Oradea

Date generale

Municipiul Oradea se află în partea de Nord Vest a României, în provincia istoricã Crişana, este reşedinţa judeţului Bihor, situat pe cursul inferior al râului Crişu Repede, la poalele de Sud Vest ale Dealurilor Oradei, în extremitatea de Vest a Depresiunii Oradea-Vad-Borod, la 120-150 m altitudine, la intersecţia paralelei de 47°04’20” latitudine nordică cu meridianul de 21°55’16” longitudine estică, la 12 km Sud Est de graniţa cu Ungaria (vama Borş); 221 407 loc. (1 ian. 2019), din care 104 256 loc. de sex masc. şi 117 151 fem. Supr.: 115,6 km2, din care 50 km2 în intravilan; densitatea: 4 428 loc./km2. Evoluţia numericã a populaţiei din Oradea, în ultimii 200 de ani, a fost în permanentã creştere, cu o sensibilã scãdere la recensãmintele din anii 1948, 2002 şi 2011. Enumerând anii recensãmintelor, situaţia se prezintã astfel: în anul 1787 în Oradea locuiau 9 790 de persoane, apoi în 1830 = 19 091 loc., 1869 = 28 698 suflete, 1890 = 38 557 loc., 1912 = 64 169 loc., 1930 = 82 687 loc., 1948 = 82 282 loc., 1956 = 98 950 loc., 1966 = 122 534 loc., 1977 = 170 531 loc., 1992 = 222 741 loc., 2002 = 206 614 loc. şi 2011 = 196 367 loc. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din cei 196 367 loc., 132 718 persoane erau români (67,6%), 45 305 maghiari (23,1%), 2 132 rromi (1,1%), 425 slovaci (0,2%), 336 germani (0,2%) şi 15 451 loc. (7,8%) aparţineau altor etnii (evrei, italieni, greci, ucraineni, turci, bulgari, sârbi, ruşi-lipoveni, polonezi, chinezi ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 109 566 ortodocşi (55,8%), 26 755 reformaţi (13,6%), 17 991 romano-catolici (9,2%), 9 358 penticostali (4,8%), 6 839 baptişti (3,5%), 5 872 greco-catolici (3,0%), 609 marorii lui Iehova (0,3%) şi 19 377 loc. (9,8%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, luterani, creştini dupã evanghelie, unitarieni, musulmani, evanghelişti, mozaici ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Oradea este unul dintre cele mai importante noduri feroviare (5 direcţii de linie de cale feratã) şi rutiere (5 direcţii) ale ţãrii şi dispune de un aeroport internaţional. Totodatã, Oradea este unul dintre principalele centre economice, comerciale, bancare, culturale, de învãţãmânt şi turistice ale ţãrii. Economia municipiului Oradea se remarcã prin existenţa a numeroase firme producãtoare de energie electricã (Termocentralele Oradea I, cu o putere instalatã de 105 MW, intratã în funcţiune în 1966 şi Oradea II, de 150 MW, datã în exploatare în 1987), de maşini-unelte pentru aşchierea metalelor, maşini de gãurit şi de filetat, maşini, piese şi utilaje agricole şi forestiere, raboteze, ciocane pneumatice, aparate şi componente electronice, mecanisme de închidere şi deschidere pentru diferite mijloace de transport, piese şi accesorii pentru automobile, produse metalice de larg consum, mobilã, cherestea, mase plastice, lacuri, pigmenţi anorganici, vopsele pe bazã de ulei, medicamente, acizi, confecţii, tricotaje, articole de pasmanetrie, confecţii din blãnuri, încãlţãminte, articole de marochinãrie, preparate din carne şi lapte, zahãr, ulei de floarea-soarelui, bãuturi alcoolice, bere, spirt, conserve ş.a. Ferme avicole şi de creştere a porcilor. Sere legumicole, termoficate. Municipiul Oradea este unul dintre principalele centre universitare ale ţãrii, cu o universitate de stat (inauguratã în 1963), cu 15 facultãţi, 12 136 studenţi şi 354 profesori (în anul universitar 2007-2008), un Institut Biblic de învãţãmânt superior (înfiinţat la 2 mai 1990), numit în prezent Universitatea Creştinã “Partium” şi o universitate particularã – “Agora” (inauguratã în anul 2000). La Oradea funcţioneazã un Centru naţional de cercetãri geotermale, un Teatru de stat cu secţii în limbile românã şi maghiarã, un Teatru de pãpuşi – “Arcadia”, cu secţii în limbile românã şi maghiarã, o Filarmonicã al cãrui prim concert a avut loc la 5 ianuarie 1888, iar în anul 1949 a devenit Filarmonicã de stat, cu o salã proprie de concerte, inauguratã în anul 2003, o Bibliotecã judeţeanã, publicã, numitã “Gheorghe Şincai”, fundatã în 1911, cu peste 700 000 de volume în prezent şi alte patru biblioteci publice municipale, mai multe case de culturã şi cinematografe, cinci muzee ş.a. Cel mai important este Muzeul Ţãrii Crişurilor, adãpostit în Palatul episcopiei romano-catolice construit în anii 1762-1777, stil baroc, renovat în 1970 şi deschis pentru public la 17 ianuarie 1971, cu importante colecţii de arheologie şi istorie, lucrãri de artã plasticã naţionale şi internaţionale, colecţii de etnografie şi de ştiinţele naturii (valoroase exponate ornitologice), de ceasuri, argintãrie, numismaticã, produse ale vechilor bresle etc. Alte muzee sunt cele ale Episcopiei ortodoxe, Episcopiei romano-catolice, Muzeul Militar Naţional, expoziţiile memoriale “Iosif Vulcan” (inauguratã în 1965) şi “Ady Endre” (1955) ş.a. La Oradea îşi desfãşoarã activitatea un post local de radio-emisie (“Sonvest”, din 1993) şi un post local de televiziune, înfiinţat dupã anul 1989. La Oradea apare, printre multe alte publicaţii, revista literarã “Familia” (din 1965) ca o continuare a revistei omonime apãrutã sub conducerea lui Iosif Vulcan în perioada 1880-1906 şi apoi cu intermitenţe pânã în 1944. La 8 km Sud Est de Oradea se aflã Băile 1 Mai (), iar la 10 km Sud Est, tot de Oradea, existã complexul balnear Băile Felix (). Din 1993, la Oradea are loc anual (în luna iulie) Târgul naţional al meşterilor populari.

Istoric

Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul municipiului Oradea (în punctele Salca, Gheţãrie, Seleuş, Parcul “Petofi”) dateazã din Neolitic, cu inventar tipic pentru cultura materialã Tisa (în special vase ceramice cu decor de proeminenţe perfortate vertical şi dispuse simetric). Epoca bronzului este ilustratã prin numeroase piese ceramice tracice, specific culturii materiale Otomani. Sãpãturile arheologice au mai scos la ivealã vestigii din prima epocã a Fierului (Hallstatt), din perioadele dacicã, daco-romanã (în special monede romane), prefeudalã şi feudalã (podoabe din secolele 9-10). În a doua jumãtate a secolului 11, pe locul actualei cetãţi a fost întemeiat un centru religios catolic prin aducerea şi stabilirea mai multor familii maghiare alãturi de populaţia româneascã autohtonã, iar în anii 1077-1095 a fost construitã o cetate din ordinul regelui ungur Ladislau I. În anul 1113, Oradea apare menţionatã documentar pentru prima oarã cu toponimul Episcopus Waradiensis într-o diplomã a abaţiei Benedictine din Zobor, iar în 1440 figura ca oraş (Civitas Waradiensis). În anul 1204, Papalitatea, care consemna într-un document existenţa unei numeroase populaţii ortodoxe în dioceza Oradea, solicita mãsuri urgente pentru catolicizarea acestei populaţii. În timpul marii invazii din anul 1241, mongolii au jefuit şi incendiat atât fortificaţia din Oradea, cât şi aşezãrile din jur. Dupã refacerea fortificaţiei şi creşterea rolului centrului religios, Oradea a cunoscut (în secolele 14-17) o perioadã de mare înflorire a meşteşugurilor, comerţului şi culturii. Într-un registru orãdean din anul 1374 se consemneazã prezenţa la Oradea şi împrejurimi a unei numeroase populaţii româneşti alãturi de care vieţuia o comunitate maghiarã. În secolele 15-16 au apãrut şi s-au dezvoltat nenumãrate bresle, atestate în diferite documente. La jumãtatea secolului 15 era amintit existenţa unui observator astronomic la Oradea – primul în aceastã parte a Europei. Populaţia oraşului Oradea a participat în numãr mare la Rãscoala din 1514 condusã de Gheorghe Doja, precum şi la Rãscoala antifeudalã şi antiotomanã din 1527 a lui Ivan Nenada. În 1538, la Oradea s-a încheiat pacea dintre Ferdinand I de Habsburg şi Ioan Zapolya care îşi disputau stãpânirea asupra Transilvaniei, aceasta din urmã rãmânând sub autoritatea viagerã a lui Ioan Zapolya. Dupã mai multe asedii (1475, 1514, 1556-1557) cetatea Oradea a fost reconstruitã în a doua jumãtate a secolului 16 de cãtre principii Transilvaniei, devenind una dintre cele mai însemnate fortificaţii de apãrare ale Principatului Transilvaniei, aşa dupã cum reiese şi dintr-o stampã realizatã în 1598 de Joris Hoeffnagel. Puternica cetate din Oradea a rezistat unui asediu turcesc din 3 octombrie 1598, dar ulterior, în perioada iulie-28 august 1660, a fost asediatã şi cuceritã de trurci, iar oraşul incendiat. Timp de 32 de ani (pânã în 1692), Oradea s-a aflat sub stãpânire otomanã, devenind sediul unui paşalâc (pânã la 5 iunie 1692). În 1692, în urma unui îndelungat asediu al trupelor creştine aparţinând Ligii Sfinte, cetatea şi oraşul Oradea au fost pãrãsite de turci, acestea intrând sub autoritatea habsburgicã pânã în 1918. În aceastã perioadã a fost reinstauratã supremaţia Episcopiei catolice din Oradea, au fost înfiinţate facultãţile de filosofie (1780) şi de drept (1788), un seminar (1777), o bibliotecã ş.a. La 19 iunie 1836, un incendiu puternic, care a durat 3 zile, a mistuit 414 case şi numeroase alte edificii (fabrici, hoteluri, clãdirea Primãriei, câteva biserici ş.a.) În 1870, comunitãţile celor patru târguri existente atunci (Oradea, Olosig, Velenţa şi Subcetate – ultimele trei devenind cartiere ale municipiului de azi), menţionate documentar în secolul 12, dupã ce au obţinut, fiecare în parte, autonomia administrativã, s-au unit într-o singurã aşezare numitã Oradea Mare. La 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-a întrunit Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român care a adoptat, în unanimitate, declaraţia prin care se proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare şi a se aşeza “printre naţiunile libere”. Dupã pronunţarea Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania hitleristã şi Italia fascistã cedau Nord Vestul Transilvaniei (inclusiv Oradea) Ungariei horthyste, Oradea s-a aflat sub ocupaţie maghiarã pânã la 12 octombrie 1944 când a fost eliberatã de armata românã. În timpul celor 4 ani de ocupaţie maghiaro-horthystã, centrul politico-administrativ al judeţului Bihor a fost transferat la Beiuş. Oraşul Oradea a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968.

Monumente

Cetatea Oradei, construitã în 1077-1095, distrusã de invazia mongolã din anul 1241, reconstruitã în perioada 1570-1589, refãcutã (în stil Vauban) şi extinsã între 1717 şi 1780 de cãtre autoritãţile Imperiului Habsburgic. Cetatea Oradei, una dintre cele mai mari şi mai bine pãstrate cetãţi din Transilvania, se aflã în prezent pe lista monumentelor istorice, a cãrui restaurare a început în anul 2010, iar în agust 2020, lucrãrile de reabilitare ale cetãţii erau realizate în proportie de 73%. Cetatea a fost construitã în formã pentagonalã, cu ziduri de c. 10 m înãlţime şi c. 2,50 m lãţime, strãjuitã la cele cinci colţuri de câte un bastion puternic, prevãzut, fiecare, cu o poartã pãzitã de un cãpitan şi mai multe santinele. Bastionul Crãişorul a fost construit în anii 1569-1570, dupã planurile arhitectului italian Giulio Cesare di Baldigara; Bastionul Aurit a fost construit în 1572, grav afectat de asediile turcilor din anii 1598, 1658 şi 1660 şi reparat în 1692; Bastionul Ciunt, edificat în anii 1571-1575, rãmas mai mult timp neterminat, fapt ce i-a atras numele de Ciunt, a fost finalizat dupã anul 1575 pânã în 1580. În perioada 17-21 oct. 1598, bastionul a fost avariat grav de asediul turcilor şi refãcut în 1599 sub coordonarea arhitectului Cesare Porta şi apoi a lui Giovanni Marco Isolano. Bastionul Ciunt a mai fost asediat în 1692 şi refãcut ulterior; Bastionul Roşu, construit din porunca principelui Ștefan Báthori, dupã planul arhitecţilor Domenico Ridolfini da Camerino şi Ottavio di Baldigara, extins în anii 1580-1598. Afectat grav de asediul turcilor din 1660, a fost refãcut ulterior; Bastionul Bethlen a fost construit în anii 1618-1627, dar rãmas neterminat înainte de asediul otoman din 1658. Forma actualã se datoreazã arhitectului italian Giacomo Resti di Verona. În interiorul cetãţii se aflã Palatul princiar, cu 12 corpuri de clãdiri, construit în douã etape din porunca principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1620-1629), dupã planurile arhitectului italian Giacomo Resti şi în anii 1638-1648, în timpul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I, dupã planurile arhitectului Emeric Sardi din Cluj. În corpul A al acestui palat funcţioneazã azi Facultatea de Arte Vizuale a Universitãţii Oradea, iar în corpul B, Directia judeţeanã a Arhivelor Statului. În interiorul cetãţii se mai aflã biserica romano-catolicã având hramul “Sfânta Fecioarã Maria”, ziditã în stil baroc, în anii 1775-1777 dupã planul arhitectului italian Lodovico Marini, fiind parte integrantã a Palatului princiar. Turnul bisericii, în stil baroc, a fost afectat de incendiul din 19 iunie 1836 şi reconstruit ulterior. În anii comunismului, biserica a fost utilizatã ca depozit, iar dupã 1989 a fost renovatã în 1991-1993 şi dupã anul 2000 şi folositã ca parohie de creştinii romano-catolici de etnie slovacã. În aceastã bisericã se aflã mormântul regelui Ladislau I cel Sfânt al Ungariei şi cel al regelui Sigismund I de Luxemburg. În cadrul cetãţii Oradea funcţioneaza (din 11 nov. 2003) Centrul de Informare Turisticã; bisericile romano-catolice cu hramurile “Sfânta Treime” (1723, pictatã în 1880) şi “Maica Îndureratã” (1741); catedrala romano-catolicã “Sfânta Maria”, unul dintre cele mai mari monumente baroce din ţarã (78,40 m x 40 m), construitã în anii 1752-1780, mai întâi dupã proiectele arhitecţilor italieni Giovanni Batista Ricca di Lugano şi Domenico Luchini şi terminatã de arhitectul austriac Franz Anton Hillebrandt, cu douã turle de 61 m înãlţime fiecare, plasate simetric (stânga şi dreapta) deasupra faţadei de Est, are alura monumentelor baroce din nordul Italiei. În interior, catedrala pãstreazã fragmente de fresce din anii 1776-1778 executate de Johann Schoph, şi din anii 1878-1880 realizate de pictorul Francisc Storno, precum şi o orgã de mari dimensiuni, instalatã în anul 1780. Altarul a fost sculptat în marmurã de Carrara, în anul 1897, de maistrul Italian Triscornia dupã planul artistului Toth Stephan; claustrul mãnãstirii franciscane (1731), azi spital; biserica ortodoxã din cartierul Velenţa, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1760-1780), distrusã de incendiul din 19 iunie 1836 şi refãcutã în 1864), cu turn-clopotniţã de 40 m înãlţime; Palatul Episcopiei romano-catolice, construit în anii 1762-1777, în stil baroc, dupã planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrandt, cu 100 de încãperi. Dupã lucrãrile de renovare efectuate la sfârşitul anilor ’70 ai secolului 20, în acest palat s-a organizat Muzeul Ţãrii Crişurilor, deschis pentru public la 17 ianuarie 1971; biserica romano-catolicã cu hramul “Sfântul Ladislau” (1720-1733) cu adãugiri din 1741 (sacristia) şi 1800 (a fost alungit corul); biserica mãnãstirii Ursulinelor (1772) – azi biserica romano-catolicã “Sfânta Ana”; Biserica cu Lunã, având hramul “Adormirea Maicii Domnului” (azi Catedrala Episcopiei ortodoxe din Oradea), cu turn-clopotniţã de 55 m înãlţime, a fost construitã în anii 1784-1790 în stil baroc cu elemente neoclasice dupã planul arhitectului Jakob Eder şi pictatã la interior în 1816-1817 de fraţii Alexandru şi Arsenie Teodorovici din Nãsãud şi în 1831 de Paul Murgu. Biserica a fost renovatã în anii 1909, 1929 şi repictatã integral în 1977 de Eremia Profeta. În 1793 a fost instalat în turlã un orologiu şi un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii, fapt pentru care i s-a atribuit numele Biserica cu Lunã. Pe arcul dublu de deasupra altarului se aflã pictat portretul lui Horea; claustrul mãnãstirii Ursulinelor (1772, cu modificãri din 1857 şi 1877); biserica ortodoxã, din lemn, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în 1785 şi strãmutatã (din satul Brusturi) la Oradea în 1962, iar în 1992 transferatã în staţiunea balneoclimatericã Bãile Felix; biserica ortodoxã “Sfântul Nicolae” (1801-1810); biserica reformatã (1835-1853); biserica mãnãstirii Capucinilor (1827); biserica ortodoxã ruteanã cu hramul “Sfânta Treime” (secolul 18); Sinagogã (1803); Sinagoga Neologã “Zion”, construitã în 1877-1878 dupã planul arhitectului David Busch, cu fresce originare executate de Horovitz Mor, este una dintre cele mai mari sinagogi din România (1 000 de locuri); capela romano-catolicã “Sfântul Ladislau” (1887); biserica ortodoxã “Sfântul Gheorghe” (secolul 19); biserica evanghelicã (1903); biserica romano-catolicã din cartierul Olosig, construitã în 1905 dupã planul arhitectului Rimanóczy Kálmán junior; clãdirea Gãrii feroviare (1858); clãdirea Teatrului Naţional, construitã în stil neoclasic în anii 1899-1900 de firma vienezã Ferdinand Fellner în colaborare cu Hermann Helmer, dupã planul arhitectului Rimanóczy Kálmán junior; clãdirea Primãriei municipale (1902-1903), în stil neoclasic, ridicatã dupã planul arhitectului Rimanóczy Kálmán, dominatã de un turn cu ceas, înalt de 50 m; clãdirea Tribunalului (1901); Palatul Episcopiei Greco-catolice (1900-1905), în stil neoclasic, cu elemente ale stilurilor rococo, baroc şi Renaştere, azi sediul Bibliotecii judeţene, a fost construit dupã planul arhitectului Rimanóczy Kálmán şi este marcat la colţ de un turn fals; alte edificii construite dupã planurile arhitectului Rimanóczy Kálmán junior sunt: Palatul Episcopiei ortodoxe (1905, renovat în 1971), Palatul de Finanţe (februarie 1899-aprilie 1900, stil eclectic), Palatul “Moscovitz” (1905, stil secession), Palatul “Apollo” (1912-1914); Palatul “Vulturul Negru a fost construit în anii 1907-1908 dupã planurile arhitecţilor Komor Marcell şi Dezső Jakab, în stil secession şi este compus din douã corpuri cu parter şi patru etaje fiecare între care se aflã un pasaj acoperit cu vitralii. În prezent aici funcţioneazã un hotel, un cinematograf, o bancã, mai multe cluburi, cafenele, restaurante ş.a.; Palatul “Stern” (1904-1906),construit dupã planurile arhitecţilor Komor Marcell şi Dezső Jakab; statuia ecvestrã a lui Mihai Viteazul, operã a sculptorilor Alexandru Gheorghiţã şi Geta Caragiu, dezvelitã la 19 august 1994.