Date generale
Municipiul Satu Mare se află în extremitatea de Nord Vest a României, în provincia istorică Transilvania, este reşedinţa judeţului Satu Mare, situat în Câmpia Someşului, la 125 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Someş, la intersecţia paralelei de 47°47’24” latitudine nordică cu meridianul de 22°53’24” longitudine estică, la 12 km Est de graniţa cu Ungaria şi 27 km Sud de cea cu Ucraina; 119 788 loc. (1 ian. 2019), din care 56 596 loc. de sex masc. şi 63 192 fem. Supr. : 150,3 km2, din care 41,6 km2 în intravilan; densitatea: 2 880 loc./km2. Dacă urmărim evoluţia numerică a populaţiei municipiului Satu Mare din a doua jumătate a secolului 19 şi până în prezent, constatăm că aceasta a avut o curbă ascendentă până în anul 2011 când s-a înregistrat o scădere a acesteia (probabil, din cauza raportului negativ dintre natalitate şi mortalitate, pe de o parte, cât şi a emigraţiei forţei de muncă în alte oraşe ale ţării sau în străinătate, pe de altă parte), după care numărul populaţiei a crescut din nou, înregistrând un salt apreciabil în anul 2016, aşa după cum se observă în tabelul de mai jos:
| Anul | Numărul populaţiei |
| 1869 | 18 353 loc. |
| 1880 | 19 708 loc. |
| 1910 | 34 892 loc. |
| 1930 | 51 495 loc. |
| 1941 | 52 011 loc. |
| 1956 | 52 096 loc. |
| 1966 | 69 769 loc. |
| 1977 | 101 860 loc. |
| 1992 | 131 987 loc. |
| 2011 | 102 411 loc. |
| 2016 | 122 504 loc. |
La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 102 411 loc., 55 509 de persoane erau români (54,2%), 35 411 maghiari (34,6%), 1 272 rromi (1,2%), 1 044 germani (1,0%), 156 ucraineni (0,2%) şi 9 019 loc. (8,8%) aparţineau altor etnii (evrei, italieni, slovaci, sârbi, chinezi, turci ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 45 643 ortodocşi (44,6%), 18 483 romano-catolici (18,1%), 17 955 reformaţi (17,5%), 7 468 greco-catolici (7,3%), 1 417 penticostali (1,4%), 761 martorii lui Iehova (0,7%), 539 baptişti (0,5%), 303 adventişti de ziua a şaptea (0,3%) şi 9 842 loc. (9,6%) aparţineau altor confesiuni (creştini după evanghelie, unitarieni, luterani, mozaici, musulmani ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Municipiul Satu Mare este un important nod feroviar (staţia de cale ferată a fost inaugurată în anul 1872) şi rutier al ţării şi dispune de un aeroport (inaugurat la 19 mai 1982, devenit aeroport internaţional la 25 martie 1996) situat pe teritoriul oraşului Ardud, aflat la 20 km Sud de Satu Mare. În municipiul Satu Mare îşi desfaşoară activitatea numeroase firme în cadrul cărora se produc energie electrică şi termică, echipamente metalurgice şi tehnologice pentru industriile auto, navală, minieră (vagoane şi locomotive pentru mine, maşini de extracţie şi de încărcat minereurile din mine, excavatoare gigant pentru exploatarea lignitului la suprafaţă, trolii, ventilatoare de mină etc.), energetică şi pentru diferite alte ramuri industriale. În cadrul altor firme se mai produc vagoane de cale ferată de marfă şi de persoane, utilaje grele, utilaje pentru industria celulozei şi hârtiei (cuptoare şi uscătoare rotative pentru fabricile de celuloză şi hartie), maşini şi utilaje pentru industria materialelor de construcţie (betoniere), motoare electrice, piese auto, aragaze electrice, tablete, aspiratoare, maşini de spălat rufe şi de spălat vase, cuptoare electrice, aparate de prăjit pâine, râşniţe electrice pentru măcinat cafea, roboţi de bucătărie, blendere, sobe de încălzit, confecţii, tricotaje, ţesături din bumbac, produse alimentare etc. Fosta fabrică de mobilă “Samobil”, care înainte de 1989 era a doua din ţară, ca producţie, a fost falimentată în anul 2006. Combinat de creştere a păsărilor. Abator. Tipografie. Satu Mare este un centru cultural important, cu o îndelungată tradiţie. Aici funcţionează Teatrul de Nord, inaugurat în 1870 cu numele “Societatea pentru fond de teatru român”, reorganizat în anii 1968-1969, cu secţii în limbile română şi maghiară, cu sediul într-o clădire dată în folosinţă la 14 ianuarie 1893. Începuturile artei teatrale profesioniste din Satu Mare datează însă din anul 1790 când trupa Móricz János a susţinut primul spectacol de teatru în limba maghiară. Alte unităţi culturale din Satu Mare sunt: Filarmonica “Dinu Lipatti” (datând din 1947, prin reorganizarea Societăţii Filarmonice, înfiinţată în 1922 de Augustin Ferentiu), adăpostită într-o aripă a hotelului “Dacia”, construit în 1902, Teatrul de păpuşi “Brighella” (inaugurat în 1956), Muzeul de Artă (fundat în 1931), adăpostit în aripa neogotică a casei Vácsay, construită în 1840, declarată azi monument istoric şi de arhitectură, Muzeul judeţean (inaugurat în 1964), cu secţii de istorie şi arheologie, etnografie, reorganizat şi modernizat în anii 2002-2007, adăpostit într-o clădire construită în 1936 după planurile arhitectului G. P. Liteanu, Academia Comercială, cu rang de universitate, inaugurată în 1997, cu facultăţile de finanţe-bănci, management, economie şi comerţ, turism, relaţii economice internaţionale, Biblioteca judeţeană, cu peste 350 000 de volume, Casa de Cultură “George Mihail Zamfirescu” ş.a. La Satu Mare are loc anual (din 2007) Festivalul internaţional “Fără bariere”. La Satu Mare există o episcopie romano-catolică, întemeiată la 23 martie 1804 de împăratul Austriei şi rege apostolic al Ungariei, Francisc I. Municipiul Satu Mare are regim de staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu izvoare de ape minerale sulfuroase, oligominerale, hipotone, mezotermale (temperatura apei este de 36,5 grade Celsius), indicate în tratarea afecţiunilor reumatismale (spondiloze cervicale, dorsale şi lombare, în stadiu incipient, artroze), a celor posttraumatice (stări după fracturi ale oaselor, după entorse şi luxaţii), dermatologice (unele forme de psoriazis, cu avizul medicului) ş.a.
Istoric
În arealul municipiului Satu Mare au fost descoperite vestigii din Paleolitic, Neolitic şi din epoca Fierului (un coif celtic din secolul 4 î.Hr.), iar în locul numit “Pădurea Noroieni” din apropierea municipiului Satu Mare au fost identificate urmele unei aşezări a dacilor liberi, inclusiv două cuptoare pentru ars vasele ceramice, datând de la începutul mileniului 1 d.Hr. Totodată, a mai fost scos la iveală un tezaur de monede romane imperiale care demonstrează permanenţa schimburilor comerciale ale dacilor liberi cu lumea noii provincii imperiale. La sfârşitul secolului 9 şi începutul secolului 10, pe teritoriul actualului oraş exista o puternică cetate de pământ cu numele Sătmar, care făcea parte din voievodatul românesc condus de Menumorut. Acest nume apare menţionat documentar, prima oară, cu grafia Castrum Szatmar, în secolul 12, în cronica Gesta Hungarorum a lui Anonymus, notarul regelui ungur Béla III. În această cronică, Anonymus consemna că cetatea Szatmar a fost ocupată de unguri după trei zile de lupte. Aşezarea apare amintită apoi în 1181 într-o scriere a lui Nicolaus, comite de Szatmar (aceasta atesta faptul că în jurul cetăţii se dezvoltase, la acea dată, o unitate administrativă, numită comitat). În anii 1213 şi 1217, acestei aşezări i se recunoscuse privilegiul de cetate regală. Vizavi de aşezarea Sătmar (situată pe malul stâng al râului Someş), la mijlocul secolului 12, coloniştii germani au întemeiat, pe malul drept al Someşului, o altă aşezare pe care au numit-o Mintiu. În 1230, regele maghiar Andrei al II-lea i-a acordat aşezarii Mintiu privilegiul de aşezare regală. Vechea cetate Sătmar a fost distrusă de invazia mongolă din 1241, dar refacută ulterior de regele Béla IV pe o insulă creată prin tăierea unui meandru al Someşului. În 1247, Sătmar a devenit reşedinţa regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, fiul lui Béla IV. De-a lungul Evului Mediu, puternica cetate Sătmar a fost centrul aministrativ al comitatului cu acelaşi nume şi un puternic centru de comerţ cu sare (adusă de la Ocna Dejului) şi un renumit loc de tranzit pe drumul comercial spre Viena, Krakowia şi Cehia. Totodată, în acel timp, la Sătmar se ţineau patru mari târguri anuale. În perioada 1323-1338, la Sătmar a funcţionat o monetărie. În 1331, atat Sătmar, cât şi Mintiu au fost ridicate la rang de oraş (civitas), iar în 1445 au devenit târguri (oppidum). Aceste aşezări aveau obligaţia să trimită câte cinci bărbaţi înarmaţi în oastea regelui ungur, sa plăteasca zeciuială, în valoare de 12 dinari fiecare, şi să asigure două mese regelui şi însoţitorilor lui atunci când aceştia vor poposi în zonele lor. Drepturile care erau acordate în schimb celor două aşezări se refereau la posibilitatea ca acestea să-şi aleagă judele şi preotul şi să beneficieze de un vad pe râul Someş scutit de vamă. În 1411, regale Ungariei, Sigismund I de Luxemburg a cedat oraşele Sătmar şi Mintiu, ca feudă, nobilului sârb Gheorghe Brancović (devenit despot al Serbiei în 1427) în schimbul oraşului Belgrad. În 1460 aceste aşezări au trecut în posesia lui Matia Corvin, regele Ungariei între anii 1458 şi 1490 (fiul voievodului român Iancu de Hunedoara), ulterior fiind stăpânite de familia regelui Zápolya şi de regii Habsburgi, iar în 1543 au intrat în posesia familiei Báthori. Reprezentanţii familiei Báthori au schimbat albia râului Someş, astfel încât fortificaţia Sătmar să rămână în cadrul unei insule, create prin tăierea meandrului râului Someş – insula pe care au legat-o cu exteriorul prin trei poduri peste Someş. În 1562, cetatea Sătmar a fost asediată de către oştile otomane, iar în 1564 cele două aşezări (Sătmar şi Mintiu) au fost ocupate şi incendiate de habsburgi. După câtva timp, cetatea Sătmar a fost reconstruită de austrieci, sub forma unui pentagon străjuit de 5 bastioane, după planurile arhitectului italian Ottavio Baldigara. În timpul Răscoalei antihabsburgice din Transilvania şi Ungaria din anii 1703-1711, condusă de Francisc Rákóczi II, locuitorii din Mintiu au luptat alături de lobonţi, iar cei din Sătmar de partea curuţilor, astfel că la 28 septembrie 1703, localitatea Sătmar a fost incendiată şi distrusă de lobonţi, iar curuţii au jefuit şi distrus aşezarea Mintiu. Ostilităţile dintre lobonţi (pro-Habsburgi) şi curuţi (anti-Habsburgi) s-au încheiat la 15/26 aprilie 1711 prin pacea de la Sătmar după ce curuţii capitulaseră la Moftinu Mare, punându-se capăt răscoalei condusă de Francisc Rákóczi II şi Imperiul Habsburgic, consolidându-se, astfel, dominaţia habsburgică asupra Transilvaniei. În 1715, localitatea Sătmar a fost legată de Mintiu printr-un pod de lemn construit peste râul Someş, iar la 2 ianuarie 1721 cele două aşezări (Sătmar şi Mintiu) s-au contopit într-o singură localitate cu denumirea de Sătmar, conferindu-i-se statutul de oraş liber regal. În secolul 18 a început un proces intens de urbanizare, ca urmare a privilegiilor economice şi comerciale pe care le avea, atunci fiind construite clădirile Primăriei, Cazarmei militare, hanului, bisericilor greco-catolice şi reformate ş.a., au fost relizate diguri de pământ pe malurile Someşului pentru a-l apăra de inundaţii etc. În anul 1800, Sătmar a fost declarat oraş cu numele Satu Mare. În 1805 au început lucrările de pavare a străzilor oraşului care s-au intensificat după anul 1844, iar în 1823 au fost demarate ample lucrări de sistematizare ale oraşului. În a doua jumătate a secolului 19 s-au intensificat activitătile de urbanizare, de dezvoltare economică, comercială, culturală şi socială care au determinat şi o creştere progresivă a numărului populaţiei. O mare parte a populaţiei oraşului a participat la Revolutia din anii 1848-1849, Satu Mare numărându-se printre principalele centre ale mişcarii naţionale din Transilvania ai caror promotori au fost Vasile Lucaciu, Alexa Berinde ş.a. În urma Dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940, Satu Mare, împreună cu partea de Nord Vest a Transilvaniei, au intrat sub jurisdicţia autorităţilor maghiare horthyste pentru o perioadă de patru ani. Oraşul Satu Mare a fost eliberat în toamna anului 1944 de trupele române, respectiv de către Regimentul 3 al Diviziei 11. Declarat municipiu la 17 februarie 1968, Satu Mare are în subordine administrativă localitatea componentă Sătmărel. În luna mai a anului 1970, municipiul Satu Mare a fost grav afectat de inundaţiile provocate de revărsarea râului Someş, când 200 de case s-au prăbuşit şi au murit 56 de persoane.
Monumente
Catedrala romano-catolică “Înălţarea Domnului” , declarată monument istoric, a fost construită în perioada 1786-1798, în stil neoclasic, după planurile arhitectului Hild József. Picturile murale interioare au fost executate în etape între 1836 şi 1904, iar faţada a fost terminată în 1837. Catedrala posedă o orgă cu 4 122 de tuburi şi 57 de registre, instalată în 1925; biserica romano-catolică “Calvaria”, zidită în anii 1908-1909 pe locul uneia care data din 1844, restaurată în anii 2010-2011, declarată monument istoric; bisericile greco-catolice cu hramurile “Sfântul Nicolae”, datând din 1740, cu picturi murale interioare din secolul 18, extinsă cu o navă spre Nord în anii 2007-2008, şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1932-1937 după planurile arhitecţilor Victor Smighelschi şi G. P. Liteanu pe locul uneia din anul 1803; biserica reformată sau Biserica cu lanţuri, zidită în 1788-1807 în stil baroc, după planurile arhitectului Zsigmund Preinlich, declarată monument istoric. Biserica posedă un clopot din 1633 şi o orgă instalată în 1804; catedrala ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (34,50 m lungime, 24,50 m lăţime şi 55 m înălţimea cupolei), construită în stil bizantin, anii 1920-1937, după planurile arhitectului G. P. Liteanu; biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (1990-2008); Palatul episcopal romano-catolic construit în stil neoclasic, în anii 1805-1828 după planurile arhitectului Joseph Bitthauser din Würzburg, cu adăugiri din anii 1859 şi 1892 şi renovat în 1961-1963; clădirea Teatrului de Nord, construită în stil neoclasic în perioada 18 mai 1889-14 ianuarie 1893 după planurile arhitectului Voita Adolf; Sinagoga (1889-1905); clădirea Gării feroviare (1889); clădirea Tribunalului judeţean (1894-1896); Turnul pompierilor, înalt de 45 m, construit în 1903-1904 după planurile arhitectului Ferencz Dittler; Palatul Administrativ, înalt de 97 m, a fost construit în perioada 1972-1984 după planurile arhitecţilor Nicolae Porumbescu din Iaşi şi Ludovic Gyüre din Satu Mare; Hotel “Dacia” (fost “Pannonia”), construit în 1902 în stil Secession după planurile arhitecţilor Bálint Zoltan şi Jámbor Lájos; casa “Vácsay”, cu două corpuri de clădiri – una în stil baroc (1798) şi alta neogotic (1840), declarată monument istoric şi de arhitectură; casa “Vasile Lucaciu” (sfârşitul secolului 19); palatul “Dobossy” (secolul 19); Casa Albă (1911-1912), în stil Secession; statuia lui Vasile Lucaciu (4,50 m înălţime), operă în bronz a lui Corneliu Medrea, dezvelită la 13 decembrie 1936; busturile lui Mihai Eminescu (operă în bronz din 1951 a lui Carol Schnel), Ioan Slavici (lucrare în bronz din 1974 a lui Gavriil Covalschi), George Coşbuc (operă din 1974 a lui Ion Vlasiu), Lucian Blaga (operă în bronz a lui Radu Ciobanu) ş.a.; Monumentul ostaşului român (3,50 m înălţime pe un soclu de 4 m înălţime), operă a sculptorului Emil Mereanu, dezvelită în 1963 ş.a.
