Fluvii

DUNĂREA, fluviu în Europa, al doilea ca lungime şi debit, după fl. Volga; 2 860 km; supr. bazinului hidrografic: 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (respectiv 27%) pe terit. României. Izv. din E M-ţilor Schwarzwald (Pădurea Neagră), din Germania, prin pâraiele Breg şi Brigach, care confluează la Donaueschingen, străbate partea de S a Germaniei (Bavaria) şi NE Austriei, apoi formează, pe o porţiune, graniţa între Slovacia şi Austria, parcurge în continuare SV Slovaciei, realizând graniţa cu Ungaria. În această zonă a fost construită (1977– 1997) hidrocentrala Gabčikovo–Nagymaros, realizare slovaco-ungară. După ce separă M-ţii Börzsöny de M-ţii Pilis, prin defileul numit Porţile Višegrádului, din N Ungariei, îşi schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând apoi partea central-vestică a Ungariei pe direcţie N-S. În aval de Mohács părăseşte terit. Ungariei, formând, în continuare, graniţa între Croaţia şi Serbia, iar la SE de Vukovar îşi schimbă din nou direcţia de curgere, către E-SE, zonă unde se află cea mai mare „piaţă” de confluenţă a apelor Dunării cu o serie de afl. importanţi (Drava, Sava, Tisa, Timiş ş.a.). De aici spre aval, cu un debit mult sporit de aportul afluenţilor primiţi, Dunărea drenează partea de N a Serbiei, intră apoi pe terit. României în arealul localit. Baziaş, face în continuare graniţa între Serbia şi România până la confl. cu râul Timok, iar de aici, spre aval, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra şi până la confl. cu Prutul, Dunărea curge numai pe terit. României, iar de aici şi până la gura braţului Chilia, formează, mai întâi, pe o mică porţiune, graniţa cu Rep. Moldova şi apoi cu Ucraina. Sectorul superior al Dunării (de la izvoare şi până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă şi adâncă, cu pante abrupte şi cu alimentare bogată prin intermediul afluenţilor coborâţi din Alpi. Lăţimea Dunării, de la izvor şi până la Ulm (Germania), oscilează între 20 şi 100 m, de la Ulm şi până la Viena între 100 şi 350 m, iar viteza de curgere pe acest sector este de 1–2,8 m/s. În sectorul mijlociu (de la Viena până la Baziaş), Dunărea străbate bazinele Vienei şi Bratislavei (care alcătuiesc un fel de „antecameră” a marelui bazin Panonic), în cadrul cărora a fost silită să străpungă două bariere muntoase, croindu-şi porţile (sau defileele) de la Bratislava (sau Poarta Devin), între prelungirile M-ţilor Leitha, în S-SV, şi Carpaţii Mici, în N-NE, şi de la Višegrád (Poarta de la Dorog sau Gran), între M-ţii Pilis, în S, şi Börzsöny, în N. După ce scapă din chingile Porţii de la Višegrád, în dreptul localit. Vác, apele fluviului îşi schimbă brusc direcţia de curgere, către S, curgând, pe c. 400 km, pe direcţia meridianului, drenând median câmpia slab accidentată a Panoniei, unde valea este largă, cu albia meandrată şi cu o luncă bine dezvoltată. Viteza de curgere în sectorul mijlociu este de 0,3–1,1 m/s, cu excepţia zonei defileului Porţile Višegrádului, unde valea se îngustează până la 0,6 km, iar viteza curentului apei creşte la 2,2–4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaş şi până la vărsare), în lungime de 1 075 km, începe cu un spectaculos şi impresionant defileu (Porţile de Fier), lung de 144 km, care străbate SV Carpaţilor Meridionali, având, pe o porţiune de 9 km lungime, numită Cazane (→), caracter de vale transversală, cu versanţi calcaroşi abrupţi. În această zonă, România a construit (1964–1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I (→) care cuprinde lacul de acumulare Porţile de Fier I şi o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2 100 MW (din care 1 050 MW aparţin României). Între Drobeta-Turnu Severin şi Călăraşi, Dunărea se lărgeşte, devine asimetrică, având malul dr. mai înalt (150–200 m) şi cel stg. mai coborât, unde se dezvoltă o luncă largă (în care se află numeroase lacuri, multe dintre ele asanate sau desecate) şi c. 4–5 niveluri de terase, bine conturate, ce alcătuiesc o bună parte din câmpurile fertile ale sudului Câmpiei Române. În cadrul albiei Dunării există mai multe ostroave vechi, neinundabile (Ostrovu Corbului, Ostrovu Mare, ins. Şimian şi ins. Ada-Kaleh, aceasta din urmă acoperită de apele lacului de acumulare → Ada-Kaleh). Între malul de V al ins. Ostrovu Mare şi malul sârbesc al Dunării, în dreptul satului Ostrovu Mare (com. Gogoşu, jud. Mehedinţi) şi al localit. Mihailovac (pe malul sârbesc) s-au construit lacul de acumulare (400 mil. m3) şi hidrocentrala Porţile de Fier II (216  MW), rod al colab. între România şi Iugoslavia, dată în folosinţă în 1985. În arealul com. Gogoşu, între malul de E al ins. Ostrovu Mare şi malul românesc al Dunării s-a construit o hidrocentrală adiţională (54 MW) care aparţine României. În zona Calafat-Vidin s-a construit (2007-2013) podul rutier si feroviar (2 480 m lungime) în colab. cu Bulgaria. De la S de Călăraşi şi până la N de Hârşova, între braţul Borcea al Dunării, la V, şi Valea Dunării propriu-zis, la E, se află Balta Ialomiţei, zonă în care există un complex de poduri feroviare şi rutiere între Feteşti (→) şi Cernavodă (→). În aval de com. Giurgeni (jud. Ialomiţa) – în arealul căreia a fost dat în folosinţă (la 22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legăturile între litoralul Mării Negre şi restul ţării – Dunărea se despleteşte în două braţe pr., Dunărea, la V, şi Dunărea Veche (sau braţul Măcin), la E, care închid între ele Balta Brăilei (→), precum şi în alte două braţe secundare – Vâlciu şi Cremenea care curg paralel şi în apropierea văii pr. a Dunării (în partea de V a Bălţii Brăilei). De la Brăila şi până la prima despletire a Dunării, cunoscută sub numele de primul ceatal (ceatalul Chiliei sau ceatalul Ismail, unde Dunărea se ramifică în braţele Chilia şi Tulcea), Dunărea curge pe o singură albie, prezentând coturi mari (Cotul Pisicii→) care favorizează formarea zăpoarelor de gheaţă în timpul primăverii. Adâncimea Dunării atinge, în acest sector, 24 m, fundul ei coborând sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, braţul Tulcea al Dunării se desparte din nou, la al doilea ceatal (ceatalul Sfântu Gheorghe) formând braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, astfel încât Dunărea se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe) care formează, totodată, Delta Dunării (→). Regimul hidrologic al Dunării este complex, ea aducând în Marea Neagră, în medie, un debit de apă de 6,5 mii m3/s şi 79 mil. tone aluviuni anual. Pe anumite porţiuni, Dunărea îngheaţă în iernile aspre. Are peste 300 de afl. direcţi, dintre care cei mai importanţi sunt: Iller, Lech, Isar, Inn, Morava, Váh, Raba, Hron, Drava, Sava, Morava, Tisa, Timiş, Timok, Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Siret, Prut ş.a. Dunărea este navigabilă de la Ulm şi până la vărsare, iar canalele Main-Dunăre (dat în folosinţă la 25 sept. 1992) şi Dunăre-Marea Neagră (inaugurat la 26 mai 1984) asigură o legătură navigabilă între Marea Nordului (prin intermediul fl. Rin) şi Marea Neagră pe o distanţă de c. 3 500 km. Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Turnu Măgurele, Giurgiu, Ruse, Călăraşi, Cernavodă, Brăila, Galaţi, Tulcea, Sulina. În Antichitate, Dunărea a fost numită Danubius, Istros şi Donaris.

ISTROS, denumirea sub care apare fl. Dunărea (în special în cursul inf.) în izvoarele scrise antice greceşti.