Defilee (P)

PORŢILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localităţile Vârciorova şi Gura Văii, în lungime de 9 km. În această zonă, lăţimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 ‰. Înainte de construirea barajului şi crearea lacului de acumulare, în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori şi repezişuri), navigaţia se efectua în condiţii extrem de grele, aici având loc numeroase naufragii (trecerea prin Defileul Dunării dura 120 de ore, iar navigaţia era posibilă numai pe timpul zilei). Din cauza condiţiilor dificile de navigaţie, în perioada 1890– 1898 s-a amenajat, pe traseul unui vechi canal construit de romani, un canal de navigaţie pe malul sârbesc, cu o lăţime de 75 m şi adâncime de 2 m, prin care treceau vasele tractate de locomotive (halaj). Din 1957, în această regiune s-a desfăşurat o intensă activitate de cercetare topografică, hidrologică, geologică, geofizică, geotehnică etc., în vederea construirii nodului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier I”, proiect realizat de România în colaborare cu Iugoslavia între 7 septembrie 1964 şi septembrie 1971. Corpul barajului, construit între localităţile Gura Văii (România) şi Šip (Serbia), are o lungime de 868 m şi o înălţime de 60,40 m, permiţând ridicarea nivelului apelor Dunării cu circa 33 m peste nivelul mediu şi crearea lacului de acumulare „Porţile de Fier I” (130 km lungime; lăţime maximă: 5 km; suprafaţa: circa 100 km2; volum: 2,1 miliarde m3). Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut,  iar navigaţia s-a îmbunătăţit şi datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m lungime, 34 m lăţime şi 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 de ore (faţă de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale, cu o putere totală instalată de 2 100 MW şi o producţie de peste 11 miliarde kWh anual, au intrat în funcţiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1 050 MW), a început să funcţioneze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esenţiale de ordin fizico- şi economico-geografic: insula Ada-Kaleh a dispărut sub apele lacului de acumulare; afluenţii Dunării şi-au înălţat gura de vărsare, ca urmare a creşterii nivelului apelor din lacul de acumulare, cu peste 33 de m; vechea vatră a oraşului Orşova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost strămutată pe terasele mai înalte ale Dunării şi pe versantele M-ţilor Almăj; vechile căi de comunicaţie (şoseaua şi calea ferată) din lungul defileului au fost înghiţite de ape, construindu-se altele noi (noua linie de cale ferată de 24 km lungime, electrificată, a fost dată în exploatare în 1969). Noua entitate fizico- şi economico-geografică s-a încadrat perfect în peisaj şi în circuitul turistic al zonei şi al ţării. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări şi culturi din Paleolitic (o falangă de cal cu decor incizat, geometric, săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice cu decor geometric unghiular, aparţinând culturii Vatina – 1500–1300 î.Hr.), din perioada dacică şi romană târzie. Tot aici a fost descoperit un tezaur traco-getic, alcătuit dintr-un coif din argint şi un pahar din argint în formă de pâlnie dublă, cu decor zoomorf în relief, asemănător celui de la Agighiol. Într-o accepţiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porţile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpaţii, despărţind M-ţii Banatului (de pe teritoriul României) de capătul sud-vestic al Carpaţilor, aflat pe teritoriul Serbiei. Acest sector, cunoscut de localnici sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: Defileul Gura Nerei–Valea Rilii; Depresiunea Moldova Nouă; Defileul Pescari– Alibeg; Depresiunea Liubcova; Defileul Berzasca – Greben; o porţiune de vale mai largă între Greben şi Plavişeviţa; Cazanele Mari; bazinetul Dubova; Cazanele Mici; Depresiunea Ogradena – Orşova şi Defileul Porţile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spaţiul carpatic, pătrunzând în Depresiunea Turnu Severin. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex, cuprinzând şi o serie de peşteri ocrotite (la Pescari, Sirinia, Sviniţa, Cazane). Flora este bogată şi foarte interesantă, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Daphne laureola, Campanula crassipes); există şi câteva endemisme proprii acestui defileu: Prangos carinata, Tulipa hungarica spp. undulatifolia, Stipa danubialis. Tot aici se află şi Parcul Naţional Porţile de Fier, inaugurat la 6 martie 2000, extins pe o suprafaţă totală de 115 656 ha, iar în viitor se preconizează realizarea unui parc naţional sau a unui parc transfrontalier, având în vedere că pe malul drept se află aria protejată Gerdap. Astfel ar putea fi pus în valoare potenţialul turistic, insuficient utilizat până acum din cauza restricţiilor impuse în trecut în zonele de frontieră. În zona Cazanelor Mici se afla Monumentul regelui dac Decebal (→ Cazane).