Galaţi

Date generale

Municipiul Galaţi se aflã în extremitatea estică a României, în partea de Sud a provinciei istorice Moldova, este reşedinţa judeţului Galaţi, situat în Sud Estul Câmpiei Covurlui, pe stânga fluviului Dunărea, la 4-35 m altitudine, la intersecţia paralelei de 45°26’22” latitudine nordică cu meridianul de 28°02’04” longitudine estică, la 7 km aval de confluenţa Siretului cu Dunărea şi la 150 km amonte de vărsarea Dunării în Marea Neagră; 304 050 loc. (1 ian. 2019), din care 146 383 loc. de sex masc. şi 157 667 fem. Supr.: 246,4 km2, din care 118,9 km2 în intravilan; densitatea: 2 557 loc./km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul de 249 432 loc., 226 477 de persoane erau români (90,8%), 1 603 rromi (0,6%) şi 21 352 loc. (8,6%) aparţineau altor etnii (ruşi-lipoveni, greci, maghiari, turci, germani, evrei, italieni, ucraineni, armeni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 224 048 ortodocşi (89,8%), 1 298 romano-catolici (0,5%), 982 penticostali (0,4%), 452 adventişti de ziua a şaptea (0,2%), 356 luterani (0,1%) şi 22 296 loc. (8,9%) aparţineau altor confesiuni (baptişti, creştini de rit vechi, martorii lui Iehova, musulmani, greco-catolici, mozaici, reformaţi ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Municipiul Galaţi este un important nod feroviar (staţia de cale feratã a fost inauguratã la 13 septembrie 1872) şi rutier al ţãrii şi, totodatã, cel mai mare port fluvio-maritim al României, cu un pescaj, în aval, de 7-10 m, fapt ce permite ancorarea unor nave atât fluviale, cât şi maritime. Activitatea economicã a oraşului graviteazã în jurul combinatului siderurgic (cel mai mare din ţarã), dat în exploatare în 1962, cu o staţie de sortare şi aglomerare a minereurilor de fier, o uzinã cocso-chimicã, patru furnale de câte 1 700 m.c. fiecare, unul de 2 700 m.c. (dat în folosinţã în 1978) şi un altul de 3 500 m.c. (intrat în funcţiune în 1981). Combinatul siderurgic a fost privatizat dupã anul 1990, restructurat şi modernizat şi poartã numele “Arcelor-Mittal”, în cadrul lui producându-se oţel, fontã, tablã groasã, benzi laminate la rece, cabluri, lanţuri, sârmã, cuie ş.a. Alte produse industriale realizate de cãtre întreprinderile gãlãţene sunt: nave fluviale şi maritime, remorchere maritime, barje, vrachiere, motonave fluviale, elice pentru nave, utilaje grele pentru construcţii navale, utilaje pentru telecomunicaţii, piese şi accesorii pentru autovehicule, aparate şi instrumente de control pentru diverse procese industriale, mobilã, lacuri, vopsele, detergenţi, coloranţi, produse cosmetice şi textile, preparate din carne şi lapte, conserve, dulciuri, bere etc. În municipiul Galaţi funcţioneazã un Institut de cercetãri piscicole, Institutul de cercetãri şi proiectãri pentru construcţii navale (ICEPRONAV), Institutul de cercetãri şi proiectãri pentru produse plate metalice, Universitãţile “Dunãrea de Jos” (inauguratã în 1948) şi “Danubius” (inauguratã în anul 2002), ambele cu 19 facultãţi, 21 006 studenţi şi  689 profesori (în anul universitar 2007-2008), Universitatea particularã româno-americanã “Anghel Ruginã” (inauguratã în 1991), cu patru facultãţi, 6 201 studenţi şi 42 profesori (în anul universitar 2007-2008), Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Teatrul dramatic “Fanny Tardini” (fundat în 1955), Teatrul de pãpuşi “Guliver” (inaugurat la 1 octombrie 1952), o orchestrã simfonicã (înfiinţatã în 1956), biblioteca “V. A. Urechia” (fundatã în 1870), cu peste 568 000 de volume, Muzeul judeţean de istorie (fundat la 24 ianuarie 1939), cu colecţii de arheologie, istorie şi etnografie, Muzeul de artã (inaugurat în 1967) ş.a. Grãdinã botanicã, extinsã pe 16 ha, cu peste 200 de soiuri de trandafiri şi cu peste 3 000 de exemplare de arbori şi arbuşti; Grãdinã zoologicã; Parcul “Mihai Eminescu”, amenajat în 1869, cu un mic lac şi câţiva arbori contemporani cu Mihai Eminescu.

Istoric

În arealul municipiului au fost descoperite vestigii neolitice şi din Epoca bronzului. Oraşul actual s-a dezvoltat pe vatra unei aşezãri strãvechi, cu multe vestigii de culturã geto-dacicã, romanã şi româneascã descoperite în cartierul Barboşi, pe promontoriul Tirighina. Aici au fost identificate urmele unei aşezãri dacice, fortificate (secolele 1 î.Hr.-1 d.Hr.) în care s-au gãsit vase greceşti din import şi un sanctuar asemãnãtor cu cel descoperit în M-ţii Orãştiei. Cuceritã de legiunile împãratului roman Traian, în primii ani ai secolului 2 d.Hr., cetatea a fost transformatã într-un avanpost militar roman (un castellum/fortificaţie de proporţii mai mici/ de circa 4 000 mp, construit mai întâi din pãmânt, iar apoi întãrit cu ziduri şi turnuri de apãrare din piatrã) şi în staţiune a flotei dunãrene. Fiind neîncãpãtor, romanii au construit, în anul 171 d.Hr., lângã castellum, un castru de piatrã, cu scopul de a apãra graniţa de Nord a limesului danubian, în care au staţionat mai multe detaşamente ale legiunilor romane (Legio V Macedonica, Cohors II Mattiacorum, Legio I Italica ş.a.). Cu o scurtã întrerupere (cauzatã de invazia carpilor din anul 238 d.Hr.), fortificaţia romanã a fost menţinutã de Imperiul Roman (apoi de Imperiul Romano-Bizantin) pânã în secolul 6 d.Hr. În perimetrul acestei fortificaţii a fost descoperit un tezaur monetar alcãtuit din 12 monede de argint, emise în perioada 613-685. Prima menţiune documentarã a localitãţii dateazã din anul 1134, iar apoi apare consemnatã într-un act din 1445 emis de domnul Ştefan II. În Evul Mediu, Galaţiul a avut un rol important în comerţul Moldovei cu alte regiuni, importanţa sa sporind dupã anul 1484 când porturile moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albã au fost cucerite de turci. Atestat documentar ca oraş la sfârşitul secolului 15, Galaţiul apare consemnat ca atare la mijlocul secolului 16 pe o hartã a Moldovei întocmitã de Georg von Reicherstorffer, secretar regal, consilier (din 1526) şi emisar (în 1527 şi 1535) al lui Ferdinand I de Habsburg la curtea domnului Petru Rareş. În 1542, oraşul Galaţi a fost inclus în raiaua Brãilei ocupatã de turci în 1540 şi stãpânitã pânã în 1829. În 1613, germanul Johannes Wilden şi, în 1681, italianul Giovanni Battista de Bruyo menţioneazã oraşul Galaţi ca pe un important centru comercial, pescãresc şi portuar. Oraşul a fost jefuit de tãtari în 1651 şi de turci în 1711. Începând cu secolul 18, Galaţiul a devenit cea mai mare piaţã de comerţ la Dunãrea de Jos şi cel mai important port pentru exportul lemnului, cerealelor, mierii ş.a., lucru confirmat şi de Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descriptio Moldaviae în care aminteşte cã “…este târgul cel mai vestit al întregii Dunãri”. În aceastã perioadã, marile puteri europene şi-au deschis la Galaţi viceconsulate (Rusia în 1784, Austria în 1794, Anglia şi Franţa în 1804, Prusia în 1838) pentru a întreţine un comerţ regulat cu Ţãrile Române. În perioada 8 aprilie 1870-22 decembrie 1882, portul Galaţi a fost antreprenorul general al cerealelor exportate de Moldova pe Dunãre şi Marea Neagrã în Anglia, Franţa şi Italia. Este remarcabil faptul cã în 1838, din totalul de 8,55 milioane de franci, cât a însemnat comerţul exterior al Moldovei, 5,95 milioane de franci s-au realizat prin intermediul portului Galaţi. Dupã Pacea de la Adrianopol (1829) şi transformarea sa în porto-franco (1837-22 decembrie 1882), oraşul Galaţi a înregistrat o dezvoltare comercialã şi economicã mult mai mare, devenind, în 1841, al doilea oraş al Moldovei (ca importanţã), dupã Iaşi. În perioada 1856-1945, Galaţi a fost sediul Comisiei Europene a Dunãrii. Oraşul a fost devastat de douã incendii (1769 şi 1821) şi a suferit mari pagube în anii ocupaţiei bulgaro-austro-germane (1916-1918) şi a celei germane (în 1944). Declarat municipiu la 17 februarie 1968 şi din nou porto-franco la 25 aprilie 1994 (zona liberã a portului Galaţi, extinsã pe 137 ha, cu facilitãţi fiscale, se aflã amplasatã în Sud Estul oraşului, pe malul Dunãrii).

Monumente

Biserica fortificatã, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” sau “Precista”, construitã în anii 1645-1647, în timpul domniei lui Vasile Lupu, are faţadele decorate cu douã registre de arcuri şi ciubuce. Biserica a fost incendiatã de turci în 1711, distrusã parţial în timpul rãzboaielor ruso-turce din perioadele 1735-1739 şi 1769-1774, refãcutã de fiecare datã. Biserica a fost reparatã în 1829 şi 1869 şi restauratã în anii 1953-1957, când a fost transformatã în muzeu. În perioada 1991-1994, biserica a fost restauratã şi redatã cultului ortodox; biserica “Sfântul Gheorghe” (1664-1665); biserica “Mavromol”, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fostei mãnãstiri Mavromol, ctitorie din 1669 a lui Gheorghe Duca (reconstruitã în 1700-1702 de fiul sãu Constantin Duca). Picturile murale interioare originare au fost refãcute în 1973-1975 de Gheorghe Rãducanu. Biserica pãstreazã o icoanã cu chipul Maicii Domnului, datând din secolul 17, care este fãcãtoare de minuni. Pe lângã aceastã bisericã a fost înfiinţatã în 1765 o şcoalã cu limba de predare greacã, iar în 1803 o şcoalã cu limba de predare românã; biserica “Vovidenia” (sau “Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”) este ctitoria din 1790 a lui Ioan Cârjã, distrusã de un incendiu în 1821 şi refãcutã în anii 1851-1865, declaratã monument istoric şi de arhitecturã; bisericile cu hramurile “Sfinţii Voievozi” (1801-1805, refãcutã în 1856), “Sfântul Spiridon” (1815-1817, refãcutã în 1828), Sfântul  Dumitru” – ctitorie din 1649 a domnului Vasile Lupu; catedrala ortodoxã cu hramul “Sfântul Nicolae” construitã în anii 1906-1917 dupã planurile arhitecţilor Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş, în prezent este biserica episcopalã a Episcopiei Dunãrea de Jos; clãdirea Palatului Prefecturii, construitã în stil tradiţional românesc, în anii 1901-1906, dupã planurile arhitectului Ion Mincu, cu sculpturi realizate de Fr. Storck; clãdirea Palatului de Justiţie (azi sediul Rectoratului Universitãţii) a fost construitã în perioada1921-1923 dupã planurile arhitectului Grigore Cerchez, pe locul hanului Ventura; Palatul Navigaţiei construit la începutul secolului 20 dupã planurile lui Anghel Saligny; clãdirea Gãrii fluviale construitã în 1912 dupã planurile arhitectului Petre Antonescu; statuia lui Mihai Eminescu – operã a sculptorului Fr. Storck, dezvelitã în 1911; statuia lui Costache Negri, operã din 1912 a sculptorului Ion Iordãnescu ş.a.