a fost restaurată în perioada 1939–1943, iar picturile murale interioare, executate în 1869, au fost restaurate în anii 1994–2002. Biserica a fost mutată din locul iniţial pe o distanţă de 58 m în perioada 22 septembrie 1982–5 decembrie 1983.

4.Biserica având hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cunoscută şi cu numele de “Sfântul Ioan“–Nou sau “Sfântul Ioan”-Piaţă, situată pe Bd. I. C. Brătianu, lângă Bd. Corneliu Coposu (fost Bd. G. Coşbuc), în zona Pieţei Unirii, vizavi de magazinul Unirea, datează de la începutul sec. 18, când Constantin Brâncoveanu i-a adăugat o turlă şi tinda şi a dispus zugrăvirea bisericii. Iniţial, biserica a avut hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, iar apoi i s-a atribuit diferite nume: „Biserica dinspre Doamna“, „Biserica de Sus“ (spre a o deosebi de „Biserica de Jos“, cu hramul „Buna Vestire“), „Sfântul Ioan cel Nou“ din Podul Beilicului, „Sfântul Ioan“ al Pârgoreanului, „Sfântul Ioan“ Gura Vieţii. Biserica actuală a fost construitã în 1766, pe locul celei vechi prin osârdia lui Ioniţã Croitorul. Afectată grav de incendiul din 23–24 mart. 1847, biserica a fost refãcutã prin grija lui Iordache, staroste de boiangii. Biserica a cunoscut ample lucrări de restaurare în 1930–1940, după planurile arhitectului S. Becu, în timpul Patriarhului Miron Cristea şi terminate în vremea Patriarhului Nicodim Munteanu. Pictura a fost reînnoită dupã aceastã restaurare, fiind executată în frescã de pictorul Iosif Keber. Biserica posedă cinci vitralii executate în 1968 de pictorul Traian Pârvu. Picturile murale au fost spălate în 1970 de Olga Greceanu. Afectată de cutremurul din 4 mart. 1977, biserica a fost reparată în 1977–1978 din fondurile Patriarhiei Române. Din 30 mai 1986 şi până în toamna aceluiaşi an au fost executate lucrãrile de translaţie a bisericii pe o distanţă de 23 m şi pe o pantă de 2,8°, dupã care s-a efectuat restaurarea acesteia. Biserica este declaratã monument istoric.

5. Biserica „Sfântul Ilie Tesviteanul“-Rahova, situatã la poalele Dealului Mitropoliei, a fost ziditã în anii 1837–1838 pe locul unei biserici din lemn ce data din 1706. Strãmutatã de pe locul ei iniţial în anii 1983–1984, a fost restauratã în perioada 1991–1996 şi resfinţitã la 20 iul. 1996 de Prea fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din acel timp.

6. Biserica „Sfântul Gheorghe“-Capra, situatã pe şos. Pantelimon nr. 131, colţ cu str. Fântânica nr. 2, a fost ziditã în 1877 (sfinţitã în sept. acelaşi an) prin osârdia şi pe cheltuiala lui Costache Duţulescu (zis Capra), a soţiei sale Eufrosina şi a 151 de enoriaşi. Restauratã în 1974, biserica a fost resfinţitã la 6 nov. 1977, cu ocazia comemorãrii centenarului. Între 16 oct. 1985 şi 20 apr. 1986, biserica a fost supusã unor moderne lucrãri de translaţie pe actualul plasament, fiind deplasatã de la locul iniţial cu 89,20 m spre N, sub îndrumarea inginerilor Eugen Iordãchescu şi George Mija şi reparatã între 1986 şi 1988. Biserica posedã patru vitralii executate în 1982 (cu imagini ale Intrãrii Maicii Domnului în Bisericã, ale Sfintei Parascheva ş.a.) şi frumoase picturi murale executate în frescã de pictorii bisericeşti Mihai Bogdan Mociulschi şi Radu Mãrculescu în anii 1988–1990. Dintre picturi se remarcã tabloul votiv al familiei Duţulescu-Capra, precum şi chipul Preafericitului Teoctist (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). Ca un amãnunt aparte, pe peretele din stânga pronaosului este pictat steagul României (roşu, galben, albastru), ţinut în mâini de doi îngeri, deasupra cãruia este scris 22 dec. 1989. Evident cã, pictarea bisericii fiind surprinsã de Revoluţia din 16–22 dec. 1989, în urma căreia a fost înlãturat regimul comunist, cei doi pictori au imortalizat Drapelul României, cu stema decupatã de pe culoarea galbenã (deci cu o gaurã la mijloc), adãugând în locul stemei palma unei mâini cu douã degete ridicate în formã de V (semnul victoriei) – drapel devenit simbol şi purtat sau arborat în acele zile ale lunii decembrie.

7. Biserica „Cuibul cu Barzã“, cu hramul „Sfântul Ştefan“, situatã pe calea Ştirbei Vodã nr. 99 bis, în apropiere de Piaţa Virgiliu, a fost construitã în 1760, prin strãdania clucerului Dona şi a soţiei sale, Zamfira, pe locul unei biserici mai vechi. Reparatã în 1853, renovatã şi zugrãvitã în 1877, sub îngrijirea arhitectului T. Dobrescu. În 1898 a fost supusă unor reparaţii capitale şi a fost pictatã de preotul Vasile Damian. Pânã în 1853, biserica a fost acoperitã cu şindrilã, unde o pereche de berze îşi fãcuserã de mult timp un cuib, fapt pentru care locuitorii acestei mahalale i-au atribuit numele de biserica „Cuibul de Barzã“. Declaratã monument istoric.

Principalele edificii religioase din Bucureşti (existente în anul 2012):

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ a fostei mãnãstiri Cotroceni → capitolul biserici demolate.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ → Biserica „Dichiu-Tirchileşti“.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ → Biserica „Kretzulescu“.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ → Biserica „Pitar Moş“.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ → Biserica „Rãzvan“.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ → Biserica „Silvestru“.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“-Flãmânda, ctitorie din 1782 a fraţilor Istrate şi Constantin Kretzulescu şi terminată de breasla croitorilor în anul 1800. Reparaţii în anii 1869–1871, 1972–1974 şi 1983–1987. Picturile murale interioare, originare, au fost acoperite, în 1871, cu altele executate în ulei de Ştefan Stoenescu, iar în 1983–1987 s-au realizat alte picturi, în frescă, de Grigore şi Maria Popescu, păstrându-se câteva fragmente din pictura originară.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“-Icoanei a fost construitã în anii 1745–1750, prin grija monahului Panait Bãbeanu, pe locul unui schit din lemn ce data din 1681–1682 (în naosul bisericii exista o icoanã cu chipul Maicii Domnului, lucratã şi ferecatã în argint de Filip Nicolau în 1682 – icoanã de la care a derivat numele de Biserica Icoanei). Ziditã în 1745–1750, refãcutã în 1784– 1786 şi pictatã în frescã la interior, biserica a suferit mari stricãciuni cauzate de cutremurul din 11 ian. 1838, dar a fost refãcutã şi pictatã în acelaşi an. În 1873, biserica a fost restauratã dupã planurile arhitectului Alexandru Orãscu, iar în 1889, prin grija lui Mihai Bãbeanu, a fost supusã unor ample lucrãri de restaurare (de la fundaţie). Atunci i s-a adãugat exonartexul, iar frescele au fost acoperite cu picturi în ulei, executate de Gheorghe Tattarescu. Actuala bisericã a fost consolidatã dupã cutremurul din 9/10 nov. 1940; a mai fost restauratã în anii 1965, 1977 şi 1989. Declaratã monument istoric.

Biserica Albã → Biserica “Sfântul Nicolae”-Albã.

Biserica Amzei, cu triplu hram – „Buna Vestire”, „Sfântul Ierarh Nicolae” şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, situatã pe str. G-ral Christian Tell, colţ cu str. Biserica Amzei, în apropiere de Piaţa Amzei, a fost construitã în perioada 1898–1901 (sfinţitã la 21 oct. 1901) dupã planurile arhitectului Alexandru Sãvulescu, prin strãdania preotului Ilie Teodorescu. Biserica actualã a fost ridicatã pe locul uneia mai vechi clãditã, în 1810, prin grija lui Amza Nãescu, cu banii unchiului sãu, polcovnicul (colonelul) Nicolae Dãrãscu, lãsaţi prin testament în 1807 pentru acest unic scop. Biserica de azi este o clãdire monumentalã, în stil neobizantin, având multe ornamente din piatrã şi cãrãmidã. În interior, pardoseala este realizatã din mozaic policrom, iar pictura muralã, originarã, a fost executatã în stil neobizantin, de Umberto Marchetti. Cele douã strane arhiereşti, amvonul şi tâmpla (catapeteasma) au fost executate de sculptorul Gheorghe Babic.

Biserica „Antim“ → Mănãstirea „Antim“.

Biserica Armenească, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, situată pe Bd. Carol I, este o construcţie impunătoare, realizată după planurile arhitectului D. Maimarolu între 24 iul. 1911 şi 1915 (sfinţită la 6 sept. 1915). Primul lăcaş de rugăciune al armenilor din Bucureşti a fost ridicat în perioada 1581–1629 şi a persistat până în 1685. Pe locul bisericii actuale a existat o altă biserică, zidită în 1743, din iniţiativa domnului Mihai Racoviţă (prin hrisovul semnat de el la 16 febr. 1743), pe cheltuiala unui armean notabil din Istanbul, pe nume Harutiun amira Hovvian. Distrusă de un incendiu în 1781, biserica a fost refăcută din temelii, în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1796–1797), cu sprijinul urmaşilor lui Hovvian. În curtea bisericii de azi se află bustul generalului armean Andronic (1865–1927) – erou naţional –, realizat în bronz de H. Toroşian şi amplasat pe un soclu înalt din piatră.

Biserica Batiştei, cu dublu hram „Sfânta Ana” şi „Sfânta Parascheva“, situatã pe str. G-ral Praporgescu, colţ cu str. Batiştei, a fost construitã prima datã din lemn, în 1632–1634, de meseriaşii din aceastã mahala şi refãcutã, tot din lemn, dupã incendiul din 1694. Reconstruitã în 1726–1727 şi mistuitã de un incendiu în 1739, a fost refãcutã cu ajutorul domnului Constantin Mavrocordat, în anii 1740– 1741. În 1763–1764, vechea bisericã a fost înlocuitã cu actuala construcţie, clãditã din zid prin strãdania vãtafului Manciu. Tot atunci a fost executatã pictura muralã în frescã. Tâmpla din zid a fost distrusã de cutremurul din 11 ian. 1838, fiind înlocuitã (în 1850) cu una din lemn. Biserica a fost supusă unor reparaţii capitale în 1883–1884, sub îngrijirea preotului Mina Bungeţianu, cãpãtând strãlucirea iniţialã. În 1940, pictura a fost restauratã, iar în 1995–1996 au fost executate lucrãri de consolidare a bisericii şi de spãlare a picturii. Declaratã monument istoric. În curtea bisericii se aflã un stejar care a depãşit 200 de ani de existenţã, declarat monument al naturii.

Biserica Bãrãţia, aparţinând cultului romano-catolic, cu un turn de poartã, a fost construitã în anii 1581–1629 de comunitatea armeanã catolicã şi reconstruitã în 1850.

Biserica „Boteanu”, cu triplu hram – „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, „Sfântul Gheorghe” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, situatã pe str. Boteanu, vizavi de hotelul Lido, a fost construitã în anii 1908–1911 pe locul unei biserici mai vechi ce data din 1760.

Biserica „Bucur”, cu hramul „Sfinţii Atanasie şi Chiril”, situată pe o colină de pe malul drept al Dâmboviţei, a fost construită în prima jumãtate a sec. 17 ca paraclis sau capelă a cimitirului mănăstirii Radu Vodã, pe locul unei vechi bisericuţe din lemn atribuită legendarului cioban Bucur – care, conform tradiţiei, ar fi întemeiat aşezarea Bucureşti. Biserica, de dimensiuni modeste (9 m lungime şi 5 m lăţime), apare consemnată pe o hartă a Bucureştiului datând din 1844–1846. Are faţadele drepte, împodobite cu arcaturi polilobate, turla sub forma unei ciuperci, şi un pridvor cu aspect de prispă ţărănească. Biserica a fost renovată în 1869, în 1909–1910 şi consolidată şi restaurată în anii 2007–2010.

Biserica Bulgarã, cu hramul „Sfântul Ilie”, situatã pe str. Doamnei nr. 18, a fost ziditã în 1725 prin strãdania clucerului Radu Colţea (corect Colţa). Reclãditã în 1841 de Lazãr Kalenderoğlu şi renovatã în 1954 prin grija Patriarhului Iustinian Marina, când picturile au fost spãlate de Nicolae Stoica. Biserica a fost resfinţitã (dupã ultima renovare) la 26 oct. 1954 de cãtre Patriarhul Iustinian împreunã cu Patriarhul Kiril al Bulgariei.

Biserica ortodoxă cu dublu hram – “Buna Vestire” şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”-Belu, situată pe şoseaua Giurgiului nr. 29 A, a fost construită pe cheltuiala negustorului român de origine macedoneană, Petre Mihail (mort în 1899) şi a soţiei sale, Anastasia (născută Athanasiu) prin osârdia cumnatului său, Theodor Athanasiu. Lucrările de constricţie au început la 28 iunie 1925 şi s-au sfârşit la 29 iunie 1934, după planurile arhitectului Ioanid D. Vulcan, fiind prima biserică din Bucureşti construită din beton armat. Picturile murale originare au fost realizate de Anastasie Damian, restaurate în 1969-1971 de fraţii Eugen şi Ieremia Profeta şi reabilitate în 2005 de Samoilă Crişan.

Biserica ortodoxã „Capra“ → Capitolul Biserici mutate/translate.

Biserica ortodoxã „Caşin” (sau Parcul Domeniilor), cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, situatã într-o micã piaţetã, la intersecţia Bd. Mãrãşti cu str. Caşin, în apropiere de Arcul de Triumf, vizavi de Stadionul Tineretului „Iolanda Balaş-Söter”, a fost construitã în anii 1935–1937 dupã planurile arhitectului Dumitru Ionescu Berechet, prin strãdania inginerului Liviu Ciulley, şi desãvârşitã, treptat, în anii care au urmat. Este un monument de arhitecturã, cu cinci turle, coloane din marmurã, arcade din piatrã la pridvor. Icoana hramului, de pe faţada principalã de deasupra intrãrii, este realizatã în mozaic de Murano. În interior, pardoseala este din marmurã, iar decoraţia muralã executatã în mozaic de Murano, placat cu marmurã. Catapeteasma şi cafasul sunt realizate din marmurã.

Biserica ortodoxã „Colţea” (corect Colţa), cu dublu hram „Sfinţii Trei Ierarhi” şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, situatã pe Bd. I. C. Brătianu, lângă spitalul Colţea şi vizavi de palatul Suţu, a fost construită în anii 1698–1702 prin strădania spătarului Mihai Cantacuzino, pe locul uneia din lemn ridicată de slugerul Udrea Doicescu, stăpânul acestor locuri, care au fost moştenite după moartea sa de către clucerul Colţea (corect Colţa) Doicescu. Se evidenţiază prin arhitectura în stil baroc italienesc, cu elemente autohtone, fiind unul dintre primele edificii religioase din Ţara Românească în ornamentaţia căruia, pe lângă elemente decorative vegetale (frunze, flori, vrejuri), apar figuri de păsări, animale şi oameni cu semnificaţii simbolice. Pe portalul din piatră sunt înfăţişate siluetele Sfinţilor Evanghelişti şi animale fantastice. Biserica a cunoscut ample lucrări de refacere şi renovare după incendiul din 1739 şi dupã cutremurul din 11 ianuarie 1838 (care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter), sub îngrijirea arhitectului Alexander Fraser, păstrând la interior picturi murale executate în 1871 de Gheorghe Tattarescu. Turnul Colţei, care forma motivul principal al intrării în curtea bisericii, construit în 1715, grav avariat de cutremurul din 14 oct. 1802, şi mai ales de cel din 11 ian. 1838, a fost demolat în 1888 de administraţia locală pentru a se crea noul bulevard. Biserica a fost renovată în anii 2005–2007. În apropierea bisericii se află statuia spătarului Mihai Canatcuzino, dezvelită în 1869, operă din anii 1865– 1869 a sculptorului Karl Storck.

Biserica ortodoxã Cotroceni → Capitolul Biserici demolate.

Biserica ortodoxã „Cuibul cu Barză“ → Capitolul Biserici mutate/translate.

Biserica ortodoxã „Curtea Veche”, cu dublu hram „Buna Vestire” şi “Sfântul Antonie cel Mare”, situatã în fosta Piaţã de Flori, vizavi de Hanul lui Manuc, este cel mai vechi edificiu religios din Bucureşti păstrat până în prezent, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul din perioada celei de-a treia domnii (1558–1559). Lăcaşul a fost terminat de fiul acestuia, Petru cel Tânãr împreună cu fraţii săi, Mircea şi Radu. Biserica are faţadele decorate cu o alternanţă de cărămizi aparente şi fâşii înguste de tencuială, iar la interior păstrează picturi murale executate în 1847–1853 de Constantin Lecca şi Mişu Popp. Biserica a suferit nenumărate renovări, în urma unor invazii (1659), cutremure (1802, 1838), sau incendii (1847), dar cea mai însemnată şi mai atentă restaurare a fost efectuată în 1928–1935 de către Comisiunea Monumentelor Istorice, sub conducerea arhitectului Horia Teodoru care a căutat să-i redea înfăţişarea iniţialã. Biserica „Buna Vestire” a Curţii Domneşti a fost „biserica de mir” a Ţării Româneşti în perioada dintre jumãtatea sec. 16 şi până în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842–1848); aici aveau loc fastuoasele ceremonii de „ungere a domnilor” Ţării Româneşti. Declarată monument istoric. La această biserică a fost inaugurat (2 febr. 2010) Muzeul Parohial “Sfântul Antonie cel Mare – Curtea Veche”, în care se păstrează o icoană a “Sfintei Treimi”, datând din anul 1715, o anaforniţă din secolul 17, o Evanghelie din 1847 ş.a.

Biserica cu Sfinţi, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, numită şi „Biserica cu Sibile” sau a „Sibilelor”, datorită picturilor aflate în partea superioară a faţadei, înfăţişând o serie de filosofi antici (Tucidide, Platon, Plutarh ş.a.) şi sibile (în Antichitatea greco-romană, preotese care aveau darul profeţiei), este situată într-o mică piaţetă de pe Calea Moşilor, în spatele fostului hotel „Modern”. Ea a fost zidită la sfârşitul secolului al 17-lea prin strădania preotului Firea, care a închinat-o Mitropoliei la 15 febr. 1696. Suferind stricăciuni importante, a fost rezidită în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (1715–1716, care apare într-un tablou votiv printre ctitori), şi restaurată în 1728 de către Mitropolitul Daniel. Refăcută după cutremurul din 11 ian. 1838, biserica a mai cunoscut ample lucrări de restaurare abia în perioada 1912–1931, ce au fost conduse de arhitectul Grigore Cerchez. Reparată şi consolidată în 1995–1996.

Biserica ortodoxă „Cuţitul de Argint,” cu hramul „Schimbarea la Faţă”, a fost construitã în anii 1906–1910 dupã planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, are o siluetã elegantã şi motive decorative asemãnãtoare bisericii „Sfântul Nicolae”-Domnesc din Iaşi.

Biserica „Darvari” → Biserica „Schitul Darvari”.

Biserica „Delea Nouã”-Calist, cu dublu hram – „Buna Vestire” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, situatã pe str. Delea Nouã, nr. 1, a fost construitã în perioada 1872–1875 (pe locul uneia din lemn, ridicatã în anii 1790–1798) pe cheltuiala enoriaşilor şi a vicarului Calist Stratonichios. Lucrãrile s-au terminat în iarna anului 1875, iar sfinţirea s-a fãcut la 25 mart. 1876. Biserica a cunoscut lucrãri de restaurare în 1974 şi dupã cutremurul din 4 martie 1977. Picturile murale interioare au fost spãlate în 1975– 1976 şi dupã cutremurul din 1977.

Biserica „Delea Veche”, cu hramul „Sfânta Treime”, situatã pe str. Delea Veche nr. 29A, a fost construitã în perioada 24 iun. 1894–2 mai 1896, cu ajutorul enoriaşilor şi al Mitropolitului Ghenadie Petrescu, pe locul unei biserici mai vechi, grav avariatã de cutremurul din 11 ian. 1838. Reparatã şi pictatã în 1923–1925 (pictor C. Vasilescu).

Biserica „Dichiu-Tirchileşti”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, situatã pe str. Icoanei, colţ cu str. Comãniţa, în apropiere de Piaţa Gemeni, este ctitoria (din 1773–1775) unui monah (care era dichiu – adicã mai mare peste cãlugãrii de la Sfânta Mitropolie), ajutat de un drept-credincios pe nume Tirchilã, de la care derivã şi numele bisericii (Dichiu-Tirchileşti). În 1880, bisericii i s-a adãugat o turlã mai micã, din lemn, acoperitã cu tablã care are şi rol de clopotniţã. Biserica a fost reparatã la exterior şi pictatã la interior în anii 1949– 1953.

Biserica „Dintr-o zi” → Biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o zi”.

Biserica Doamnei, cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, a fost terminatã în 1683 prin strădania doamnei Maria şi a soţului ei, domnul Şerban Cantacuzino. Este o construcţie din cãrãmidã, cu faţadele decorate cu douã registre de firide oarbe, înconjurate de ciubuce rotunjite, şi un pridvor cu opt coloane din piatrã. Interiorul bisericii pãstreazã fragmente de picturã muralã executatã în frescã, în sec. 17, de pictorul grec Konstantinos Mina, ajutat de zugravul Ioan. Biserica a fost reparată după cutremurele din 8 mai 1738 şi 14 oct. 1802, precum şi după incendiul din 1847. Consolidată şi renovată în anii 1996–1998.

Biserica „Domniţa Bãlaşa”, cu triplu hram – „Înãlţarea Domnului”, “Sfântul Ierarh Grigore” şi “Sfinţii Martiri Brâncoveni”, situatã pe malul drept al Dâmboviţei, în apropiere de Piaţa Unirii, în vecinãtatea Tribunalului Capitalei, este o construcţie impunãtoare, în stil neo-românesc, ridicatã în anii 1881–1885 dupã planurile arhitectului Alexandru Orãscu, pe locul unei biserici mai vechi, ziditã în anii 1750–1751, prin strãdania Domniţei Bãlaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, bisericã pe lângã care funcţiona o şcoalã şi o casã de bãtrâni. Biserica din anii 1750-1751, fusese ridicatã pe locul alteia din lemn, care data din anul 1744. A doua bisericã (cea din anii 1750-1751), dupã ce suferise o reparaţie în 1831, fãcutã de banul Grigore Brâncoveanu, a fost reconstruitã în 1838–1842, dupã avarierea provocatã de cutremurul din 11 ianuarie 1838. Aceastã reconstrucţie a fost facutã din iniţiativa doamnei Safta Brâncoveanu (soţia banului Grigore Brâncoveanu) – prin osârdia cãreia a fost construit şi Spitalul Brâncovenesc (demolat în 1984). Afectată grav de o inundaţie catastrofală a Dâmboviţei, biserica zidită în anii 1838–1842 a fost demolată, pe locul ei fiind construită (în anii 1881–1885) biserica actualã care pãstreazã în interior picturi murale executate în stil neo-renascentist de cãtre pictorii vienezi Kott şi Rihofsky. Pe peretele dinspre Apus existã un valoros tablou votiv care îi înfãţişeazã pe Maria Brâncoveanu, Domniţa Bãlaşa şi Constantin Brâncoveanu, iar pe peretele din dreapta un alt tablou votiv reprezentând pe Zoe Brâncoveanu, banul Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu şi banul Manolache Brâncoveanu ca restauratori ai vechii biserici. Biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare şi restaurare în anii 1959–1962 şi după cutremurul din 4 martie 1977 (resfinţită la 16 august 1994), iar picturile murale au fost restaurate de Grigore Stoenescu şi Brânduş Iorgulescu. Biserica a mai fost supusă unor ample lucrări de consolidare, restaurare, înfrumusetare şi reabilitare a picturilor murale interioare, în perioada 2018-2022 si resfinţită în ziua de duminică, 31 iulie 2022, în prezenţa Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Biserica Domniţa Bãlaşa este declarată monument de arhitectură. Aici se aflã mormintele principeselor Domniţa Bãlaşa († 1761) şi Zoe Brâncoveanu-Bibescu (1805–1892), soţia domnului Ţãrii Româneşti, Gheorghe Bibescu. Mormântul principesei Zoe Brâncoveanu este însoţit de un monument al acesteia, realizat de sculptorul francez Jules Roulleau. În curtea bisericii se aflã statuia, în mãrime naturalã, a Domniţei Bãlaşa, ridicatã pe un soclu din piatrã, operã din 1881 a sculptorului Karl Storck.

Biserica „Elefterie”-Nou → Biserica „Sfântul Elefterie-Nou” şi „Sfântul Gheorghe”.

Biserica „Elefterie”-Vechi → Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi.

Biserica „Flãmânda” →   Biserica „Adormirea Maicii Domnului”-Flãmânda.

Biserica „Foişor” → Biserica „Oborul Vechi”.

Biserica „Fundenii Doamnei”, cu hramul „Sfântul Elefterie”, situată pe malul de nord al lacului Fundeni, este un edificiu realizat prin strădania spătarului Mihai Cantacuzino, terminatã la 1 mai 1699, a cărei particularitate constă în plastica decorativă a faţadelor, a căror suprafaţă este împărţită în trei registre separate între ele prin brâuri continui, formate din câte un ciubuc gros, tencuit în forma unor solzi de peşte, prins între două ciubuce mai mici cu aspect de frânghie. În pridvor se păstrează o compoziţie care înfăţişează „Judecata de Apoi”, realizată de Pârvu Mutu. Biserica a fost restaurată în 1860 de Maria Ghica şi supusă unor ample lucrări de consolidare şi restaurare în anii 1997–2003.

Biserica „Ghica-Tei” sau „Teiul Doamnei”, cu hramul „Înãlţarea Domnului”, este un edificiu a cãrui construcţie s-a terminat în 1833, prin strãdania domnului Grigore Dimitrie Ghica şi a fiului sãu Dimitrie (zis Mitică Beizadea), şi care avea funcţia de paraclis al Palatului domnesc al lui Grigore Ghica, aflat în apropiere. Interesant monument de arhitecturã, cu totul aparte, deoarece are o formã uşor elipticã ce se abate de la stilul normal al arhitecturii religioase din Ţara Românescã. În curte se aflã mai multe morminte, între care şi cel al lui Grigore Dimitrie Ghica († 1835) – sub forma unui cub de piatrã sprijinit pe patru cariatide. Biserica Greacã, cu hramul „Buna Vestire”, situatã într-o micã piaţetã, pe colţul format de intersecţia Bd. Ferdinand cu Bd. Pake Protopopescu, în apropiere de biserica „Olari”, este o construcţie cu arhitecturã severã, realizatã în anii 1893– 1900 de guvernul grec pentru Ambasada Greciei din Bucureşti. Biserica are înfãţişarea clasicã a unui vechi templu ionic.

Biserica „Iancu Nou”-Bãlãneanu, cu dublu hram – „Sfântul Haralambie” şi       „Sfântul Nicolae”, situatã pe şos. Mihai Bravu nr. 119, în apropiere de Piaţa Iancului, a fost ziditã în 1873 prin strãdania lui Stanciu Ioan Bãlãneanu şi pe cheltuiala enoriaşilor din cartier. Renovatã şi pictatã în ulei în anul 1912. Picturile murale interioare au fost refãcute în 1959 de pictorul Gheorghe Vânãtoru. Clopotniţã (1928).

Biserica Icoanei → Biserica „Adormirea Maicii Domnului”-Icoanei.

Biserica „Ienei” (sau „Ianei”) → Capitolul Biserici demolate.

Biserica Italianã, aflatã pe Bd. N. Bãlcescu nr. 28, este un edificiu construit în perioada 19 august 1915 – 2 iulie 1916 dupã planurile arhitecţilor italieni Mario Stoppa şi Giuseppe Tiraboschi, în stilul bazilicilor romane, în prezent declarat monument istoric şi de arhitecturã.

Biserica „Izvorul Tãmãduirii”-Mavrogheni, situatã pe str. Monetãriei, vizavi de aripa nordicã a Muzeului Ţãranului Român, în apropierea Parcului Kiseleff, este ctitoria din 1785–1787 a voievodului Nicolae Mavrogheni şi a soţiei sale, Maria. Deterioratã de cutremurul din 11 ian. 1838, a fost reparatã în 1847, apoi în 1890, de Epitropie cu ajutorul enoriaşilor, şi reparaţii capitale în 1902, prin strãdania Epitropiei. În perioada 1971–1973 a fost renovatã şi apoi repictatã de pictorul Constantin Ioanid. Afectatã de cutremurul din 4 mart. 1977, a fost restauratã ulterior. În curtea bisericii se aflã un monument ridicat la 8 aug. 1913, de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii, în memoria lui Ion Heliade Rãdulescu (1802–1872). Pe acest monument este înscris: „Marele luminator al neamului românesc şi luptãtor pentru drepturile lui”, iar sub acesta – Non omnis moriar.

Biserica „Izvorul Tămăduirii” – Uranus → Capitolul Biserici demolate.

Biserica având dublu hram – „Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”→ Biserica Mãrcuţa.

Biserica „Kretzulescu”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, aflată pe Calea Victoriei, lângă fostul Palat Regal, este un valoros monument de arhitectură ridicat în anii 1720–1722 (sfinţitã la 30 sept. 1722), prin grija marelui logofăt Iordache Kretzulescu şi a soţiei sale Safta (una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu). Biserica a fost restaurată în 1815, în 1859–1860 (perioadă în care a fost realizată şi pictura murală din interior de către Gheorghe Tattarescu) şi în 1935–1936 (sub îngrijirea arhitectului Ştefan Balş), când a fost înlãturată tencuiala de pe pereţii exteriori şi lăsată cărămida aparentă. Un frumos brâu de piatră sculptată îi împarte faţadele în două registre decorate cu firide oarbe. La intrare are un pridvor larg, sprijinit pe şase coloane din piatră. Reparată şi restauratã în anii 1942–1943 şi 1996–2003.

Biserica Luterană sau Biserica Reformată, situată pe strada Luterană, colţ cu strada Ştirbei Vodã, în spatele hotelului „Radisson Blue” (fost hotel „Bucureşti”), este o construcţie zveltă, începutã în 1751, în timpul domniei lui Grigore II Ghica şi terminată, după mai multe oprelişti, în 1771, în timpul lui Alexandru Ipsilanti.

Biserica „Manea Brutaru”, cu triplu hram – „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Gheorghe” şi „Naşterea Maicii Domnului”, situatã pe str. G-ral Budişteanu nr. 4, a fost construitã în 1786–1787 prin osârdia mitropolitului Kiriu Kir Cosma, pe cheltuiala negustorului Gheorghe V. Ioniţã şi a lui Manea Brutaru (starostele brutarilor din acea vreme), pe locul unei biserici din lemn ridicatã în 1777. Biserica a fost reparată în 1858. Declarată monument istoric.

Biserica „Mavrogheni” → Biserica „Izvorul Tãmãduirii”-Mavrogheni.

Biserica mănăstirii Cotroceni → Capitolul Biserici demolate.

Biserica „Mărcuţa”, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a fostei mănãstiri Mărcuţa care a funcţionat până în 1864, este un vechi monument istoric şi de arhitectură zidit în anii 1586–1587 cu cheltuiala marelui logofăt Dan (devenit vistiernic în 1594, în timpul domniei lui Mihai Viteazul). Reparată în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, de către jupâneasa Vişana, fata armaşului Marcu (numită şi Mărcuţa) şi nepoata logofãtului Dan, biserica are un pridvor adăugat în 1733 prin bunãvoinţa domnului Grigore II Ghica şi a Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Kir Ştefan, precum şi un turn-clopotniţã din aceeaşi perioadă care reprezintă poarta de intrare în interiorul curţii mănăstireşti, curte înconjurată de ziduri înalte (6–8 m) din cărămidă, datând din 1775. Faţadele sunt împărţite de un brâu median în două registre, decorate cu firide oarbe, iar deasupra pisaniei sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Biserica păstrează la interior câteva fragmente mici de picturi din sec. 16 şi tablourile votive înfãţişând pe armaşul Marcu, pe domnii Grigore II Ghica (cu soţia sa Joiţa şi cei cinci copii) şi Constantin Ipsilanti cu soţia. Biserica a fost reparată şi înfrumuseţată în timpul lui Matei Basarab (1632–1654), Şerban Cantacuzino (1678–1688), în 1952 şi 1966–1967. Între 1829 şi 1924 la mănăstirea Mărcuţa a funcţionat un spital pentru bolnavii alienaţi mintal, iar în timpul domniei lui Caragea Vodă (1812–1818), respectiv în 1813, când a izbucnit epidemia de ciumă care a durat peste un an, cunoscută sub numele de „Ciuma lui Caragea”, la Mărcuţa a funcţionat un lazaret. În imediata apropiere a intrării în curtea bisericii Mărcuţa, în afara zidului de incintă, a fost construită o nouă biserică, având dublu hram – „Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, zidită în perioada 1999–2013, sfinţită la 2 nov. 2013, şi împodobită cu picturi murale interioare executate în frescă şi cu mobilier sculptat în lemn de stejar.

Biserica „Mântuleasa”, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, situată la intersecţia străzilor Mântuleasa şi Pictor Romano, a fost zidită în anii 1732–1734 prin osârdia lui Manta Precupeţul şi a soţiei sale Stanca. Numele bisericii, ca de altfel şi cel al întregului cartier, derivă de la numele ctitoriţei – Stanca lui Manta sau Mântuleasa. Biserica, ce păstrează la interior picturi murale din sec. 18, a cunoscut ample lucrări de restaurare în 1924–1930 prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice şi a arhitectului Nicolae Zane şi în anii 2007– 2010. Declarată monument istoric şi de arhitectură.

Biserica „Mihai Vodă” → Capitolul Biserici mutate/ translate.

Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, situatã pe Calea Dorobanţilor, vizavi de liceul „Ion Luca Caragiale”, a fost construitã în anii 1912–1915 prin osârdia soţilor Vitan şi Maria Gãnciulescu (iniţiatori şi ctitori) cu ajutorul enoriaşilor şi sfinţitã la 14 oct. 1915. Deterioratã de cutremurul din 10 nov. 1940 a fost refãcutã în cursul anului 1941 prin priceperea şi cheltuiala inginerului constructor Emil Prager cu ajutorul enoriaşilor (turlele au fost construite din nou). În acelaşi an (1941) a fost efectuatã şi zugrãveala. Renovatã în 1997–1998.

Biserica „Naşterea Maicii Domnului” → Biserica „Zlãtari”.

Biserica „Negustori”, cu hramul „Sfântul Nicolae”, situatã pe str. Teodor Ştefãnescu nr. 5, în apropiere de Piaţa Rosetti, a fost ziditã în 1725–1726 pe locul unei biserici din lemn, menţionatã documentar la 24 apr. 1665, care a fost mistuitã de un incendiu în 1718. Printre ctitori se numãrã Simeon (Cupeţ/negustor), Radu Piteşteanu (negustor), Stoica (abagiu), Stanciu (cojocar), logofãtul Iane şi cãpitanul Axente. Dupã cutremurul din 11 ian. 1838 a fost reparatã şi restauratã pe cheltuiala marelui agã Manuil Serghiadi (înmormântat în tindã). Reparatã din nou în 1867–1870, în 1888 (pe cheltuiala lui Emanoil Protopopescu Pake, fostul primar al Capitalei) şi în 1942 (dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 9/10 nov. 1940). În tindã se pãstreazã fragmente de picturi originare, executate de Pârvu Mutu şi ucenicii sãi, iar în naos, pronaos şi altar sunt picturi realizate, peste cele vechi, de Gheorghe Tattarescu. Declaratã monument istoric în anul 1953.

Biserica „Oborul Nou”, cu dublu hram – „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” şi „Adormirea Maicii Domnului”, situatã pe str. Popa Lazãr, în apropiere de Piaţa Obor, a fost construitã în perioada 30 mai 1853–18 sept. 1854 prin strãdania lui Costache Deftu (Deftulescu) şi a soţiei sale, Anastasia. Repictatã în 1913 de cãtre Ion Simionescu şi reparatã în 1943. Picturile au fost spãlate în 1963. Pe lângã aceastã bisericã a funcţionat o şcoalã între 1896 şi 1907.

Biserica „Oborul Vechi”, cu hramul „Sfinţii Ioachim şi Ana”, situatã vizavi de Foişorul de Foc, a fost construitã în anii 1760–1768 prin grija mitropolitului Grigore al II-lea, având un pridvor adãugat în 1938, când a fost restauratã biserica. Biserica pãstreazã în pridvor fragmente de picturã în frescã executate de Dumitru Belizarie, iar în altar existã o cruce din piatrã, înaltã de 5 m, ridicatã în 1719 de cãtre serdarul Matei Mogoş „pentru a îmblânzi urgia cereascã şi pentru încetarea ciumei şi foametei abãtute asupra oraşului” (scrierea de pe cruce este cu litere chirilice). Zidirea bisericii a fost astfel fãcutã încât crucea lui Matei Mogoş sã fie cuprinsã în interiorul altarului. În bisericã existã şi o frumoasã icoanã cu chipurile sfinţilor Ioachim şi Ana, donatã de Alexandru Ipsilanti. Biserica este declaratã monument de arhitecturã. Restaurată în anii 1997–2004.

Biserica „Olari” → Capitolul Biserici mutate/translate.

Biserica „Olteni” → Capitolul Biserici demolate.

 Biserica „Oţetari” → Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Mare Mucenic Haralambie”.

Biserica Patriarhiei, cu hramul „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, situatã pe Dealul Mitropoliei, este o construcţie de mari dimensiuni (28 m lungime la interior şi 14,60 m lãţime în pronaos) ridicatã în anii 1654–1658 prin grija domnului Constantin Şerban Basarab şi târnositã în grabã în luna mai 1658 (fãrã sã fi fost întrutotul terminatã), la ceremonie luând parte şi Patriarhul Antiohiei. În timpul domniei lui Radu Leon (1664–1669) aceastã bisericã a devenit sediul Mitropoliei Ţãrii Româneşti, mutat în sec. 16 de la Târgovişte, mai întâi, la mănãstirea „Sfântul Gheorghe”-Vechi şi apoi la mănãstirea Radu Vodã. Într-un hrisov emis la 8 iun. 1668 de Radu Leon reiese cã biserica „… o am zugrãvit şi o am înfrumuseţat cu toatã podoaba”. De plan trilobat, cu pronaos lãrgit şi cu patru turle deasupra edificiului, biserica Patriarhiei este o reproducere aproape fidelã a bisericii episcopale din Curtea de Argeş, dar se deosebeşte de aceasta prin dimensiunile ei mai mari şi prin pridvorul larg deschis, sprijinit pe 12 coloane de zid. Faţadele sunt decorate cu douã registre de arcade oarbe separate de un brâu median din piatrã, compus din trei ciubuce care se rãsucesc din loc în loc. Arcadele oarbe din registrul inferior sunt simple, iar cele din registrul superior sunt mai înguste şi grupate câte douã. Brâul median este prins între douã şiruri de cãrãmizi dispuse sub forma unor dinţi de ferãstrãu. Biserica a fost restauratã în 1799, 1834–1839, 1850, 1886 pierzându-şi de fiecare datã vechile picturi şi suferind unele modificãri şi adãugiri. Cele mai importante reparaţii şi restaurãri au fost efectuate de Comisiunea Monumentelor Istorice în 1935– 1939 (când s-au înlãturat geamlâcul pridvorului şi cele trei pridvoraşe) şi în 1959–1962, când biserica a cãpãtat o înfãţişare apropiatã de cea iniţialã, prin executarea unor picturi proaspete. Din vechile fresce, zugrãvite în 1668, nu s-a pãstrat decât icoana hramului, pictatã în firida de deasupra uşii din pridvor. Deasupra pridvorului, de jur-împrejur, se gãsesc mai multe picturi (executate în 1935–1939 de Dumitru Belizarie), care înfãţişeazã chipuri de îngeri, profeţi şi pe cei 12 Apostoli. În pronaos se aflã tabloul votiv cu portretele lui Constantin Şerban Basarab şi Radu Leon, cu soţiile lor, precum şi cu portretele mitropoliţilor care au refãcut sau au reparat biserica, inclusiv Patriarhul Miron Cristea. Tot în pronaos se aflã o raclã din argint, împodobitã cu reliefuri, în care se aflã moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov – sfânt protector al oraşului Bucureşti – aduse din Bulgaria (la 13 iul. 1774) de cãtre generalul rus Saltikov şi dãruite Mitropoliei. Turnul-clopotniţã din faţa bisericii a fost construit în 1698 prin grija lui Constantin Brâncoveanu şi restaurat în 1958. Biserica Patriarhiei este lãcaşul în care se desfãşoarã ceremoniile religioase oficiale. În 1688, la tiparniţa care funcţiona pe lângã Mitropolie, a vãzut lumina tiparului celebra lucrare Biblia de la Bucureşti – prima traducere integralã a Bibliei, în limba românã, datoratã fraţilor Şerban şi Radu Greceanu şi tipãritã din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino. Lucrarea, declaratã monument al limbii române vechi, a avut un rol important în dezvoltarea limbii române literare.

Biserica Paraclis a Patriarhiei, construitã în a doua jumãtate a sec. 17, a suferit o refacere importantã în 1723 (inclusiv zugrãveala) prin grija domnului Nicolae Mavrocordat şi a mitropolitului Daniil, care sunt înfãţişaţi în chip de ctitori pe peretele vestic. Turla paraclisului a fost refãcutã în 1961.

Biserica „Pitar Moş”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, situatã pe strada Dionisie Lupu nr. 45, este o ctitorie din 1795 a lui Moş Sârbul Pitarul şi a preotului Ivaşcu. Restauratã în 1898 şi 1964. Declarată monument istoric.

Biserica „Plumbuita” → Mănãstirea „Plumbuita”.

Biserica „Popa Tatu”, cu hramul „Sfântul Nicolae”, situată pe str. General Berthelot nr. 51, a fost construită în anul 1682 pe locul uneia din lemn. Numele de Popa Tatu îl poartă din anul 1810 după acela al preotului paroh care oficia slujbele religioase în acea vreme. Reparată după cutremurele din 14 oct. 1802 şi 11 ian. 1838 şi restructurată în 1870–1879 – perioadă în care au fost refăcute picturile murale interioare de către G. Ioanid. Reparată şi după cutremurul din 9/10 nov. 1940.

Biserica „Precupeţii Noi”, cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Nicolae”, situatã pe str. G-ral Ernest Broşteanu nr. 12, vizavi de aripa nouã a Academiei de Ştiinţe Economice, a fost ziditã în 1814 prin osârdia şi pe cheltuiala mãcelarului Bârcã (ajutat şi de enoriaşi), pe locul unei biserici din lemn, ctitoritã în 1713 de Constantin Miluescu. Biserica actualã a fost zugrãvitã în 1865 şi a fost supusă unor reparaţii în 1877. În 1893 a fost repictatã de zugravul Anton Serafim (1838–1911, cel care a pictat şi biserica „Sfântul Vasile” din Calea Victoriei nr. 198). În 1914, a fost electrificatã, iar în 1921 i s-a reparat acoperişul şi s-a spãlat pictura. Tot în 1921, Ministerul de Rãzboi a donat acestei biserici un clopot turnat la Uzinele Reşiţa. A mai fost reparatã şi i s-a spãlat pictura dupã cutremurul din 10 nov. 1940 şi în anul 1968. Are frumoase vitralii cu chipurile Sfintei Filofteia, Sfântului Vasile cel Mare ş.a.

Biserica „Precupeţii Vechi”, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, situatã pe str. Mihai Eminescu, colţ cu str. Toamnei, în apropiere de Piaţa Gemeni, este ctitoria din 1773 a ieromonahului Gheorghe. Renovatã în 1906–1909 prin grija preotului Popian şi pictatã în ulei, în 1932, de Iosif Keber. Afectatã de cutremurul din 10 nov. 1940, biserica a fost reparatã în 1943 prin strãdania lui Ioan T. Slãvescu, iar pictura restauratã de pictorii I. Dogãrescu şi I. Hermeneanu. Lucrãri de renovare şi de restaurare a picturilor au mai fost efectuate în anii 1963–1964 (sfinţitã la 22 nov. 1964). Lângã bisericã se aflã statuia lui Tudor Vladimirescu, realizatã în bronz de cãtre sculptorul Teodor Burcã, în anul 1934.

Biserica „Radu Vodă” a mănăstirii cu acelaşi nume (numită la început „Sfânta Troiţă”), cu hramul „Sfânta Treime”, situată pe str. Radu Vodă nr. 24A, pe o colină înaltă de 75 m, este ctitoria din anii 1568–1577 a lui Alexandru II Mircea, fiul lui Mircea Ciobanul. În perioada aug.–sept. 1595, turcii au pus stăpânire vremelnică pe mănăstire transformând-o în cetate pentru a servi ca punct de apărare în faţa viguroasei contraofensive dezlănţuite de Mihai Viteazul. Victoria obţinută de către Mihai Viteazul la Târgovişte, la 6–8 oct. 1595, şi ocuparea Bucureştiului (la 12 oct. 1595) de către un detaşament moldovenesc, condus de către domnul Ştefan Răzvan, au silit armatele turceşti să se retragă în grabă spre Giurgiu, timp în care ienicerii şi spahiii lui Sinan Paşa au aruncat în aer biserica mănăstirii Radu Vodă şi clãdirile anexe, au incendiat şi au jefuit oraşul. Mănăstirea a rămas în ruinã pânã în 1613, când Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti, a poruncit să se reconstruiască biserica din temelii, zidirea ei terminându-se în anul 1624, iar de atunci biserica avea să-i poarte numele. Fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Coconul (1623–1627), a zugrăvit şi înfrumuseţat biserica, pe care un sol polonez, Jerzy Krasinsky, o descria, în 1636, ca fiind o

biserică foarte frumoasă ca arhitectură şi zugrăveală”.

Biserica mănăstirii Radu Vodă a suferit repetate renovări în sec. 17–19, păstrând la interior fragmente de picturi murale executate de Constantin Lecca, Mişu Pop şi Gheorghe Tattarescu, precum şi mai multe morminte acoperite cu lespezi din piatră sau marmură printre care se aflã mormântul ctitorului Radu Mihnea († 13 ian. 1626 la Hârlãu şi îngropat aici în ziua de duminică 5 febr. 1626), cel al lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, al domniţei Elena (probabil fiica lui Alexandru II), al Patriarhului Iustinian Marina şi mormintele unor boieri din sec. 18–19. În anul 1933 s-au executat ample lucrări de reparaţii ale complexului monahal sub conducerea arhitecţilor Nicolae Ghika-Budeşti şi V. Moisescu, iar ultima restaurare s-a făcut în anii 1969–1974, prin grija Înalt Prea Sfinţitului Iustinian Marina, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948–1977), perioadã în care s-au refăcut picturile murale interioare de către arhimandritul Sofian Boghiu şi pictorul Vasile Caraman. Biserica a fost resfinţită la 11 iun. 1979 şi declarată monument istoric. Biserica are un pridvor din piatră, construit în anul 1714, caracterizat prin linii sobre şi simple, o turlă principală pe naos, luminată de 12 ferestre înguste şi trei turle pe pronaos, luminate de câte opt ferestre înguste. La interior, biserica este de 38 m lungime, 17 m lăţime şi 17 m înălţime la cornişa turlei mari, iar pereţii au 1,50 m grosime. Turnul-clopotniţă, înalt de 25 m, a fost refăcut după cutremurul din 14 oct. 1802. Mănăstirea Radu Vodă a fost desfiinţată de autorităţile comuniste la 28 oct. 1959 şi reactivată în 1998. La 25 ian. 2002 a fost pusă piatra de temelie a noii clădiri a Seminarului Teologic, finalizată la 14 febr. 2005, urmând ca vechiul edificiu al Seminarului Teologic, construit în 1893, să primească altă destinaţie. În biserică se păstrează racla cu părţi din moaştele Sfântului Nectarie la care credincioşii vin să se roage pentru vindecarea cancerului. La această biserică a fost înfiinţată (la sfârşitul secolului 16) prima bibliotecă din Bucureşti.

Biserica „Rãzvan”, cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfânta Filofteia”, situatã pe Calea Moşilor, în zona Pieţei Sfântul Gheorghe, în spatele bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, este o modestã, dar frumoasã ctitorie a domnului moldovean Ştefan Rãzvan, care, cu ocazia scurtei sale şederi în Bucureşti, în 1595, ca aliat al lui Mihai Viteazul împotriva turcilor, a iniţiat şi a lãsat bani pentru ridicarea acestui sfânt lãcaş care-i poartã numele. Refãcutã în 1635–1647 şi apoi reziditã în 1705–1706 (sfinţitã în septembrie 1706) prin strãdania vel-agãi Ianache Vãcãrescu şi a soţiei sale Stanca. Distrusã de incendiul din 23–24 martie 1847, a fost refãcutã în 1857–1859 şi pictatã de Constantin Lecca şi Mişu Popp.

Biserica Rusã, cu hramul „Sfântul Nicolae”, situatã pe strada Ion Ghica, lângã Ambasada Republicii Cehe, este un edificiu ridicat în stil rusesc (1905–1906), din iniţiativa ambasadorului rus Ghiers. Picturile murale interioare (1 150 m²) au fost realizate în ulei mat de cãtre pictorul rus Vasiliev, iar catapeteasma a fost construitã la Moscova dupã modelul celei de la biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kremlin. Picturile murale au fost spãlate în 1948 şi 1967. În ianuarie 1992, Biserica Rusã a redevenit paraclis universitar.

Biserica “Sapienţei”, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, situatã pe strada Sapienţei nr. 5, sectorul 5, în apropiere de Casa Poporului (Palatul Parlamentului României) şi de Parcul Izvor, a fost ziditã la începutul secolului 18, ca paraclis al familiei (sfinţitã în anul 1710), pe cheltuiala marelui vornic Iordache Kretzulescu (Creţulescu) şi a soţiei sale, Safta (n. 1686-m. 1747), fiica domnului Tãrii Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Biserica a fost supusã, în repetate rânduri, unor reparaţii, iar în anul 1884, Olimpia Lahovary (n. 1824 – m. 1898), soţia Preşedintelui Curţii de Apel din Bucureşti, Emanoil (Mihalache) Lahovary, a restaurat biserica, suportând atât cheltuielile acesteia, cât şi pe cele ale picturilor murale interioare executate de celebrul pictor Gheorghe Tattarescu. În anul 1931, Alexandru Emanuel Lahovary (n. 1855 – m. 1950), fiul Olimpiei Lahovary, a cedat Patriarhiei Ortodoxe Române atât casa, cât şi biserica pentru a fi folosite pentru public – dorinţã pe care Patriarhia a pus-o în practicã în anul 1941. În anii 1966-1968, biserica şi casa parohialã au fost supuse unor ample lucrãri de reparaţii capitale şi restaurare, perioadã în care bisericii i s-a adãugat un pridvor închis, iar picturile murale interioare refãcute de pictoriţa Olga Greceanu, biserica fiind resfinţitã la 8 septembrie 1969. În anii 1995-1996 au fost efectuate diferite reparaţii, precum şi spãlarea picturilor murale interioare executatã de o echipã condusã de pictorul restaurator Romeo Andronic.

Biserica „Sãrindar” → Cercul Militar Naţional.

Biserica „Scaune”, cu dublu hram –„Naşterea Maicii Domnului” şi „Adormirea Maicii Domnului”, situată în spatele spitalului Colţea, pe str. Scaune, este ctitoria din 8 sept. 1611 a lui Atanasie din Tărnovo. Numită iniţial Biserica Măcelarilor şi Săpunarilor, ea apare menţionată documentar, prima oară, la 5 iun. 1675 şi apoi în 1701. Restaurată şi zugrãvită în 1843 de paharnicul Ioan Costacopolu. Între 1910 şi 1939 a fost lăsată în părăsire. Restaurată în perioada 1939–1944 (pictura a fost spălată şi restaurată în 1944 de către pictorul Gheorghe Popescu), biserica a fost redată cultului ortodox la 15 aug. 1944 şi resfinţită la 8 sept. 1944.

Biserica „Schitul Darvari” se află pe str. Schitul Darvari, în apropiere de Biserica Icoanei. În 1834, căminarul Mihail Darvari şi soţia sa Elena (din familia Buzeşti) au ctitorit o biserică mică, fără turle, cu hram dublu – „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În 1835, ctitorii au întemeiat aici un schit prin aducerea a 12 călugăriţe de la mănăstirile Pasărea şi Ciorogârla. În 1868, Elena Darvari a adus călugări la acest schit, deoarece călugăriţele se retrăseseră la altă mănăstire. În 1895, biserica a fost reparatã şi i s-a adăugat o turlă. În 1932, biserica veche a fost dărâmată şi construită biserica actuală (terminată în 1933). În 1934 a fost pictată de Iosif Keber, iar în 1967 picturile au fost spălate.

Biserica „Sfânta Ecaterina”, situată pe strada cu acelaşi nume de la poalele estice ale Dealului Mitropoliei, lângă Institutul Teologic, a fost zidită în 1774 prin strădania Doamnei Ecaterina – soţia lui Alexandru Ipsilanti – pe locul unei foste mănăstiri din sec. 16, întemeiată de boierul Pană Vistierul. Biserica a fost reconstruită din temelie în anii 1847–1852 (după ce fusese ruinată de cutremurul 11 ian. 1838) şi pictată de Constantin Lecca şi Mişu Popp.

Biserica “Sfânta Treime”-Manu Cavafu, situată pe strada Lânăriei, în apropiere de Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai”, a fost construită în perioada 16 iulie 1815-14 nov. 1817 pe cheltuiala Mariei şi Manea Cavafu (starostele pielarilor din mahalaua/cartierul Broşcenilor). Picturile murale interioare, originare, au fost refăcute în 1929 şi apoi în 1986 de un pictor oarecare, Gheorghe. În biserică sunt păstrate moaştele Sfântului Haralambie. Biserica, azi declarată monument istoric, a fost reparată în anii 1868, 1891, 1906, 1949-1950 şi 1957.

Biserica „Sfânta Vineri”, cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, situatã în cartierul Drumul Taberei, în apropierea pieţei Drumul Taberei, a fost întemeiatã ca parohie în anul 1998 cu o bisericã din lemn construitã în perioada 25 iun.–18 iul.1998. În anii 2002–2007, alãturi de biserica din lemn a fost ziditã o bisericã impozantã, în stil bizantin, prin osârdia preotului Nicolae Burlan cu contribuţia bãneascã a enoriaşilor şi a unor sponsori. Noul lãcaş, de mari dimensiuni (37 m lungime, 23 m lãţime şi 33 m înãlţimea cupolei), construit dupã planurile arhitectului Florin Bucur Crãciun, are o arhitecturã asemãnãtoare cu cea a bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol (azi Istanbul), cu o singurã cupolã centralã, de formã rotundã, prevãzutã cu numeroase ferestre mici, acoperitã cu tablã de culoare aurie. Biserica are un pridvor deschis susţinut de 8 stâlpi de formã cilindricã. Biserica a fost sfinţitã la 11 nov. 2007, slujba fiind oficiatã de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Picturile murale interioare au fost executate în frescã, în anii 2015-2018 de un colectiv coordonat de pictorul Daniel Codrescu.

Biserica „Sfânta Vineri”–Herasca → Capitolul Biserici demolate.

Biserica „Sfânta Vineri”-Nouã, cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, situatã pe Bd. Nicolae Titulescu, în apropiere de Primãria Sectorului 1, a fost ziditã în anii 1940–1942 (terminatã definitiv în 1949), dupã planurile arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet. Picturile murale interioare au fost executate în frescã, în 1950–1953, de Ştefan Constantinescu, Gheorghe Popescu, Nicolae Stoica şi E. Profeta. Pe frontispiciul bisericii se aflã icoana hramului, realizatã din mozaic veneţian de E. Profeta. În 1992, biserica a fost împodobitã cu o catapeteasmã nouã, din stejar, sculptatã de meşteri populari din Moldova, sub conducerea lui Constatin Foşalãu.

Biserica „Sfântul Dumitru”, situatã pe şos. Colentina, în apropiere de Piaţa Obor, este un edificiu impunãtor, construit în anii 1924–1934, dupã planurile arhitectului Ion Trajanescu, prin osârdia lui Nicolae Rãdulescu-Fotache şi a soţiei sale, Maria, cu fonduri de la enoriaşi, de la Primãria Capitalei, de la Ministerul Cultelor şi de la alţi donatori, pe locul unei vechi biserici ce data din 1838–1839 (ctitorie a pãrintelui Dumitrache Duhovnicul şi a soţiei sale, Stana Prezbitera).

Biserica „Sfântul Dumitru”-Poştă, situatã pe strada Poştei, lângă Teatrul de Comedie, în spatele Muzeului Naţional de Istorie a României, în apropiere de biserica Stavropoleos, a fost construită în 1741–1746 de logofãtul Radu Stroe, călugărit sub numele de Isaia Râmniceanu, pe locul unei biserici din lemn ce data din 1674. Înfăţişarea actuală a căpătat-o la ultima transformare pe care a suferit-o în 1819, când a fost reparată şi zugrăvită pe cheltuiala episcopului Buzăului, Constandie Filitti. Lucrările au fost desãvârşite treptat, până în 1824, de Gherasim Rãtescu. În perioada 1826–1834 au fost executate picturile murale de către zugravii Ioan, Mincu şi Costache sub îndrumarea pictorului italian Giulianni. Picturile au fost afectate de incendiul din 1847, fiind refăcute în 1850–1852 de pictorul Carol Popp de Száthmary. După Primul Rãzboi Mondial biserica a rămas în paragină şi a fost propusă pentru demolare. Salvată de academicianul Ion C. Filitti, biserica a fost redată cultului la 30 noiembrie 1930. Renovată în 1964–1966. În trecut era cunoscută sub numele de Biserica de Jurământ fiindcă aici se făceau jurăminte solemne pentru spunerea adevărului.

Biserica „Sfântul Elefterie”-Nou, cu dublu hram – „Sfântul Mucenic Elefterie” şi „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, situatã pe strada Sfântul Elefterie, vizavi de Opera Naţionalã, a fost construitã în etape, începând cu 29 iun. 1935 şi terminatã definitiv la 29 iun. 1971. Biserica, de mari dimensiuni (36 m lungime şi 25 m lăţime), a fost construită după planurile arhitectului Constantin Iotzu, prin strădania preotului Mihai Bulacu, cu sprijinul material al enoriaşilor, al generalului Ion Georgescu şi al Primăriei oraşului Bucureşti, iar picturile murale interioare au fost executate de Iosif Keber şi Vasile Rudeanu. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de Grigore Dumitrescu şi Aurel Obreja. Turla pr. a bisericii a fost avariată de cutremurul din 4 mart. 1977 şi refăcută ulterior (1977–1983). La această biserică au fost depuse, la 7 oct. 2009, părticele din moaştele Sfântului Mucenic Elefterie.

Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi, situatã în apropiere de Piaţa Operei Naţionale, pe strada Sfântul Elefterie, a fost ziditã în anii 1743–1744 prin osârdia lui Neofit Cretanul (Mitropolitul Ungrovlahiei în perioada 1738-1753), pe cheltuiala negustorului Maxim Cupeţu. Sfântul Ierarh martir Neofit Cretanul (otrãvit din porunca domnului Țãrii Româneşti, Matei Ghica, la 16 iunie 1753) a fost canonizat de cãtre Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 21 mai 2023, cu data de prãznuire în calendar la 16 iunie. Biserica a fost renovatã în anii 1929–1934 prin grija arhitectului Ştefan Balş şi restauratã în 1982–1984. În trecut, aceastã bisericã era renumitã prin icoanele ei fãcãtoare de minuni, la care veneau sã se roage bolnavii şi mai ales îndrãgostiţii.

Biserica „Sfântul Gheorghe”-Capra → Capitolul Biserici mutate/translate.

Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou este situatã în Piaţa Sfântul Gheorghe, în mijlocul unui mic pãrculeţ. Construcţia acestui sfânt lãcaş a început în 1670 prin bunãvoinţa domnului Antonie Vodã din Popeşti şi cu ajutorul bãnesc al cunoscutului grec Panaiot Nikusios. În 1698, domnul Constantin Brâncoveanu a început construirea unei noi biserici, de mari dimensiuni, dupã planurile arhitectului (presupus a fi italian) Vaseleli şi cu ajutorul unor meseriaşi renumiţi, printre care se numãrã pietrarul Vucaşin Caragea, vãtaful de zidari Manea, lemnarul Istrate, zugravul Pârvu Mutu ş.a. Biserica a fost târnositã cu mare fast la 19 iun. 1707 în prezenţa domnului ctitor, a lui Hrisant Nottara, Patriarhul Ierusalimului, a Mitropolitului Dionisie al Târnovului, a exarhului Sofiei, Axentie ş.a. Închinatã Sfântului Mormânt, biserica aceasta a constituit, pânã în 1863 (când a avut loc secularizarea averilor mănãstireşti), centrul administrativ al tuturor averilor Sfântului Mormânt existente în ţarã. Lângã bisericã au fost construite casele egumeneşti şi un mare han unde se opreau caravanele încãrcate cu mãrfuri aduse de la Lipsca (Leipzig), Istanbul şi Galaţi. Pustiitorul incendiu din 23–24 mart. 1847 a mistuit celebrul han şi a provocat mari stricãciuni bisericii. Edificiul sfântului lãcaş a fost reconstruit în anii 1852–1853 dupã planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse (stabilit la Bucureşti) schimbându-i-se, astfel, complet înfãţişarea faţã de cea iniţialã. Tot atunci pereţii interiori au fost pictaţi de Constantin Lecca şi Mişu Popp. În pronaos se aflã mormintele lui Ioan Mavrocordat şi Constantin Brâncoveanu. Corpul neînsufleţit al lui Constantin Brâncoveanu, aruncat în apele mãrii dupã mãcelul de la Istanbul din aug. 1714, când au fost decapitaţi şi cei patru fii ai sãi, a fost recuperat în tainã de câţiva credincioşi şi îngropat la mănãstirea Halki de lângã Istanbul. În 1720, Maria Brâncoveanu a adus osemintele marelui voievod şi le-a îngropat în pronaosul bisericii ctitoritã de el. Biserica a fost supusã unor atente lucrãri de restaurare în anii 1978–1980. În faţa bisericii se aflã statuia domnului Constantin Brâncoveanu (3 m înãlţime, pe un soclu de 4 m înãlţime), operã realizatã în bronz, în anul 1939, de sculptorul Oscar Han.

Biserica „Sfântul Gheorghe”-Vechi, situatã în zona Pieţei Sfântul Gheorghe, în apropiere de magazinul „Cocor”, a fost reziditã în 1724 prin osârdia lui Iamandi Dragul pe temeliile unei vechi ctitorii ce data din 1562, a vornicului Nedelcu Bãlãceanu şi a soţiei sale, Anca. Distrusã de incendiul din 23–24 mart. 1847, biserica a fost reclãditã în 1880– 1885 şi pictatã de G. Pompilian. Reparaţii în anii 1940, 1964, 1985, 1998.

Biserica „Sfântul Ioan Botezãtorul”, situatã pe şos. Pantelimon nr. 256, în apropiere de intersecţia cu şos. Morarilor, a fost construitã în anii 1933-1935, prin osârdia preoţilor Vasile Ionescu şi Dumitru G. Popescu, şi pictatã în 1935 de Gheorghe (Ghiţã) Popescu. Biserica a fost consolidatã şi restauratã în anii 1990–1992, dupã stricãciunile provocate de cutremurele din 4 mart. 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990, repictatã de Virginia Vidco şi Gheorghe Zaharia şi sfinţitã la 25 oct. 1992.

Biserica „Sfântul Ioan”-Moşi, situatã pe Calea Moşilor, în apropiere de intersecţia cu Ştefan cel Mare, a fost reziditã în anii 1868–1870, pe locul uneia ce data din 1807, şi sfinţită la 22 mart. 1870. Reparatã în 1926 şi în 1942 (dupã cutremurul din 10 nov. 1940). Picturile murale interioare au fost realizate în stilul Renaşterii de Gheorghe Tattarescu şi de urmaşii şcolii lui Ioanid şi spãlate în anii 1923, 1942 şi 1969.

Biserica „Sfântul Ioan”-Nou → Capitolul Biserici mutate/translate.

Biserica „Sfântul Ilie”-Gorgani, situatã pe str. Silfidelor nr. 5, vizavi de Liceul Lazãr, a fost construitã în 1629, pe un gorgan (o movilã) aflat pe malul stâng al Dâmboviţei, prin strãdania spãtarului Gorgan (cumnatul lui Matei Basarab). Distrusã de cutremurul din 14 oct. 1802, pe locul ei s-a zidit, în anii 1812–1819, actuala bisericã pe cheltuiala domnului Ioan Vodã Caragea şi a breslei negustorilor cojocari. Picturile murale originare au fost spãlate în 1913, iar în anii 1982– 1985 au fost executate picturile noi, în frescã, de Pavel Chiolişan şi Elisabeta Ursu. În 1991–1993 a fost pictat pronaosul.

Biserica „Sfântul Ilie Tesviteanul” → Capitolul Biserici mutate (translate).

Biserica „Sfântul Mina”-Vergu, situatã pe str. C. F. Robescu nr. 18 A, în zona Pieţei Corneliu Coposu, în apropiere de locul pe care a existat (pânã la 17 iun. 1987) biserica „Sfânta Vineri”-Herasca, a fost ziditã în anii 1724–1725 pe cheltuiala lui Vergu Vartolomeu (fost ambasador al lui Constantin Brâncoveanu) şi a soţiei sale, Ancuţa (fiica lui Constantin Brâncoveanu şi sora Domniţei Bãlaşa). Biserica a suferit mari distrugeri de pe urma incendiului din 23–24 mart. 1847, dar a fost refãcutã pânã în 1874 când i s-a atribuit hramul actual o dată cu aducerea aici a moaştelor Sfântului Mina de la biserica Stelea din Târgovişte (anterior a avut dublu hram: „Sfântul Dumitru” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”). Biserica actualã (23,80 m lungime şi 8 m lăţime) are două turle octogonale luminate de câte opt ferestre înalte şi înguste, încadrate în arcade, şi un pridvor adăugat în anul 1900 cu prilejul restaurării bisericii (în 1901 picturile murale anterioare au fost refăcute de preotul Vasile Damian). În 1996–2001 a fost construit zidul de incintă, în 1998 a fost făcută trapeza (sala de mese pentru săraci), iar în anul 2002 s-a construit clopotniţa. Faţadele sunt zugrăvite în alb. Avariatã de cutremurul din 10 nov. 1940, a fost reparatã şi consolidatã în 1941–1943, iar pictura restauratã în 1945 de cãtre A. Moscu. A mai fost reparatã şi renovatã în 1978–1980. Declaratã monument istoric.

Biserica „Sfântul Nicolae”-Albã, situatã pe Calea Victoriei nr. 110, vizavi de Hotel „Radisson Blu“, azi declaratã monument istoric, a fost construitã la începutul secolului 19 (sfinţitã la 20 noiembrie 1827) prin strãdania şi pe cheltuiala marelui clucer Nicolae Trãsnea şi a soţiei sale, Maria, pe locul uneia de la începutul secolului 18, avariatã grav de cutremurul din 14 octombrie 1802. Prima bisericã (cea cãzutã la cutremurul din 1802) a fost ctitoritã de preotul Neagu Dârvaş cu soţia sa, Rada, şi cu jupâneasa Vişa, şi numitã Biserica Popa Dârvaş sau Biserica Vişei. Biserica actualã a fost renovatã în 1873, şi pictatã în ulei, de cãtre Gheorghe Tattarescu, şi reparatã în anii 1909, 1914, 1941-1945, 1964, 1977, 1988, 2012-2016 şi sfinţitã la 16 octombrie 2016, când i s-au mai atribuit încã douã hramuri: “Sfântul Ilie” şi “Sfântul Haralambie”. Picturile murale interioare au fost restaurate în perioada 1924-1927 de pictorul Costin Petrescu, în 1944 de Constantin Şelaru, 1959-1961 de Arutin Avachian şi Valentin Hoeflig, 1978, 1988 şi în anii 2013-2014. Catapeteasma a fost lucratã în lemn sculptat la Viena, în anii 1845-1847 şi instalatã la Biserica Albã în 1875. Vitraliile au fost executate în a doua jumãtate a secolului 19. Biserica are douã turle octogonale şi un pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi de zidãrie, terminaţi cu arcade. Biserica pãstreazã o icoanã a Sfântului Nicolae, pictatã de zugravul Simeon în anul 1702 şi restauratã în anul 2011 de Marin Coteţiu.

Biserica „Sfântul Nicolae”-Bãneasa a început sã fie construitã în 1755 prin strãdania lui Ştefan Vãcãrescu şi a soţiei sale, Ecaterina (pãrinţii poetului Ienãchiţã Vãcãrescu), ca paraclis al curţii, dar, din cauza unor rãzmeriţe, aceasta nu a putut fi terminatã decât în urma lucrãrilor din 1791–1792 angajate de cãtre poet.

Biserica “Sfântul Nicolae”-Buzeşti, cunoscută şi sub numele de “Biserica din Deal” până în anul 1926, se aflã pe Bd. Buzeşti nr. 55, în apropiere de Piaţa Victoriei, şi a fost construită, în etape, din anul 1847 până către sfârşitul secolului 19. Picturile murale interioare au fost executate în anii 1872-1873 de către Gheorghe Ioanid. Biserica a fost reparată în anii 1899, 1910-1911 (cand au fost instalate şi vitraliile), 1942-1946 (după stricăciunile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 nov. 1940), 1960-1964, 1977-1978 (după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977). În noaptea de 7 spre 8 dec. 1991, biserica a fost grav afectată de un incendiu, care a distrus turlele, picturile, mobilierul şi zidurile, fapt ce a impus serioase lucrări de consolidare, reparare, restaurare, tencuire, reconstrucţia turlelor şi repictarea pereţilor interiori, toate acestea efectuate în perioada 1992-1997. Picturile murale interioare au fost realizate, în frescă, de soţii Ciprian Vasile Buzuloi şi Magda Augustina Cârciumaru-Buzuloi şi de Dumitru Bănică, iar biserica resfinţită la 14 nov. 2004. În anii 1858-1860, la această biserică a funcţionat o şcoală în care a predat dascălul Pandele – şcoală redeschisă în 1871 şi închisă în 1874.

Biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o zi” este situatã lângã Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” (fostul Institut de Arhitecturã „Ion Mincu”), pe str. Academiei nr. 22. Biserica actualã a fost ziditã în anul 1702, prin osârdia şi pe cheltuiala Doamnei Marica Brâncoveanu, soţia Domnului Constantin Brâncoveanu, pe locul unei vechi bisericuţe din lemn, ctitoritã de postelnicul Neagu (strãmoş al Doamnei Marica Brâncoveanu), atestatã documentar în prima jumãtate a secolului 17. Unele surse menţioneazã cã denumirea „Dintr-o zi”, atribuitã acestei biserici, se datoreazã faptului cã prima bisericuţã, din lemn, ar fi fost construitã într-o singurã zi, iar alte surse spun cã în ziua în care i s-a pus temelia actualei biserici a fost şi târnositã. Biserica actualã a fost distrusã parţial de un incendiu în 1825, dar reparatã, restauratã şi pictatã pânã în 1827 şi sfinţitã la 1 sept. 1827. Declaratã monument istoric şi de arhitecturã în anul 1915. În anii 2003-2004, biserica a fost consolidatã şi restauratã, iar la 29 apr. 2012 a primit un al doilea hram – “Sfintele Femei Mironosiţe”. În luna martie 2021, biserica a fost înzestratã cu o copie în mãrime naturalã a Icoanei fãcãtoare de minuni a Maicii Domnului, Paramythia, dãruitã de mãnãstirea Vatoped de la Muntele Athos.

Biserica „Sfântul Nicolae”-Şelari, situatã în zona vechiului centru comercial Lipscani, a fost construită în a doua jumătate a sec. 17 şi menţionată documentar în 1677. Rezidită în anul 1700 prin grija vornicului Şerban Cantacuzino, biserica a fost supusă ulterior (1744) unor reparaţii capitale. Avariată grav de cutremurul din 14 oct. 1802, a fost rezidită în 1804 prin osârdia lui Hagi Gheorghe Polizu, a lui Nicolae Zaharia şi Gheorghe Dimitriu. Reparaţii în 1940, 1971–1972, 1979 şi 1995–1996.

Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu, situatã pe Calea Victoriei, vizavi de Academia Română, a fost zidită în 1776 prin grija lui Constantin, fiul domnului Nicolae Mavrogheni, şi prin strădania jupânului Dima, a lui Drăghici Tabacu şi a preotului Dimitrache, pe locul unei biserici din lemn ce data din 1752. Biserica actuală a fost reconstruită în 1864, pe locul celei zidite de Tabacu, prin osârdia preotului Ştefan cu ajutorul enoriaşilor. Afectată de cutremurul din 10 nov. 1940, biserica a fost refăcută ulterior.

Biserica „Sfântul Nicolae”-Udricani, situatã în centrul Capitalei, pe str. Clucerul Udricani, colţ cu str. Iuliu Barasch, este ctitoria din 1734–1735 a Clucerului Udricani şi a soţiei sale Maria. Afectatã de cutremurul din 14 oct. 1802, a fost consolidatã şi reparatã de credincioşii Nicolae, Ieremia şi Marin. A mai fost reparatã şi renovatã dupã cutremurul din 11 ian. 1838, dupã marele incendiu din 23-24 mart. 1847 şi în anii 2005–2008. Declaratã monument istoric şi de arhitecturã.

Biserica ortodoxă cu trei hramuri – “Sfântul Nicolae”, “Sfântul Ioan Botezătorul” şi “Sfinţii Cosma şi Damian”, cunoscută şi sub numele de “Biserica “Sfântul Nicolae”-Vlădica, este situatã pe Bd. Regina Maria nr. 13, colţ cu strada 11 iunie, la poalele Dealului Mitropoliei. Biserica este o construcţie impetuoasă, elegantă, construită în perioada iulie 1902-nov. 1904 (sfinţită la 7 nov. 1904), după planurile arhitectului belgian Eduard Le Bœuf, pe locul unei biserici vechi, care data din anul 1682, numită atunci biserica “Sfântul Nicolae” din Prund (demolată în 1899). Picturile murale interioare, originare, au fost realizate de Eugeniu Voinescu şi D. R. Girolamo, în stil Renascentist. Biserica a fost restaurată şi picturile murale interioare reabilitate în perioada 2008-2017, cu unele întreruperi din cauza lipsei de fonduri financiare, şi resfinţită în anul 2018.

Biserica „Sfântul Pantelimon”, situatã pe str. Iancu Cãpitanu, în zona cuprinsã între Foişorul de Foc şi Calea Moşilor, a fost construitã în 1790 pe locul unei biserici din lemn, prin osârdia preotului Ivan ot Silvestru şi pe cheltuiala logofãtului Constantin Bãrãnescu. Avariatã grav de cutremurul din 11 ian. 1838, biserica a fost demolatã şi reconstruitã în perioada 22 mai 1872–11 apr. 1876 dupã planurile arhitectului Nae Cucu şi pictatã de G. Stoenescu, elevul lui Gheorghe Tattarescu. Biserica a fost reparatã în anii 1921-1926, când i s-a adaugat şi un pridvor deschis, apoi dupã cutremurul din noaptea de 9/10 nov. 1940, respectiv în 1942-1943, şi dupã cutremurul din 4 mart. 1977. În seara zilei de luni, 9 ian. 2012, biserica a fost afectată de un violent incendiu, în urma căruia turla s-a prăbuşit, aceasta fiind reconstruitã în anul 2013 şi montatã la 5 iun. 2013.

Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou, situată pe Calea Şerban Vodă, este un edificiu monumental, de mari dimensiuni (41 m lungime, 14 m lăţime, 38 m înălţime, de factură eclectică (stil gotic cu elemente de artă brâncovenească), rezidit din temelii în anii 1852–1858 (sfinţit la 8 nov. 1860) pe locul unei ctitorii din 1766–1768 a lui Scarlat Ghica şi a fiului său, Alexandru. Are o faţadă grandioasă, încadrată de două turnuri-clopotniţă, iar cupola este întărită cu nervuri caracteristice stilului gotic. În interior păstrează fragmente de picturi murale executate de Gheorghe Tattarescu în 1862. Deteriorată de cutremurul din 10 nov. 1940 şi de bombardamentul din 4 apr. 1944, biserica a fost restaurată în 1954 prin grija Patriarhului Iustinian Marina. Lucrările de consolidare şi restaurare au fost executate în 1966–1970 şi după cutremurul din 4 mart. 1977. În interiorul bisericii se află mormintele lui Scarlat Ghica († 2 dec. 1766) şi Nicolae Mavrogheni (ucis de turci în 1790), Constantin Hangerli (decapitat de turci în 1799) şi Alexandru Suţu († 1821). Are rang de catedrală.

Biserica „Sfântul Spiridon”-Vechi → Capitolul Biserici demolate.

Biserica având dublu hram – „Sfântul Stelian-Lucaci” şi „Sfântul Nicolae”, situatã pe str. Logofãt Udrişte nr. 6, a fost construitã în 1736 prin osârdia Mitropolitului Ţãrii Româneşti, Ştefan II, pe locul unei biserici din lemn de la începutul sec. 18, care a fost deterioratã în perioada aug.-oct. 1716, în timpul acţiunilor militare ale armatei austriece împotriva turcilor. A suferit repetate stricãciuni din cauza cutremurelor din 14 oct. 1802 şi 11 ian. 1838 şi a zaverei din 1821, fapt ce l-a determinat pe preotul Ioan Iosif Cãlãrãşanu sã rezideascã o bisericã nouã, în 1842, cu ajutorul şi pe cheltuiala unor negustori macedoneni bogaţi şi a câtorva inimoşi credincioşi, printre care Anton Pann, Constantin Athanasiu şi Anghel Hagi Pandeli. Distrusã parţial de marele incendiu din 23–24 mart. 1847, biserica a fost refãcutã imediat de acelaşi preot, ajutat de aceeaşi drept-credincioşi. Afectatã de puternicul cutremur din 4 mart. 1977, a fost consolidatã, restauratã şi repictatã (de Dumitru Bãnicã) în perioada 1978–1980. Pãstreazã în interior un tablou votiv cu chipurile celor patru ctitori (Ioan Iosif Cãlãrãşanu, Anton Pann, Constantin Athanasiu şi Anghel Hagi Pandeli), realizat în 1842. În interiorul bisericii se aflã racla cu moaştele Sfântului Stelian (ocrotitorul copiilor) şi mormântul lui Anton Pann – cel care o perioadã de timp a cântat benevol în stranele acestei biserici. Lângã bisericã se aflã un bust al celebrului scriitor şi folclorist, Anton Pann (1796–1854), ridicat pe un soclu realizat pe baza unei subscripţii publice.

Biserica „Sfântul Ştefan”-Cãlãraşi, având şi hramul „Înãlţarea Domnului”, situatã pe Calea Cãlãraşilor, colţ cu str. Sfântul Ştefan, în apropiere de Hala Traian, a fost ziditã în perioada 7 febr. 1764–29 aug. 1765 prin osârdia lui Stoica Clucerul. Afectatã de marele incendiu din 23–24 mart. 1847, a fost refãcutã ulterior. Pãstreazã în pridvor fragmente din pictura originarã. Picturile murale actuale au fost relizate în 1866 de Tache Ionescu. La exterior, sub cornişã, biserica are, de jur-împrejur, numeroase medalioane executate în zidãrie, în care sunt pictate chipuri de sfinţi. Restaurată în anul 2003.

Biserica „Sfântul Vasile”, situatã pe Calea Victoriei nr. 198, lângã casa Dissescu, vizavi de Muzeul Naţional „George Enescu”, este ctitoria, din 1847, a cãminarului Toma Baltã. Picturile murale interioare au fost executate în ulei, în 1882, de Anton Serafim (1838–1911) şi spãlate în 1981.

Biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, situatã pe str. Polonã nr. 50, a fost construitã în anul 1909, dupã planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, în spiritul construcţiilor religioase moldoveneşti, prin contribuţia şi prin osârdia membrilor Comunitãţii Românilor Transilvãneni stabiliţi în București. Sprijinitã de şapte contraforturi, are faţadele cu zidãrie de cãrãmidã roşie aparentã. La bazã este înconjuratã de un brâu de cãrãmidã verde, smãlţuitã. La exterior, sub cornişã, sunt înşirate mai multe discuri de ceramicã verde, smãlţuitã, interpuse între numeroasele arcade oarbe. Lângã bisericã se aflã o clopotniţã din bârne de lemn construitã pe un soclu de cãrãmidã roşie. Pânã în anul 1948, biserica „Sfântul Vasile cel Mare” a slujit ca lãcaş de cult pentru greco-catolici, fiind preluatã apoi de cultul ortodox şi retrocedatã cultului greco-catolic la 28 dec. 2006.

Biserica având dublu hram – „Sfântul Vasile cel Mare” şi „Cuvioasa Parascheva”, situatã pe Dealul Cotroceni, pe Bd. Drumul Taberei, la intersecţia cu Drumul Sãrii, în zona numitã Rãzoare, este un edificiu zidit în perioada 1930–1939, dupã planurile arhitectei Maria Irineu, prin osârdia preotului Vasile Bãrbieru cu contribuţia enoriaşilor. Picturile murale interioare au fost executate de Iosif Vassu (cel care a pictat şi biserica „Buna Vestire” din Braşov) şi de Gheorghe Teodorescu-Romanaţi.

Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, situatã pe strada Sfinţii Apostoli nr 33 A, în apropiere de mănãstirea Antim, este o ctitorie din prima jumãtate a sec. 17 a lui Matei Basarab, ridicatã pe locul unei vechi biserici din lemn a fostei mănãstiri a Târnovului. Biserica are clopotniţa pe pronaos (adãugatã în 1715 de Ştefan Cantacuzino) şi turla pe naos, iar faţadele sunt împãrţite în douã registre decorate cu arcade formate din ciubuce de cãrãmidã tencuitã, rotunjite. La intrare, biserica este prevãzutã cu un pridvor larg, susţinut de şase coloane din piatrã, bogat decorate cu motive vegetale sculptate. Biserica a fost reparatã şi renovatã de domnii Grigore Ghica, Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino şi de Comisiunea Monumentelor Istorice în 1936, sub îngrijirea arhitectului Ştefan Becu, când au fost retuşate picturile din pridvor de cãtre E. Iovãnescu. Alte reparaţii şi consolidãri s-au mai fãcut în anii 1940, 1949, 1952, 1957, 1960, 1967, 1974–1976, 1978. La interior, biserica pãstreazã picturi murale cu chipurile lui Ştefan Cantacuzino, ale Doamnei Pãuna, ale jupânului Constantin Cantacuzino şi jupânesei Safta ş.a. În pronaos se aflã mormântul lui Nicolae Gr. Suţu († 21 aug. 1851).

Biserica având dublu hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Spiridon”, Bd. Ghencea, construitã în 1957–1973 şi pictatã în 1975–1977 de Gh. Vasilescu şi Vasile Blendea.

Biserica având triplu hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Mare Mucenic Haralambie”, cunoscută şi sub numele de biserica „Oţetari”, situată pe strada Oţetari nr. 4, în apropiere de Colegiul Naţional „Spiru Haret”, a fost construită în 1757 pe locul unei bisericuţe din lemn ce data din anul 1681. Biserica, de mari dimensiuni pentru perioada în care a fost zidită (23,10 m lungime, 9,43 m lăţime în dreptul absidelor şi 12,60 m înălţimea turlei în interior), a fost restaurată în anii 1860–1866 pe cheltuiala familiilor de negustori Hagi Tudorache, N. Zamfirescu şi Romanescu şi pictată în acelaşi timp, în ulei, de pictorul Gheorghe Tattarescu. În pronaos este pictat chipul mitropolitului Nifon – cel care a dăruit acestei biserici o falangă dintr-un deget al Sfântului Mare Mucenic Haralambie, sfânt care a trăit între anii 89 şi 10 febr. 202. Biserica are frumoase vitralii instalate în anul 1909.

Biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, situatã pe str. Plevnei, colţ cu str. Sfântul Constantin, a fost ziditã în 1785 prin osârdia lui Constantin Cojocarul, Constantin Croitorul, Hagi Panait ş.a. Biserica a fost consolidată şi restaurată în anii 1995–1999. Picturile murale iniţiale au fost acoperite cu o nouã picturã executatã în ulei, în 1880, de pictorul Ioanid (şi restauratã în 1995–1996). Biserica are frumoase vitralii.

Biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, str. Popa Nan nr. 49, a fost construitã în anii 1910–1918 pe locul uneia care data din 1719 şi care s-a prãbuşit în 1910.

Biserica având dublu hram „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” şi „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, situatã pe Bd. Muncii nr. 2, în zona cunoscutã sub numele de Bariera Vergului, este ctitoria din 1942 (terminatã în 1949) a mareşalului Ion Antonescu şi a Mariei Antonescu. Picturile murale interioare, în stil neobizantin, au fost executate în 1960–1964 de E. Profeta.

Biserica având dublu hram – „Sfinţii Voievozi” şi „Adormirea Maicii Domnului”, situatã într-un mic triunghi format de strãzile Semicercului, Sfinţii Voievozi şi Calea Griviţei, a fost ziditã în anii 1813– 1817, prin osârdia lui Stoian bãcanul (sârb de origine). Reziditã în 1903 dupã planurile arhitectului Paul Petricu prin grija preoţilor Vasile Pocitan şi Ioan Burcã. Dupã ce au fost executate picturile murale interioare, în stil neobizantin, de Vasile Damian, biserica a fost sfinţitã la 21 sept. 1903. Picturile au fost refãcute în 1962 de pictorii Teodorescu-Romanaţi şi Traian Biltiu şi restaurate în 1993 de N. Samuilã. Reparaţiile dupã cutremurul din 4 mart. 1977, efectuate în mai multe etape, au fost terminate în 1988.

Biserica „Silvestru”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, situatã pe str. Silvestru nr. 36, a cãrei construcţie a fost terminatã în 1743 prin osârdia şi pe cheltuiala jupanului Pârvan şi a soţiei sale, Stanca, a fost grav avariatã de cutremurul din 14 oct. 1802 şi apoi complet distrusã de cutremurul din 11 ian. 1838. Dupã cutremur, biserica a fost reziditã prin strãdania epitropilor Ilie, Dimitrie, Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi Ioan cu ajutorul enoriaşilor şi sfinţitã la 15 mart. 1839. Biserica a fost reclãditã din temelie în anii 1904–1907 dupã planurile arhitectului Paul Petricu cu sprijinul enoriaşilor. Cele douã turle mici ale bisericii au ferestrele alungite şi uşor rãsucite, asemãnãtor celor de la biserica mănãstirii Curtea de Argeş. În pronaos se aflã un frumos tablou votiv cu chipurile ctitorilor Pârvan şi al soţiei sale, Stanca. În 1925, biserica a primit şi hramul „Sfântul Silvestru”. La 3 nov. 2002, în aceastã bisericã au fost depuse fragmente din moaştele Sfântului Silvestru aduse de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, de la catedrala San Giovanni in Laterano din Roma, cu prilejul vizitei ecumenice efectuate în oct. 2002 de cãtre Preafericitul Teoctist la Sfântul Scaun de la Vatican. La aceastã bisericã a slujit Pãrintele Galeriu din 1974 pânã în 2003 când a murit.

Biserica „Slobozia”, cu hramul „Sfântul Dumitru”, str. Leon Vodă nr. 1, este o ctitorie modestă a domnului Radu Leon (1664–1669), cu refaceri din 1743, datorate marelui vistiernic Constantin Năsturel-Herescu, şi cu picturi murale interioare executate în ulei (peste fresca pictată în 1848) de Gheorghe Tattarescu.

Biserica „Stavropoleos”, cu dublu hram – „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Athanasie”, se află pe strada omonimă, în spatele Muzeului Naţional de Istorie a României. Monument istoric şi de arhitectură clădit prin strădania ieromonahului grec Ioanichie, în anul 1724 (sfinţit la 30 oct. 1724), ca paraclis pe lângă hanul său (construit în anii 1722–1724 şi demolat în 1860). Biserica a fost extinsã (1728–1733) prin adăugarea absidelor laterale şi a unui pridvor care, împreună, formează un ansamblu unitar, bine proporţionat şi de o delicateţe remarcabilă. Faţadele sunt împărţite în două registre inegale printr-un brâu format din ghirlande de frunze şi flori, registrul superior fiind decorat cu numeroase medalioane circulare, adâncite în zid, în care sunt pictate chipuri de sfinţi. Pridvorul este prevăzut cu şase coloane de piatră, bogat decorate cu sculpturi, cu cinci arcade polilobate şi cu o balustradă din piatră, acoperită cu o mare varietate de elemente decorative (flori, vrejuri) şi cu o scenă biblicã (lupta lui Samson cu leul); biserica este, alături de loggia Palatului Mogoşoaia, exemplarul cu cel mai frumos decor sculptat. Uşile de la intrare sunt împodobite cu remarcabile sculpturi în lemn. Biserica a fost restaurată în 1904–1908 sub îngrijirea lui Ion Mincu, şi după 1995, picturile murale interioare fiind spălate şi curăţate în 1924 şi 1995–2012 de Dan Hatmanu. În biserică se pãstrează scaunul, sculptat în lemn, care a aparţinut domnului Nicolae Mavrocordat. Aici a slujit ca diacon, în 1900, Tudor Arghezi. Mănăstire de maici din 27 mai 2008.

Biserica „Teiul Doamnei” → Biserica „Ghica-Tei”.

Biserica „Vergu” → Biserica „Sfântul Mina”–Vergu.

Biserica „Visarion”, cu dublu hram – „Sfântul Ierarh Visarion” şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, situată pe str. Visarion nr. 14, în apropiere de Piaţa Romană, a fost construită în perioada 22 iunie 1910 – 14 octombrie 1913, pe cheltuiala doamnei Elena Eraclide (născutã Stârcea), mătuşa eroului aviator, căpitan Alexandru Stârcea, ridicată pe locul unei biserici care data din anul 1797. În pronaos, pe peretele de deasupra uşii de la intrare se află tabloul votiv cu chipul ctitoriţei, precum şi chipul Regelui Carol I, pictat alături. În pronaos se află mormântul aviatorului căpitan Sandu Stârcea.

Biserica „Zlãtari”, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, situatã pe Calea Victoriei nr. 12, lângã Muzeul Naţional de Istorie a României, vizavi de Palatul C.E.C., a fost ziditã din temelii în 1637 pe locul unei vechi biserici din lemn. Reconstruită în anii 1705–1709 prin grija spătarului Mihai Cantacuzino, biserica a fost afectată grav de cutremurele din 14 oct. 1802 şi 11 ian. 1838, fapt ce a determinat rezidirea ei din temelii, în 1850-1860 (sfinţită la 8 sept. 1860), după planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse, şi pictată în 1853-1856 de Gheorghe Tattarescu. Biserica, de mari dimensiuni (23 m lungime si 12 m lăţime), a fost restaurată in 1907-1908. Biserica are o turlă mare, centrală, străjuită de patru turle mai mici la colţuri (turlele au fost reconstruite în 1971-1973) si un pridvor deschis, de mici dimensiuni. În biserică se păstrează racla cu moaştele Sfântului Mucenic Ciprian (mâna dreaptă), despre care se spune că este făcătoare de minuni. Declarată monument istoric.

Catedrala „Mântuirii Neamului”, cu dublu hram – “Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Apostol Andrei” este situată pe Dealul Arsenalului din cartierul Uranus, considerat unul dintre cele mai sigure locuri din Bucureşti în care clădirile rezistă la cutremure de peste 8 grade pe scara Richter. Piatra de temelie a acestei catedrale, una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, a fost pusă şi sfinţită la 29 nov. 2007 de catre Preafericitul Patriarh Daniel. La 3 iul. 2010 a fost anunţat câştigătorul concursului pentru alegerea proiectantului general al construcţiei catedralei ca fiind firma Vanel Exim din municipiul Bacău. Această firmă a început construcţia catedralei în febr. 2011 şi a finalizat-o parţial în anul 2018, când a avut loc prima sfinţire a interiorului acesteia (la 25 nov. 2018), catedrala nefiind terminată definitiv la acea dată, urmând ca lucrãrile de finalizare să se încheie în anul 2024. Catedrala “Mântuirii Neamului” se extinde pe o supr. de 38 000 m², are 120 m lungime, 70 m lăţime şi 90 m înălţime până la baza crucii de pe turla mare, iar împreună cu aceasta are 120 m înãlţime. Capacitatea maximă din interiorul catedralei este de circa 5 000 de persoane.

Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”, situată pe strada G-ral Berthelot, colţ cu strada Luterană, este un edificiu de mari dimensiuni (40 m lungime şi 22 m lăţime), construit în perioada 1873– 1884 după planurile arhitectului german Friedrich Schmidt, în stil romanic, cu elemente gotice, prin osârdia Monsegniorului Ignace Paoli – prim-arhiepiscop catolic, venit în Bucureşti în urma înţelegerii stabilite între guvernul român şi Papa Leon al XIII-lea. Faţada are o intrare monumentală, deasupra căreia se află o amplă rozetă cu vitralii multicolore executate în 1985 de artistul Dorin Dănilă. Biserica posedă o orgă de concert, acţionată de un sistem pneumatic electric, cu trei claviaturi, 3 375 de tuburi, 54 de registre principale şi 36 de registre auxiliare. Orga a fost construită şi montată în anul 1930 de firma L. Wegenstein din Timişoara. Catedrala a fost afectată de cutremurele din 1929, 1940, 1977, 1986 şi 1990 şi de bombardamentele din 4 apr. 1944, dar reparată şi consolidată de fiecare dată. Catedrala a mai fost supusă unor ample lucrări de consolidare şi restaurare în perioada 1991–2000. Picturile murale din interior au fost începute în 1980 de pictorul Toma Lasconi şi finalizate în 1986 de o echipă condusă de Petru Ciobănică. Declarată monument de arhitectură.

Mănãstirea „Antim” (de cãlugãri), cu biserica având hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, a fost construitã în anii 1713– 1715 prin strãdania mitropolitului Antim Ivireanul pe locul unei vechi bisericuţe din lemn, atribuitã paharnicului Staicu Merişanu. Intrarea în curtea mănãstirii se face prin poarta unui puternic turn-clopotniţã cãruia i s-au adãugat, în 1857–1860, patru turnuleţe pe colţuri. Biserica mănãstirii, a cãrei faţadã este precedatã de un monumental pridvor deschis, sprijinit pe 10 coloane de piatrã, cu capiteluri sculptate, aparţine, prin concepţie şi decoraţie, stilului brâncovenesc; biserica a fost supusã unor ample lucrãri de restaurare în anii 1860– 1863, executate de arhitectul austriac Schlatter, perioadã în care a fost şi pictatã la interior de Petre Alexandrescu, unul dintre primii pictori de biserici, format în şcolile din Occident. Iconostasul este din piatrã sculptatã şi se crede cã este opera lui Antim Ivireanul cãruia, de altfel, i se atribuie şi realizarea uşii bisericii, bogat împodobitã. La aceastã mănãstire a funcţionat, pentru scurtã vreme, o tipografie de sub teascurile cãreia au ieşit în 1719 un Octoih şi o carte intitulatã Despre datorii. Din 1797, aici şi-a desfãşurat activitatea o şcoalã de preoţie, dupã 1836 Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, iar din 1840 Arhivele Statului care au fost mutate apoi, în 1864, la mănãstirea „Mihai Vodã”. În 1912, în incinta mănãstirii „Antim” s-a construit Palatul Sfântului Sinod care a fost mutat din locul lui, pe o distanţã de 25 m cu o rotire de 13 grade, în anul 1984, pentru a nu fi demolat ca urmare a lucrãrilor de sistematizare a zonei central-istorice iniţiate de cãtre Nicolae Ceauşescu. Mănãstirea „Antim” are un interesant muzeu religios şi o expoziţie închinatã vieţii şi activitãţii mitropolitului Antim Ivireanul. La 20 iun. 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Antim Ivireanul, el fiind înscris în calendar pe data de 27 septembrie.

Mănăstirea „Plumbuita” (de călugări), cu biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, situată pe strada Doamna Ghica nr. 1-3, în Parcul Plumbuita din cartierul Colentina, a fost construită într-o primă formă de către domnul Petru cel Tânăr (1559– 1568), dar a suferit multe prefaceri ulterioare. În 1647, Matei Basarab a reconstruit biserica din temelie şi a construit Casa domnească, în care astăzi este amenajat un muzeu cu obiecte de artă religioasă. În acest muzeu sunt expuse 130 de busturi ale domnilor români, sculptate în piatră de stareţul Simeon Tatu. Biserica mănăstirii (care un timp a fost acoperitã cu tablă de plumb, fapt pentru care populaţia i-a atribuit numele de Plumbuita), păstrează la interior picturi murale originare. În 1573, la această mănăstire a fost instalată prima tipografie din București, de sub teascurile căreia a ieşit, în 1582, un Tetraevangheliar, prima carte tipărită la București. Biserica este înconjurată de un zid de incintă străjuit de un turn al porţii, datând din 1802–1806. În prezent, la această mănăstire se află atelierele Patriarhiei în care se produc lumânări, se prelucrează metalele şi lemnul, se execută sculpturi etc. Aici există şi o turnătorie de clopote. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1933–1940 şi în 1958.

Mănăstirea “Radu Vodă” → Capitolul Mănăstiri, litera R.

Mănăstirea Văcăreşti → Capitolul Biserici demolate şi, separat, Capitolul mãnãstiri, Litera V.

Schitul Maicilor → Capitolul Biserici mutate/translate.

Sinagoga „Credinţa”, str. Vasile Toneanu nr. 48, din cartierul Dudeşti, a fost construitã în anii 1926–1928 din iniţiativa unui grup de evrei.

Sinagoga „Ieşua Tova”, situatã pe str. Take Ionescu nr. 9, în apropiere de Piaţa Amzei, este cel mai vechi aşezãmânt religios al evreilor din București. Construitã în 1827, sinagoga a suferit transformãri şi modelãri la începutul sec. 20 (i s-a adãugat un corp de clãdire cu parter şi douã etaje, un mic „şil” pentru servicii divine cotidiene ş.a.). Sala centralã din interior, cu 120 de locuri, oferã un aspect somptuos, iar balconul din jurul navei (cu 60 de locuri pentru femei) are balustradele decorate cu ornamente din lemn sculptat. Sinagoga Mare, situatã pe str. Vasile Adamachi nr. 11 din cartierul Vãcãreşti, este o construcţie sobrã, realizatã în 1846– 1849, declaratã ulterior, de cãtre Academia Românã, monument de arhitecturã. Reparatã în 1865, reclãditã în 1903 şi amplu renovatã în 1931, sinagoga a fost pictatã (1936) în interior de artistul Gherşon Horowitz, în stil rococo. Devastatã de legionari în 1941, a fost reparatã în 1945; restauratã în 1980. În 1992, în aula mare a fost inaugurate expoziţia foto-documentarã care ilustreazã martiriul evreilor din România în perioada 1940–1944.

Templul „Coral”, situat pe str. Sfânta Vineri nr. 9–11, este cel mai prestigios lăcaş de cult mozaic din România. Piatra de temelie a fost pusă la 21 iulie 1864, o dată cu începerea construcţiei, iar lucrările de finisare au durat până în 18/30 iunie 1866. Imediat dupã terminarea construcţiei, o ceată de răufăcători a devastat templul, fapt ce a determinat reluarea lucrãrilor care s-au încheiat la 6/18 iulie 1867. În 1901 a fost instalată orga. În 1932 s-au întreprins acţiuni de refacere şi modernizare a exteriorului şi de restaurare a interiorului. Cu această ocazie s-a mai construit o aripă care cuprinde, la parter, o sală de festivităţi şi de conferinţe şi camera clerului, iar la etaj câteva săli ce adăpostesc biblioteca, muzeul şi arhiva. Sala de rugăciuni are frumoase vitralii, balcoane arcuite elegant şi pereţii pictaţi în stil mozarab. În curtea templului se află Monumentul dedicat martirilor holocaustului, sub forma unei menore de mari dimensiuni, dezvelită în 1992.

Templul „Unirea Sfântã”, situat pe str. Mãmulari nr. 3, în cartierul Vãcãreşti, a fost construit în 1850 din iniţiativa şi cu eforturile unei confrerii a croitorilor de îmbrãcãminte bãrbãteascã din București. Templul a fost renovat în 1906, iar pereţii interiori repictaţi în 1910 cu exuberante elemente policrome, având motive florale stilizate şi steluţe în şase colţuri. Devastat de legionari în 1941, templul a fost reparat ulterior. Din 1978, templul nu mai serveşte ca lãcaş de rugãciune, fiind transformat în Muzeu de Istorie a Comunitãţilor Evreieşti din România.

Aspectul urbanistic. În perioada postbelicã, București a înregistrat schimbãri importante sub aspect urbanistic, în evoluţia lui observându-se influenţa diferitelor stiluri şi etape în sistematizarea unor zone şi în construcţia clãdirilor. Ca urmare a politicii de continuã modernizare, încadratã într-un plan general de sistematizare, București a fost supus unor permanente înnoiri (mai ales dupã 1965), care au culminat cu demolarea unei mari porţiuni (c. 1/3) din zona central-istoricã (dupã 25 iun. 1984) şi construirea unui nou centru politico-administrativ, dominat de Casa Poporului (Palatul Parlamentului), Bd. „Victoria Socialismului” (azi Bd. Unirii) şi numeroase blocuri standard pentru locuit. Aspectul actual al oraşului este dominat de un amalgam de stiluri de la sf. sec. 19 şi din prima jumãtate a sec. 20, unele dintre ele de o certã valoare arhitecturalã. În perioada postbelicã au fost construite numeroase clãdiri care adãpostesc instituţii ale administraţiei de stat, de învãţãmânt, de artã şi culturã, institute de cercetãri, sãli de sport etc. şi mai cu seamã un numãr foarte mare (peste 500 000) de noi apartamente de locuit grupate în cadrul unor mari cartiere, relativ uniforme sub aspect urbanistic, dar utile din punct de vedere social. În perioada de dupã 1960 şi pânã la jumãtatea anilor ’80 ai sec. 20, atât periferiile Capitalei (mai ales), dominate de locuinţe insalubre şi locuri virane, cât şi axele radiale de penetraţie spre centrul oraşului au fost supuse unor transformãri radicale, fiind construite complexe urbanistice noi – „adevãrate oraşe” care dispun de dotãrile corespunzãtoare: complexe comerciale, pieţe, clãdiri social-culturale, spaţii verzi etc. Printre acestea se evidenţiazã cartierele Balta Albã, Titan, Drumul Taberei, Berceni, Militari, Bucureştii Noi, Crângaşi, Giuleşti, Bãneasa, Aviaţiei, Dãmãroaia, Floreasca, Vatra Luminoasã, Ferentari, Dudeşti ş.a. şi ansamblurile de locuinţe construite în lungul marilor artere de circulaţie ca de pildã şoselele Colentina, Pantelimon, Iancului, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Olteniţei, Giurgiului, Alexandriei, Viilor, Sãlaj, Nicolae Titulescu ş.a., cãile Griviţei, Rahovei, Dorobanţilor, Cãlãraşilor, Vãcãreşti, Giuleşti, 13 Septembrie, Vitan-Bârzeşti ş.a., bulevardele Muncii, 1 Mai, Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Timişoara, Lacul Tei, Pãcii, Ghencea, Metalurgiei, Dimitrie Cantemir, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady ş.a.

Unele „pieţe” mari ale Capitalei, cum sunt Piaţa Unirii, Piaţa Constituţiei, Piaţa Victoriei, Piaţa Naţiunilor Unite (fostă Piaţa Operetei), Piaţa Operei, Piaţa Gării de Nord, Piaţa Universităţii, Piaţa Romană, Piaţa Chibrit, Piaţa Presei Libere (fostă Piaţa Scânteii), Piaţa Iancului, Piaţa Bucur-Obor ş.a. formează complexe arhitectonice de sine stătătoare în cadrul sistemului urban al Bucureştiului. Din anul 2010, în centrul unor pieţe din Bucureşti sau în alte locuri publice au fost amplasate câte un ceas public, ale căror cifre sunt ornamentate cu aur industrial de 24 de carate şi au o memorie electronică în care sunt înmagazinate minim 30 de melodii care se aud la fiecare sfert de oră, la fiecare jumătate de oră şi din oră în oră, iar pe timpul nopţii sunt programate să nu mai facă zgomot. În afara ceasului din Piaţa Romană , mai există încă 19 asemenea ceasuri, amplasate în Piaţa Constituţiei, Foişorul de Foc, Grădina Botanică, Piaţa Iancului, Piaţa Bucur-Obor, Piaţa Sfântul Gheorghe, Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii ş.a.

O consecinţã negativã a demolãrii numeroaselor gospodãrii particulare din București a fost numãrul foarte mare de câini rãmaşi fãrã stãpân, hoinărind pe străzi.

Cartierele municipiului Bucureşti

Balta Albã

Bãneasa (Aviaţiei)

Berceni

Bucureştii Noi

Chitila

Colentina

Cotroceni

Crângaşi

Dãmãroaia

Domenii

Drumul Taberei

Dudeşti

Ferentari

Filantropia

Floreasca

Ghencea

Giuleşti

Griviţa

Militari

Panduri

Pantelimon

Pajura

Pipera

Primãverii

Progresul

Rahova

Tei

Titan

13 Septembrie

1 Mai

Uranus

Vatra Luminoasã

Vitan

Printre construcţiile realizate în perioada 1950–2021, care dau o notã arhitecturalã aparte peisajului urbanistic bucureştean, se numãrã:

Art Business Center, situat la intersecţia Bd. Buzeşti cu strada Sevastopol, la circa 200 m de Piaţa Victoriei, este o clădire cu parter, 13 etaje şi subsol pe 4 niveluri subterane pentru parcare, construită pe cheltuiala omului de afaceri Ion Ţiriac şi destinată pentru închirierea diverselor birouri, a cărei suprafaţă totală însumează 30 969 m², din care 16 472 m² birouri Clasa A. Clădirea a fost inaugurată în anul 2021.

Casa Poporului sau Palatul Parlamentului (sediul nou, din 1994) este un edificiu de mari proporţii, extins pe o suprafaţã de 64 800 m², la nivelul solului. Construit între 1984 şi 1989 pe Dealul Uranus (sau Dealul Arsenalului), dupã planurile unui colectiv de arhitecţi români, coordonat de arhitecta Anca Petrescu, acest impozant edificiu are o formã dreptunghiularã, cu laturile de 270 m la faţadã şi respectiv 240 m lateral, o înãlţime de 84 m şi o adâncime, sub cota zero, ce coboarã pânã la 92 m. Suprafeţele celor 440 de birouri, ale zecilor de saloane de recepţie, ale celor pentru manifestãri ştiinţifice, cultural-artistice, social-politice etc. (dintre care 20 de saloane au o supr. cuprinsã între 200 şi 700 m² fiecare) şi ale zecilor de sãli de conferinţe şi şedinţe (dintre care trei sãli au între 1 000 şi 1 500 m² fiecare, douã sãli cu peste 2 000 m² fiecare, douã sãli de şedinţe cu o capacitate de 1 200 de locuri şi respectiv 850 de locuri) însumeazã 265 000 m² (locul 2 în lume dupã clãdirea Pentagonului din Washington, care are 604 000 m² suprafaţã construitã în interioare). Din punct de vedere al volumului construit, Casa Poporului ocupã locul 3 în lume (cu 2,55 mil. mc) dupã clãdirea de la Cape Canaveral (S.U.A.), în care se monteazã rachetele cosmice (cu 3,67 mil. mc) şi dupã Piramida lui Quetzalcóatl (3,3 mil. mc) din Mexic. Spaţiile birourilor sunt destinate unor instituţii centrale de stat, unor comisii parlamentare etc., iar sãlile de conferinţe, moderne, luxoase şi echipate cu toate dotãrile necesare, reprezintã, printre altele, locul ideal de desfãşurare a unor reuniuni internaţionale, a unor concerte sau festivaluri muzicale etc. Este demn de amintit cã în sãlile fastuoase ale Casei Poporului (Palatul Parlamentului) s-au desfãşurat lucrãrile Conferinţei Internaţionale a Forumului Crans-Montana (1994), ediţia din toamna anului 1995 a Festivalului internaţional „George Enescu”, a 94-a Conferinţã a Uniunii Interparlamentare (1995), Forumul oamenilor de afaceri, al cooperãrii la Marea Neagrã (25–28 apr. 1996), a 43-a Sesiune anualã a NATO (8–13 oct. 1997) şi summitul NATO (2–4 apr. 2008).

Casa Presei Libere (fostă Casa Scânteii), extinsă pe 25 000 m², a fost construitã între 1949 şi 1953 după planurile unui colectiv de arhitecţi, condus de către Horia Maicu. Clãdirea are trei corpuri distincte care comunică între ele, corpul central fiind dominat de un turn de 90 m înălţime. Aici se află Agenţia Română de Presă/„ROMPRES”, Tipografia „Coresi”, redacţiile unor ziare etc., iar în anii 1995–2011 a funcţionat Bursa Română de Mărfuri.

Circul „Globus” are o clãdire de formã circularã, cu un diametru de 300 m, cu o cupolã ondulatã, construitã în anii 1958–1961, dupã planurile arhitecţilor N. Porumbescu şi C. Rulea, pe un teren viran cunoscut sub numele de groapa „Tonola”, transformat ulterior într-un frumos parc, cu un lac în mijloc. Arena circului, cu un diametru de 13 m şi o supr. de 160 m², este înconjuratã de un spaţios amfiteatru cu o capacitate de 2 500 de locuri.

Complexul de  magazine şi firme „Bucur-Obor”, inaugurat în primãvara anului 1977, este dispus pe trei niveluri (demisol, parter, mezanin) în cadrul unui impozant cvartal de locuinţe din apropierea Pieţii Obor, cunoscut sub denumirea de ALMO (Ansamblul de Locuinţe şi Magazine Obor). Este unul dintre cele mai mari magazine din București şi din ţarã, cu o supr. de peste 42 000 m². La parterul magazinului a fost inaugurat, la 25 nov. 1995, un spaţiu alimentar aparţinând celebrei firme americane „McDonald’s”, iar la sf. lunii dec. 1995, un restaurant al firmei „Burger Ranch”.

Complexul de magazine şi firme „Unirea”, inaugurat în toamna anului 1976, este un edificiu de mari dimensiuni, cu aspect monumental, cu 8 niveluri şi o supr. utilizabilã de peste 30 000 m², construit dupã planurile unui colectiv condus de cãtre arhitectul Gheorghe Leahu. Clãdirea a suferit în anii ’80 ai sec. 20 unele adãugiri ale aripilor laterale. La subsolul magazinului a fost inaugurat, în vara anului 1995, primul spaţiu alimentar al firmei „McDonald’s” în România.

Hotel „Radisson Blu” (fost hotel „Bucureşti”) → capitolul Turism.

Hotel „Intercontinental” → capitolul Turism.

Hotel „Novotel” → capitolul Turism.

Hotel „Sofitel” → capitolul Turism.

Opera Naţionalã beneficiazã de un edificiu monumental, construit în 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954) dupã planurile arhitectului Octav Doicescu, prevãzut la faţadã cu trei arcade înalte. Sala de spectacole are o capacitate de 1 200 de locuri, iar scena, în formã de potcoavã, de mari dimensiuni (24 m lãţime, 30 m înãlţime, 20 m adâncime), permite desfãşurarea unor spectacole fastuoase. Clãdirea a fost restauratã în anii 2013-2014.

Palatul Agricola-Fonciera, azi declarat monument istoric, se află la începutul Căii Victoria, colţ cu Splaiul Independenţei, în faţa podului rutier peste râul Dâmboviţa din fosta Piaţă a Operetei sau Piaţa Naţiuniulor Unite, în apropiere de Piaţa Unirii. Este o clădire impozantă, cu parter şi 8 etaje, dominată la partea superioară de o terasă, înconjurată de o construcţie circulară, formată din mai multe şiruri de stâlpi cilindrici care susţin o imensã grindă de formă circulară. Clădirea a fost construită în anii 1925-1926 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu, într-o îmbinare a manierei franceze de trecere de la Art Nouveau la Art Deco.

Palatul „Bancorex” sau „Bucharest Financial Plaza”, aflat pe Calea Victoriei, lângă Palatul C.E.C., a fost construit în perioada 1994–1997 ca o clădire destinată pentru birouri de clasa A. Edificiul are 18 etaje, 83 m înălţime şi un parking subteran desfăşurat pe trei niveluri.

Palatul Radiodifuziunii, dat în folosinţã în 1960, construit dupã planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci, Leon Garcia şi Mihai Ricci, este prevãzut, la una dintre extremitãţi, cu o salã de concerte şi de spectacole, cu o capacitate de 1 000 de locuri. Scena este dotatã şi cu o uriaşã orgã, formatã din 7 000 de tuburi, cu 80 de registre. Palatul dispune de studiouri special amenajate pentru emisiuni de teatru, de muzicã popularã şi uşoarã, de estradã etc.

Palatul Sporturilor şi Culturii, dat în folosinţã în 1974, este un edificiu monumental construit dupã planurile unui colectiv coordonat de arhitecţii C. Lãzãrescu, G. Cristea ş.a., destinat competiţiilor sportive (handbal, tenis, box, lupte etc.), dar şi manifestãrilor culturale (concerte, recitaluri, spectacole artistice şi cinematografice etc.). Sala, de dimensiuni mari (80 x 80 m), este prevãzutã cu tribune cu o capacitate de c. 6 000 de locuri.

Palatul Televiziunii, construit în anii 1968–1969, este un complex format din trei clãdiri ce acoperã o supr. de 60 000 m², construite dupã planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci, Th. Iacoban şi Maria Cãciulã.

Pavilionul Central al Complexului Expoziţional din Piaţa Presei Libere este un edificiu impozant, de plan circular, construit în 1962–1964 (pe locul fostului hipodrom) dupã planurile arhitecţilor Ascanio Damian şi Mircea Enescu. Construcţia, extinsã pe 10 000 m², are un diametru, la bazã, de 180 m, iar cupola care o acoperã are un diametru de 93 m şi nu se sprijinã pe piloni. În acest pavilion, ca şi în celelalte pavilioane învecinate, se organizeazã ediţiile de primãvarã şi de toamnã ale Târgului Internaţional Bucureşti (TIB).

Sala Palatului este un edificiu de formã prismaticã, cu un acoperiş metalic boltit, conceput de cãtre arhitecţii Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Romeo Ştefan Belea şi Ignace Şerban şi construit în perioada 1 ian. 1959–1 apr. 1960. Sala, cu un vol. de 30 000 mc şi o capacitate de 4 000 de locuri, cu o scenã de mari proporţii (deschidere de 30 m în faţã, 20 m în spate şi o adâncime de 15 m), dotatã cu instalaţii tehnice moderne, este destinatã atât unor reuniuni de amploare (congrese, conferinţe etc.), cât şi desfãşurãrii unor spectacole (concerte, spectacole artistice, proiecţii de film etc.). Concertul inaugural al sãlii a fost susţinut în luna mai 1960 de violonistul David Oistrah.

Teatrul Naţional este o clãdire impunãtoare, construitã în anii 1967–1973 dupã proiectul unui colectiv de arhitecţi, coordonat de cãtre Horia Maicu, Romeo Ştefan Belea şi Nicolae Cucu, având faţada realizatã în stilul mănãstirilor din nordul Moldovei, cu o cornişã amplã care aminteşte de streşinile ctitoriilor feudale ale voievozilor moldoveni. Clãdirea, inauguratã la 25 dec. 1973, a fost supusã unor retuşuri exterioare şi unor renovãri interioare dupã incendiul din 1978, iar în  anii 2011-2014 au fost executate ample lucrãri de consolidare şi restaurare a clãdirii şi de reamenajare a sãlilor de spectacole. Teatrul Naţional dispune de o salã mare de spectacole, cu peste 900 de locuri şi o scenã amplã, o salã micã (240 de locuri), Sala Studio (500 de locuri), Sala Pictura (300 de locuri), Sala Media (300 de locuri), Sala în aer liber (300 de locuri), Sala Atelier (250 de locuri), un muzeu al Teatrului Naţional şi un spaţiu destinat expoziţiilor de artã plasticã.

Tower Center International este o clădire ultramodernă, destinată birourilor de clasă A, situată pe Bd. Ion Mihalache, în apropiere de Piaţa Victoriei. A fost construită în perioada 2005–2007, are 4 niveluri în subteran, 25 de etaje şi 120 m înălţime, fiind cea mai înaltă clădire din Bucureşti.

Universitatea Politehnicã (inauguratã la 1 oct. 1970), alcãtuitã dintr-un complex de clãdiri, extinse pe 200 000 m², dispune în total de 30 de sãli de curs, 28 de amfiteatre, 82 de sãli de seminarii, 584 de laboratoare, o aulã de 1 500 de locuri şi alta de 500 de locuri, amplasatã în cadrul unui parc. Complexul a fost construit în perioada 1966–1969 dupã planurile unui colectiv de arhitecţi condus de Octav Doicescu.

Cele mai interesante construcţii din Bucureşti, cu o certã şi recunoscutã valoare arhitecturalã (uneori şi istoricã), rãmân însã acelea realizate la sf. sec. 19 şi prima jumãtate a sec. 20, ca rod conceptual al unei renumite pleiade de arhitecţi români şi strãini, multe dintre aceste construcţii fiind declarate monumente istorice şi de arhitecturã.

Atheneul Român este una dintre cele mai reprezentative clãdiri ale Capitalei, cu valoare de simbol, construitã între 1886 şi 1888 (inaugurarea a avut loc la 14/26 febr. 1888), dupã planurile arhitectului francez Albert Galleron, ajutat de arhitectul român Constantin Bãicoianu, din iniţiativa unui grup de intelectuali, în frunte cu Constantin Esarcu, Vasile Alexandrescu-Urechia, Nicolae Kretzulescu ş.a., dornici sã înzestreze București cu o salã încãpãtoare, destinatã manifestãrilor muzicale de înaltã ţinutã artisticã. Fondurile au fost strânse prin subscripţie publicã, majoritatea cetãţenilor rãspunzând la renumitul apel „daţi un leu pentru Atheneu”. Atheneul Român, cu faţada în stil neoclasic şi cu o cupolã mare, de facturã barocã, are aspectul unui templu ionic cu şase coloane frontale şi douã laterale. Clãdirea a cunoscut în primele decenii mai multe completãri şi modificãri (au fost construite douã aripi în spatele edificiului, care au gãzduit o perioadã Pinacoteca statului), iar între 1924 şi 1928 a mai fost supusă unor transformãri (s-au creat noi spaţii de expoziţii şi s-a realizat sala micã de concerte) sub îngrijirea arhitectului I. Ionescu. În perioada 1991–2000 a fost supus unui amplu proces de consolidare şi restaurare. Sala mare de concerte, cu un diametru de 28,50 m şi o înãlţime de 16 m, are o capacitate de 1 000 de locuri şi o bunã acusticã, fiind decoratã cu o frescã în care sunt surprinse principalele momente din istoria României – operã a pictorului Costin Petrescu, ajutat de un grup de studenţi, printre care şi Arsenie Boca. Corpul central are la parter un hol imens, de formã circularã, susţinut de 12 coloane de tip doric, executate din metal şi îmbrãcate în stuc roz care imitã culoarea marmurei. Edificiul a gãzduit iniţial sediul Societãţii culturale „Atheneul Român” – instituţie întemeiatã la 28 ian./9 febr. 1865 din iniţiativa lui Constantin Esarcu, Vasile Alexandrecu-Urechia şi Nicolae Kretzulescu, cu scopul rãspândirii cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale în rândul populaţiei. În sala mare s-a întrunit, la 29 dec. 1919, cea dintâi Camerã a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. În prezent, clãdirea Atheneului Român este sediul Filarmonicii „George Enescu”. În grãdina din faţa Atheneului Român (fostã proprietate a familiei Vãcãrescu în sec. 17–18) se aflã statuia lui Mihai Eminescu, executatã în bronz de cãtre sculptorul Gheorghe D. Anghel şi instalatã pe acest loc în iun. 1966. În anul 2007, Atheneul Român şi statuia lui Mihai Eminescu au fost incluse pe lista monumentelor UNESCO.

Casa „Capşa”, situată vizavi de Cercul Militar Naţional, pe Calea Victoriei, colţ cu str. Edgar Quinet, este o veche clădire, datând din anul 1852, cu un etaj, aparţinând, iniţial, vornicului Slătineanu, şi care, din 1874, a intrat în posesia celebrului cofetar Grigore Capşa (fost elev al lui Boissier din Paris); acesta a transformat-o în cofetărie, cafenea, restaurant şi hotel, constituind locul de întâlnire al unor personalităţi bucureştene (oameni politici, literaţi, artişti, ziarişti etc.). Renovată în anii 1999–2003 şi inauguratã la 17 iun. 2003. Declarată monument istoric.

Casa “Cesianu”, situată pe Calea Victoriei nr. 174, colţ cu Bd Dacia, vizavi de Academia Română, este o clădire monumentală, azi declarată monument istoric, construită în a doua jumătate a secolului 19 pe cheltuiala şi în folosul avocatului Constantin Cesianu şi devenită sediul Legaţiei Germane la 1 martie 1880 după ce, la 20 febr. 1880,. Germania recunoscuse Independenţa României. Dupã 25 august 1944, clădirea a fost atribuită Teatrului de Revistă “Constantin Tãnase”, iar după 1990 a găzduit un Cazinou şi o sală de pariuri sportive. În anul 2006, clădirea a fost preluată de Ambasada Germaniei din Bucureşti cu intenţia de a muta aici Institutul Goethe – acţiune ramasă la stadiul de intenţie, iar în anul 2017 casa Cesianu şi terenul aferent a fost cumparată de un agent imobiliar belgian pentru a o închiria unor birouri, în prezent ramasă în părăsire.

Casa „Dissescu”, situatã pe Calea Victoriei nr. 196, colţ cu str. Gheorghe Manu, este o frumoasã construcţie în stil românesc, ridicatã în anii 1910–1912 dupã planurile arhitectului Grigore Cerchez în colaborare cu arhitectul francez de origine românã Alexandre C. Clavel. Casa a aparţinut juristului şi profesorului universitar Constantin Dissescu. În prezent, adãposteşte Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”.

Casa “Filipescu-Cesianu”, situatã la intersecţia Cãii Victoriei cu strada Sevastopol, în apropiere de Piaţa Victoriei, a fost construitã de familia aristocraticã Iancu Filipescu şi soţia sa, Maria Ghica-Filipescu, în stil Belle-Epoque, în anii 1846-1850, şi preluatã în 1892 de avocatul Constanrin Cesianu cel care a reamenajat-o cu ajutorul arhitectului Leonida Negrescu.

Casa „Lenş-Vernescu”, Calea Victoriei nr. 133, este o clădire în stil eclectic, ridicată în jurul anului 1820 de marele logofăt Filip Lenş, devenitã, după moartea acestuia, sediul unei unităţi militare, apoi sediul Ministerului de Rãzboi, iar, din 1886, proprietatea politicianului Gheorghe Vernescu. Edificiul a fost restaurat în 1887–1889 sub îngrijirea arhitectului Ion Mincu şi împodobit la interior cu picturi executate  de G. D. Mirea. Clădirea a fost renovată la începutul anilor `90 ai sec. 20 şi din 1995 adăposteste Cazinoul „Palace”. Declarată monument istoric.

Casa memorială a generalului Constantin Coandă (tatăl savantului Henri Coandă), situată pe Bd. Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), nr. 29, a fost construită la sfârşitul secolului 19, în stilul arhitecturii romantice de factură neo-Renaştere francează, şi donată de familia Coandă (în 1969) Academiei Române, preluată de Guvernul comunist în 1977 şi destinată ca sediu al unor ambasade străine, mai întâi cel al Thailandei şi apoi cel al Algeriei. În prezent, clădirea este declarată monument istoric şi se află în litigiu între câteva instituţii guvernamentale.

Casa Macca, situată pe str. Henri Coandă nr. 11, a fost construită în perioada 1891-1900, în stil neorococo, cu elemente baroce şi clasicizante, după planurile arhitectului elveţian John-Elisée Berthet, pe cheltuiala şi în folosul soţilor Elena şi Petre Macca – colonel în armata română şi erou al Războiului de Independenţă din anii 1877-1878. Neavând urmaşi, aceştia au lăsat casa, prin testament, Statului român, care după moartea Elenei Macca, în 1912 (soţul ei decedase în 1906), clădirea a fost destinată Casei Şcoalelor, apoi a devenit (în 1932) sediul Muzeului Naţional de Antichităţi), iar de la 1 iul. 1956 funcţionează ca sediu al Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”. Clădirea nu a fost renovată niciodată, iar în 1996, arhitectul Alexandru Beldiman a realizat un proiect de restaurare al acestui imobil, dar din lipsa unor sponsorizări, clădirea se află, în continuare, în stadiu avansat de degradare.

Casa „Monteoru”, situată pe Calea Victoriei nr. 115, lângă Palatul Romanit (care adăposteşte în prezent Muzeul Colecţiilor de Artă), este o clădire elegantă, cu douã niveluri inegale, construită în stil neoclasic, în anul 1874, de către Alecu Nicolescu, cumparată în 1883 de industriaşul Grigore C. Monteoru, restaurată de arhitectul Ion Mincu în 1887–1889, iar interioarele au fost împodobite de către arhitectul Nicolae Cuţarida, sub influenţa stilului eclectic francez, cu sobe din faianţă de Meissen, candelabre elegante, lambriuri din esenţe de lemn tare, plafoane pictate etc. La faţadă, deasupra uşii de la intrare, se află un balconaş sprijinit de două coloane dorice, cilindrice, robuste şi înalte. În anul 1898, au fost aduse din Grecia 3 statui, cu siluete feminine, şi instalate în curtea casei. Din anul 1952 şi până la 1 februarie 2013, când casa a fost retrocedată moştenitorilor, aici s-a aflat sediul Uniunii Scriitorilor din România. Declaratã monument istoric.

Casa Oamenilor de Ştiinţă, situată în Piaţa Lahovari nr. 9, a fost construită în anii 1904-1905, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, pe cheltuiala şi în folosul lui George G. Assan, fiul lui Gheorghe Assan, posesorul primei mori cu abur din Bucureşti. Casa, azi declarată monument istoric, a intrat în patrimoniul Academiei Române în anul 1945 şi desemnată ca sediu al Oamenilor de Ştiinţă. Casa posedă interioare elegante, cu camere spaţioase, saloane, vitralii, un restaurant al Clubului Oamenilor de Ştiinţã, precum şi o terasă în spatele clădirii, cu o gradină de trandafiri, şi o intrare/ieşire somptuoasă în/şi din clădire, cu scări în semicerc. În acest edificiu au loc diverse evenimente culturale, întâlniri de afaceri, serate, dineuri, reuniuni mondene etc. Suprafaţa totală a casei este de 3 000 m².

Cercul Militar Naţional (până în 1990 s-a numit Casa Centrală a Armatei) este un edificiu monumental, construit în 1912–1914, pe un platou mai înalt, mărginit de Calea Victoriei, str. Constantin Mille şi Bd. Regina Elisabeta (fost Mihail Kogălniceanu), pe care a existat anterior renumita biserică Sãrindar, ctitorie a lui Matei Basarab, căzută în ruină în a doua jumătate a sec. 19 şi demolatã în 1893. Clădirea Cercului Militar Naţional, ridicată după planurile arhitecţilor Dimitrie Maimarolu, Victor Ştefănescu şi Ernest Doneaud, în stilul neoclasicismului francez, are o faţadă monumentală, prevăzută cu o impunătoare colonadă în stil corintic, precedată de o vastă terasă care, pe timpul verii este folosită ca restaurant în aer liber. Clădirea dispune de elegante saloane de recepţie, săli de conferinţe ş.a.

Hotel “Capitol”, situat pe Calea Victoriei, colţ cu strada Matei Millo, în partea dreaptã de clãdirea Cercului Militar Naţional şi vizavi de Casa Capşa, este azi un edificiu monumental, elegant, reconstruit din temelii în anii 1900-1905, şi numit “Casa Luvru”, pe locul fostei clãdiri care data din anul 1828, aparţinând Societãţii de Asigurare “Anker”. Mistuitã complet de un incendiu în anul 1911, clãdirea a fost refãcutã ulterior dupã planurile arhitectului Arghir Culina. Renovat în anul 1976, edificiul a fost transformat într-un hotel modern, cu 80 de camere, un restaurant şi o cafenea.

Clãdirea Academiei Române, Calea Victoriei nr. 125, situatã vizavi de biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu, este un edificiu în stil neoclasic, datând din a doua jumãtate a sec. 19 (aflat în mijlocul unei frumoase grãdini), în care a fost stabilit, în toamna anului 1890, sediul Academiei Române. În curtea Academiei Române se aflã şi clãdirea Bibliotecii Academiei, construitã în 1936–1937 dupã planurile arhitecţilor Duiliu Marcu şi N. Sburcu, una dintre cele mai mari şi mai valoroase biblioteci din ţarã devenitã, în ultimul timp, neîncãpãtoare şi neadecvatã volumului uriaş de materiale pe care îl posedã. Alãturi de vechea clãdire s-a construit, în anii 1994–2000, un nou edificiu mai mare şi mai modern, pe cheltuiala Bãncii Naţionale a României, inaugurat parţial (30%) la 6 iun. 1997 şi apoi, definitiv, la 1 febr. 2002, care sã adãposteascã valorile de carte ale acestei prestigioase biblioteci.

Observatorul astronomic “Amiral Vasile Urseanu” a fost înfiinţat în anul 1908 din iniţiativa şi pe cheltuiala amiralului Vasile Urseanu şi adãpostit într-o cladire construitã în anii 1908-1910 dupã planurile arhitectului Ion D. Berindey, azi declaratã monument istoric. Până în anul 1916, observatorul a funcţionat în regim particular. În 1933, Jeanne Urseanu, după moartea soţului ei (în 1926), a donat clădirea Primăriei oraşului Bucureşti, cu condiţia “ca acest edificiu să fie adăpost de artă şi prilej de înălţare sufletească”. Astfel, până după cel De-al Doilea Război Mondial, clădirea a fost destinată Pinacotecii municipale, iar din luna mai 1950 a devenit sediul Observatorului astronomic. La 21 sept. 2017, în această clãdire a fost inaugurată o expoziţie permanentă de astronomie, numită “Descoperim, împreună, Universul”. Acest observator este singurul din capitală deschis publicului. Tot în anul 1908, astronomul Nicolae Coculescu a înfiinţat Observatorul astonomic de pe strada Cuţitul de Argint nr. 4 din Bucureşti.

Palatul Academiei de Arhitecturã şi Urbanism “Ion Mincu”, situat vizavi de Teatrul Naţional, mărginit de strãzile Biserica Ienei, Edgar Quinet şi Academiei, a fost construit în perioada 1912–1927 după planurile arhitectului Grigore Cerchez şi numit iniţial “Şcoala de Arhitectură”. Faţada clădirii, prevăzută cu o loggie deasupra portalului, prezintã unele asemănări cu stilul brâncovenesc, îmbinat cu elemente ale arhitecturii bizantine.

Palatul Academiei de Studii Economice/ASE, numit iniţial Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, a fost construit în perioada 4 mai 1924-16 iunie 1926 după planurile unui colectiv de arhitecţi alcătuit din Grigore Cerchez, Edmond van Saanen-Algi şi Arghir Culina.

Palatul Academiei Militare, situat pe un promontoriu care dominã malul drept al Dâmboviţei, pe şos. Panduri nr. 68–72, este un edificiu impunãtor, construit în anii 1937–1938, dupã planurile arhitectului Duiliu Marcu.

Palatul Băncii Comerciale Române, situat pe Bd. Regina Elisabeta, în zona Pieţei Universităţii, având în faţă statuia lui Ion Heliade Rădulescu şi statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul, a fost construit în anii 1906-1908 după planurile arhitectului german Oscar Maugsch. La sfârşitul anului 2019, Palatul, declarat monument istoric, a fost vândut unei Companii imobiliare cu sediul la Luxemburg şi transformat în hotel de 5 stele.

Palatul Bãncii de Investiţii (fostã Banca „Marmorosch–Blank”), situat în apropiere de Banca Naţionalã a României, pe str. Doamnei nr. 4, a fost construit între anii 1913 şi 1923, pe cheltuiala bancherului Jacob Marmorosh, în stil neomoldo-venesc, dupã planurile arhitectului Petre Antonescu. În interior este decorat în stilurile Art Nouveau şi Art Deco de cãtre Cecilia Cuţescu-Storck. Clãdirea a fost renovatã în perioada 2018-2021, adaptatã şi transformatã în Hotel „Marmorosch”, cu 260 de camere luxoase, sãli de conferinţe ş.a.

Palatul Băncii Naţionale a României, cu faţada spre Lipscani, este o clădire vastă, de plan simetric şi plastică sobră, construită între 1884 (12 iul.) şi 1890 după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron şi Cassien Bernard, în stil neoclasic francez pe locul fostului han al lui Şerban Vodã. Faţada clădirii, din strada Lipscani (care reprezintă sediul, iniţial istoric), este evidenţiată de patru coloane corintice, iar pavilioanele de colţ sunt ornamentate cu câte patru coloane în stil ionic, care au între ele câte o nişă în care se aflã statuile alegorice reprezentând „Agricultura” şi „Justiţia”, executate de sculptorul Ion Georgescu, precum şi „Comerţul” şi „Industria” realizate de Ştefan Ionescu-Valbudea. Clădirea iniţialã a Băncii Naţionale a României a fost completată, la începutul anilor ’40 ai sec. 20, cu o clădire nouă, având faţada spre strada Doamnei, construită dupã planurile arhitectului Radu Dudescu. În acest edificiu, cu trepte monumentale din granit şi coloane corintice, a funcţionat, între 1948 şi 1992, Ministerul de Finanţe, în prezent fiind în proprietatea, de drept, a Băncii Naţionale a României. Clădirea a fost supusã unor ample lucrări de renovare în anii 1993–1995.

Palatul Bibliotecii Centrale Universitare (fostul Palat al Fundaţiei Universitare Carol I), situat pe aripa de NE a Pieţei Revoluţiei, vizavi de Palatul Regal, a fost construit între 1891 şi 1895 (inaugurat la 14 mart. 1895) dupã planurile arhitectului francez Paul Gottereau, în stilul clasicismului francez, pe locul fostelor case ale lui Grigore Pãucescu (fost ministru al Agriculturii), pe care Regele Carol I le-a cumpãrat pentru ca pe locul lor sã construiascã acest aşezãmânt, în amintirea celor 25 de ani de domnie. Faţã de corpul iniţial al clãdirii, arhitectul Paul Gottereau a amplificat de mai multe ori planul acesteia, depãşind de c. patru ori volumul ei – fapt ce a determinat prelungirea timpului afectat extinderii construcţiei iniţiale pânã în anul 1914 când a putut fi inauguratã (9 mai 1914). În timpul Revoluţiei din dec. 1989, clãdirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost aproape complet distrusã prin incendiere, cât şi de proiectilele lansate de pe tancuri. Atunci au fost distruse peste 500 000 de cãrţi, c. 3 700 de manuscrise care aparţineau lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, L. Blaga, T. Maiorescu, M. Eliade ş.a. şi numeroase cãrţi rare. Edificiul a fost refãcut în perioada apr. 1990–nov. 2001 (inaugurat la 20 nov. 2001) sub egida UNESCO, iar fondul de carte completat în mare parte din donaţii. În aceeaşi perioadã a fost construit un nou corp de clãdire în spatele celei existente, pe locul fostei grãdini de varã „Boema”. În faţa Palatului Bibliotecii Centrale Universitare a fost amplasată statuia ecvestră a Regelui Carol I, dezvelită la 7 dec. 2010 (vezi capitolul Monumente, statui şi busturi).

Palatul fostei Biblioteci Naţionale a României, situat la intersecţia strãzilor Doamnei şi Ion Ghica, vizavi de Banca Naţionalã a României, este un edificiu bine proporţionat, conceput de arhitectul Ştefan Burcuş, în stilul neoclasic al academismulului francez, lucrare pentru care autorul a obţinut premiul I al concursului Internaţional de Arhitecturã din 1907. Clãdirea a fost construită în perioada mai 1908–mai 1911 (inaugurată la 23 mai 1911) pe locul donat de Ion N. Lahovary, tatăl Marthei Bibescu, ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor din acea vreme. Iniţial a adãpostit, pânã la instaurarea comunismului în România, Bursa Românã de Comerţ, iar în 1955 a fost destinatã şi inauguratã ca local pentru organizarea Bibliotecii Centrale de Stat (din 1990 – Biblioteca Naţionalã a României). La 15 dec. 2011 a fost inaugurată noua clădire a bibliotecii de pe Bdul Unirii, în care s-au transferat peste 12 mil. de cărţi. Sculpturile exterioare şi cele de pe frontonul clădirii au fost executate de Emil Wilhelm Becker, sculptorul Curţii regale a României.

Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.) este un edificiu impunãtor, bine proporţionat, construit în perioada 1896–1900, în stilul eclectismului academic francez cu valoroase detalii de arhitecturã, dupã planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Palatul C.E.C., de formã pãtratã, este dominat de o mare cupolã centralã, cu nervuri metalice şi geamuri între ele, care permit iluminarea naturalã a holului central, şi de alte patru cupole mai mici în stil Renascentist, care acoperã cele patru volume de colţ, decorate cu frontoane şi steme. Intrarea principalã, situatã în partea centralã a faţadei, între cele douã volume de colţ, este marcatã de o imensã arcadã, monumentalã, susţinutã de o parte şi de alta de câte douã coloane împerecheate, în stil compozit.

Palatul Cotroceni, situat pe colina cu acelaşi nume, în mijlocul unei frumoase grãdini, vizavi de Grãdina Botanicã, în incinta fostei mănãstiri Cotroceni, este un somptuos edificiu construit în anii 1888–1893, dupã planurile arhitectului francez Paul Gottereau, ca reşedinţã permanentã a prinţului moştenitor Ferdinand. Aripa de nord a edificiului a fost refãcutã la începutul sec. 20 de cãtre arhitectul Grigore Cerchez, care i-a adãugat un pitoresc foişor. În perioada 1949–1976, în sãlile palatului Cotroceni (numit în acea perioadă Palatul Pionierilor) au funcţionat diferite cercuri de lucru ale Organizaţiei Pionierilor, dupã care palatul a fost supus unor ample lucrãri de renovare în anii 1977–1984, pentru a servi ca reşedinţã prezidenţialã. În prezent, palatul este folosit ca reşedinţã a Preşedintelui ţãrii. Eleganta grãdinã şi palatul sunt înconjurate de un zid de incintã.

Palatul de Justiţie (azi adãposteşte Tribunalul Capitalei), situat pe Splaiul Independenţei, pe malul drept al Dâmboviţei, între Piaţa Unirii şi Piaţa Naţiunilor Unite, este un edificiu monumental construit în stilul Renaşterii franceze, în anii 1890–1895, dupã planurile arhitectului francez Albert Ballu. Faţada, cu expunere cãtre râul Dâmboviţa, se desfãşoarã pe c. 100 m lungime, fiind evidenţiatã de un corp central, mai înalt, mãrginit de douã aripi laterale. Corpul central, precedat de numeroase scãri prelungi, este prevãzut cu un portic dominat de şase pilaştrii masivi, terminaţi la partea superioarã cu statui alegorice din piatrã. Corpul central mai are patru nişe în care sunt plasate tot atâtea statui care simbolizeazã Legea, Dreptatea, Justiţia, Adevãrul, iar în partea superioarã a corpului central, de o parte şi de alta a ceasului se aflã câte o statuie care simbolizeazã Forţa şi Prudenţa – opere create de sculptorul Carol Storck. Proiectarea şi finisarea interioarelor Palatului de Justiţie au fost executate de arhitectul Ion Mincu, deoarece Albert Ballu decedase între timp. Palatul a fost supus unor ample lucrãri de renovare în anii 1991– 1994.

Palatul „Kretzulescu”, situat pe Calea Ştirbei Vodă, în spatele Grădinii Cişmigiu şi în apropiere de Universitatea Naţională de Muzică (Conservatorul), a fost construit la începutul sec. 20 după planurile arhitectului Petre Antonescu în stilul Renaşterii franceze pentru folosul familiei Kretzulescu. În perioada interbelică a adăpostit Muzeul de Artă religioasă. Din 21 sept. 1972 în acest palat se află sediul Centrului European de Învăţământ Superior (CEPES) al UNESCO. Palatul a fost renovat în anul 2003.

Palatul „Cantacuzino”, Calea Victoriei nr. 141, care adãposteşte în prezent Muzeul Naţional „George Enescu”, este un somptuos edificiu construit în stil baroc francez, în anii 1898–1900, dupã planurile arhitectului I. D. Berindei la cererea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul datorită uriaşei sale averi. În 1913, palatul a intrat în posesia fiului acestuia, Mihail Cantacuzino şi a soţiei lui, Maria. Dupã moartea prematurã a lui Mihail, soţia acestuia, Maria, s-a cãsãtorit în 1937 cu compozitorul George Enescu, locuind împreunã în acest palat în anii 1945–1946. Muzeul actual a fost inaugurat în 1956. Faţada are o intrare monumentalã, uşor decroşatã, precedatã de trepte din marmurã, strãjuitã de doi lei sculptaţi în piatrã, ocrotitã de o elegantã copertinã în formã de scoicã. La interior are o bogatã decoraţie cu picturi realizate de Arthur Verona, G. D. Mirea şi Nicolae Vermont.

Palatul Facultãţii de Drept, situat pe Bd. Regina Elisabeta (fost Mihail Kogãlniceanu) nr. 64, lângã Opera Naţionalã, este o construcţie vastã, ridicatã în anii 1933–1935, în spirit clasicizant, dupã planurile arhitectului Petre Antonescu. Aici se aflã sediul Rectoratului Universitãţii Bucureşti. Aula Mare, cu un diametru de 28 m şi 17 m înãlţime, este locul în care se conferă titlul de Doctor honoris causa unor personalitãţi.

Palatul „Ghica”, situat pe str. Ilfov nr. 6, în spatele Palatului C.E.C., pe malul stâng al Dâmboviţei, este un edificiu impunãtor construit în 1822 după planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse (stabilit în Ţara Românească), în stil neoclasic, care a aparţinut domnului Grigore Dimitrie Ghica, fratele domnilor Grigore IV şi Alexandru Ghica. În 1862, palatul a intrat în posesia statului devenind sediul Prefecturii jud. Ilfov, iar ulterior a gãzduit, pe rând, mai multe instituţii de stat, între care şi Ministerul Sãnãtãţii. Renovat în anul 1978.

Palatul Ministerului Administraţiei şi Internelor (fostul sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi apoi al Senatului), situat în Piaţa Revoluţiei nr. 1A, vizavi de Palatul Regal, este un edificiu în formã de U, conceput în stil neoclasic de cãtre arhitectul Emil Nãdejde şi construit în perioada 1938–1950 sub coordonarea inginerului Emil Prager. Palatul a gãzduit iniţial preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Ministerul de Interne (1950–1958), apoi sediile Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi al Uniunii Tineretului Comunist din România (U.T.C.) în perioada 1958–1989, iar dupã 1989 a adãpostit timp de c. 10 ani birourile şi sala „Omnia” ale Senatului României şi alte instituţii de stat. De la 1 sept. 2005, aici funcţioneazã birourile Ministerului Administraţiei şi Internelor. Acest palat a intrat în istoria recentã a municipiului București ca loc central al Revoluţiei din dec. 1989. Aici şi-a petrecut ultimele zile Nicolae Ceauşescu. În ziua de vineri, 22 dec. 1989, ora 12 şi opt minute, acesta, împreunã cu soţia sa, Elena, însoţiţi de Manea Mãnescu şi Emil Bobu au fugit cu un elicopter de pe acoperişul acestui palat, ca urmare a luãrii cu asalt de cãtre revoluţionari. Tot în acest palat (intrat în vorbirea uzualã din timpul comunismului cu denumirea de Palatul C.C. – adicã al Comitetului Central) a fost asasinat, prin împuşcare, în ultimele clipe ale comunismului (vineri, 22 dec. 1989, în jurul orei 10 p.m.), generalul de armatã Vasile  Milea, care s-a opus lui Nicolae Ceauşescu şi care nu a respectat ordinele date de acesta ca armata sã tragã în demonstranţi.

Palatul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, situat pe Bd. Carol I (fost Republicii), vizavi de Teatrul Naţional şi în stânga spitalului Colţea, este un interesant monument arhitectonic construit în 1895–1896, în stilul Renaşterii franceze, dupã planurile arhitectului elveţian, stabilit în România, Louis Pierre Blanc. Edificiul, cu subsol, parter şi douã etaje, se compune dintr-un corp central şi douã aripi laterale având faţadele realizate în cãrãmidã aparentã, iar intrarea flancatã de douã cariatide.

Palatul Ministerului Industriilor (Fostul Palat al Comitetului de Stat al Planificãrii), aflat pe Calea Victoriei nr. 152, este un edificiu modern, construit în anii 1934–1941 dupã planurile arhitectului Duiliu Marcu, cu faţada din marmurã albã, dominatã de un turn cu ceas.

Palatul Ministerului Transporturilor, situat pe Bd. Dinicu Golescu nr. 38, vizavi de Gara de Nord, este un edificiu masiv, a cãrui construcţie a început în 1936 şi s-a terminat în 1947 din cauza întreruperii lucrãrilor în timpul rãzboiului. De formã dreptunghiularã (108 x 47 m), clãdirea a fost conceputã de un colectiv de arhitecţi (Duiliu Marcu, Şt. Cãlugãreanu, P. Milescu şi T. Sãvulescu) prezentând patru corpuri care închid între ele o curte interioarã.

Palatul Muzeului Naţional de Istorie Naturalã „Grigore Antipa”, situat pe latura de V a Pieţei Victoriei, la începutul şoselei Kiseleff, este o construcţie ridicatã în anii 1906–1908, prin strãdania savantului Grigore Antipa, cu destinaţie specialã pentru a servi ca sediu al muzeului de istorie naturalã. Este un edificiu în stil clasic, cu circa 40 de sãli, în care sunt expuse peste 300 000 de piese, între care şi o colecţie de fluturi cu peste 130 000 de exemplare, care se numãrã printre cele mai mari colecţii din lume. Clădirea muzeului a fost consolidată şi renovată în anii 1996–1997, iar muzeul redeschis în 1999. În perioada 2008–2009, muzeul a fost închis pentru încă o renovare a clădirii, o reorganizare şi modernizare a celor 300 000 de exponate.

Palatul Muzeului Ţãranului Român, situat pe şos. Kiseleff nr. 3, în apropiere de Muzeul Naţional „Grigore Antipa”, este un edificiu monumental, clãdit în anii 1912–1939 dupã planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti şi completat cu o aripã nouã în 1965–1966. Faţada este ornamentatã cu o compoziţie monumentalã, realizatã în mozaic de Ştefan Constantinescu. În perioada 1966–1990 în aceastã clãdire a funcţionat Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român, a Mişcãrii Revoluţionare şi Democratice din România.

Palatul Patriarhiei (fostul Palat al Parlamentului), situat pe Dealul Mitropoliei, a fost construit în anii 1907–1908 dupã planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu pe locul fostului Divan Domnesc. Conceput în stilul eclectismului francez, palatul se desfãşoarã pe patru niveluri deasupra cãrora se înalţã o impunãtoare cupolã care acoperã sala de şedinţe. Cupola a fost refăcută după cutremurul din noaptea de 9 spre 10 nov. 1940. Faţada palatului, cu expunere cãtre biserica Mitropoliei, se desfãşoarã pe 80 m lungime fiind dominatã, în partea centralã, de un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte douã. La sfârşitul anului 1996, sediul Camerei Deputaţilor din acest palat s-a mutat în Casa Poporului, iar aceastã clãdire a trecut în posesia Patriarhiei prin hotărârea de guvern nr. 941 din 8 oct. 1996.

Palatul Patriarhal, fostã stãreţie (din 1658) a mănãstirii lui Constantin Şerban, a suferit de-a lungul timpului multe transformãri, înfãţişarea lui actualã fiind în cea mai mare parte o construcţie nouã. Partea veche a palatului, care ocupã colţul sudic, cuprinde pivniţa (alcãtuitã din douã nave paralele, boltite cilindric, separate prin trei arcade) în care se pãtrunde prin bolta de sub foişor. La parter, palatul cuprinde un vestibul lung, o salã de recepţie, un paraclis şi douã foişoare. Corpul nou al palatului a fost construit în 1928–1931, dupã planurile arhitectului Gheorghe Simotta, în cadrul lui aflându-se marea Salã a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului şi alte încãperi. Sala de recepţie a fost creatã şi decoratã în 1904 din iniţiativa mitropolitului Iosif Gheorghian şi ea comunicã prin douã uşi cu Sala Tronului. Sala Tronului pãstreazã, pe doi dintre pereţii ei, douã momente pr. din istoria ţãrii pictate pe tencuialã umedã de cãtre I. Rusu: Proclamarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi Ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie (în 1925) şi încoronarea lui Miron Cristea ca primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Palatul Poştelor, situat pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul C.E.C., este un edificiu monumental, construit în anii 1894–1900 în stilul eclectismului francez neoclasic, dupã planurile arhitectului Alexandru Sãvulescu, pe locul fostului han al lui Constantin Vodã (distrus de incendiul din 1847). Între 1871 şi 1877 aici exista o salã improvizatã în care se desfãşurau spectacolele de circ şi de teatru, pe scena cãreia au evoluat Matei Millo, Grigore Manolescu ş.a. Clãdirea fostului Palat al Poştelor, în care a funcţionat iniţial Poşta centralã a oraşului (pânã în 1970), iar dupã renovarea lui (1970–1971) gãzduieşte Muzeul Naţional de Istorie a României, are faţada monumentalã, cu trepte pe toatã lungimea ei şi un portic susţinut de 10 coloane în stil doric. La extremitãţile laterale, edificiul este dominat de douã corpuri proeminente, masive, acoperite de câte o cupolã.

Palatul Primãriei municipiului Bucureşti, situat pe Bd. Regina Elisabeta (fost Mihail Kogãlniceanu) nr. 27, destinat iniţial Ministerului Lucrãrilor Publice, este o clãdire monumentalã, cu elemente de arhitecturã româneascã, construitã în perioada 1906–1910 dupã planurile arhitectului Petre Antonescu. Palatul a fost renovat în 1948 sub îngrijirea lui Petre Antonescu, datã la care a mai fost înãlţat un etaj. ) şi în 2016-2017.

Palatul Primãriei Sectorului 1, Bd. Banu Manta nr. 9, a fost construit în anii 1927–1933 în stilul palatelor comunale din Italia, dupã planurile arhitecţilor N. Georgescu şi G. Cristinel. Palatul, strãjuit de un turn zvelt, a fost inaugurat oficial în 1936 cu prilejul celei de-a doua ediţii a festivalului „Luna Bucureştilor”. În sept. 2009, în timp ce se executau ample lucrări de renovare, acoperişul palatului a fost distrus de un incendiu, fapt ce a determinat reluarea lucrărilor de reconstruire a acestuia.

Palatul Regal (fostul Palat al Republicii), situat, aproximativ, la jumãtatea Cãii Victoriei, în zona în care aceasta se lãrgeşte, formând Piaţa Revoluţiei (fostã Piaţa Palatului sau Piaţa Gheorghe Gheorghiu-Dej), este o construcţie monumentalã, de mari dimensiuni. Pe acest loc, în perioada 1812–1815, marele logofãt Dinicu Golescu (n. 1777–m. 1830) şi-a construit o casã boiereascã pe care urmaşii lui au vândut-o statului în 1833. Între 1834 şi 1837, clãdirea a fost supusã unor modificãri majore, efectuate dupã planurile inginerului Rudolf Arthur Borroczyn şi ale arhitectului catalan Xavier Villacrosse (stabilit în Ţara Românească), pentru a deveni reşedinţa domnului Alexandru Dimitrie Ghica. În timpul domniilor lui Gheorghe Bibescu (1842–1848) şi Barbu Dimitrie Ştirbei (1849–1853; 1854–1856), clãdirea a servit drept „palat de ţeremonie”, iar în timpul Revoluţiei de la 1848, palatul domnesc a fost sediul Guvernului provizoriu. Dupã renovarea efectuatã în 1854–1855, a devenit reşedinţa lui Alexandru Ioan Cuza (1859). Între 1882 şi 1885 a fost construit un nou palat, dupã planurie arhitectului francez Paul Gottereau, pentru ceremonii oficiale, în timp ce vechea casã boiereascã a lui Golescu a devenit apartamentul particular al regelui Carol I de Hohenzollern. Clãdirea actualã a Palatului Regal a fost construitã între anii 1928 şi 1937, în stil neoclasic, dupã planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pentru a fi una dintre principalele reşedinţe regale ale lui Carol al II-lea. Edificiul, cu cinci niveluri, are forma literei U larg deschis, alcãtuit dintr-un corp central şi douã aripi laterale. Aripa dinspre strada Ştirbei Vodã a rãmas mult timp neterminatã, suferind în plus şi avarii de pe urma bombardamentelor aeriene germane din aug. 1944. Lucrãrile de finisare şi multiplele amenajãri pentru crearea în aceastã aripã lateralã a unui muzeu şi a unei sãli de concerte cu 500 de locuri s-au încheiat în perioada 1955–1958. Accesul în corpul central al clãdirii se face prin douã uşi laterale, masive, care conduc în holuri spaţioase, de unde, prin intermediul unor scãri de marmurã galbenã, se ajunge în diverse sãli cu stiluri diferite: neobizantin şi englezesc, cu coloane masive din marmurã, cu plafoanele secţionate în mici cupole, cu frize şi medalioane (realizate de cãtre sculptorul Corneliu Medrea), cu remarcabile panouri decorative (peisaje şi scene alegorice) executate de cãtre pictorii Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţã, Arthur Verona, Cecilia Cuţescu-Storck şi Ion Theodorescu-Sion. Pânã în 1989, aripa dinspre biserica Kretzulescu a palatului şi o parte din corpul central erau ocupate de cãtre Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, iar restul încãperilor adãposteau comorile Muzeului de Artã al României. Având neşansa sã fie plasat vizavi de sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, unde, în zilele de 21–22 dec. 1989 s-a desfãşurat un întreg lanţ de evenimente în Bucureşti, Palatul Regal (mai ales aripa care adãpostea Muzeul de Artã al României) a suferit stricãciuni, fiind afectat de gloanţe şi de proiectile uşoare şi chiar incendiat. Din fericire, operele de artã din interiorul muzeului au fost salvate prin evacuarea lor de cãtre personalul muzeului cu ajutorul armatei. În perioada 1990–1995 şi 2008–2009, palatul a fost supus unor ample lucrãri de refacere, de consolidare şi reparaţii, atât la exterior, cât şi la interior, redându-i-se strãlucirea de odinioarã. Printre evenimentele care s-au petrecut în interiorul acestui palat, se evidenţiazã şi acela cã aici a fost arestat mareşalul Ion Antonescu la 23 aug. 1944 rãsturnându-se regimul acestuia şi preluându-se puterea.

Palatul „Romanit”, Calea Victoriei nr. 111, care adãposteşte (din 1978) Muzeul Colecţiilor de Artã, este un edificiu de la începutul sec. 19 (aripa din dreapta) ridicat iniţial de cãtre boierul C. Facca. Neterminat din cauza decesului boierului Facca, imobilul a fost cumpãrat de vistiernicul grec Romanit care i-a  desãvârşit construcţia şi l-a amenajat în interior cu mult fast (el fiind consemnat în documentele vremii ca una dintre cele mai luxoase case bucureştene). Acest lucru i-a permis ca aici sã fie organizate multe dintre recepţiile şi balurile Curţii domneşti. Dupã decesul lui Romanit (1834), domnul Alexandru Dimitrie Ghica (1834–1842) a închiriat aceastã casã luxoasã pentru a-şi instala aici cancelaria domneascã. În 1836, imobilul a fost cumpãrat de cãtre stat şi transformat în sediul Curţii administrative, iar la jumãtatea sec. 19 a devenit sediul Ministerului de Finanţe. În 1883, acest minister şi-a extins spaţiul prin construirea altor douã corpuri alãturi de cel iniţial, formându-se, astfel, un ansamblu în formã de U care cuprinde între laturile sale o mare curte interioarã. Renovatã şi consolidatã în 1977–1978, dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 4 mart. 1977, clãdirea gãzduieşte (din 1978) Muzeul Colecţiilor de Artã.

Palatul „Suţu”, situat pe Bd. I. C. Brãtianu nr. 2, vizavi de spitalul Colţea şi de Palatul Universitãţii, este un edificiu vechi, construit în stil neogotic, cu elemente de stil romantic, în anii 1833–1834, dupã planurile arhitecţilor vienezi Johann Weit şi Conrad Schwinck pentru marele postelnic Costache Grigore Suţu. Din 23 ian. 1959 adăposteşte Muzeul de Istorie şi Artã al municipiului Bucureşti. Restaurat în anii 1956–1958.

Palatul „Ştirbei”, situat pe Calea Victoriei nr. 107, în apropiere de intersecţia cu Calea Griviţei, vizavi de Palatul Ministerului Industriilor (Fostul Palat al Comitetului de Stat al Planificãrii), este un edificiu nu prea mare, dar suplu şi elegant, cu elemente greceşti (coloane şi cariatide), construit în stil neoclasic, în anii 1833–1835, ca reşedinţã particularã a lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (în perioadele 1849-1853 şi 1854-1856), dupã planurile arhitectului Joseph Hartl (constructor Michel Sanjouand). Palatul a fost restaurat în anul 1881 sub coordonarea arhitectului Friedrich Hartmann, la solicitarea prinţului Alexandru Ştirbei (n. 1836 – m. 1895), fiul lui Barbu Dimitrie Ştirbei, când palatului i s-a mai adăugat un etaj, decorat cu coloane şi cariatide, precum şi un turn deasupra aripei de Nord Est a palatului. Palatul a fost naţionalizat la 11 iunie 1948 şi destinat Muzeului de Artă populară (în perioada 1954-1977), apoi Muzeului Ceramicii şi Sticlei (1985-1994), după care a fost retrocedat urmaşilor, iar aceştia l-au vândut, în anul 2005, unui om de afaceri. Declarat monument istoric.

Palatul Telefoanelor, situat pe Calea Victoriei nr. 37, pe locul vestitei case boiereşti Oteteleşanu de lângă vechea clădire a Teatrului Naţional, a fost construit în anii 1929–1934 dupã planurile arhitecţilor americani Louis Weells şi Walter Froy, fiind la acea dată cea mai înaltă clădire din Bucureşti (53 m). Palatul a fost supus unor ample lucrări de consolidare a structurii sale în anii 1983–1989 şi 1995–2005.

Palatul Universităţii Bucureşti, mãrginit de bulevardele Nicolae Bãlcescu şi Regina Elisabeta (fost Mihail Kogãlniceanu) şi de strãzile Academiei şi Edgar Quinet, este o construcţie masivã, în stil neoclasic, realizatã între 1857 şi 1869 (inaugurarea a avut loc la 14/26 dec. 1869) dupã planurile arhitectului Alexandru Orãscu. O parte a corpului central al clãdirii a fost distrusã de bombardamentele aeriene din timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial şi refãcutã abia în deceniul opt al sec. 20. În prezent, Palatul Universităţii adãposteşte facultãţile de Geologie, Geografie, Istorie, Filozofie, Literaturã, Chimie, Matematicã, Institutul de Studii Sud-Est Europene ş.a.

Palatul Victoria (Sediul Guvernului), situat pe latura de E a Pieţei Victoria, între str. Paris şi Bd. Iancu de Hunedoara, este un edificiu monumental construit în anii 1937–1944 dupã planurile arhitectului Duiliu Marcu, în colab. cu N. Sburcu, pe locul fostului palat al prinţului Grigore Sturdza (ridicat în 1901) şi în care a funcţionat anterior Ministerul de Externe.

Restaurantul „Carul cu Bere”, situat în perimetrul central al oraşului, pe str. Stavropoleos, vizavi de fostul Palat al Poştelor şi de biserica Stavropoleos, este o construcţie în stil neogotic, ridicatã în anii 1875–1879 dupã planurile arhitectului de origine polonezã Zigfrid Kofczincky şi pictatã, în anul 1906, de Johann Adam Heinrich Vollrath şi fiul sau Conrad Vollrath (Velleanu). Renovat în deceniul şapte al secolului 20, acest vestit restaurant, care a gãzduit la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 adevãrate cenacluri literare, animate de George Coşbuc, pãstreazã la interior ambianţa berãriilor germane, iar la subsol a fost amenajat, cu ocazia renovãrii, un gen de cramã româneascã numitã „Carul cu Vin”.

Monumente, statui şi busturi, amplasate în diverse locuri ale Capitalei, opere de mare valoare artisticã, dau un farmec aparte Bucureştiului.

Arcul de Triumf, situat într-un rond la intersecţia şoselei Kiseleff cu Bd. Averescu şi Bd. Constantin Presan (fostã Aleea Trandafirilor), în apropierea uneia dintre intrãrile sudice ale Parcului Herãstrãu, a fost construit iniţial (1922) din lemn acoperit cu stuc, pentru a comemora victoria armatei române în Primul Rãzboi Mondial şi, totodatã, pentru a cinsti actele de eroism şi mãreţele momente ale desãvârşirii unitãţii statale a României, la 1 Dec. 1918. În 1935–1936, pe locul vechiului Arc de Triumf a fost construit un altul, din beton armat şi granit, dupã proiectul arhitectului Petre Antonescu. Monumentul ridicat atunci, şi inaugurat la 1 dec. 1936, are liniile Arcului de Triumf clasic, înscriindu-se în forma unui paralelipiped cu baza de 25 x 11,50 m şi înãlţimea de 27 m. Deschiderea practicatã în mijlocul sãu are 11 m înãlţime şi 9,50 m lãţime, terminându-se în partea de sus cu un arc de cerc. În interiorul celor douã picioare ale monumentului existã scãri care duc la terasa de deasupra construcţiei. Faţadele Arcului de Triumf prezintã sculpturi în piatrã (basoreliefuri, medalioane, coroane regale, efigiile în altorelief ale Reginei Maria şi Regelui Ferdinand, inscripţii comemorative) realizate de Ion Jalea, Corneliu Medrea, Al. Cãlinescu, Mac Constantinescu, Frederic Storck, Dimitrie Paciurea, Constantin Baraschi ş.a. În 1987, Arcul de Triumf a fost supus unor lucrãri de reparaţii şi întreţinere, iar în 1991 au fost reaşezate, pe faţada sudicã, efigiile în altorelief ale Reginei Maria şi Regelui Ferdinand care fuseserã demontate pe timpul perioadei comuniste. Monumentul a fost restaurat în 2003–2004, 2008-2011 si 2014-2016. La 23 aug. 1945, unitati ale armatei române, participante la zdrobirea Germaniei hitleriste, au defilat pe sub Arcul de Triumf, iar dupã 45 de ani de totalitarism comunist, la 30 nov. 1990, unitãţi de elitã ale armatei române au reluat defilarea pe sub Arcul de Triumf, comemorând ziua naţionalã a României – 1 Decembrie.

Monumentul Aerului, situat în piaţa Quito, a fost realizat în anul 1937 de sculptorul F. L. Gove. Amplasat pe un postament din beton, înfãţişeazã un glob pãmântesc (realizat din vergele de metal) susţinut de aripile a patru vulturi (de metal) aşezaţi pe câte un pilastru din piatrã, fiecare ornamentat cu basoreliefuri (Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene, figuri fantastice, vulturi, creste de munţi).

Monumentul „Avântul Ţãrii”, amplasat în piaţeta Valter Mãrãcineanu, în spatele magazinului „Adam”, având ca fundal Grãdina Cişmigiu, a fost realizat în 1924 de arhitectul A. Culina. Monumentul este format dintr-un soclu de travertin pe care se aflã un grup statuar din bronz care înfãţişeazã o femeie, simbolizând România, care ţine în mâna stângã un drapel desfãşurat, şi un ostaş cu arma în mânã, având la picioarele lor un vultur cu aripile ridicate.

Monumentul Eroilor Aerului, situat pe Bd. Aviatorilor, la intersecţia cu strãzile Ion Mincu şi Cãpitan Demetriade, a fost realizat în perioada 1930–1935 de sculptoriţa Lidia Kotzebue în colaborare cu Iosif Fekete, având ca element principal un Icar impunãtor (înalt de 5 m), cu aripile larg deschise, plasat în vârful unui obelisc înalt din piatrã (înãlţimea totalã: 20 m). La baza obeliscului se aflã o compoziţie sculpturalã care înfãţişeazã trei aviatori cãzuţi în luptã, cu accesoriile lor de zbor. Pe soclul monumentului sunt înscrise, pe 13 plãci din bronz, numele aviatorilor români cãzuţi la datorie.

Monumentul Eroilor C.F.R. din Piaţa Gãrii de Nord, închinat muncitorilor feroviari care au înscris acte de eroism în timpul Primului Rãzboi Mondial, este opera sculptorilor Corneliu Medrea şi Ion Jalea. Pe un soclu de granit, înalt de c. 5 m, este plasat un grup statuar care înfãţişeazã un muncitor feroviar şi o femeie cu o cununã de lauri în mâna stângã (simbol al victoriei) ţinând-o deasupra capului muncitorului feroviar. De o parte şi de alta a soclului principal, pe câte un soclu mai jos, se aflã câte un grup alcãtuit din doi muncitori.

Monumentul Eroilor Francezi, amplasat în Grãdina Cişmigiu, dezvelit la 22 oct. 1922, a fost realizat din marmurã de Carrara de Ion Jalea, şi înfãţişeazã un ostaş francez, rãnit în Primul Rãzboi Mondial, îngrijit de o sorã de caritate. Pe soclul monumentului stau înscrise, în limbile francezã şi românã, urmãtoarele: „Ostaşilor francezi cãzuţi pe câmpul de onoare al pãmântului românesc în timpul marelui rãzboi 1916–1919” («Aux soldats français tombés au champ d’honneur sur le sol roumain pendant la Grande Guerre 1916–1919»). Declarat monument istoric în anul 2010.

Monumentul Eroilor Patriei, situat pe un promontoriu al Dealului Cotroceni, într-o spaţioasã esplanadã ce se deschide în faţa Academiei Militare, este opera unui colectiv de sculptori alcãtuit din Marius Butunoiu, Zoe Bãicoianu, T. N. Ionescu şi Ion Dãmãceanu. Monumentul, dezvelit la 17 aug. 1957, este dedicat ostaşilor români care au luptat cu eroism în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial pentru libertate şi pentru independenţã naţionalã. Plasat pe un soclu masiv, din granit, înalt de 6 m, monumentul propriu-zis, turnat în bronz, cu o înãlţime de 9 m şi greutatea de 35 de tone, este format dintr-un grup statuar care înfãţişeazã un aviator, un marinar şi un infanterist (în centru), acesta din urmã ţinând în mâna dreaptã, deasupra capului, o ramurã de stejar ca simbol al victoriei. Pe partea din faţã a soclului stã scris: „Slavã ostaşilor români, moştenitori ai tradiţiilor strãbune, luptãtori neînfricaţi împotriva fascismului, pentru libertate şi independenţa patriei”. De o parte şi de alta a monumentului, pe parapetul de la baza acestuia, se aflã douã basoreliefuri ample, extinse pe 154 m², realizate de acelaşi colectiv de sculptori, reprezentând momente importante din lupta poporului român pentru libertate socialã şi naţionalã (luptele dintre daci şi romani de la Tapae din anul 105, luptele de la Rovine din 1394 şi de la Podul Înalt din 1475, intrarea triumfalã a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia în 1599, Rãscoala din 1784–1785 condusã de Horea, Cloşca şi Crişan, scene din timpul Revoluţiei de la 1821, condusã de Tudor Vladimirescu, momente din luptele de la Mãrãşeşti din 1917 etc.).

Monumentul Eroilor Pompieri, situat pe Dealul Spirii, în apropierea clãdirii Ministerului Apãrãrii Naţionale, în arealul noului complex urbanistic rezultat în urma demolãrii (1984–1989) a cartierului Uranus, a fost realizat de sculptorul W. Hegel în 1901 şi închinat memoriei pompierilor care au opus rezistenţã, la 13 sept. 1848, trupelor otomane venite sã înãbuşe revoluţia. Pe soclul din piatrã, cu inscripţia „Luptãtorilor de la 13 sept. 1848, poporul român recunoscãtor”, se aflã o statuie, din bronz, care înfãţişeazã o femeie cu o trompetã în mâna stângã ce o duce la gurã, iar cu mâna dreaptã susţine un pompier rãnit.

Monumentul Eroilor Sanitari, amplasat în Piaţa Operei, pe malul drept al Dâmboviţei, în apropiere de biserica „Sfântul Elefterie”-Nou, ridicat în memoria eroilor sanitari din timpul Primului Rãzboi Mondial, este opera (din 1932) sculptorului italian Raffaello Romanelli. Reprezintã un grup statuar din bronz (2 m înãlţime), plasat pe un soclu înalt de 7 m.

Monumentul lui Eugeniu Carada (economist şi scriitor român, fondatorul Băncii Naţionale a României), dezvelit la 17 febr. 1924, este reprezentat prin bustul acestuia, realizat în bronz de către sculptorul francez Ernest Henri Dubois, amplasat pe un soclu decorat figuri alegorice si cu trei basoreliefuri cu momente importante din viaţa lui Eugeniu Carada, operă a sculptorului Dumitru Mãţãoanu. Monumentul a fost demolat în anul 1952 de către autorităţile comuniste şi refăcut, cu fidelitate, după proiectul iniţial, de cãtre sculptorul Ioan Bolbocea şi dezvelit la 9 sept. 2013. Monumentul se află amplasat în colţul de Sud Vest al aripei Băncii Naţionale a României de pe strada Lipscani.

Monumentul lui Ion C. Brătianu, situat în centrul Pieţei Universităţii, realizat de sculptorul francez Ernest Henri Dubois în anii 1902-1903, după proiectul arhitectului Petre Antonescu, inaugurat la 18 mai 1903, a existat în acest loc până în anul 1948, când autorităţile comuniste l-au demolat şi l-au dat la topit la Uzina Republica. În vârful unui soclu, înalt de 9 m, se afla statuia omului politic Ion C. Brătianu, în postura de orator, cu mâna întinsă spre dreapta. Pe acelaşi soclu se mai aflau două personaje – o femeie ţinând în mână steagul tricolor, simbolizând biruinţa, şi un soldat în uniformă, cu raniţa în spate, model 1877. La baza soclului exista un postament circular pe care se aflau patru personaje, şezând. În anul 2016, Consiliul Municipal Bucureşti, împreună cu primarul Capitalei, Doamna Gabriela Firea, au organizat un concurs pentru desemnarea unui sculptor care să realizeze un monument asemănator celui original – concurs câştigat de sculptorul Ionel Stoicescu. Noul ansamblu sculptural, înalt de 15 m – o copie fidelă a celui din anul 1903 – a fost inaugurat la 10 oct. 2019, în prezenţa Doamnei Marie Helene Fabra Brătianu, urmaşa familiei Brătianu de la Paris. Pe soclul monumentului stau scrise cuvintele lui Ion C. Brătianu: PRIN MINTEA, PRIN INIMA ŞI BRAŢELE NOASTRE, 1851.

Monumentul lui Lascăr Catargiu (prim-Ministru al României în anii 1871-1876, 1891-1895 şi sfetnic al Regelui Carol I), instalat în mijlocul Pieţei Romane şi dezvelit la 28 oct. 1907, este opera în bronz realizată în anii 1906-1907 de sculptorul francez Marius Jean Antonin Mercié . Statuia omului politic, înaltă de 3 m, este plasată pe un soclu din piatră, având la bază două personaje alegorice, respectiv, o femeie în costum naţional, ţinând pe braţul stâng un snop cu spice de grâu, sugerând România agricolă, în vreme ce cu mâna dreaptă arată unui copil meritele lui Lascăr Catargiu. Monumentul originar a fost înlăturat din Piaţa Romană de regimul comunist, în anul 1958 sau în perioada 1960-1964, şi depozitat în curtea Combinatului Fondului Plastic din Bucureşti, de unde, cu timpul, au dispărut capul statuii, copilul, placa din bronz cu ramura de lauri şi soclul. La 4 aug. 2010 s-a obţinut un aviz favorabil pentru refacerea monumentului, lucrarea fiind atribuită sculptorului Ioan Bolborea. Acesta a remodelat în bronz capul statuii şi personajul copilului, şi a realizat un soclu nou, din piatră, monumentul (dezvelit la 29 nov. 2011) fiind plasat într-o piaţetă formată de Bd. Lascăr Catargiu (fost Bd. Ana Ipătescu) la Sud Vest, strada Povernei la Est şi strada Viişoara la Nord Vest.

Monumentul „Leul”, situat într-o piaţetã de la intersecţia Bd-ului Iuliu Maniu cu Bd-ul Geniului şi şoselele Cotroceni şi Grozãveşti, în faţa Palatului Cotroceni, este o frumoasã şi impunãtoare lucrare a sculptorului Spiridon Georgescu dedicatã ostaşilor trupelor de geniu care au luptat cu eroism şi curaj în timpul Primului Rãzboi Mondial. Monumentul, dezvelit la 29 iun. 1929, are ca element dominant un leu turnat în bronz (care, în viziunea artistului, simbolizeazã curajul), plasat pe un soclu înalt, care stã cu labele din faţã pe un fragment din ţeava unui tun, pe care se aflã un drapel şi o cascã militarã aparţinând inamicului învins. Leul are 5,40 m lungime, 4,40 m înãlţime şi 6 tone greutate. La cele patru colţuri ale soclului pe care este amplasat leul se aflã câte un ostaş, în poziţia în picioare, turnat în bronz, iar la baza fiecãrei feţe a soclului existã câte un mic basorelief cu scene din timpul rãzboiului. Pe faţa soclului, centrat, se aflã urmãtorul înscris: „Spuneţi generaţiilor viitoare cã noi am fãcut suprema jertfã pe câmpurile de bãtaie, pentru întregirea neamului”. Declarat monument istoric în anul 2010.

Monumentul ing. Gheorghe Duca, din Piaţa Gãrii de Nord, este format dintr-un bust al ing. G. Duca (fost director general al C.F.R.), plasat pe un soclu, şi un grup statuar, aflat la baza soclului, alcãtuit dintr-o femeie cu o carte în mânã şi o fatã care întinde o ramurã de mãslin personajului evocat. Monumentul a fost realizat în 1924 de cãtre sculptorii Dimitrie Paciurea şi Filip Marin, în colaborare cu arhitectul Ştefan Burcuş.

Monumentul lui C. A. Rosetti, amplasat în Piaţa Rosetti, la intersecţia Bd-ului Carol I cu str. Vasile Lascăr este o operă de artă realizată în bronz, în 1902, de sculptorul polon de origine germană Władzimierz C. Hegel, închinată omului politic liberal, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 şi publicist. Pe un soclu din piatră, împodobit cu basoreliefuri din bronz, ce redau momente din timpul Unirii Principatelor şi de la proclamarea independenţei naţionale a României, se află statuia lui C. A. Rosetti.

Monumentul lui Dinicu Golescu, aflat pe Bd-ul cu acelaşi nume, colţ cu str. Mircea Vulcãnescu, este opera sculptorului polon de origine germană Władzimierz C. Hegel, realizatã în 1908, şi închinatã marelui cãrturar iluminist. În nişele de pe fiecare faţã a soclului se aflã busturile celor patru fii ai lui Dinicu Golescu, realizate de sculptorii Władzimierz C. Hegel, Karl Storck şi D. Mirea.

Monumentul luptei anticomuniste, situat în spaţiul din faţa Casei Presei Libere, pe locul fostei statui a lui Vladimir Ilici Lenin, este opera sculptorului Mihai Buculei, realizatã în oţel inoxidabil, placat cu bronz patinat, dezvelit la 30 mai 2016. Monumentul are 24 m înãlţime şi este aşezat pe un soclu din granit de 6 m înãlţime (→ imaginea cu Casa Presei Libere de la capitolul Printre construcţiile realizate în perioada 1950-2021).

Monumentul „1907”, amplasat iniţial într-un mic pãrculeţ de pe şos. Mihai Bravu, în faţa Halelor Obor, şi apoi reamplasat (la 14 oct. 2007) în Parcul Florilor din cartierul Pantelimon, în apropierea intersecţiei şos. Pantelimon cu şos. Fundeni, este o impunãtoare operã, turnatã în bronz, a sculptorului Naum Corcescu. Dezvelit în anul 1972, monumentul evocã rãscoala ţãranilor din 1907. Pe un soclu circular realizat din piatrã de granit, înalt de c. 2 m, şi pe care se aflã înscris anul 1907, este amplasat monumentul din bronz (15 m înalţime şi c. 36 de tone greutate) care înfãţişeazã un ţãran în picioare (cu pumnul drept ridicat cãtre cer) şi un altul la picioarele acestuia, doborât de gloanţe, desculţ şi cu braţele legate la spate.

Monumentul „Crucea secolului”, din bronz, Piaţa Charles de Gaulle (fosta Piaţa Aviatorilor) este opera a sculptorului Paul Neagu, dezvelit în sept. 1997. La începutul anului 2001, monumentul a fost mutat temporar în rondoul de la intersecţia Bd. Aviatorilor cu şos. Nordului din cauza lucrărilor de realizare a unui pasaj rutier şi a unei parcări subterane în Piaţa Charles de Gaulle.

Monumentul „Kilometrul Zero”, Piaţa Sf. Gheorghe-Nou, relizat în 1937 de sculptorul Constantin Baraschi, demolat în 1952, refãcut şi inaugurat la 9 iun. 1998.

Statuia „Alergãtorii”, plasatã într-un mic scuar din faţa Ministerului Industriilor, la intersecţia strãzii Biserica Amzei cu Calea Victoriei, vizavi de Palatul Ştirbei Vodã şi de Muzeul Colecţiilor de Artã, este opera sculptorului Alfred de Boucher, realizatã în anul 1913; statuia a dãinuit mult timp în faţa Ateneului Român, fiind înlocuitã cu statuia lui Mihai Eminescu. Monumentul, de dimensiuni nu prea mari, înalt de 1,70 m, aşezat pe un soclu din piatrã, este un expresiv grup statuar realizat în bronz care înfãţişeazã trei tineri alergând, cu braţele întinse înainte.

Statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situată pe Dealul Mitropoliei, în faţa Clopotniţei, a fost realizată, în bronz, de sculptorul Paul Vasilescu şi dezvelită la 20 martie 2004.

Statuia lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688), situată pe Dealul Mitropoliei, în apropierea statuii lui Alexandru Ioan Cuza, este opera realizată de către sculptorul Mihai Buculei, în calcar alb, de foarte bună calitate, adus din Bulgaria. Statuia a fost dezvelită în anul 2009.

Statuia Domniţei Bãlaşa, situatã în curtea bisericii Domniţa Bãlaşa, este opera lui Karl Storck, realizatã în 1881, în mãrime naturalã, în marmurã de Carrara. Statuia înfãţişeazã pe fiica voievodului Constantin Brâncoveanu (Domniţa Bãlaşa) îmbrãcatã în costum de epocã şi ţinând în mâna dreaptã un hrisov.

Statuia lui Alexandru Lahovari, situatã în piaţa cu acelaşi nume din apropierea hotelului „Howard Johnson Grand Plaza” (fost hotel Dorobanţi), este opera sculptorului francez Anton Mercié, turnată în bronz la Paris în luna ian. 1901, adusă în Bucureşti şi dezvelită la 17 iun. 1901.

Statuia lui Carol Davila, amplasatã în faţa corpului central al Facultãţii de Medicinã, este opera sculptorului Karl Storck, realizatã în 1903, în marmurã cenuşie, evocând figura ilustrului medic român de origine francezã, înfãţişat în picioare, îmbrãcat în costum de epocã.

Statuia lui Constantin Brâncoveanu, amplasatã în faţa bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, operã realizatã în bronz (3 m înãlţime, pe un soclu de 4 m) de Oscar Han, în 1939, îl reprezintã pe marele om de culturã şi domn al Ţãrii Româneşti (1688-1714), îmbrãcat într-o tunicã lungã, acoperitã de o mantie închisã la piept şi având pe cap un işlic cu surguci. Pe soclul statuii se aflã inscripţia: „Lui Constantin Brâncoveanu”.

Statuia lui George Enescu, situatã în faţa Operei Naţionale şi dezvelită în 1971, este realizatã în bronz de Ion Jalea, înfãţişându-l pe marele muzician stând într-un fotoliu, într-o atitudine meditativã.

Statuia lui Gheorghe Lazãr, situatã pe un soclu, pe Bd-ul Regina Elisabeta, vizavi de clãdirea Universitãţii, este opera sculptorului Ion Georgescu, realizatã în marmurã, în anii 1885–1886; îl reprezintã pe marele cãrturar iluminist în poziţia în picioare, cu o pelerinã pe umeri şi ţinând o carte deschisã în mâini.

Statuia lui Ion Heliade Rãdulescu, situată pe Bd-ul Regina Elisabeta, vizavi de clădirea Universităţii, este opera sculptorului italian Ettore Ferrari, realizată din marmurã de Carrara, în anii 1879–1881. Autorul – cel care a executat şi statuia lui Abraham Lincoln din Washington şi statuile poetului Ovidiu din Roma (Italia) şi din Constanţa (România) – l-a surprins pe ilustrul om politic, lingvist şi scriitor într-o firească postură comunicativă, în picioare, cu piciorul stâng uşor întins spre înainte, cu capul şi corpul aplecate puţin către înainte şi cu mâna dreaptă întinsă, cu palma deschisă sugerând cã vrea să explice ceva.

Statuia lui Ion Luca Caragiale, operã în bronz realizatã de Constantin Baraschi în anul 1957, îl înfãţişezã pe marele dramaturg român în picioare, cu mâna stângã în buzunar şi cu cea dreaptã dusã la jiletcã, purtând celebra-i pãlãrie cu borurile largi, rãsucite în sus. Amplasatã în 1970 în curtea Editurii şi Librãriei „Cartea Româneascã” de pe str. Nuferilor (azi General Berthelot), statuia a fost mutatã (în 1993) şi amplasatã pe un soclu, în faţa casei în care a locuit dramaturgul pe strada Maria Rosetti, colţ cu strada I. L. Caragiale, în apropiere de schitul Darvari. În anul 2002 statuia a fost mutatã în faţa Teatrului Naţional, iar în 2006 a fost transferatã din nou pe strada Maria Rosetti. Declaratã monument istoric în anul 2010.

Statuia lui Mihai Cantacuzino, aflată în curtea spitalului Colţea şi în apropierea bisericii Colţea, a fost prima statuie din Bucureşti, dezvelită în 1869, realizată din marmură de Carrara de sculptorul Karl Storck în anii 1865–1869, evocând figura celui prin grija căruia au fost construite (în 1704) primul spital din Bucureşti şi biserica Colţea cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi” (1701–1702).

Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Atheneului Român a fost realizată în bronz, în 1964, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

Statuia lui Mihail Kogãlniceanu, executatã în bronz, în 1936, de sculptorul Oscar Han şi amplasatã pe un soclu în Piaţa Kogãlniceanu, îl înfãţişeazã pe ilustrul om politic, istoric şi scriitor, în picioare cu mâna dreaptã sprijinitã în şold şi cu piciorul stâng uşor întins spre înainte.

Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, situatã pe Bd-ul Regina Elisabeta, vizavi de clădirea Universităţii, este primul monument de această factură dezvelit în Capitală, la 20 nov. 1874. Operă realizată  în bronz de sculptorul francez Albert Ernest Carrière de Belleuse, statuia ecvestră, înaltă de 2,5 m, îl înfăţişează pe voievodul Mihai Viteazul călare, ţinând în mâna dreaptă hăţurile calului, iar în mâna stângă sabia de luptă, înălţată uşor cãtre spate, sugerând chemarea la atac a oştilor sale. Pe cap poartă celebra-i căciulă cu surguci, iar la şoldul stâng se aflã teaca sabiei. Calul se află într-o superbă poziţie dinamică, cu grumazul încordat în frâu, piciorul stâng din faţă ridicat şi coada „fluturând”. Soclul din piatră, pe care este amplasat acest ansamblu sculptural, aminteşte de forma unui sarcofag antic, fiecare dintre cele patru feţe ale lui fiind ornamentate cu sculpturi şi având prinse câte o stemă din bronz: în faţă şi în spatele soclului sunt stemele cu vulturul ale Ţării Româneşti, iar pe cele două laturi stemele Transilvaniei şi Moldovei.

Statuia ecvestră a Regelui Carol I (operă turnată în bronz, realizată în 1938-1939 de sculptorul sârb Ivan Mestrović, dezvelită la 10 mai 1939 în piaţa din faţa Palatului Regal), a fost retrasă de autorităţile comuniste la 31 dec. 1947, topită şi bronzul refolosit la turnarea statuii lui Lenin care a fost amplasată în faţa Casei Scânteii până în 1989. Ideia refacerii statuii lui Carol I s-a născut în anul 2000, iar proiectul acestei statui a fost finalizat de sculptorul Florin Codre. Noua statuie (7 m lungime şi 13 m înălţime), realizată după modelul celei din 1939, fost amplasată în faţa Palatului Bibliotecii Universitare şi dezvelită la 7 dec. 2010.

Statuia lui Spiru Haret, executatã din marmură de Carrara de Ion Jalea, a fost dezvelită în luna mai 1935, cu prilejul primei ediţii a festivalului „Luna Bucureştilor”. Statuia a fost amplasată pe Bd-ul Regina Elisabeta, vizavi de clădirea Universităţii, în extrema dreaptă, colţ cu str. Academiei.

Statuia lui Tudor Vladimirescu, situatã lângă biserica Precupeţii Vechi, pe str. Mihai Eminescu, a fost realizată în bronz de sculptorul Teodor Burcã, în anul 1934. Statuia are 2,50 m înălţime şi este plasatã pe un soclu înalt de 5 m.

Statuia „Lupoaica” – simbol al latinităţii – a fost dăruită (în 1906) oraşului Bucureşti de conducerea municipalităţii din Roma. Copie realizatã în bronz, după celebra şi legendara lupoaică din Muzeul de la Roma, statuia lupoaicei, care alăptează pe Romulus şi Remus, întemeietorii Romei antice, a fost amplasată iniţial pe un piedestal din piatră, cu inscripţia S.P.Q.R. (Senatus Populus que Romanus – Senatul şi poporul roman), în incinta Arenelor Romane (7 sept. 1906), apoi în Piaţa Sf. Gheorghe, iar în 1931 mutată pe Dealul Mitropoliei. Între 1960 şi 1997 s-a aflat în Parcul Dorobanţi (parc numit, din 25 apr. 2001, Constantin Brâncuşi), iar la 5 mai 1997 a fost mutată în Piaţa Romană şi din 2010 a revenit în Piaţa Sfântul Gheorghe.

Bustul Regelui Mihai I de România este amplasat în Piaţeta Regelui, aflatã în apropiere de Piaţa Victoriei, la intersecţia Şoselei Kiseleff cu strada Ion Mincu, în faţa Casei “Doina”, piaţã inauguratã la 25 oct. 2012 cu prilejul zilei de naştere a Regelui Mihai I de România. Acest bust, înalt de 1,35 m, a fost realizat de sculptorul Valentin Tãnase şi amplasat pe un soclu din marmurã, înalt de 1,80 m, şi dezvelit la 25 oct. 2012. De o parte şi alta a bustului, pe un perete din marmurã, sunt fixate plachete din marmurã, pe cea din stânga fiind înscris un fragment din discursul Regelui în faţa membrilor Parlamentului României în anul 2011 şi pe cea din dreapta o scurtã cronologie a familiei regale a României.

Parcurile şi grădinile publice din Bucureşti conferă Capitalei o personalitate distinctă, cu atât mai mult cu cât există o îndelungată tradiţie în amenajarea zonelor verzi ale oraşului (sec. 18). În prezent, Bucureştiul dispune de 15 parcuri şi grădini publice mari şi numeroase zone verzi, care ocupã o suprafaţă de c. 5 000 de ha.

Parcul “Alexandru Ioan Cuza” → Parcul Titan.

Parcul sau Grãdina Cişmigiu, aflat în centrul Capitalei, mărginit de bulevardele Regina Elisabeta, fost Mihail Kogălniceanu (la S) şi Schitu Măgureanu (la V) şi de străzile Ştirbei Vodă (la N) şi Brezoianu (la E), este cel mai vechi şi mai frumos parc din Bucureşti, extins pe 17 ha, pe locul în care se afla (începutul sec.19) o dumbravă cu un lac format de izvoarele naturale aflate la baza terasei dinspre strada Ştirbei Vodă. Acest lac, înconjurat de trestii şi păpuriş, bogat în peşte la acea vreme, apare menţionat documentar, în timpul lui Matei Basarab, cu numele de „Balta lui Dura neguţătorul” şi avea o extindere mult mai mare. La 10 oct. 1779, Alexandru Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, a poruncit să se construiască două cişmele în Bucureşti pentru a avea apă potabilă, una dintre ele fiind făcută pe locul grădinii de azi, înspre strada Ştirbei Vodă. În apropierea acestei cişmele şi-a construit casa Dumitru suiulgi-başa, numit de către oameni „marele cişmigiu” (deoarece era şeful lucrărilor de supraveghere a curgerii apelor şi mai mare peste cişmele), de la care provine numele actual al parcului. În 1830, în timpul ocupaţiei ruseşti, generalul Pavel Kiseleff a ordonat baronului Borroczyn să se ocupe de secarea bălţii lui Dura neguţătorul şi să transforme terenul într-o grădină publică, dar lucrările au fost amânate. În 1845, terenul din această zonă a devenit proprietatea Sfatului orăşenesc, an în care au început lucrãrile de asanare a bălţii. În 1847 a fost chemat de la Berlin arhitectul Karl Fr. Wilhelm Meyer şi însărcinat ca şef al lucrărilor de realizare a grădinii Cişmigiu şi a altor grădini publice din Bucureşti. După asanarea bălţii, pentru înfăptuirea planului său, Meyer a plantat c. 30 000 de arbori şi arbuşti aduşi din jud. Dâmboviţa şi Gorj, precum şi numeroase plante ornamentale de la Braşov şi Viena. Din cauza morţii premature (în 1852) a lui Meyer, lucrările de înfrumuseţare a grădinii au fost continuate de arhitectul peisagist german Fr. Rebhuhn şi terminate în 1854, când s-a şi inaugurat în mod oficial. Vegetaţia variată a grădinii, între care se află şi un arbore originar din China (Ginkgo biloba), relict terţiar, împreună cu policromia rondurilor de flori, ca şi lacul din interiorul acesteia oferă o ambianţă reconfortantă. În interiorul parcului sunt amenajate spaţii de joacă pentru copii, există un debarcader de unde se pot închiria bărci pentru plimbări de agrement pe lac şi alte dotări. Tot aici se aflã Monumentul Eroilor Francezi şi „Rotonda scriitorilor”, realizat în stilul grădinilor din Roma antică unde sunt plasate busturile mai multor scriitori români, executate de Ion Jalea (bustul lui Mihai Eminescu), Oscar Späthe (Ion Luca Caragiale), Teodor Burcă (Vasile Alecsandri), I. Gr. Popovici (George Coşbuc), I. Gr. Jiga (Ion Creangă), M. Onofrei (Bogdan Petriceicu Hasdeu), Corneliu Medrea (Ştefan O. Iosif), Miliţa Petraşcu (Alexandru Odobescu), Oscar Han (Alexandru Vlahuţă) ş.a.

Parcul Herăstrău, numit de la sfârşitul anului 2017, Parcul Regele Mihai I al României (187 ha, al doilea ca mărime după Parcul Tineretului), situat pe ambele maluri ale lacului Herăstrău, între Bd-ul Aviatorilor, Bd-ul C. Presan (fostă Aleea Trandafirilor), şos. Kiseleff, şos. Bucureşti-Ploieşti, şos. Băneasa şi şoseaua Nordului, este unul dintre cele mai mari şi mai frumoase parcuri din Bucureşti, amenajat în perioada 1936–1939 cu ocazia expoziţiei „Luna Bucureştilor”, după planurile arhitecţilor Ernest Pinard şi Friedrich Rebhuhn şi alei proiectate de Octav Doicescu. Parcul a fost extins în anul 1950-1951. În incinta parcului se aflã Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” (→), un cinematograf în aer liber, un parc de distracţii pentru copii, Palatul „Elisabeta”, debarcader pentru vaporaşe şi bărci, terenuri şi baze sportive, pavilioane pentru biblioteci publice şi expoziţii, „Expoflora”, restaurantele „Pescăruş” şi „Parc”, numeroase busturi (Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţã, George Coşbuc, I. L. Caragiale, Leonardo da Vinci, Shakespeare, Beethoven, Victor Hugo, Goethe, Lev Tolstoi, Puşkin, Petöfi, Mark Twain ş.a.). La intrarea în parc, în zona actualã a Pieţii Charles de Gaulle, a fost dezvelită, în anul 1951, o statuie imensă a lui I. V. Stalin, demolată în anul 1962, iar pe locul ei a fost ridicată statuia fostului preşedinte francez, Charles de Gaulle, operă în bronz a sculptorului Mircea Corneliu Spătaru, dezvelitã la 26 sept. 2006. Parcul Herăstrău s-a mai numit Parcul Naţional, Parcul Carol al II-lea, Parcul I. V. Stalin, iar de la sfârşitul anului 2017 poartă numele Regele Mihai I al României şi este declarat monument istoric.