Tulcea

Date generale

Judeţul Tulcea se află în extremitatea de E-SE a României, în partea central-nordică a Dobrogei, la gurile Dunării, cu ieşire la Marea Neagră (în E), la graniţa cu Republica Moldova şi Ucraina (în N), limitat de jud. Galaţi (NV), Brăila (V) şi Constanţa (S), la intersecţia paralelei de 45° latitudine nordică cu meridianul de 29° longitudine estică. Pe terit. jud. Tulcea se află punctul extrem estic al României, respectiv 29°41’24” longitudine E, la Sulina. Supr.: 8 499 km2 (3,56% din supr. ţării), locul 4 pe ţară, după jud. Timiş, Suceava şi Caraş-Severin. Populaţia (1 ian. 2019): 236 897 loc. (1,07% din populaţia ţării), din care 118 065 loc. de sex masc. (49,84%) şi 118 832 loc. de sex fem. (50,16%). Populaţia urbană: 116 757 loc. (49,29%); rurală: 120 140 loc. (50,71%). Densitatea: 27,9 loc./km2 (judeţul cu cea mai mică densitate din ţară). Structura populaţiei pe naţionalităţi (la recensământul din 20-31 oct. 2011): 84,7% români, 4,9% ruşi-lipoveni,1,6% rromi, 0,8% turci, 0,6% greci, 0,5% ucraineni, apoi macedoneni, evrei, tătari, maghiari, germani ş.a. Reşed.: municipiul Tulcea. Oraşe: Babadag, Isaccea, Măcin, Sulina. Comune: 46. Sate: 133, din care câteva s-au desfiinţat prin depopulare în anii ‘90 (Stânca din com. Casimcea; Ostrovu Tătaru din com. Chilia Veche; Ardealu din com. Dorobanţu). Localit. componente ale oraşului Isaccea şi municipului Tulcea: 3.

Relieful

Relieful judeţului Tulcea se caracterizează prin existenţa a două unităţi fizico-geografice distincte: una mai înaltă, în partea central-vestică, în cadrul căreia se întâlnesc elemente ale celui mai vechi relief de pe terit. României (respectiv unităţi de orogen vechi, hercinic/kimmeric), şi alta mai joasă şi mai nouă (din Cuaternar), în N şi NE, respectiv lunca şi Delta Dunării. Unităţile mai înalte de relief sunt dispuse în trei mari fâşii paralele, ocupând c. 32% din terit. jud. Tulcea: fâşia de N este constituită din M-ţii Măcinului (cei mai vechi munţi din România), tociţi, cu alt. max. de 467 m (vf. Ţuţuiatu sau Greci), Pod. Niculiţel şi Dealurile Tulcei; fâşia centrală, extinsă între Dunăre (la V) şi lacul Razim (la E), este reprezentată prin Pod. Babadag, iar fâşia sudică, corespunzând compartimentului nordic al Pod. Casimcea, face parte integrantă din Pod. Dobrogei Centrale, constituit predominant din şisturi verzi prepaleozoice în fundament (care apar adeseori la suprafaţă) peste care se află depozite jurasice şi cretacice. Regiunile joase de relief, extinse pe c. 62% din terit. jud. Tulcea, includ Delta Dunării, cea mai nouă formaţiune de relief a României, aflată în plină evoluţie, lunca Dunării, situată la periferiile de V şi N ale jud. Tulcea, precum şi prin câmpia aluvială din preajma lacului Razim. Energia reliefului tulcean este foarte mică, variind între 0 m la nivelul Mării Negre (Sfântu Gheorghe) şi 467 m alt. în vf. Ţuţuiatu (alt. max. a jud. Tulcea). În cadrul Pod. Babadag (parte componentă a Pod. Dobrogei de Nord) se remarcă o importantă linie de falie, între Peceneaga (la NV) şi Camena (la SE), care separă Pod. Dobrogei de Nord de Pod. Dobrogei Centrale.

Clima

Climă temperată, cu un pronunţat caracter continental, manifestat prin veri călduroase, ierni reci, marcate adesea de viscole, amplitudini mari de temp. (66,3°C) şi prin precipitaţii reduse. Zona litoral-maritimă a jud. Tulcea se caracterizează printr-un climat mai blând, cu veri a căror căldură este atenuată de briza răcoroasă a Mării Negre şi ierni cu temp. nu prea coborâte (media termică a lunii celei mai reci, la Sulina, este de –0,6°C). Temp. medie anuală este slab diferenţiată în perimetrul jud. Tulcea, oscilând între 10,7° la Babadag şi 11,1°C la Isaccea. Temp. max. absolută (39,5°C) s-a înregistrat la staţia meteorologică Mircea Vodă (20 aug. 1945), iar minima absolută (–26,8°C) la Tulcea (24 ian. 1942). Precipitaţiile medii anuale însumează cantităţi cuprinse între 359 mm la Sulina (cele mai mici din ţară) şi 445 mm la Isaccea. Vânturile predominante bat cu o frecvenţă mai mare dinspre NE (18,3%), urmate de cele dinspre NV (17,1%), E (15,2%) şi N (13,1%), cu viteze medii anuale cuprinse între 0,8 şi 5,3 m/s. În timpul verii, în condiţii de stabilitate atmosferică, se manifestă o circulaţie termică locală a aerului, sub forma brizei de mare (ziua) şi brizei de uscat (noaptea), care se resimte la o distanţă de 10– 15 km spre interiorul uscatului.

Reţeaua hidrografică

Reţeaua hidrografică, cu o densitate de 0,1–0,3 km/km2 (exclusiv Delta Dunării), cea mai scăzută din ţară, se caracterizează prin râuri scurte (al căror curs se desfăşoară total sau parţial pe terit. jud. Tulcea), tributare Dunării (Valea Roştilor, Topolog, Cerna, Jijila, Luncaviţa ş.a.) sau care se varsă în cuvetele lacustre de pe litoralul Mării Negre (râurile Taiţa, Teliţa, Slava, Hamangia, Casimcea ş.a.). Dunărea, care mărgineşte jud. Tulcea la V (prin braţul Măcin sau Dunărea Veche) şi N (prin braţul Chilia), pe o distanţă de 276 km, constituie pr. cale navigabilă şi sursa cea mai importantă de apă a judeţului, cu atât mai mult cu cât pe sectorul ei inferior, cu cele trei guri de vărsare (Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe), în special pe braţul Sulina şi în continuare pe Dunăre până la Brăila, pot naviga şi vase maritime. Abundenţa lacurilor fluviale (Peceneaga, Balta Traian, Jijila, Crapina, Gorgonel, Telincea, Parcheş, Somova ş.a.), deltaice (Furtuna, Gorgova, Merhei, Matiţa, Tatanir, Lumina, Puiu, Lacu Roşu, Trei Iezere ş.a.) şi litorale (Razim, Dranov, Goloviţa, Zmeica, Ceamurlia, Babadag) constituie tot atâtea resurse naturale de apă, cu importanţă piscicolă, ca mijloc de comunicaţie (prin intermediul numeroaselor canale) şi ca baze de agrement sau de alimentare cu apă ale populaţiei.

Vegetaţia

Vegetaţia prezintă câteva diferenţieri teritoriale, legate de fondul general al climatului de stepă, de relieful deluros, de cel muntos al horstului dobrogean şi de întinsele suprafeţe acvatice şi de luncă. Zona stepei, desţelenită în proporţie de peste 95%, extinsă în părţile de E şi V ale judeţului, include câteva pajişti xerofile în care predomină păiuşul (Festuca valesiaca), peliniţa (Artemisia austriaca), bărboasa (Bothriochloa ischaemum), firuţa cu bulbi (Poa bulbosa) ş.a. Pajiştile de colilie şi negară, care caracterizau odinioară vegetaţia de stepă, au dispărut aproape total. Silvostepa, defrişată pe c. 85% din supr., este reprezentată prin pâlcuri de păduri de stejar pufos (Quercus pubescens) şi stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora). În Pod. Babadag şi M-ţii Măcin se întâlneşte un etaj forestier alcătuit îndeosebi din păduri de gorun (Quercus petraea), în care este foarte abundent teiul (Tilia tomentosa) şi jugastrul (Acer campestre); local (pe valea Luncaviţei) apare şi fagul (Fagus silvatica, Fagus taurica) şi unele elemente termofile, cum sunt cărpiniţa (Carpinus orientalis) şi mojdreanul (Fraxinus ornus). În lunca şi Delta Dunării sunt caracteristice pădurile de plop şi salcie, iar pe nisipurile din jurul acestor păduri se dezvoltă salcia pitică de nisip (Salix rosmarinifolia), cătina albă (Hippophaë rhamnoides), cătina roşie (Tamarix ramosissima) ş.a. Pe nisipurile litoral-maritime se dezvoltă o vegetaţie arenicolă, alcătuită din elemente pontice şi submediteraneene (Convolvulus persicus, Carex colchica, Eryngium maritimum, Ephedra distachya, Alyssum borzeanum ş.a.). O zonă distinctă o formează grindurile Letea şi Caraorman din Delta Dunării, acoperite cu păduri compacte, numite de localnici „hasmacuri”, în care predomină stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), în interiorul cărora se dezvoltă un strat dens de arbuşti şi numeroase plante agăţătoare (Periploca graeca, Vitis silvestris, Humulus lupulus ş.a.). Stuful care alcătuieşte şi formaţiuni plutitoare numite plaur, nuferii ş.a. reprezintă vegetaţia specifică a Deltei Dunării.

Fauna

Fauna, foarte eterogenă, cuprinde două mari categorii, cea de uscat şi aceea a apelor şi din jurul acestora. Speciile terestre sunt variate şi includ mamifere (mistreţi, căprioare, lupi, vulpi, iepuri, pisici sălbatice, jderul de copac, pârşi ş.a.), rozătoare (dihor, şoarecele dungat de stepă, popândău, grivan pitic), reptile (şerpi, vipere, şopârle, guşteri), păsări (ciocănitori, vrăbii, codobature, prigorii, potârnichi, prepeliţe, ulii ş.a.) şi numeroase insecte. Prezenţa unor întinse suprafeţe acoperite de ape, şi mai ales existenţa Deltei Dunării, determină o abundenţă rar întâlnită de elemente acvatice, între care peste 300 de specii de păsări autohtone sau de pasaj, multe dintre ele ocrotite de lege şi declarate monumente ale naturii (pelicani, cormorani, gâsca cu gât roşu, gâşte şi raţe sălbatice, egrete, călifari, lişiţe, gârliţe, lebede, berze, stârci, nagâţ etc.), câteva mamifere (câinele enot şi bizamul, ambele pătrunse recent, spontan, din estul Europei unde fuseseră colonizate, nurca, vidra, hermelina, nutria), precum şi numeroase specii de peşti, mulţi dintre ei de mare interes economic (morun, nisetru, cegă, păstrugă, somn, ştiucă, scrumbie, calcan, şalău ş.a.).

Resursele naturale

Zăcăminte de pirite cuprifere (în satul Mina Altân Tepe din com. Stejaru) şi baritină (Somova, Mineri); expl. de cuarţite (Cerna), caolin (carierele Făcăţelu–Cheia şi Viţelaru din M-ţii Măcin şi cariera Epaminonda din Dealu Orliga), de pământuri colorate (Garvăn, Mircea Vodă), nisipuri tithanifere (grindurile Letea şi Sărăturile), calcare (Isaccea, Nicolae Bălcescu/fost Başchioi, Mihail Kogălniceanu, Mahmudia, Zebil, Sarinasuf), granit, granodiorit şi porfir (Valea Nucarilor, Mahmudia, Greci, Măcin, Turcoaia, Atmagea), dolomit (Valea Nucarilor, Mahmudia), gresii cuarţoase (Baia, Tulcea), cuarţite (Iacobdeal), şisturi verzi (Casimcea) ş.a. O bogăţie aparte o reprezintă stuful şi pădurile (93 416 ha, la sf. anului 2007).

Istoric

Evoluţia istorică a terit. tulcean este strâns legată de acela al Dobrogei, care s-a impus prin caracterul ei de regiune propice schimburilor comerciale şi de convieţuire a mai multor etnii. Cercetările arheologice au scos la iveală urme de locuire din Paleoliticul mijlociu şi mai ales din Neolitic (Hamangia, Tulcea, Ceamurlia de Jos, Enisala, Caugagia, Luncaviţa ş.a.) ai căror locuitori au fost numiţi în mod convenţional ca purtători ai culturii Hamangia (milen. 4–2 î.Hr.), care pe la mijlocul milen. 4 î.Hr. au intrat în legătură cu populaţiile din arealul actual al Câmpiei Române. Datorită poziţiei sale geografice, Dobrogea şi implicit terit. actual al jud. Tulcea, se plasează ca prim spaţiu al României unde cultura neolitică îşi încheie activitatea spre sf. milen. 3 şi începutul milen. 2 î.Hr., atât ca urmare a deplasării unor triburi de agricultori din Sud (prezenţa lor este atestată de descoperirile de la Casimcea), cât şi a pătrunderii concomitente a unor triburi de păstori indo-europeni care au venit din stepele nord-pontice (de la aceştia s-a găsit un monument funerar la Ceamurlia de Jos). Epoca bronzului (sec. 13–11 î.Hr.), cu un bogat fond material (seceri, topoare de tip celtic, vârfuri de săgeţi etc.) este bine reprezentată prin descoperirile de la Calfa şi Sâmbăta Nouă din com. Topolog, iar momentul de început al primei Epoci a fierului (Hallstatt) este atestat de vestigiile de la Babadag, Murighiol, Garvăn, Enisala, Tulcea ş.a. unde s-au găsit mărturii despre prezenţa traco-geţilor. Daco-geţii, populaţie majoritară a Dobrogei de Nord începând din Hallstatt şi până la cucerirea romană din sec. 1 d.Hr., au lăsat urme bogate şi variate, descoperite în complexele arheologice de la Babadag, Nalbant, Enisala, Agighiol, Murighiol, Sarinasuf, Garvăn ş.a. Ei aveau legături intense cu grecii stabliţi în Aegyssus (Tulcea de astăzi) şi cu celţii din Noviodunum (Isaccea). Geţii de la Dunărea de Jos, menţionaţi încă din sec. 6 î.Hr., au repurtat o victorie hotărâtoare (331 î.Hr.) împotriva lui Zopyrion, guvernatorul Traciei. Evoluând către o viaţă statală, geto-dacii s-au organizat în puternice uniuni tribale, ca acelea conduse de Dromichaites, Zalmodegikos şi Remaxos care au pregătit terenul creării statului dac centralizat din timpul lui Burebista (c. 82–44 î.Hr.). La sf. primei jumătăţi a sec. 1 î.Hr. (respectiv în anul 62) terit. actual al jud. Tulcea a intrat în componenţa statului dac centralizat, condus de Burebista, după moartea căruia (44 î.Hr.), această regiune a cunoscut o scurtă perioadă de independenţă, după care a fost cucerită de romani (28 î.Hr.), inclusă în prov. Moesia Inferior şi stăpânită de aceştia până la începutul sec. 7 d.Hr. Pentru apărarea graniţei imperiului, romanii au construit, de-a lungul cursului inf. al Dunării, o puternică linie de fortificaţii, străjuită de numeroase castre (în jurul cărora se dezvoltau aşezări civile romane), printre care Beroe (azi Ostrov), Troesmis (Turcoaia, unde şi-a avut sediul Legiunea a V-a Macedonica), Arrubium (Măcin), Dinogetia (Garvăn), Salsovia (Beştepe), Argamum (Jurilovca), Luncaviţa ş.a. Întemeierea numeroaselor castre (cetăţi), sate (villae rusticae), oraşe şi municipii, care au atras de-a lungul timpului un mare număr de militari, veterani, colonişti şi negustori romani, au favorizat crearea unui cadru politic, economic, social şi cultural propice simbiozei populaţiei geto-dacice cu aceea romană, venită din toate terit. romane (ex. toto orbe romano), transformând Dobrogea (inclusiv terit. actual al jud. Tulcea) într-un veritabil bastion al romanităţii la Dunărea de Jos. Vechile dave geto-dacice (Aegyssus, Noviodunum, Troesmis ş.a.) au devenit în perioada romană centre înfloritoare de producţie şi comerţ. Cu toate acestea, ca urmare a retragerii autorităţii romano-bizantine din Dobrogea în sec. 7, în secolele următoare populaţia acestor locuri a suferit de pe urma invaziilor interminabile ale diferitelor popoare migratoare (sarmaţi, bastarni, pecenegi, huni, goţi, slavi, uzi, cumani ş.a.) care, în drumul lor spre centrele vitale ale Imperiului Romano-Bizantin, străbăteau Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) devastând-o şi lăsând urme numeroase (valul de pământ sau circumvalaţiunea de la Niculiţel, de 27 km lungime, toponime, ca Peceneaga ş.a.), sau stabilindu-se aici (aşa cum au fost populaţiile avare, slave, bulgare ş.a.), fapt dovedit de descoperirile de la Nalbant (o necropolă birituală aparţinând unui grup de slavi) şi Balabancea (sec. 7–9). În anul 971, terit. tulcean actual a reintrat în componenţa Imperiului Bizantin cu o formă administrativă proprie, fiind organizat în thema Paradunavonum (sau Paristrion), perioadă în care o serie de aşezări au cunoscut o dezvoltare înfloritoare (Dinogetia, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Enisala ş.a.). Acest terit. a fost menţinut cu greu de Imperiul Bizatnin, din cauza invaziilor repetate ale pecenecilor, uzilor şi mai ales ale bulgarilor (aceştia din urmă au pus stăpânire pe aceste meleaguri în anul 1203). Ca urmare a dezvoltării societăţii feudale româneşti din Dobrogea, în sec. 10–11 s-au cristalizat câteva formaţiuni politice locale, ca acelea conduse de Jupan Dimitrie (sec. 10) sau Tatos (Chalis), Satza (Sacea) şi Sestlav (sec. 11). Decăderea puterii bizantine şi prosperitatea economico-socială a acestei zone (în sec. 13–14) a favorizat stimularea şi creşterea rolului negustorilor italieni (în special a genovezilor) la gurile Dunării. Acestora li se va opune însă Dobrotici, întemeietorul şi conducătorul (c. 1348–c. 1386) statului feudal Dobrogea, care a purtat lupte cu genovezii aşezaţi la gurile Dunării şi a intervenit în luptele dinastice din Imperiul Bizantin, cu scopul de a-şi consolida şi lărgi aria stăpânirilor sale. Documentele istorice de la sf. sec. 14 (respectiv cele din 1386 şi următoarele) menţionează aceste meleaguri ca făcând parte din teritoriile stăpânite de domnul Mircea cel Bătrân, care se autointitula „Despot al Ţării lui Dobrotici”, iar în 1396 îşi lua impunătorul titlu „… io Mircea mare voievod şi domn cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului lui Herţeg şi Banatului de Severin, domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Durostorului stăpânitor”. Domnia lui Mircea cel Bătrân asupra Dobrogei a fost de scurtă durată deoarece, în 1417, armatele otomane, conduse de Mehmet I, au invadat aceste ţinuturi pe care le-au cucerit şi le-au stăpânit timp de peste patru secole şi jumătate (până în 1878), perioadă în care terit. tulcean actual a avut un regim special, fiind considerat un sangeac autonom, condus de un bei, cu reşed. la Babadag. Gurile Dunării, care nu fuseseră ocupate de turci în 1417, au rămas sub controlul Moldovei până în 1448, iar apoi sub cel al Ţării Româneşti (până în 1484), după care au fost cucerite de armatele otomane conduse de Baiazid II. Ulterior, ca urmare a unor puternice şi frecvente atacuri ale domnilor români de a elibera aceste ţinuturi de sub otomani, precum şi din cauza numeroaselor incursiuni ale cazacilor în această zonă, Imperiul Otoman a luat măsuri de apărare a Dobrogei prin acţiunea de fortificare a oraşelor, precum şi prin intensificarea colonizării acestei provincii cu familii musulmane. Cu toate acestea, în urma Războaielor ruso-turce din anii 1768–1774 şi 1787–1792, o serie de cetăţi şi aşezări dobrogene (Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin ş.a.) au fost cucerite de ruşi şi apoi distruse, fapt ce a determinat ruinarea treptată a provinciei turceşti. Condiţiile acestei provincii s-au înrăutăţit şi mai mult după Războaiele ruso-turce din anii 1806–1812 şi 1828–1829, ultimul provocând pierderi de mare amploare. În pofida ocupării îndelungate a acestor ţinuturi de către turci şi a turcizării accentuate a toponimelor, românii au continuat să locuiască pe aceste meleaguri, păstrându-şi modul lor de viaţă, credinţa ortodoxă, datinile şi obiceiurile, numeroase toponime etc. Astfel, o statistică din 1878 indică faptul că din 3 776 de toponime, 2 338 (61,9%) erau turceşti, 1 260 (33,4%) româneşti şi 178 (4,7%) de alte origini. În urma Războiului de independenţă (1877–1878), stăpânirea otomană în Dobrogea a fost curmată, iar Tratatul de pace de la San Stefano (19 febr./3 mart. 1878) şi Congresul internaţional de la Berlin (1/13 iun.-1/13 iul. 1878) au consfinţit independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei. La sf. sec. 19 şi începutul sec. 20, activitatea portuară de la gurile Dunării s-a intensificat, s-au pus în valoare bogatele zăcăminte cuprifere de la mina Altân Tepe, s-au deschis c. 120 de cariere de piatră (cele mai importante la Greci, Măcin, Turcoaia), s-au extins suprafeţele cultivate cu cereale, plante tehnice ş.a., s-a dezvoltat pe scară largă pescuitul etc., fapt ce a determinat impulsionarea schimburilor comerciale cu celelalte provincii româneşti şi deci o înregistrare ascendentă a dezvoltării social-economice. Înfaptuirea statului naţional unitar român în 1918 a creat cadrul adecvat pentru o dezvoltare şi mai accentuată şi o evoluţie rapidă a economiei, ştiinţei, culturii, a dinamizării tuturor domeniilor vieţii sociale, cu excepţia scurtei perioade din timpul crizei anilor 1929–1933. În perioada interbelică, jud. Tulcea ocupa o supr. de 8 626 km2 (cel mai mare din ţară) şi cuprindea patru plăşi, cinci oraşe şi 155 de sate. După instaurarea comunismului în România (1945), dezvoltarea jud. Tulcea a fost încadrată în coordonatele economiei planificate impusă şi condusă de partidul comunist timp de 45 de ani, până la prăbuşirea acestuia în dec. 1989. Ca o modalitate de concentrare şi de coordonare planificată a tuturor activităţilor, regimul comunist a desfiinţat jud. Tulcea prin Legea nr. 5 din 8 sept. 1950, înfiinţând regiunea Constanţa pentru tot spaţiul dobrogean cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, iar în perioada 1960–1968, cele două foste judeţe dobrogene, din perioada interbelică, Constanţa şi Tulcea, au evoluat împreună în limitele unei singure unităţi ad-tiv teritoriale, cunoscută sub numele de regiunea Dobrogea, cu reşed. la Constanţa, extinsă pe 15 460 km2, care includea şapte raioane, opt oraşe şi câteva sute de sate. La 17 febr. 1968, prin Legea nr. 2 au fost reînfiinţate judeţele Tulcea şi Constanţa, în limitele actuale.

Economia

Economia actuală, aflată în plin proces de extindere, modernizare, restucturare şi privatizare a întreprinderilor, de apariţie şi dezvoltare a unor noi societăţi comerciale cu capital privat, de adaptare la economia concurenţială de piaţă etc., se caracterizează printr-o industrie diversificată, o agricultură bazată tot mai mult pe proprietatea particulară, un comerţ activ, favorizat de toate categoriile mijloacelor de transport (rutier, feroviar, fluvial, maritim şi aerian), precum şi printr-o activitate turistică accentuată, de valorificare a frumuseţilor Deltei Dunării.

Industria

Industria reprezintă încă ramura pr. a economiei jud. Tulcea (cu toate că turismul ar fi trebuit să-i ocupe locul mai de mult), contribuind cu ponderi însemnate la realizarea producţiei judeţene. Întreprinderile industriale tulcene, situate în centrele urbane (Tulcea, Babadag, Isaccea, Măcin şi Sulina) şi în unele aşezări rurale (Niculiţel, Topolog, Mihail Kogălniceanu ş.a.) produc traulere pentru pescuit, vase-dormitor, utilaj chimic, alumină şi feroaliaje, cărămizi refractare, mobilă, cherestea, mase plastice, confecţii, tricotaje, fire de bumbac, covoare, plăci de stufit, conserve de peşte, de legume şi fructe, preparate din carne şi lapte, băuturi alcoolice, bere, panificaţie, tutun fermentat etc. În cadrul jud. Tulcea se individualizează economia piscicolă, care ocupă un loc particular în economia judeţului şi a ţării, a cărei producţie se realizează atât din apele Dunării, din lacurile deltaice şi litorale, din Marea Neagră, cât şi din pepinierele piscicole de la Sarinasuf, Calica, Obretin, Stipoc ş.a.

Agricultura

Agricultura, cu un procent din ce în ce mai mare de privatizare, dispune de condiţii pedo-climatice favorabile şi de suprafeţe agricole destul de mari în raport cu configuraţia sa fizico-geografică. La sf. anului 2007, fondul funciar al jud. Tulcea cuprindea 363 941 ha terenuri agricole (din care 305 022 ha, respectiv 83,8% în sectorul privat), 93 416 ha păduri, 351 976 ha acoperite cu ape şi bălţi (locul 1 pe ţară) şi 40 542 ha alte suprafeţe. În acelaşi an, din totalul supr. agricole (363 941 ha), 291 231 ha erau terenuri arabile, 62 719 ha păşuni naturale, 90 ha fâneţe, 8 207 ha vii şi pepiniere viticole şi 1 694 ha livezi şi pepiniere pomicole. În anul 2007, terenurile arabile erau cultivate cu plante uleioase (65 777 ha), grâu şi secară (57 221 ha), floareasoarelui (44 457 ha), porumb (43 020 ha), orz şi orzoaică (16 654 ha), plante furajere, ovăz, soia, leguminoase pentru boabe, cartofi, legume etc. Natura solurilor, condiţiile climatice şi expoziţia însorită a unor terenuri deluroase favorizează dezvoltarea viticulturii în arealele localit. Niculiţel, Babadag, Tulcea, Isaccea, Dăeni ş.a. În anul 2007, producţia totală de struguri a jud. Tulcea a fost de 15 784 tone. Prezenţa unor păşuni naturale, precum şi existenţa unei producţii cerealiere apreciabile (520 374 tone, 2007), favorizează dezvoltarea corespunzătoare a sectorului zootehnic. La începutul anului 2008, în jud. Tulcea existau 30 504 capete bovine (din care 30 450 capete în sectorul particular), 120 802 capete porcine (120 325 capete în gospodării private), 316 242 capete ovine (315 797 capete în curţile ţăranilor), în special cu lână fină şi semifină, de la care s-au obţinut 757 tone de lână, 42 754 capete caprine, 18 176  capete cabaline; avicultură (1 048 040 capete păsări). Prezenţa unor plantaţii de tei şi salcâm, precum şi a unei flore bogate de baltă, determină practicarea pe scară largă a apiculturii, care în anul 2007 număra 22 206 familii de albine, de la care s-a obţinut o producţie totală de 339 tone miere. O importanţă deosebită pentru economia tulceană o au pescuitul fluvial, lacustru şi maritim, precum şi vânatul şi pescuitul sportiv, practicate în mod special în Delta Dunării.

Căile de comunicaţie

Căile de comunicaţie tulcene asigură întreaga gamă de transporturi (rutiere, feroviare, fluviale, maritime, aeriene), fiind al doilea judeţ al ţării, după jud. Constanţa, care beneficiază de prezenţa pe terit. lor a tuturor categoriilor de asemenea mijloace. Transporturile fluviale şi maritime de mărfuri şi călători se realizează prin intermediul porturilor Tulcea, Sulina (statut de porto franco), Sfântu Gheorghe, Isaccea, Chilia Veche, Măcin, iar cele aeriene prin aeroportul din com. Mihail Kogălniceanu, situat la 21 km de Tulcea. Pe braţul Sulina şi în continuare pe Dunăre până la Brăila pot pătrunde şi vase maritime, fapt ce favorizează un intens comerţ de tranzit. Transportul feroviar este deservit de o singură linie de c.f. (Tulcea–Babadag– Baia–Topraisar–Medgidia), neelectrificată, în lungime de 103 km, fapt ce determină o densitate de 12,1 km/1 000 km2 (cea mai scăzută din ţară). La sf. anului 2007, reţeaua drumurilor publice tulcene însuma 1 335 km (din care 343 km drumuri modernizate) cu o densitate de 15,7 km/100 km2 (cea mai mică din ţară), asigurând legături bune cu judeţul învecinat (Constanţa), precum şi cu celelalte judeţe ale ţării prin punctele de trecere cu bacul peste Dunăre de la Smârdan–Brăila şi I.C. Brătianu–Galaţi.

Învăţământ, cultură şi artă

În anul şcolar 2007–2008, în perimetrul jud. Tulcea îşi desfăşurau activitatea nouă grădiniţe de copii, cu 8 458 copii înscrişi şi 446 educatori, 49 de şcoli generale (învăţământ  primar şi gimnazial), cu 19 729 elevi şi 1 569 cadre didactice, 19 licee, cu 7 625 elevi şi 485 profesori, 11 şcoli profesionale, cu 2 852 elevi şi 171 profesori şi un Institut de învăţământ superior la Tulcea (filială din 1993 a Universităţii „Andrei Şaguna” din Constanţa), un colegiu de marină civilă ş.a. În anul 2007, activitatea cultural-artistică era susţinută de patru case de cultură, 42 de cămine culturale, un cinematograf, 162 biblioteci, cu 1 755 000 vol., un Institut de Cercetări Eco-Muzeale (singurul din ţară), numeroase muzee ş.a. La Tulcea au loc Festivalul internaţional al folclorului din ţările dunărene (în anii cu soţ) şi Festivalul internaţional al folclorului din ţările latine (în anii fără soţ), precum şi un Festival naţional al colindelor şi obiceiurilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Activitatea sportivă se desfăşoară în cadrul celor 26 de secţii sportive în care sunt cuprinşi 904 sportivi legitimaţi, 29 antrenori şi 29 arbitri.

Ocrotirea sănătăţii

La sf. anului 2007, reţeaua unităţilor sanitare tulcene cuprindea patru spitale, cu 1 237 paturi (un pat de spital la 202 locuitori), trei dispensare, 87 farmacii şi puncte farmaceutice ş.a. În acelaşi an, asistenţa medicală era asigurată de 327 medici (un medic la 766 locuitori), 84 medici stomatologi (un medic stomatolog la 2 983 locuitori) şi 1 183 cadre medicale cu pregătire medie.

Turismul

Existenţa numeroaselor locuri istorice, cu vestigii geto-dacice, romane, bizantine etc., a monumentelor din centrele urbane, a celei mai mari părţi din complexul lacustru Razim, a unei porţiuni din litoralul Mării Negre şi mai ales prezenţa Deltei Dunării pe terit. jud. Tulcea, fac ca spre acest judeţ să se îndrepte anual un mare număr de turişti români şi străini. Originalitatea deosebită sub aspect morfohidrografic (canale, gârle, grinduri, insule, dune etc.), faunistic (mistreţi, vulpi, iepuri, nutrii, hermine, bizami, câinele enot, pelicani, egrete, raţe şi gâşte sălbatice, cormorani, lişiţe, variate specii de peşti, dintre care unii cu mare valoare economică – morun, nisetru, cega, păstruga, şalăul, ştiuca ş.a.) şi forestier (păduri de stejar, tei şi plop, în asociere cu o bogată vegetaţie de arbuşti şi plante agăţătoare), precum şi modul specific de viaţă al localnicilor, adaptat la mediul deltaic, predominant acvatic (renumitele sate pescăreşti), fac din Delta Dunării unul dintre cele mai interesante şi mai atractive obiective turistice ale ţării, precum şi locul preferat de pescuit sau vânătoare al multor amatori. Turismul deltaic este favorizat şi de faptul că fiecare anotimp al anului prezintă atracţii originale, dar dintre toate, se pare, că cel mai frumos anotimp în Delta Dunării şi adevăratul sezon turistic este toamna, cu o paletă variată de culori naturale şi mai ales cu o perioadă optimă pentru pescuit şi vânat. Punctul de pregătire şi plecare spre Delta Dunării îl reprezintă municipiul Tulcea, care este, totodată, şi sediul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. În cadrul Deltei Dunării sunt câteva perimetre constituite ca rezervaţii complexe, cum sunt pădurile Letea şi Caraorman, arealul Periteasca–Bisericuţa–Gura Portiţei (3 900 ha), unde cuibăresc pelicanul şi călifarul alb şi îşi găsesc adăpostul nenumărate păsări de pasaj, complexul Roşca–Buhaiova–Hrecişca (15 400 ha), cu mari colonii de pelicani, egrete, cormorani, stârci ş.a. O atracţie deosebită o are şi rezervaţia forestieră „Valea Fagilor” din Luncaviţa (154,2 ha), alcătuită predominant din fag, unele exemplare având dimensiuni impresionante (38 m înălţime şi peste un metru diametrul trunchiului). Pe baza unor documente din Antichitate, unii istorici presupun că pe grindul Letea s-ar afla tumulul lui Ahile Pelasgul, fiul lui Peleu, regele legendar al Thessaliei, şi al zeiţei Thetis – cunoscut ca semizeu în mitologia greacă şi ca erou al poemului epic “Iliada” în care este numit Ahile Peleianul (fiul lui Peleu). Alţi istorici presupun că tumulul lui Ahile ar fi pe Insula Şerpilor din Marea Neagră. În anul 2007, capacitatea de cazare turistică a jud. Tulcea era de 3 400 locuri, repartizate în 17 hoteluri şi moteluri, un han turistic, o cabană, un camping, 39 vile, 9 pensiuni turistice urbane, 23 de pensiuni turistice rurale, trei tabere pentru copii. Indicativ auto: TL

Localităţile jud. Tulcea

(între paranteze sunt înscrişi anii primei menţiuni documentare)

I. MunicipiiLocalit. componente ale municipiului
1. TULCEA (300 î.Hr.) 1. Tudor Vladimirescu (f. 1912)
II. Oraşe Localit. componente ale oraşelor
1. BABADAG (1263)
2. ISACCEA (1321) 1. Revărsarea
2. Tichileşti
3. MĂCIN (100 d.Hr.)
4. SULINA (950)
III. Comune Satele componente
(primul sat este reşed. com.)
1. BAIA 1. Baia
2. Camena
3. Caugagia
4. Ceamurlia de Sus
5. Panduru
2. BEIDAUD1. Beidaud
2. Neatârnarea
3. Sarighiol de Deal
3. BEŞTEPE1. Beştepe
2. Băltenii de Jos
3. Băltenii de Sus
4. C. A. ROSETTI 1. C.A. Rosetti
2. Cardon
3. Letea
4. Periprava
5. Sfiştofca
5. CARCALIU1. Carcaliu
6. CASIMCEA1. Casimcea
2. Cişmeaua Nouă
3. Corugea
4. Haidar
5. Rahman
6. Războieni
7. Stânca (sat depopulat)
7. CEAMURLIA DE JOS1. Ceamurlia de Jos
2. Lunca
8. CEATALCHIOI1. Ceatalchioi
2. Pătlăgeanca
3. Plauru
4. Sălceni
9. CERNA1. Cerna (1790)
2. General Praporgescu
3. Mircea Vodă
4. Traian
10. CHILIA VECHE1. Chilia Veche (sec. 10)
2. Câşliţa
3. Ostrovu Tătaru (sat depopulat)
4. Tatanir
11. CIUCUROVA 1. Ciucurova
2. Atmagea
3. Fântâna Mare
12. CRIŞAN1. Crişan
2. Caraorman
3. Mila 23
13. DĂENI 1. Dăeni
14. DOROBANŢU 1. Dorobanţu
2. Ardealu (sat depopulat)
3. Cârjelari
4. Fântâna Oilor
5. Meşteru
15. FRECĂŢEI 1. Frecăţei
2. Cataloi
3. Poşta
4. Teliţa
16. GRECI1. Greci (1790)
17. GRINDU1. Grindu (1750)
18. HAMCEARCA1. Hamcearca
2. Balabancea
3. Căprioara
4. Nifon
19. HORIA1. Horia
2. Cloşca
3. Floreşti
20. I. C. BRĂTIANU1. I. C. Brătianu (până la 20 mai
1996, satul şi com. I.C. Brătianu
s-au numit 23 August)
21. IZVOARELE 1. Izvoarele
2. Alba
3. Iulia
22. JIJILA 1. Jijila
2. Garvăn
23. JURILOVCA 1. Jurilovca (1826), între 13 oct. 1983
şi 20 mai 1996, satul şi com. Jurilovca
s-au numit Unirea.
2. Sălcioara (până la 20 mai 1996
s-a numit 6 Martie)
3. Vişina
24. LUNCAVIŢA1. Luncaviţa
2. Rachelu
25. MAHMUDIA1. Mahmudia
26. MALIUC 1. Maliuc
2. Gorgova
3. Ilganii de Sus
4. Partizani
5. Vulturu
27. MIHAI BRAVU 1. Mihai Bravu
2. Satu Nou
3. Turda
28. MIHAIL KOGĂLNICEANU1. Mihail Kogălniceanu
2. Lăstuni
3. Rândunica
29. MURIGHIOL1. Murighiol (între 13 oct. 1983 şi
20 mai 1996, satul şi com. Murighiol
s-au numit Independenţa)
2. Colina
3. Dunavăţu de Jos
4. Dunavăţu de Sus
5. Plopul
6. Sarinasuf
7. Uzlina
30. NALBANT1. Nalbant
2. Nicolae Bălcescu (fost Başchioi)
3. Trestenic
31. NICULIŢEL1. Niculiţel
32. NUFĂRU 1. Nufăru
2. Ilganii de Jos
3. Malcoci
4. Victoria
33. OSTROV1. Ostrov (1848)
2. Piatra
34. PARDINA1. Pardina (între 13 oct. 1983 şi
20 mai 1996, satul şi com. Pardina
s-au numit 1 Mai)
35. PECENEAGA1. Peceneaga
36. SARICHIOI1. Sarichioi
2. Enisala (1330)
3. Sabangia
4. Visterna
5. Zebil
37. SFÂNTU GHEORGHE1. Sfântu Gheorghe (1327)
38. SLAVA CERCHEZĂ1. Slava Cercheză (1828)
2. Slava Rusă
39. SMÂRDAN 1. Smârdan
40. SOMOVA1. Somova
2. Mineri
3. Parcheş
41. STEJARU 1. Stejaru (1573)
2. Mina Altân Tepe
3. Vasile Alecsandri
42. TOPOLOG1. Topolog
2. Calfa
3. Cerbu
4. Făgăraşu Nou
5. Luminiţa
6. Măgurele
7. Sâmbăta Nouă
43. TURCOAIA1. Turcoaica
44. VALEA NUCARILOR1. Valea Nucarilor
2. Agighiol
3. Iazurile
45. VALEA TEILOR 1. Valea Teilor (între 13 oct. 1983 şi
7 mai 2005, când a devenit comună,
satul Valea Teilor s-a numit Poiana
Teilor)
46. VĂCĂRENI 1. Văcăreni