Oradea

Date generale

Municipiul Oradea se află în partea de Nord Vest a României, în provincia istorică Crişana, este reşedinţa judeţului Bihor, situat pe cursul inferior al râului Crişu Repede, la poalele de Sud Vest ale Dealurilor Oradei, în extremitatea de Vest a Depresiunii Oradea-Vad-Borod, la 120-150 m altitudine, la intersecţia paralelei de 47°04’20” latitudine nordică cu meridianul de 21°55’16” longitudine estică, la 12 km Sud Est de graniţa cu Ungaria (vama Borş); 221 407 loc. (1 ian. 2019), din care 104 256 loc. de sex masc. şi 117 151 fem. Suprafaţa: 115,6 km², din care 50 km² în intravilan; densitatea: 4 428 loc./km². Evoluţia numerică a populaţiei din Oradea, în ultimii 200 de ani, a fost în permanentă creştere, cu o sensibilã scãdere la recensămintele din anii 1948, 2002 şi 2011. Enumerând anii recensămintelor, situaţia se prezintã astfel: în anul 1787 în Oradea locuiau 9 790 de persoane, apoi în 1830 = 19 091 loc., 1869 = 28 698 loc., 1890 = 38 557 loc., 1912 = 64 169 loc., 1930 = 82 687 loc., 1948 = 82 282 loc., 1956 = 98 950 loc., 1966 = 122 534 loc., 1977 = 170 531 loc., 1992 = 222 741 loc., 2002 = 206 614 loc. şi 2011 = 196 367 loc. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din cei 196 367 loc., 132 718 persoane erau români (67,6%), 45 305 maghiari (23,1%), 2 132 rromi (1,1%), 425 slovaci (0,2%), 336 germani (0,2%) şi 15 451 loc. (7,8%) aparţineau altor etnii (evrei, italieni, greci, ucraineni, turci, bulgari, sârbi, ruşi-lipoveni, polonezi, chinezi ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 109 566 ortodocşi (55,8%), 26 755 reformaţi (13,6%), 17 991 romano-catolici (9,2%), 9 358 penticostali (4,8%), 6 839 baptişti (3,5%), 5 872 greco-catolici (3,0%), 609 marorii lui Iehova (0,3%) şi 19 377 loc. (9,8%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, luterani, creştini dupã evanghelie, unitarieni, musulmani, evanghelişti, mozaici ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată.

Oradea este unul dintre cele mai importante noduri feroviare (5 direcţii de linie de cale ferată, cu staţia de cale ferată inaugurată la 7 septembrie 1870) şi rutiere (5 direcţii) ale ţãrii şi dispune de un aeroport internaţional. Totodată, municipiul Oradea este unul dintre cele mai importante puncte feroviare (la Episcopia Bihorului – fost sat, desfiinţat şi înglobat în municipiul Oradea) fost punct de vamã, devenit punct de liberă trecere la graniţa cu Ungaria (de la 1 ianuarie 2025), ca urmare a aderării României la spaţiul Schengen. Aeroport internaţional. Oradea mai este şi unul dintre principalele centre economice, comerciale, bancare, culturale, de învăţământ şi turistice ale ţãrii. Economia municipiului Oradea se remarcă prin existenţa a numeroase firme producãtoare de energie electricã (Termocentralele Oradea I, cu o putere instalată de 105 MW, intrată în funcţiune în 1966 şi Oradea II, de 150 MW, datã în exploatare în 1987), de maşini-unelte pentru aşchierea metalelor, maşini de gãurit şi de filetat, maşini, piese şi utilaje agricole şi forestiere, raboteze, ciocane pneumatice, aparate şi componente electronice, mecanisme de închidere şi deschidere pentru diferite mijloace de transport, piese şi accesorii pentru automobile, produse metalice de larg consum, mobilã, cherestea, mase plastice, lacuri, pigmenţi anorganici, vopsele pe bază de ulei, medicamente, acizi, confecţii, tricotaje, articole de pasmanetrie, confecţii din blănuri, încălţăminte, articole de marochinărie, preparate din carne şi lapte, ulei de floarea-soarelui, băuturi alcoolice, bere, spirt, conserve ş.a. Fabrica de zahăr, inaugurată în anul 1968, a fost închisă în ianuarie 2018 şi demolată la 1 martie 2018. Ferme avicole şi de creştere a porcilor. Sere legumicole, termoficate. Municipiul Oradea este unul dintre principalele centre universitare ale ţării, cu o universitate de stat (inaugurată în 1963), cu 15 facultăţi, 12 136 studenţi şi 354 profesori (în anul universitar 2007-2008), un Institut Biblic de învăţământ superior (înfiinţat la 2 mai 1990), numit în prezent Universitatea Creştină “Partium” şi o universitate particulară – “Agora” (inauguratã în anul 2000). La Oradea funcţionează un Centru naţional de cercetări geotermale, un Teatru de stat cu secţii în limbile românã şi maghiarã, un Teatru de pãpuşi – “Arcadia”, cu secţii în limbile românã şi maghiarã, o Filarmonică al cãrui prim concert a avut loc la 5 ianuarie 1888, iar în anul 1949 a devenit Filarmonicã de stat, cu o salã proprie de concerte, inauguratã în anul 2003, o Bibliotecă judeţeană, publicã, numitã “Gheorghe Şincai”, fundatã în 1911, cu peste 700 000 de volume în prezent şi alte patru biblioteci publice municipale, mai multe case de culturã şi cinematografe, cinci muzee ş.a. Cel mai important este Muzeul Ţãrii Crişurilor, adãpostit în Palatul episcopiei romano-catolice construit în anii 1762-1777, stil baroc, renovat în 1970 şi deschis pentru public la 17 ianuarie 1971, cu importante colecţii de arheologie şi istorie, lucrări de artă plastică naţionale şi internaţionale, colecţii de etnografie şi de ştiinţele naturii (valoroase exponate ornitologice), de ceasuri, argintărie, numismatică, produse ale vechilor bresle etc. Alte muzee sunt cele ale Episcopiei ortodoxe, Episcopiei romano-catolice, Muzeul Militar Naţional, expoziţiile memoriale “Iosif Vulcan” (inauguratã în 1965) şi “Ady Endre” (1955) ş.a. La Oradea îşi desfãşoarã activitatea un post local de radio-emisie (“Sonvest”, din 1993) şi un post local de televiziune, înfiinţat dupã anul 1989. La Oradea apare, printre multe alte publicaţii, revista literarã “Familia” (din 1965) ca o continuare a revistei omonime apãrutã sub conducerea lui Iosif Vulcan în perioada 1880-1906 şi apoi cu intermitenţe pânã în 1944. La 8 km Sud Est de Oradea se aflã Băile 1 Mai (→), iar la 10 km Sud Est, tot de Oradea, există complexul balnear Băile Felix (→). Din 1993, la Oradea are loc anual (în luna iulie) Târgul naţional al meşterilor populari.

Istoric

Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul municipiului Oradea (în punctele Salca, Gheţărie, Seleuş, Parcul “Petofi”) dateazã din Neolitic, cu inventar tipic pentru cultura materialã Tisa (în special vase ceramice cu decor de proeminenţe perfortate vertical şi dispuse simetric). Epoca bronzului este ilustratã prin numeroase piese ceramice tracice, specific culturii materiale Otomani. Săpăturile arheologice au mai scos la ivealã vestigii din prima epocã a Fierului (Hallstatt), din perioadele dacică, daco-romană (în special monede romane), prefeudalã şi feudalã (podoabe din secolele 9-10). În a doua jumătate a secolului 11, pe locul actualei cetãţi a fost întemeiat un centru religios catolic prin aducerea şi stabilirea mai multor familii maghiare alãturi de populaţia românească autohtonã, iar în anii 1077-1095 a fost construitã o cetate din ordinul regelui ungur Ladislau I. În anul 1113, Oradea apare menţionată documentar pentru prima oarã cu toponimul Episcopus Waradiensis într-o diplomă a abaţiei Benedictine din Zobor, iar în 1440 figura ca oraş (Civitas Waradiensis). În anul 1204, Papalitatea, care consemna într-un document existenţa unei numeroase populaţii ortodoxe în dioceza Oradea, solicita mãsuri urgente pentru catolicizarea acestei populaţii. În timpul marii invazii din anul 1241, mongolii au jefuit şi incendiat atât fortificaţia din Oradea, cât şi aşezãrile din jur. Dupã refacerea fortificaţiei şi creşterea rolului centrului religios, Oradea a cunoscut (în secolele 14-17) o perioadã de mare înflorire a meşteşugurilor, comerţului şi culturii. Într-un registru orãdean din anul 1374 se consemneazã prezenţa la Oradea şi împrejurimi a unei numeroase populaţii româneşti alãturi de care vieţuia o comunitate maghiarã. În secolele 15-16 au apãrut şi s-au dezvoltat nenumărate bresle, atestate în diferite documente. La jumãtatea secolului 15 era amintit existenţa unui observator astronomic la Oradea – primul în această parte a Europei. Populaţia oraşului Oradea a participat în numãr mare la Rãscoala din 1514 condusă de Gheorghe Doja, precum şi la Răscoala antifeudală şi antiotomanã din 1527 a lui Ivan Nenada. În 1538, la Oradea s-a încheiat pacea dintre Ferdinand I de Habsburg şi Ioan Zapolya care îşi disputau stãpânirea asupra Transilvaniei, aceasta din urmă rămânând sub autoritatea viagerã a lui Ioan Zapolya. Dupã mai multe asedii (1475, 1514, 1556-1557) cetatea Oradea a fost reconstruitã în a doua jumãtate a secolului 16 de către principii Transilvaniei, devenind una dintre cele mai însemnate fortificaţii de apãrare ale Principatului Transilvaniei, aşa dupã cum reiese şi dintr-o stampă realizatã în 1598 de Joris Hoeffnagel. Puternica cetate din Oradea a rezistat unui asediu turcesc din 3 octombrie 1598, dar ulterior, în perioada iulie-28 august 1660, a fost asediatã şi cuceritã de trurci, iar oraşul incendiat. Timp de 32 de ani (pânã în 1692), Oradea s-a aflat sub stăpânire otomană, devenind sediul unui paşalâc (pânã la 5 iunie 1692). În 1692, în urma unui îndelungat asediu al trupelor creştine aparţinând Ligii Sfinte, cetatea şi oraşul Oradea au fost părăsite de turci, acestea intrând sub autoritatea habsburgică până în 1918. În aceastã perioadă a fost reinstaurată supremaţia Episcopiei catolice din Oradea, au fost înfiinţate facultăţile de filosofie (1780) şi de drept (1788), un seminar (1777), o bibliotecã ş.a. La 19 iunie 1836, un incendiu puternic, care a durat 3 zile, a mistuit 414 case şi numeroase alte edificii (fabrici, hoteluri, clădirea Primãriei, câteva biserici ş.a.) În 1870, comunitãţile celor patru târguri existente atunci (Oradea, Olosig, Velenţa şi Subcetate – ultimele trei devenind cartiere ale municipiului de azi), menţionate documentar în secolul 12, după ce au obţinut, fiecare în parte, autonomia administrativã, s-au unit într-o singurã aşezare numitã Oradea Mare. La 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-a întrunit Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român care a adoptat, în unanimitate, declaraţia prin care se proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare şi a se aşeza “printre naţiunile libere”. După pronunţarea Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania hitleristã şi Italia fascistã cedau Nord Vestul Transilvaniei (inclusiv Oradea) Ungariei horthyste, Oradea s-a aflat sub ocupaţie maghiară până la 12 octombrie 1944 când a fost eliberată de armata română. În timpul celor 4 ani de ocupaţie maghiaro-horthystă, centrul politico-administrativ al judeţului Bihor a fost transferat la Beiuş. Oraşul Oradea a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968.

Monumente

Cetatea Oradei, construitã în 1077-1095, distrusã de invazia mongolã din anul 1241, reconstruitã în perioada 1570-1589, refãcutã (în stil Vauban) şi extinsã între 1717 şi 1780 de cãtre autoritãţile Imperiului Habsburgic. Cetatea Oradei, una dintre cele mai mari şi mai bine păstrate cetăţi din Transilvania, se află în prezent pe lista monumentelor istorice, a cărei restaurare a început în anul 2010, iar în august 2020, lucrările de reabilitare ale cetăţii erau realizate în proportie de 73%. Cetatea a fost construită în formă pentagonală, cu ziduri de circa 10 m înălţime şi circa 2,50 m lăţime, străjuită la cele cinci colţuri de câte un bastion puternic, prevãzut, fiecare, cu o poartã pãzitã de un cãpitan şi mai multe santinele. Bastionul Crãişorul a fost construit în anii 1569-1570, dupã planurile arhitectului italian Giulio Cesare di Baldigara; Bastionul Aurit a fost construit în 1572, grav afectat de asediile turcilor din anii 1598, 1658 şi 1660 şi reparat în 1692; Bastionul Ciunt, edificat în anii 1571-1575, rămas mai mult timp neterminat, fapt ce i-a atras numele de Ciunt, a fost finalizat dupã anul 1575 până în 1580. În perioada 17-21 octombrie 1598, bastionul a fost avariat grav de asediul turcilor şi refãcut în 1599 sub coordonarea arhitectului Cesare Porta şi apoi a lui Giovanni Marco Isolano. Bastionul Ciunt a mai fost asediat în 1692 şi refăcut ulterior; Bastionul Roşu, construit din porunca principelui Ștefan Báthori, dupã planul arhitecţilor Domenico Ridolfini da Camerino şi Ottavio di Baldigara, extins în anii 1580-1598. Afectat grav de asediul turcilor din 1660, a fost refăcut ulterior; Bastionul Bethlen a fost construit în anii 1618-1627, dar rămas neterminat înainte de asediul otoman din 1658. Forma actuală se datorează arhitectului italian Giacomo Resti di Verona. În interiorul cetăţii se aflã Palatul princiar, cu 12 corpuri de clădiri, construit în două etape din porunca principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1620-1629), dupã planurile arhitectului italian Giacomo Resti şi în anii 1638-1648, în timpul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I, dupã planurile arhitectului Emeric Sardi din Cluj. În corpul A al acestui palat funcţionează azi Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii Oradea, iar în corpul B, Directia judeţeanã a Arhivelor Statului. În interiorul cetăţii se mai află biserica romano-catolicã având hramul “Sfânta Fecioarã Maria”, ziditã în stil baroc, în anii 1775-1777 după planul arhitectului italian Lodovico Marini, fiind parte integrantă a Palatului princiar. Turnul bisericii, în stil baroc, a fost afectat de incendiul din 19 iunie 1836 şi reconstruit ulterior. În anii comunismului, biserica a fost utilizată ca depozit, iar dupã 1989 a fost renovată în 1991-1993 şi după anul 2000 şi folosită ca parohie de creştinii romano-catolici de etnie slovacă. În această biserică se află mormântul regelui Ladislau I cel Sfânt al Ungariei şi cel al regelui Sigismund I de Luxemburg. În cadrul cetăţii Oradea funcţionează (din 11 noiembrie 2003) Centrul de Informare Turistică. În apropierea Cetãţii Oradea, în Piaţa Gojdu nr. 43, se aflã noua Catedrală a Episcopiei Ortodoxe, cu dublu hram – “Învierea Domnului” şi “Sfântul Ierarh Andrei Șaguna”, la care se poate ajunge trecând peste un pod din lemn peste râul Crişu Repede.

Piatra de temelie a acestei catedrale a fost pusă la 5 iunie 1995 de către Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (16 noiembrie 1986 – 30 iulie 2007 – data decesului său) şi a fost sfinţită la 20 septembrie 2020 de către Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din 12 septembrie 2007. Catedrala, aflatã în prezent (2024) în plin proces de executare a picturilor murale interioare, este dominatã de o turlă mare, octogonală, înaltă de 65 m, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, precum şi de două turle mai mici, gemene, octogonale, situate la faţadă, pe pronaos, luminate, fiecare, de câte opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade. Pardoseala din interiorul catedralei este din marmură de Kavala (Grecia), iar Iconostasul a fost realizat la Thessaloniki, tot din marmură. Intrarea în catedrală se face prin intermediul unui pridvor închis. La Oradea se mai află catedrala romano-catolică “Sfânta Maria”, unul dintre cele mai mari monumente baroce din ţarã (78,40 m x 40 m), construită în anii 1752-1780, mai întâi după proiectele arhitecţilor italieni Giovanni Batista Ricca di Lugano şi Domenico Luchini şi terminată de arhitectul austriac Franz Anton Hillebrandt, cu două turle de 61 m înălţime fiecare, plasate simetric (stânga şi dreapta) deasupra faţadei de Est, are alura monumentelor baroce din nordul Italiei. În interior, catedrala păstrează fragmente de fresce din anii 1776-1778 executate de Johann Schoph, şi din anii 1878-1880 realizate de pictorul Francisc Storno, precum şi o orgã de mari dimensiuni, instalată în anul 1780. Altarul a fost sculptat în marmură de Carrara, în anul 1897, de maistrul Italian Triscornia după planul artistului Toth Stephan.

Claustrul mănăstirii franciscane (1731), azi spital; bisericile romano-catolice cu hramurile “Sfânta Treime” (1723, pictatã în anul 1889) şi “Maica Îndureratã” (1741); biserica ortodoxă din cartierul Velenţa, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1760-1780), distrusă de incendiul din 19 iunie 1836 şi refăcută în 1864), cu turn-clopotniţă de 40 m înălţime; Palatul Episcopiei romano-catolice, construit în anii 1762-1777, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrandt, cu 100 de încăperi. După lucrările de renovare efectuate la sfârşitul anilor ’70 ai secolului 20, în acest palat s-a organizat Muzeul Ţării Crişurilor, deschis pentru public la 17 ianuarie 1971; biserica romano-catolică cu hramul “Sfântul Ladislau” (1720-1733) cu adăugiri din 1741 (sacristia) şi 1800 (a fost alungit corul); biserica mănăstirii Ursulinelor (1772) – azi biserica romano-catolicã “Sfânta Ana”; Biserica cu Lună, având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, cu turn-clopotniţă de 55 m înălţime, a fost construită în anii 1784-1790 în stil baroc cu elemente neoclasice după planul arhitectului Jakob Eder şi pictată la interior în 1816-1817 de fraţii Alexandru şi Arsenie Teodorovici din Năsăud şi în 1831 de Paul Murgu. Biserica a fost renovată în anii 1909, 1929 şi repictatã integral în 1977 de Eremia Profeta. În 1793 a fost instalat în turlă un orologiu şi un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii, fapt pentru care i s-a atribuit numele Biserica cu Lună. Pe arcul dublu de deasupra altarului se află pictat portretul lui Horea.

Biserica ortodoxă Viile Orăzii, cu hramul “Sfântul Ierarh Nicolae”, cunoscută şi cu numele Biserica Albastră, situată în vechiul cartier al muncitorilor feroviari, Oradea-Vii, a fost construită în etape, în perioada 1938-1952, după planurile arhitectului Victor Vlad din Timişoara, prin osârdia preotului Valeriu Ioja. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 2 octombrie 1938 şi s-a zidit până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, după care lucrările au fost întrerupte, reluate în anul 1946 şi finalizate în septembrie 1952, o dată cu instalarea preotului Gheorghe Coman (tatăl poetei Ana Blandiana), care a participat la sfinţirea bisericii, la 12 septembrie 1952, de către Episcopul Valerian Zaharia al Oradei. În anii 1962-1963 au fost efectuate lucrări de tencuire a pereţilor exteriori şi de finisare a cupolelor, după care au fost întrerupte şi reluate în anul 1967. Picturile murale interioare au fost realizate în frescă, în anii 1974-1977 de către Virginia Videa, pe cheltuiala enoriaşilor şi sfinţite la 13 noiembrie 1977. Iconostasul actual a fost realizat din lemn de tei, aurit, de către sculptorul Ștefan Goja din Timişoara, iar icoanele iconostasului au fost pictate de Eremia Profeta din Bucureşti. Pardoseala iniţială, din lemn, a fost înlocuită în anii 1986-1988 cu marmură albă de Vaşcău. Cupola centrală a bisericii, de mari dimensiuni, aflată pe naos, este luminată de 12 ferestre înalte şi înguste, terminate la partea superioară cu arcade, şi străjuită la cele patru colţuri de tot atâtea turle mai mici, octogonale, luminate, fiecare, de câte opt ferestre înalte şi înguste. Pridvorul bisericii, prin care se intră în interior, este închis, sprijinit de opt stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade, deasupra căruia se află o semicupolă luminată de şase ferestre înalte. În perioada 1999-2006 a fost construit un Aşezământ Social Cultural, numit “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.

Claustrul mănăstirii Ursulinelor (1772, cu modificări din 1857 şi 1877); biserica ortodoxă, din lemn, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în 1785 şi strămutată (din satul Brusturi) la Oradea în 1962, iar în 1992 transferată în staţiunea balneoclimaterică Băile Felix; biserica ortodoxă “Sfântul Nicolae” (1801-1810); biserica reformată (1835-1853); biserica mănăstirii Capucinilor (1827); biserica ortodoxă ruteană cu hramul “Sfânta Treime” (secolul 18); Sinagogă (1803); Sinagoga Neologă “Zion”, construită în 1877-1878 dupã planul arhitectului David Busch, cu fresce originare executate de Horovitz Mor, este una dintre cele mai mari sinagogi din România (1 000 de locuri).

Capela romano-catolică “Sfântul Ladislau” (1887); biserica ortodoxã “Sfântul Gheorghe” (secolul 19); biserica evanghelică (1903); biserica romano-catolică din cartierul Olosig, construită în 1905 după planul arhitectului Rimanóczy Kálmán junior; mănăstirea “Sfânta Cruce (de maici) a fost înfiinţată în anul 1992, din iniţiativa stavroforei Mina Bãcilã, cu o bisericã din lemn, cu dublu hram – “Sfânta Cuvioasă Parascheva” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1993-1994, din materialele recuperate ale unei biserici din lemn din satul Corbeşti, comuna Ceica, judeţul Bihor, care datá de la începutul secolului 17, şi care fusese distrusă în mare parte de o furtunã în anul 1990. După reconstrucţia bisericii din lemn în anii 1993-1994, adusă şi reasamblată în cadrul mănăstirii “Sfânta Cruce”, aceasta a fost declarată monument istoric. Biserica nouă a mănăstirii “Sfânta Cruce”, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (33 m lungime, 12 m lăţime şi 33 m înălţime), a fost zidită în perioada 1994-1998, pictată atât în interior (în anii 1998-2000), cât şi la exterior (2001-2003) de Ioan Savu din Piteşti. Pereţii exteriori ai biserici sunt înconjuraţi de un brâu în torsadă, care îi separă în două registre – cel superior fiind acoperit cu numeroase ocniţe pictate, iar cel inferior cu picturi executate în frescă. Biserica este dominată de o turlă sferică, luminată de mai multe ferestre înalte şi înguste, iar intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor deschis, pictat, sprijinit de patru stâlpi cilindrici, pictaţi şi ei, terminaţi la partea superioară cu arcade ample. Acoperişul bisericii noi se termină cu o streaşină largă, asemănătoare bisericilor din Bucovina. În cadrul mănăstirii funcţionează mai multe ateliere de croitorie pentru confecţionarea veşmintelor preoţeşti, precum şi ateliere de broderie.

Clădirea Gării feroviare (1858); clădirea Teatrului Naţional, numit “Regina Maria”, construită în stil neoclasic, în anii 1899-1900, dupã planurile arhitectului austriac Ferdinand Fellner în colaborare cu arhitectul german Hermann Helmer, ajutaţi de arhitecţii orãdeni Rimanóczy Kálmán junior, Guttmann József şi Rendes Vilmos; clădirea Primăriei municipale (1902-1903), în stil neoclasic, ridicată după planul arhitectului Rimanóczy Kálmán, dominată de un turn cu ceas, înalt de 50 m.

Clădirea Tribunalului (1901); Palatul Episcopiei Greco-catolice (1900-1905), în stil neoclasic, cu elemente ale stilurilor rococo, baroc şi Renaştere, azi sediul Bibliotecii judeţene, a fost construit dupã planul arhitectului Rimanóczy Kálmán şi este marcat la colţ de un turn fals; alte edificii construite dupã planurile arhitectului Rimanóczy Kálmán junior sunt: Palatul Episcopiei ortodoxe (1905, renovat în 1971), Palatul de Finanţe (februarie 1899-aprilie 1900, stil eclectic), Palatul “Moscovitz” (1905, stil secession), Palatul “Apollo” (1912-1914); Palatul “Vulturul Negru” a fost construit în anii 1907-1908 dupã planurile arhitecţilor Komor Marcell şi Dezső Jakab, în stil secession şi este compus din două corpuri cu parter şi patru etaje fiecare între care se aflã un pasaj acoperit cu vitralii. În prezent aici funcţionează un hotel, un cinematograf, o bancă, mai multe cluburi, cafenele, restaurante ş.a.

Palatul “Stern” (1904-1906), construit dupã planurile arhitecţilor Komor Marcell şi Dezső Jakab; statuia ecvestrã a lui Mihai Viteazul, operă a sculptorilor Alexandru Gheorghiţă şi Geta Caragiu, dezvelitã la 19 august 1994.