Rădăuţi

Date generale

Municipiul Rădăuţi se află în Nord-Nord Estul României, în provincia istorică Bucovina, în partea de Nord Est a judeţului Suceava, în depresiunea cu acelaşi nume, pe interfluviul dintre râurile Suceviţa şi Pozen, la limita dintre Obcina Mare şi Podişul Sucevei, la 360-380 m altitudine, la intersecţia paralelei de 47º50’33” latitudine nordică cu meridianul de 25º55’09” longitudine estică, la 38 km Nord Vest de municipiul Suceava şi la 20 km Sud de graniţa cu Ucraina; 34 692 loc. (1 ian. 2019), din care 17 011 loc. de sex masc. şi 17 681 fem. Suprafaţa: 32,3 km², din care 10,8 km² în intravilan; densitatea: 3 212 loc./km². La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul de 23 822 loc., 21 229 de persoane (89,1%) erau români, 200 rromi (0,8%), 201 ruşi-lipoveni (0,8%), 138 ucraineni (0,6%) şi 2 054 loc. (8,7%) aparţineau altor etnii (germani, polonezi, maghiari, evrei ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 17 900 ortodocşi (75,2%), 2 400 penticostali (10,1%), 649 romano-catolici (2,7%), 178 creştini de rit vechi (0,7%), 175 martorii lui Iehova (0,7%), 154 greco-catolici (0,6%) şi 2 366 loc. (10,0%) aparţineau altor confesiuni (baptişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini dupã evanghelie, mozaici ş.a), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Municipiul Rădăuţi este un important nod rutier al judeţului Suceava şi dispune de o staţie de cale ferată pe linia Rădăuţi – Horodnic – Vicovu de Jos – Vicovu de Sus – Bivolãria – Gura Putnei – Straja – Brodina, inaugurată la 7 iulie 1889. În municipiul Rădăuţi îşi desfăşoară activitatea mai multe firme care produc mobilă, tricotaje, scule şi accesorii speciale, piese de polizor pentru stomatologie, preparate din carne şi lapte, bere, spirt ş.a. Reparaţii de maşini şi utilaje diverse. Morărit. Fermă de creştere a bovinelor. Centru pomicol. Importantă zonă de cultivare a verzei şi castraveţilor. La Rădăuţi există o herghelie, înfiinţată de către Imperiul Habsburgic, în Bucovina, în anul 1789, mai întâi în satul Văşcăuţi, comuna Muşeniţa, judeţul Suceava (cea mai veche herghelie de pe teritoriul actual al României), pentru creşterea cailor de rasă, necesari armatei imperiale, iar la 1 mai 1792, herghelia a fost mutată la Rădăuţi, având atunci doi armăsari din rasa Pur sânge arab, doi cai turceşti, unul transilvănean şi unul Barbarino. În anul 1826 au fost achizitionaţi armăsari din rasele Ghidran şi Siglavy. În timpul Primului Război Mondial, caii de la herghelia Rădăuţi au fost transportaţi în Austria, iar după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Regatul României Mari a reînfiinţat (în 1919) herghelia de la Rădăuţi, împroprietărind-o cu 3 184 ha de teren, din care 721 ha teren arabil, 529 ha fâneţe, 1 249 ha păduri şi 221 ha ocupate cu clădiri. În prezent, herghelia Rădăuţi dispune de o suprafaţă de 610 ha, în care se cresc cai de diferite rase (Ghidran, Huţul, Semigreul românesc, Dahoman, Shagya, Gazal, Siglavy, Hadban, Koheilan ş.a.). Herghelia Rădăuţi organizează numeroase concursuri hipice cu probe de galop, obstacole, tracţiune ş.a. Municipiul Rădăuţi este un vechi şi important centru de ceramică populară, smălţuită, şi un loc de desfăşurare a târgului anual de vase din ceramică (din anul 1982) care are loc în perioada iulie-august. La Rădăuţi îşi desfăşoară activitatea Muzeul etnografic “Samuil şi Eugenia Ioneţ”, înfiinţat în 1920 pe baza colecţiilor soţilor Samuil şi Eugenia Ioneţ şi inaugurat oficial în anul 1934, în prezent cu peste 8 000 de exponate (cojoace, sumane, ţesături, instalaţii tehnice populare, instrumente muzicale populare, piese de port popular, podoabe, ouă încondeiate, tipărituri vechi, printre care un Octoich din 1776, un Molitvelnic din 1815, Biblia de la Blaj, 1795 ş.a., precum şi peste 3 000 de picturi de şevalet, în ulei, icoane din secolele 18-19 ş.a. Bibliotecă municipală cu peste 60 000 de volume; Parc zoologic, extins pe 10 ha, cu peste 250 de animale de pe toate continentele. În arealul municipiului Rădăuţi se află mlaştina cu acelaşi nume (5 ha), declarată rezervaţie naturală.

Istoric

În perimetrul municipiului Rădăuţi au fost descoperite vestigii neolitice, din epocile bronzului şi fierului şi urmele unei aşezări din secolul 13. Cunoscută ca aşezare rurală din a doua jumătate a secolului 14, localitatea apare menţionată documentar pentru prima oară la 18 noiembrie 1393, într-un hrisov în care Roman I, domn al Moldovei în perioada 1392-1394, dăruia unor boieri un sat de pe malul râului Suceava, al cărui hotar trecea prin apropierea satelor şi ocolului lui Radomir. Istoricul Nicolae Iorga a presupus că numele localităţii derivă de la un anume Radu, probabil conducătorul unei obşti locale din perioada anterioară întemeierii statului feudal Moldova. Cel mai vechi document în care localitatea apare consemnată cu numele Rădăuţi datează din 6 iulie 1413, când Alexandru cel Bun, domn al Moldovei în perioada 1400-1432, a trecut în stăpânirea soacrei sale, Doamna Anastasia, mai multe sate şi ocoale, urmând, ca după moartea ei, acestea să intre în posesia Episcopiei de Rădăuţi. Din anul 1402 şi până în 1872, la Rădăuţi a funcţionat o Episcopie. Localitatea Rădăuţi a suferit de mai multe ori de pe urma jafurilor şi incendiilor provocate, mai ales în secolul 18, de invaziile tătarilor, turcilor, polonilor şi cazacilor. În 1744, la Rădăuţi a fost instalată o tiparniţă, iar în 1747 a fost inaugurată (pe lângă Episcopie) o şcoală cu predarea în română şi slavonă. În perioada stăpânirii austriece a Bucovinei (1775-1918), Rădăuţi a primit statut de oraş (în 1819), s-au executat o serie de lucrări de asanare a malştinilor înconjurătoare, de canalizare a unor cursuri de ape care străbăteau oraşul şi de trasare a tramei stradale. În această perioadă, la Rădăuţi a avut loc o intensă stabilire a unor familii de etnie germană şi evreiască. Tot în această perioadă, oraşul Rădăuţi a fost sediul unui district, iar după anul 1918, când a intrat în componenţa României Mari, şi până în 1950 a fost reşedinţa judeţului Rădăuţi. Oraşul Rădăuţi a fost declarat municipiu la 24 noiembrie 1994.

Monumente

Biserica “Sfântul Nicolae” a mănăstirii Bogdana (de călugări), ctitorie din anul 1360 (când a fost sfinţită) a domnului Bogdan I, inclusă pe lista monumentelor istorice în anul 2004, este cea mai veche clădire bisericească de zid din Moldova. Construită pe locul unei vechi biserici din lemn, biserica “Sfântul Nicolae”, care a găzduit sediul Episcopiei Rădăuţilor în perioada 1402-1872, are o înfăţişare simplă, fără turlă, cu acoperiş ţuguiat, cu pante repezi, terminat cu o streaşină largă, amintind de simplitatea caselor ţărăneşti bucovinene din acea vreme. Biserica păstrează forma iniţială, nealterată, cu excepţia pridvorului adăugat în 1559 la îndemnul domnului Alexandru Lăpuşneanu. Biserica are ziduri groase (1,40 m), sprijinite de zece contraforturi, luminate de 11 ferestre. Picturile murale interioare, executate în 1415, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, au fost refăcute în întregime în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, restaurate şi completate în 1558 din porunca domnului Alexandru Lăpuşneanu şi din nou recondiţionate în anii 1745-1750. Biserica a fost repictată în tempera în anul 1880 de pictorul Epaminonda Bucewski. În altarul bisericii “Sfântul Nicolae” se evidenţiază patru compoziţii: “Cina cea de Taină”, “Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli cu vin”, “Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli cu pâine” şi “Spălarea picioarelor”. Biserica mai păstrează un tablou votiv care înfăţişeaza pe domnii Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu. În 1479, biserica “Sfântul Nicolae” a fost transformată în necropolă domnească de către domnul Ştefan cel Mare, care a pus lespezi sculptate pe mormintele domnilor Bogdan I, Laţcu (fiul şi urmaşul la tron al lui Bogdan I), Roman I, Ştefan I (nepotul lui Bogdan I), Bogdan II (tatăl lui Ştefan cel Mare), Bogdan (fratele lui Alexandru cel Bun), Anastasia (fiica voievodului Laţcu şi soacra lui Alexandru cel Bun), decedată în 1420 ş.a. Mănăstirea Bogdana a fost desfiinţată în vara anului 1783 din ordinal Curţii Imperiale de la Viena, rămânând doar biserica episcopală “Sfântul Nicolae” până în 1872 când sediul Episcopiei a fost transferat de la Rădăuţi la Cernăuţi, iar din 1872 şi până în 1992 a funcţionat ca biserică de parohie. O dată cu desfiinţarea mănăstirii Bogdana în 1783, o parte din chilii au fost demolate, iar altele au fost transformate în grajduri pentru caii garnizoanei austriece care se instalase la Rădăuţi. Mănăstirea Bogdana a fost reînfiinţată la 7 decembrie 1992, iar în perioada 1993-1998 au fost construite mai multe chilii, paraclisul “Sfântul Ierarh Leontie”, zidul de incintă, o sală de muzeu ş.a. Clopotniţa mănăstirii datează din anul 1721 (→ şi Mănăstirea Bogdana, Capitolul Mănăstiri, litera B).

Catedrala cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, declarată monument istoric în anul 2004, a fost construită în două etape (1927-1940 şi 1947-1961, sfinţită la 26 mai 1961, în Duminica Rusaliilor) după planurile arhitectului Mihail Pankowski şi renovată în anii 1998-2000. Picturile murale interioare au fost executate în anii 1959-1960 de pictorii Iosif Keber, Gheorghe Teodorescu-Romanaţi, Ion Toflan şi S. Hermeneanu. Biserica “Pogorârea Duhului Sfânt”, de mari dimensiuni (60 m lungime şi 50 m înălţime) este dominată de o turlă mare, străjuită de două turle de mărime medie şi două turle mai mici; biserica romano-catolică “Sfânta Fecioară Maria”, construită în perioada 1823-1826, în stil romanic, declarată monument istoric în anul 2004, este de dimensiuni mari (37 m lungime, 13,50 m lăţime şi 14 m înălţime). Turnul-clopotniţă, cu patru clopote şi un ceas cu patru cadrane, are 35 m înălţime; biserica Greco-catolică “Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1935 cu spijinul financiar al credincioşilor greco-catolici ucraineni din Canada şi Statele Unite ale Americii şi al unor persoane din Rădăuţi; biserica lipoveană a credincioşilor de rit vechi (ruşi staroveni), construită în anul 1900; Templul evreesc (1880-1883), inaugurat la 18 august 1883, declarat monument istoric în anul 2004; clădirea Atelirului de ceramică populară, care datează din anul 1875, declarată monument istoric în anul 2004, aparţine unei vechi familii de meşteşugari olari; clădirea Gării feroviare (1889), modernizată în anul 2001 şi declarată monument istoric în anul 2004.