DUNĂREA, fluviu în Europa, al doilea ca lungime şi debit, după fluviul Volga. Lungimea: 2 860 km; suprafaţa bazinului hidrografic: 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (respectiv 27%) pe teritoriul României. Izvorăşte din partea de Est a M-ţilor Schwarzwald (Pădurea Neagră), din Germania, prin pâraiele Breg şi Brigach, care confluează la Donaueschingen, străbate zona de Sud a Germaniei (Bavaria) şi cea de Nord Est a Austriei, apoi formează, pe o porţiune, graniţa între Slovacia şi Austria, parcurge în continuare teritoriul de Sud Vest al Slovaciei, realizând graniţa cu Ungaria. În această regiune a fost construită (1977–1997) hidrocentrala Gabčíkovo–Nagymaros, realizare slovaco-ungară. După ce separă M-ţii Börzsöny de M-ţii Pilis, prin defileul numit Porţile Višegrádului, din partea de Nord a Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către Sud (la Vác), drenând apoi partea central-vestică a Ungariei pe direcţie Nord-Sud. În aval de Mohács părăseşte teritoriul Ungariei, formând, în continuare, graniţa dintre Croaţia şi Serbia, iar la Sud Est de Vukovar îşi schimbă din nou direcţia de curgere, către Est-Sud Est, zonă unde se află cea mai mare „piaţă” de confluenţă a apelor Dunării cu o serie de afluenţi importanţi (Drava, Sava, Tisa, Timiş ş.a.). De aici spre aval, cu un debit mult sporit de aportul afluenţilor primiţi, Dunărea drenează partea de Nord a Serbiei, intră apoi pe teritoriul României în arealul localitaţii Baziaş, face în continuare graniţa dintre Serbia şi România până la confluenţa cu râul Timok, iar de aici, spre aval, până în dreptul localităţii Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra şi până la confluenţa cu râul Prut, Dunărea curge numai pe teritoriul României, iar de aici şi până la gura braţului Chilia, formează, mai întâi, pe o mică porţiune, graniţa cu Republica Moldova şi apoi cu Ucraina. Sectorul superior al Dunării (de la izvoare şi până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă şi adâncă, cu pante abrupte şi cu alimentare bogată prin intermediul afluenţilor coborâţi din M-ţii Alpi. Lăţimea Dunării, de la izvor şi până la Ulm (Germania), oscilează între 20 şi 100 m, de la Ulm şi până la Viena între 100 şi 350 m, iar viteza de curgere pe acest sector este de 1–2,8 m/s. În sectorul mijlociu (de la Viena până la Baziaş), Dunărea străbate bazinele Vienei şi Bratislavei (care alcătuiesc un fel de „antecameră” a marelui bazin Panonic), în cadrul cărora Dunărea a fost silită să străpungă două bariere muntoase, croindu-şi porţile (sau defileele) de la Bratislava (sau Poarta Devin), între prelungirile M-ţilor Leitha, în Sud-Sud Vest, şi Carpaţii Mici, în Nord-Nord Est, şi de la Višegrád (Poarta de la Dorog sau Gran), între M-ţii Pilis, în Sud, şi Börzsöny, în Nord. După ce scapă din chingile Porţii de la Višegrád, în dreptul localităţii Vác, apele fluviului îşi schimbă brusc direcţia de curgere, către Sud, curgând, pe circa 400 km, pe direcţia meridianului, drenând median câmpia slab accidentată a Panoniei, unde valea este largă, cu albia meandrată şi cu o luncă bine dezvoltată. Viteza de curgere în sectorul mijlociu este de 0,3–1,1 m/s, cu excepţia zonei defileului Porţile Višegrádului, unde valea se îngustează până la 0,6 km, iar viteza curentului apei creşte la 2,2–4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaş şi până la vărsare), în lungime de 1 075 km, începe cu un spectaculos şi impresionant defileu (Porţile de Fier), lung de 144 km, care străbate zona de Sud Vest a Carpaţilor Meridionali, având, pe o porţiune de 9 km lungime, numită Cazane (→), caracter de vale transversală, cu versante calcaroase abrupte. În această zonă, România a construit (în anii 1964–1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I (→) care cuprinde lacul de acumulare Porţile de Fier I şi o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2 100 MW (din care 1 050 MW aparţin României).
Între municipiile Drobeta-Turnu Severin şi Călăraşi, Dunărea se lărgeşte, devine asimetrică, având malul drept mai înalt (150–200 m) şi cel stâng mai coborât, unde se dezvoltă o luncă largă (în care se află numeroase lacuri, multe dintre ele asanate sau desecate) şi circa 4–5 niveluri de terase, bine conturate, care alcătuiesc o bună parte din câmpurile fertile ale sudului Câmpiei Române. În cadrul albiei Dunării există mai multe ostroave vechi, neinundabile (Ostrovu Corbului, Ostrovu Mare, insula Şimian şi insula Ada-Kaleh, aceasta din urmă acoperită de apele lacului de acumulare → Ada-Kaleh). Între malul de Vest al insulei Ostrovu Mare şi malul sârbesc al Dunării, în dreptul satului Ostrovu Mare (comuna Gogoşu, judeţul Mehedinţi) şi al localităţii Mihailovac (pe malul sârbesc) s-au construit lacul de acumulare (400 milioane m3) şi hidrocentrala Porţile de Fier II (216 MW), rod al colaborării dintre România şi Iugoslavia, dată în folosinţă în 1985. În arealul comunei Gogoşu, între malul de Est al insulei Ostrovu Mare şi malul românesc al Dunării s-a construit o hidrocentrală adiţională (54 MW) care aparţine României. În zona Calafat-Vidin a fost construit (2007-2013) podul rutier şi feroviar (2 480 m lungime) în colaborare cu Bulgaria. De la Sud de municipiul Călăraşi şi până la Nord de Hârşova, între braţul Borcea al Dunării, la Vest, şi Valea Dunării propriu-zis, la Est, se află Balta Ialomiţei, zonă în care există un complex de poduri feroviare şi rutiere între Feteşti (→) şi Cernavodă (→). În aval de comuna Giurgeni (judeţul Ialomiţa) – în arealul căreia a fost dat în folosinţă (la 22 decembrie 1970) un pod rutier care asigură legăturile dintre litoralul Mării Negre şi restul ţării – Dunărea se despleteşte în două braţe principale, Dunărea, la Vest, şi Dunărea Veche (sau braţul Măcin), la Est, care închid între ele Balta Brăilei (→), precum şi în alte două braţe secundare – Vâlciu şi Cremenea care curg paralel şi în apropierea văii principale a Dunării (în partea de Vest a Bălţii Brăilei). De la municipiul Brăila şi până la prima bifurcaţie a Dunării, cunoscută sub numele de primul ceatal (ceatalul Chiliei sau ceatalul Ismail, unde Dunărea se ramifică în braţele Chilia şi Tulcea), Dunărea curge pe o singură albie, prezentând coturi mari (Cotul Pisicii→) care favorizează formarea zăpoarelor de gheaţă în timpul primăverii. În zona dintre municipiul Brăila, aflat pe malul stâng al fluviului Dunărea, şi comuna Smârdan, judeţul Tulcea, situată pe malul drept al aceluiaşi fluviu, a fost construit (în perioada 2018-2022) un pod rutier suspendat peste apele fluviului Dunărea (→ municipiul Brăila). Adâncimea Dunării atinge, în acest sector, 24 m, fundul ei coborând sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, braţul Tulcea al Dunării se desparte din nou, la al doilea ceatal (ceatalul Sfântu Gheorghe) formând braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, astfel încât Dunărea se varsă în Marea Neagră prin trei guri principale (Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe) care formează, totodată, Delta Dunării (→).
Regimul hidrologic al Dunării este complex, ea aducând în Marea Neagră, în medie, un debit de apă de 6,5 mii m3/s şi 79 milioane de tone de aluviuni anual. Pe anumite porţiuni, Dunărea îngheaţă în iernile aspre sau seacă în timpul verilor foarte secetoase. Din cauza valurilor repetate de cãlduri excesive din luna iulie 2022, cu temperaturi constante de 35-40°C, care au provocat o secetã drasticã, apele Dunãrii şi-au diminuat foarte mult debitul, secând puternic pe unele porţiuni, permiţând, astfel, formarea unor insule de nisip. Fluviul Dunãrea are peste 300 de afluenţi direcţi, dintre care cei mai importanţi sunt: Iller, Lech, Isar, Inn, Morava, Váh, Raba, Hron, Drava, Sava, Morava, Tisa, Timiş, Timok, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut ş.a. Dunărea este navigabilă de la Ulm (Germania) şi până la vărsare, iar canalele Main-Dunăre (dat în folosinţă la 25 septembrie 1992) şi Dunăre-Marea Neagră (inaugurat la 26 mai 1984) asigură o legătură navigabilă între Marea Nordului (prin intermediul fluviului Rin) şi Marea Neagră pe o distanţă de circa 3 500 km. Porturi principale: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Turnu Măgurele, Giurgiu, Ruse, Călăraşi, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea, Sulina. În Antichitate, Dunărea a fost numită Danubius, Istros şi Donaris.
