Comune (C)

Satele care intră în componenţa fiecărei comune sunt incluse, în ordine alfabetică, în tabelul „Localităţile componente” al fiecărui judeţ, în dreptul comunei de care aparţin.

CACICA, comună în judeţul Suceava, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de contact a Podişului Sucevei cu Obcina Mare, pe cursul superior al râului Soloneţ; 4 368 loc. (1 ian. 2019): 2 197 de sex masc. şi 2 171 fem. Reşedinţa comunei este satul Pârteştii de Sus, atestat documentar în aprilie 1415. Staţie de cale feratã. Exploatãri de sare (din 1791), de argilã şi de lemn. Fabricã de cherestea. Centru de olãrit. În satul Cacica se aflã biserica romano-catolicã „Adormirea Maicii Domnului” (36 m lungime, 17,50 m lăţime, 22 m înãlţime la interior şi 50 m înãlţimea turnului) construitã din cãrãmidã în anii 1903–1904 (sfinţitã la 16 octombrie 1904), în stil neogotic. Are orgã instalatã în 1937 şi restauratã în 1997–1998. În interiorul salinei, la 21 m adâncime, existã capela „Sfânta Varvara” sãpatã în masivul de sare în anul 1806; bisericã din lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi” (1779) şi clopotniţã (1861), în satul Pârteştii de Sus.

CALAFINDEŞTI, comunã în judeţul Suceava, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Nord a Podişului Sucevei, în zona de izvor a pârâului Hãtnuţa; 2 955 loc. (1 ian. 2019): 1 475 de sex masc. şi 1 480 fem. În satul Calafindeşti, atestat documentar la 15 martie 1490, se aflã conacul „Bucevski” (1925), azi sediul Primãriei. Fânaţe naturale puse sub ocrotire (17,3 ha). Până la 8 mai 2003, comuna Calafindeşti a avut în componenţă satele Călineşti şi Şerbăuţi, care la acea dată s-au desprins din comuna Calafindeşti şi au format comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

CALOPĂR, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Desnãţuiului cu Piemontul Bãlãciţei; 3 850 loc. (1 ian. 2019): 1 960 de sex masc. şi 1 890 fem. Bisericile cu hramurile „Sfântul Ilie” (1803, refãcutã în 1895) şi „Adormirea Maicii Domnului” (1845, refãcutã în 1938), în satele Calopãr şi Belcinu.

CALVINI, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 5 sate, situatã la poalele Dealului Cornăţel, pe râul Bâsca Chiojdului; 4 650 loc. (1 ian. 2019): 2 402 de sex masc. şi 2 248 fem. Fabrici de var şi de vase din aluminiu. Centru pomicol (meri, peri, pruni, nuci) şi de olãrit. Satul Calvini este atestat documentar, prima oarã, în 1587. În satul Bâscenii de Jos se aflã biserica „Sfântul Nicolae”, ziditã în 1775 din iniţiativa vãtafului de plai Tudor Sãseanu, cu picturi murale interioare din 1797, caracterizate prin bogãţia elementelor decorative şi prin interpretarea în spirit popular a temelor iconografice.

CAMĂR, comunã în judeţul Sălaj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona Dealurilor Crasnei; 1 651 loc. (1 ian. 2019): 801 de sex masc. şi 850 fem. Producţie de mãturi, de plãpumi şi de cârlige din lemn pentru rufe. În satul Camăr, menţionat documentar, prima oarã, în 1349, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (secolul 18).

CAPU CÂMPULUI, comunã în judeţul Suceava, formată dintr-un sat, situatã pe dreapta vãii râului Moldova, la poalele Dealului Runcu şi ale masivului Stânişoara; 2 525 loc. (1 ian. 2019): 1 260 de sex masc. şi 1 265 fem. Exploatãri de balast. Satul Capu Câmpului este atestat documentar în 1514. Arbore multisecular de tisã (Taxus bacatta), cu o vechime de circa 400 de ani, declarat monument al naturii. Comuna Capu Câmpului a fost înfiinţată la 27 noiembrie 2003 prin desprinderea satului Capu Câmpului din comuna Valea Moldovei, judeţul Suceava.

CARASTELEC, comunã în judeţul Sălaj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona Dealurilor Crasnei; 1 059 loc. (1 ian. 2019): 503 de sex masc. şi 556 fem. Satul Carastelec este menţionat documentar, prima oarã, în 1241. Producţie de încãlţãminte. Podgorie specializată în vinuri spumante. Cramă; pomicultură. Lac piscicol. Fond cinegetic.

CARAŞOVA, comunã în judeţul Caraş-Severin, alcãtuitã din 3 sate, situatã în mica depresiune omonimã de la poalele M-ţilor Anina şi Dognecea, pe cursul superior al râului Caraş, la ieşirea acestuia din chei; 2 916 loc. (1 ian. 2019): 1 423 de sex masc. şi 1 493 fem. Produse din rãchitã împletitã. Pomiculturã (meri, peri, pruni). Satul Caraşova este menţionat documentar, prima oarã, în 1333. Ruinele unei cetãţi din secolele 13–14. Bisericã romano-catolicã (1726, cu transformãri din 1822). Rezervaţia naturalã de tip mixt Cheile Caraşului (→ Cheile Caraşului).

CARAULA, comunã în judeţul Dolj, formată dintr-un sat, situatã în zona de contact a Câmpiei Desnãţuiului cu Piemontul Bãlãciţei, pe râul Baboia; 2 477 loc. (1 ian. 2019): 1 263 de sex masc. şi 1 214 fem. Viticulturã. Legumiculturã. Biserica „Sfântul Nicolae” (ante 1845, refãcutã în 1886–1892).

CARCALIU, comunã în judeţul Tulcea, formată dintr-un sat, situatã pe dreapta braţului Măcin (sau Dunărea Veche); 2 881 loc. (1 ian. 2019): 1 387 de sex masc. şi 1 494 fem. Pescuit. Pe teritoriul comunei Carcaliu au fost descoperite vestigii neolitice, datând din mileniul 4 î.Hr.

C. A. ROSETTI, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Buzău-Călmăţui; 3 476 loc. (1 ian. 2019): 1 734 de sex masc. şi 1 742 fem. Haltã de cale feratã. Comuna C. A. Rosetti a luat fiinţã în anul 1883. Preparate din lapte (brânzeturi). Creşterea bovinelor.

C. A. ROSETTI, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 5 sate, situatã în partea de Nord Est a Deltei Dunării, pe grindul Letea; 782 loc. (1 ian. 2019): 422 de sex masc. şi 360 fem. Cherhana (în satul Periprava). Moarã de vânt. Agroturism.

CARPEN, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Sud a Piemontului Bãlãciţei, pe cursul superior al râului Terpeziţa; 2 187 loc. (1 ian. 2019): 1 067 de sex masc. şi 1 120 fem. Pomiculturã (meri, pruni, caişi). Bisericile cu acelaşi hram – „Sfântul Ioan Botezãtorul”, în satele Carpen (1832) şi Gebleşti (ante 1840, refãcutã în 1877) şi biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1868), în satul Cleanov.

CASIMCEA, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 7 sate, situatã în podişul omonim, pe cursul superior al râului Casimcea; 2 909 loc. (1 ian. 2019): 1 494 de sex masc. şi 1 415 fem. Exploatãri de şisturi verzi. Pe teritoriul comunei Casimcea au fost descoperite un mormânt tumular (cultura materială Cernavodă I), datând de la sfârşitul Neoliticului, în care s-au gãsit topoare din silex, ceramicã rudimentarã, şi vestigiile unei aşezãri rurale din secolul 2 d.Hr. Pânã în anii ’90 ai secolului 20, comuna Casimcea a avut în componenţã satul Stânca, sat care în acei ani s-a autodesfiinţat prin depopulare, existând fizic, dar fără locuitori. În satul Casimcea, atestat documentar, prima oarã, în anul 1790, cu numele Kusimaga, pe o hartã austriacã, şi apoi, în a doua jumãtate a secolului 19, cu denumirea Kqasimilcha, s-a nãscut sculptorul Ion Jalea (1887–1983), iar în satul Corugea, menţionat documentar în anul 1573, într-un document otoman,cu numele Koruca-Kasim, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în perioada 1899-1905.

CASTELU, comunã în judeţul Constanţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Podişul Carasu, pe stânga canalului Dunăre–Marea Neagră; 5 557 loc. (1 ian. 2019): 2 809 de sex masc. şi 2 748 fem. Haltã de cale feratã. Fermã de creştere a porcinelor. Pomiculturã (piersici, caişi, meri, pruni). Apiculturã. Vestigii paleolitice, din Epoca bronzului (cazan scitic din bronz, datând din secolul 5 î.Hr.) şi din epocile romanã şi feudalã (secolele 9–10). Satul Castelu apare consemnat documentar înainte de anul 1850, cu numele Barlac (sau Borlac). În 1853, în acest sat s-au stabilit 30 de familii de tãtari venite din peninsula Crimeea, iar dupã anul 1885 au venit mai multe familii de români, în majoritate din Muntenia. În satul Castelu se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1916) şi o moschee (1916). Până la 7 aprilie 2004, comuna Castelu a avut în componenţă satul Cuza Vodă, care la acea dată a devenit comună de sine stătătoare.

CASTRANOVA, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Romanaţi; 3 154 loc. (1 ian. 2019): 1 612 de sex masc. şi 1 542 fem. Complex avicol. Centru viticol şi pomicol. Morãrit şi panificaţie. Muzeu etnografic (în satul Castranova). Bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Dumitru” (construitã în 1713 şi refãcutã în 1870) şi „Sfântul Nicolae” (1858–1866), în satul Castranova; biserica „Adormirea Maicii Domnului” (secolul 19), în satul Puţuri.

CAŞIN, comunã în judeţul Bacău, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Sud a Depresiunii Tazlãu-Caşin, la confluenţa râului Curiţa cu râul Caşin; 4 013 loc. (1 ian. 2019): 1 968 de sex masc. şi 2 045 fem. Centru de dulgherit; moarã de apã. În aceastã zonã, în timpul Primului Rãzboi Mondial s-au dat lupte grele între armatele române şi cele germane. Bisericã din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (c. 1740, refãcutã în 1933), în satul Curiţa; biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1776, reparatã în 1797 de Ioan Popovici), declarată monument istoric, şi biserica din lemn „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1796, pictatã în 1852 de Gheorghe Grama), în satul Caşin.

CATALINA, comunã în judeţul Covasna, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Depresiunea Târgu Secuiesc, pe Râu Negru; 3 361 loc. (1 ian. 2019): 1 689 de sex masc. şi 1 672 fem. Haltã de cale feratã. Nod rutier. În satul Catalina, menţionat documentar în anul 1334, există o fabrică de îmbuteliere a apei minerale (din anul 2010). În satul Hãtuica se aflã o bisericã romano-catolicã (secolele 16–19), în satul Imeni existã conacul „Cserey” (secolul 18), iar în satele Mărcuşa şi Mărtineni existã câte o bisericã reformatã din secolul 17 şi, respectiv, secolele 15–18 (cu incintã fortificatã şi turn-clopotniţã din anul 1778).

CATANE, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Desnãţui; 2 023 loc. (1 ian. 2019): 996 de sex masc. şi 1 027 fem. Legumiculturã; apiculturã. În satul Catane se aflã biserica „Sfântul Nicolae” construitã în anii 1842–1843 prin osârdia serdarului Nicolae Iota; biserica a fost reparatã şi restauratã în perioada 1884–1905. Comuna Catane a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Catane şi Catanele Noi din comuna Negoi, jud. Dolj.

CAŢA, comunã în judeţul Braşov, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Depresiunea Homoroadelor, pe râul Homorodu Mare; 2 732 loc. (1 ian. 2019): 1 391 de sex masc. şi 1 341 fem. Haltã de cale feratã. Fermã de creştere a ovinelor. În satul Beia se aflã o bisericã din secolul 14 (în prezent aparţine cultului evanghelic), fortificatã în anii 1493, 1504–1506 (ziduri de incintã cu trei turnuri de apãrare; în prezent parţial demantelatã), cu un valoros altar poliptic (cu legenda Sfintei Ursula), executat de Johannes Stoss în 1513, iar în satul Paloş existã un punct muzeal sãtesc cu colecţii de arheologie şi documente privind istoria localã şi de etnografie (ceramicã şi port popular, ţesãturi etc.). În satul Caţa, menţionat documentar, prima oarã, în 1299, existã o cetate ţãrãneascã, datând din secolul 13, cu bisericã de incintă din secolul 16 (azi biserică evanghelică), o bisericã ortodoxã cu hramul „Sfânta Treime” (secolul 19) şi numeroase case vechi din secolul 19 (casele „Lienert Mihai” – 1808, „Thomas Günther” – 1833, „Hunes” – 1824, „Mathie Gheorghe” –1872–1873); în satul Ioneşti se aflã o bisericã fortificată, datând din secolul 14 (azi biserică unitariană), iar în satul Drãuşeni existã o cetate ţãrãneascã cu bisericã de incintã (secolul 13), cu fresce originare. În satul Caţa se aflã casele memoriale ale istoricului Ion Ursu (1875–1925) şi profesorului Ion Popescu (1832–1892).

CAVADINEŞTI, comunã în judeţul Galaţi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Est a Podişului Covurlui, pe râul Horincea; 2 934 loc. (1 ian. 2019): 1 509 de sex masc. şi 1 425 fem. Viticulturã. Morãrit. În satul Cavadineşti, atestat documentar, prima oarã, la 19 septembrie 1436, se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1848). Satul Comãneşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 27 martie 1546, satul Gãneşti la 12 iunie 1613, iar satul Vãdeni la 20 aprilie 1515.

CAZASU, comunã în judeţul Brăila, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Brãilei; 3 605 loc. (1 ian. 2019): 1 826 de sex masc. şi 1 779 fem. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Comuna Cazasu a fost înfiinţatã la 3 octombrie 2003 prin desprinderea satului Cazasu din comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Brăila.

CĂBEŞTI, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 5 sate, situatã în partea de Nord a Depresiunii Beiuş, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Pãdurea Craiului, pe Valea Roşie; 1 821 loc. (1 ian. 2019): 913 de sex masc. şi 908 fem. Prelucrarea lemnului; fabrică de var; confecţii textile. Satul Cãbeşti este menţionat documentar, prima oarã, în 1552. Pe teritoriul comunei Căbeşti se aflã peştera Meziad (→). Mori de apã (în satul Căbeşti). Bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Nicolae” (1799, cu modificãri din secolul 19) şi „Adormirea Maicii Domnului”, în satele Gurbeşti şi Goila.

CĂIANU, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Fizeşului, pe râul Suatu; 2 370 loc. (1 ian. 2019): 1 223 de sex masc. şi 1 147 fem. Producţie de bãuturi alcoolice. În arealul comunei Căianu au fost descoperite urmele unei aşezãri rurale romane, în care s-au gãsit ţigle, ceramicã şi un altar dedicat lui Asklepios. Satul Căianu este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1326. Bisericã reformatã (secolul 17), în satul Vaida-Cămăraş şi biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1750), în satul Căianu.

CĂIANU MIC, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Dealurilor Nãsãudului, pe râul Ilişua; 4 259 loc. (1 ian. 2019): 2 181 de sex masc. şi 2 078 fem. Pomiculturã. Satul Căianu Mic este menţionat documentar, prima oarã, în 1456. În satul Dobric, atestat documentar în 1456, se află castelul „Mikes Mihály” (secolul 18), incendiat în octombrie 1848 de ţăranii revoltaţi şi refăcut în anii 1900-1902 de baronul Bornemisza. Naţionalizat în 1948 a fost, pe rând, sediul mai multor instituţii (şcoală, bibliotecă, dispensar, maternitate ş.a.). Tot în satul Dobric există o mănăstire de maici, întemeiată la 26 noiembrie 1992 ca schit (mănăstire din anul 2000), cu o biserică din lemn având hramul „Sfântul Evanghelist Luca”, construită de meşteri maramureşeni în 30 de zile şi sfinţită la 28 octombrie 2001; paraclisul cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a fost amenajat într-un conac din secolul 18 şi sfinţit la 10 octombrie 1993. În arealul sãu se aflã lacul Cetãţele (Tãul Cãianului), ocrotit de lege. Pânã la 28 aprilie 2004, comuna Căianu Mic a avut în componenţã satele Dobricel şi Dumbrăviţa, care au fost transferate în comuna Spermezeu, judeţul Bistriţa-Năsăud.

CĂIUŢI, comunã în judeţul Bacău, alcãtuitã din 9 sate, situatã la poalele de Nord Est ale Dealului Ouşoru (753 m altitudine), la confluenţa râului Cãiuţi cu râul Trotuş; 5 377 loc. (1 ian. 2019): 2 740 de sex masc. şi 2 637 fem. Staţie de cale feratã. Producţie de cherestea. În satul Cãiuţi se aflã conacul „Rosetti” (1846, reparat în anii 1940 şi 1963, distrus parţial de un incendiu în anul 1990 şi refãcut ulterior) în care au avut loc numeroase întruniri ale fruntaşilor unionişti de la 1859, iar în satul Pralea existã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1755, distrusã în 1774, refãcutã în 1810 şi restauratã în 1982).

CĂLĂRAŞI, comunã în judeţul Botoşani, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Jijiei Superioare; 3 479 loc. (1 ian. 2019): 1 782 de sex masc. şi 1 697 fem. Mori de grâu şi de porumb; presă de ulei comestibil. Centru viticol. Pãdurea (76,5 ha) de pe Dealul Ciornohal este alcãtuitã din stejar, carpen, arţar şi jugastru. În poienile pãdurii şi în subarboret se întâlnesc o serie de elemente xero-termofile ca: scumpia, migdalul pitic (Prunus tenella), cireşul de stepã (Prunus fruticosa), nãgara (Stipa capillata), ruscuţa de primãvarã (Adonis vernalis). Declaratã rezervaţie naturalã.

CĂLĂRAŞI, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Vest a Podişului Transilvaniei, pe râul Grindu; 2 377 loc. (1 ian. 2019): 1 204 de sex masc. şi 1 173 fem. Staţie de cale feratã. În satul Călăraşi, atestat documentar în anul 1291, se aflã o bisericã reformatã calvinã, datând din secolul 16.

CĂLĂRAŞI, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Romanaţi; 5 648 loc. (1 ian. 2019): 2 735 de sex masc. şi 2 913 fem. Creşterea bovinelor. Viticulturã. În satul Cãlãraşi se aflã biserica ortodoxã cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Nicolae” (ziditã în 1820 prin strãdania lui Hagi Ianuş şi zugrãvitã în 1833 de cãtre Panait, preotul Stan şi alţii). În satul Sãrata a fost construitã (1993–1996) o bisericã de mari dimensiuni (25 m lungime, 8 m lãţime, 25 m înãlţime).

CĂLĂŢELE, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 5 sate, situatã la poalele de Nord Est ale Măgurii Călăţele, pe cursul superior al râului Călata; 2 448 loc. (1 ian. 2019): 1 223 de sex masc. şi 1 225 fem. Staţie finalã de cale feratã. Exploatãri de turbã. Producţie de cherestea. Centru de dogãrit şi de confecţionare a uneltelor din lemn. Moarã de vânt. În arealul satului Călata au fost descoperite urmele unei aşezãri neolitice (bordeie cu acoperiş lipit, ceramicã, o figurinã din teracotã etc.). Satul Cãlãţele este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1408. În satul Dealu Negru se află o biserică din lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi” (1764), adusã din satul Finciu; bisericã fortificatã (secolele 12–15), cu tavan casetat, pictat în 1778, în satul Vãleni.

CĂLDĂRARU, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Găvanu-Burdea, pe stânga vãii Burdea; 2 248 loc. (1 ian. 2019): 1 083 de sex masc. şi 1 165 fem. Staţie de cale feratã. (în satul Burdea), inauguratã la 1 ianuarie 1897. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Satul Burdea apare menţionat documentar, prima oară, la 11 iunie 1565.

CĂLINEŞTI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 12 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Cândeşti cu Câmpia Piteştiului, pe stânga vãii râului Argeş; 11 158 loc. (1 ian. 2019): 5 539 de sex masc. şi 5 619 fem. Staţie de cale feratã. Balastierã. Produse din rãchitã împletitã. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ, legume etc. Pomiculturã (meri, pruni). Viticulturã. Reşedinţa comunei Călineşti este satul Vrãneşti. Bisericile cu hramurile „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” a fostului schit Radu Negru (1787, cu picturi originare), „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” a fostei mănãstiri Râncãciov (1498, refãcutã în anii 1647–1648, rezidită în anii 1846–1853, restaurată în anii 1941–1944 şi reparatã dupã anul 1998), cea cu dublu hram – „Sfântul Dumitru” şi „Sfântul Gheorghe” (1733), „Sfinţii Voievozi” (1848), în satele Radu Negru, Râncãciov, Vãleni-Podgoria şi Cãlineşti; bisericile din lemn cu hramurile duble „Sfântul Gheorghe” şi „Sfântul Dumitru”-Drãghiceşti (secolul 18) şi „Sfântul Apostol Toma” şi „Sfinţii Voievozi” (1758–1759), în satele Călineşti şi Cârstieni.

CĂLINEŞTI, comunã în judeţul Maramureş, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Depresiunea Maramureş, pe râul Coşeu: 3 120 loc. (1 ian. 2019): 1 555 de sex masc. şi 1 565 fem. Prelucrarea lemnului. Pomiculturã. Creşterea ovinelor. Prelucrarea artizanalã a lânii. În satul Cãlineşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1387, se aflã douã biserici din lemn: una cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, datând dinainte de anul 1663, cu decor realizat din crestãturi în lemn şi cu picturi interioare executate, în 1754, de Alexandru Ponehalschi şi alta cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1758), cu picturi interioare din 1778 executate de Nicolae Cepschin, în stil popular. În satul Corneşti existã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1800). Pãdurea „Secãtura” (534 ha) cu bogat fond cinegetic.

CĂLINEŞTI, comunã în judeţul Teleorman, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Gãvanu-Burdea; 2 943 loc. (1 ian. 2019): 1 483 de sex masc. şi 1 460 fem. Producţie de mobilă. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ, floarea-soarelui etc. Creşterea bovinelor. În satul Cãlineşti se aflã un conac de la sfârşitul secolului 19, azi sediul unui dispensar.

CĂLINEŞTI-OAŞ, comună în judeţul Satu Mare, alcãtuitã din 4 sate, situată în partea de Vest a Depresiunii Oaş, la poalele M-ţilor Oaş, pe râul Tur; 5 107 loc. (1 ian. 2019): 2 605 de sex masc. şi 2 502 fem. Până la 17 februarie 1968 s-a numit Călineşti. Morărit şi panificaţie. Vestigii  neolitice  (topor  din  piatră şlefuită) şi din Epocile bronzului şi fierului. Satul Călineşti-Oaş este menţionat documentar, prima oară, în anul 1490. În arealul comunei Călineşti-Oaş, pe cursul mijlociu al râului Tur, s-a realizat lacul de acumulare Călineşti (364 ha; volum: 7,4 mil. m³), pe malurile căruia există amenajări pentru odihnă şi agrement.

CĂLMĂŢUIU, comunã în judeţul Teleorman, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Boian, pe râul Călmăţui; 1 769 loc. (1 ian. 2019): 847 de sex masc. şi 922 fem. Viticulturã; legumiculturã. Culturi de cereale şi plante tehnice. Pânã la 1 ianuarie 1965 comuna şi satul Călmăţuiu s-au numit Băseşti. În satul Caravaneţi se aflã ruinele schitului Caravaneţi (secolul 17) şi conacul lui Gheorghe Niculescu (1900).

CĂLMĂŢUIU DE SUS, comunã în judeţul Teleorman, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Boian, pe râul Călmăţui; 2 051 loc. (1 ian. 2019): 1 047 de sex masc. şi 1 004 fem. Viticulturã. Culturi de cereale şi plante tehnice. Pânã la 1 ianuarie 1965, satul şi comuna Cãlmãţuiu de Sus s-au numit Cârligaţi, iar între 1 ianuarie 1965 şi 17 februarie 1968 s-au numit Călmăţuiul. Biserica „Sfinţii Voievozi” (1835), în satul Călmăţuiu de Sus.

CĂLUGĂRENI, comunã în judeţul Giurgiu, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Găvanu-Burdea, la confluenţa râului Câlniştea cu râul Neajlov; 5 461 loc. (1 ian. 2019): 2 743 de sex masc. şi 2 718 fem. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ, floarea-soarelui, legume etc. Viticulturã. Pod de beton peste râul Neajlov care pãstreazã pe parapeţi patru medalioane cu chipul lui Mihai Viteazul, realizate de sculptorul Constantin Baraschi. În arealul comunei Călugăreni, la 13 august 1595, oastea Ţãrii Româneşti, comandatã de Mihai Viteazul, a repurtat o strãlucitã victorie asupra oastei otomane comandatã de marele vizir Sinan Paşa, cu toate cã aceasta din urmã beneficia de superioritate numericã. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Călugăreni a fãcut parte din judeţul Ilfov. În satul Călugăreni se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1886), conacul „Varthiadi” (secolul 19) şi un monument (o cruce înaltã din piatrã). Monumentul, închinat strãlucitei victorii obţinute de voievodul Mihai Viteazul, a fost ridicat, mai întâi, în anul 1683 de cãtre Şerban Cantacuzino, iar în anul 1913, sculptorul Oscar Späthe a realizat un nou monument, care a fost distrus de cutremurul din 4 martie 1977. În locul monumentului distrus de cutremur a fost ridicat unul nou (în 1993), copie fidelã a celui iniţial. Fragmentele monumentului vechi sunt expuse în muzeul local din Călugăreni. Tot în acest loc, alãturi de crucea-monument, a fost amplasatã statuia voievodului Mihai Viteazul – operã a sculptorului Anton Panaghia, dezvelitã la 13 august 1995, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la vestita bãtãlie câştigatã de domnul Ţãrii Româneşti. În satul Hulubeşti se aflã bisericile cu hramurile „Sfântul Gheorghe” (secolul 19) şi „Sfinţii Voievozi” (1840–1842). În arealul comunei Călugăreni, pe malul drept al râului Neajlov, se aflã pãdurea Fântânele (152,5 ha) alcãtuitã predominant din tei (Tilia tomentosa), în amestec cu gârniţã (Quercus frainetto), cer (Quercus cerris) ş.a., care este parte componentã a rezervaţiei Comana (→ Comana).

CĂLUGĂRENI, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Subcarpaţii Teleajenului; 1 164 loc. (1 ian. 2019): 601 de sex masc. şi 563 fem. Prelucrarea rãchitei (coşuri, mese, scaune, şezlonguri). Pomiculturã; viticulturã. Biserica „Buna Vestire” (1748), în satul Valea Scheilor.

CĂLUI, comunã în judeţul Olt, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Romanaţi, pe dreapta râului Olteţ; 1 478 loc. (1 ian. 2019): 747 de sex masc. şi 731 fem. Produse împletite din papurã şi rãchitã. În satul Cãlui se aflã mănãstirea cu acelaşi nume (de cãlugãri) întemeiatã în anii 1516–1521, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, de cãtre banul Vlad şi fraţii sãi, Dumitru şi Balica. Biserica „Sfântul Nicolae” a mănăstirii Călui a fost refãcută de boierii Craioveşti, terminatã definitiv şi înfrumuseţatã între 20 aprilie şi 8 iunie 1588 de fraţii Buzeşti (atunci au fost construite şi chiliile). Biserica „Sfântul Nicolae”, de dimensiuni mici (15 m lungime şi 6 m lãţime), este un monument reprezentativ al arhitecturii bisericeşti din Muntenia secolului 16, care se impune prin proporţiile grandioase ale unicei turle şi prin bogata decoraţie a faţadelor (parament de cãrãmidã şi tencuialã, cu un puternic brâu median, având registrul inferior care îi înfãţişeazã pe fraţii Radu, Preda şi Stroe Buzescu şi un alt tablou votiv cu domnii Mihai Viteazul şi Petru Cercel. În pronaos se aflã mormântul lui Preda Buzescu (mort în 1608), mare ban al Craiovei, şi Radu Buzescu (decedat în 1610), mare clucer. Masivul turn-clopotniţã dateazã din secolul 17 având la bazã o arcadã uriaşã în care este montatã poarta de intrare în incinta mănãstirii. Zidul de incintã, care înconjurã mănãstirea, este construit din cãrãmidã, fiind gros şi înalt de circa 3 m. Biserica a fost supusã unor renovãri şi restaurãri în anii 1650, 1828, 1834 şi 1932–1937 (→ şi mãnãstirea Cãlui, Capitolul Mãnãstiri, litera C). Comuna Cãlui a fost înfiinţatã la 7 mai 2004 prin desprinderea satelor Cãlui şi Gura Cãlui din comuna Oboga, judeţul Olt.

CĂMĂRAŞU, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Fizeşului, în zona de izvor a râului Fizeş; 2 726 loc. (1 ian. 2019): 1 400 de sex masc. şi 1 326 fem. Exploatãri de gaze naturale. Producţie de cãrãmidã. În satul Cãmãraşu, menţionat documentar, prima oarã, în 1325, se aflã o bisericã reformatã (1753) şi conacul „Kemény” (secolul 18), declarate monumente istorice.

CĂMĂRZANA, comunã în judeţul Satu Mare, formată dintr-un sat, situatã în partea de Nord Vest a Depresiunii Oaş, la poalele M-ţilor Oaş; 2 365 loc. (1 ian. 2019): 1 222 de sex masc. şi 1 143 fem. Exploatãri de cinabru (asociat cu galenã, blendã, piritã) şi de lignit. Producţie de ţuicã din prune. Pomiculturã (pruni, meri, peri). Prelucrarea artisticã a lemnului. Satul Cãmãrzana este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1387. Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1910–1912), reparatã în 1959 şi repictatã în 1990. Tei multisecular.

CĂMIN, comunã în judeţul Satu Mare, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Ierului, pe râul Crasna; 1 382 loc. (1 ian. 2019): 678 de sex masc. şi 704 fem. Satul Cămin este atestat documentar în anul 1335. Comuna Cămin a fost înfiinţatã la 3 octombrie 2002 prin desprinderea satului Cămin din comuna Căpleni, judeţul Satu Mare.

CĂNEŞTI, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Subcarpaţii Buzăului, pe râul Sărăţel, în mica Depresiune Chiliile-Căneşti, la poalele Dealurilor Dâlma şi Bocu; 721 loc. (1 ian. 2019): 358 de sex masc. şi 363 fem. Pomiculturã (meri, pruni, nuci). Comuna Căneşti a fost întemeiatã în anul 1884. Comuna Căneşti face parte din “Geoparcul Ţinutul Buzãului” (→ comuna Berca, judeţul Buzãu).

CĂPÂLNA, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Crişurilor cu Dealurile Vestice, pe râul Crişu Negru; 1 384 loc. (1 ian. 2019): 680 de sex masc. şi 704 fem. Haltã de cale feratã. Microhidrocentralã (în satul Ginta). Prelucrarea lemnului. În satul Cãpâlna, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1552, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1724, pictatã în 1883), inclusã pe lista patrimoniului mondial UNESCO în decembrie 1999; biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1769), în satul Sãldãbagiu Mic.

CĂPÂLNA, Fetele de la ~, celebrã echipã femininã de dansuri populare → comuna Jidvei, judeţul Alba.

CĂPÂLNIŢA, comunã în judeţul Harghita, formatã dintr-un sat, situatã la poalele vestice ale M-ţilor Harghita, pe cursul superior al râului Homorodu Mic; 2 149 loc. (1 ian. 2019): 1 094 de sex masc. şi 1 055 fem. Prelucrarea artisticã a lemnului. Creşterea bovinelor, ovinelor şi cabalinelor. Culturi de cartofi şi plante furajere. Satul Cãpâlniţa este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1567. Bisericã romano-catolicã (1791).

CĂPLENI, comunã în judeţul Satu Mare, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Ierului, pe râul Crasna; 3 198 loc. (1 ian. 2019): 1 541 de sex masc. şi 1 657 fem. Morãrit şi panificaţie. În satul Cãpleni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1300, se aflã biserica romano-catolicã „Sfântul Anton” (1711–1714). Pânã la 3 octombrie 2002, comuna Căpleni a avut în componenţã satul Cămin, care la acea datã a devenit comunã de sine stãtãtoare.

CĂPRENI, comunã în judeţul Gorj, alcãtuitã din 8 sate, situatã în zona Dealurilor Amaradiei, pe râul Amaradia; 2 033 loc. (1 ian. 2019): 1 011 de sex masc. şi 1 022 fem. Exploatãri de gaze naturale; prelucrarea lemnului; materiale de construcţii (bolţari). Morãrit şi panificaţie. Heleşteu. Fermã de creştere a bovinelor. Biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” (1829–1830), în satul Cornetu.

CĂPUŞU MARE, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 9 sate, situatã la poalele de Nord Est ale M-ţilor Gilãu, pe râul Cãpuş; 3 010 loc. (1 ian. 2019): 1 497 de sex masc. şi 1 513 fem. Exploatãri de minereu de fier (în satul Cãpuşu Mic). Bisericile din lemn cu hramurile „Sfânta Treime” (secolul 17, pictatã în 1801–1818 de Dimitrie Ispas din Gilãu), „Adormirea Maicii Domnului” (secolul 18, adusã în 1936 de la Mãnãşturul Românesc), „Sfântul Gheorghe” (secolul 18), „Pogorârea Duhului Sfânt” (1764, pictatã în 1802), „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã din bârne de stejar în 1730 şi pictatã la interior în 1808 de cãtre meşterii Dimitrie Ispas din Gilãu, Ştefan şi Ioan, şi „Sfinţii Trei Ierarhi” (secolul 17, pictatã în 1806), în satele Agârbiciu, Bãlceşti, Dângãu Mare, Dângãu Mic, Pãniceni şi Straja; în satul Cãpuşu Mare, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1282, se aflã o bisericã din secolul 13, cu unele modificãri din secolul 18; biserici reformate în satele Cãpuşu Mic (secolul 18, cu tavan casetat din 1743) şi Dumbrava (secolul 18, cu tavan casetat din 1752).

CĂRAND, comunã în judeţul Arad, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Nord a Depresiunii Zarand, la poalele M-ţilor Codru-Moma; 1 099 loc. (1 ian. 2019): 547 de sex masc. şi 552 fem. Carierã de piatrã. Pãdurea Sic (17,8 ha), declaratã rezervaţie naturalã. Satul Cărand este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1429.

CĂRBUNARI, comunã în judeţul Caraş-Severin, alcãtuitã din 2 sate, situatã la poalele de Nord Est ale M-ţilor Locva; 925 loc. (1 ian. 2019): 464 de sex masc. şi 461 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Zonã turisticã (Platoul carstic Cãrbunari). Satul Cãrbunari este menţionat documentar, prima oarã, în 1785.

CĂRBUNARI, sat în comuna Dumbrăviţa, judeţul Maramureş, atestat documentar în anul 1424, situat în Depresiunea Copalnic, la 230 m altitudine, la 11 km Sud Est de municipiul Baia Mare, declarat staţiune balneoclimatericã sezonierã, de interes local (→ capitolul Staţiuni climaterice si balneoclimaterice, litera C). Întreprindere particularã de prelucrare a marmurei.

CĂRBUNEŞTI, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Subcarpaţii de Curburã, pe cursul superior al râului Lopatna; 1 676 loc. (1 ian. 2019): 835 de sex masc. si 841 fem. Exploatãri de petrol. Centru pomicol. Apiculturã. Biserică (1725).

CĂRPINET, comunã în judeţul Bihor, alcãtuită din 4 sate, situatã în extremitatea de Sud Est a Depresiunii Beiuş, la poalele M-ţilor Bihor şi Codru-Moma, pe cursul superior al râului Crişu Negru; 1 766 loc. (1 ian. 2019): 861 de sex masc. şi 905 fem. Exploatări de calcare compacte. Producţie de var; prelucrarea lemnului; produse din nuiele. Centru de ceramică roşie şi albă (în satul Leheceni) şi de cojocărit. Creşterea ovinelor. În satul Călugări (numit Ponoarele în perioada 1 ianuarie 1965 – 20 mai 1996) se află un izvor carstic, cu apă intermitentă (apa izvorului izbucneşte la intervale de 15-30 de minute), numit izbuc, declarat monument al naturii, şi o mănăstire de călugări (→ mănăstirea Izbuc). Casa olarului (secolul 18), în satul Leheceni. Satul Cărpinet este menţionat documentar, prima oară, în anul 1588. În arealul comunei Cărpinet, la marginea satului Izbuc, se afla Peştera Câmpenească, declarată monument al naturii.

CĂRPINIŞ, comunã în judeţul Timiş, alcãtuitã din 2 sate, situată în Câmpia Timişului; 5 741 loc. (1 ian. 2019): 2 840 de sex masc. şi 2 901 fem. Staţie de cale feratã. Nod rutier. Exploatãri de argilã. Producţie de cărămidă şi ţiglă. Topitorie de cânepã. Morãrit. Complex avicol. Culturi de cereale şi plante tehnice. Satul Cărpiniş este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1387. Pânã la 7 mai 2004, comuna Cărpiniş a avut în componenţă satul Iecea Mare, care la acea dată a fost trecut în categoria comunelor.

CĂSCIOARELE, comunã în judeţul Călăraşi, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Burnasului; 1 703 loc. (1 ian. 2019): 827 de sex masc. şi 876 fem. Culturi de cereale şi plante tehnice; viticulturã. Între 17 februarie 1968 şi 23 iannuarie 1981 a fãcut parte din judeţul Ilfov. Pe teritoriul comunei Căscioarele au fost descoperite vestigii neolitice, aparţinând culturii materiale Gumelniţa (mileniul 2 î.Hr.), cu un inventar bogat (ceramicã cu decor geometric, figurine feminine cu decor geometric incizat, statuete zoomorfe etc.), din Epoca bronzului, din a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 4–3 î.Hr.) şi din secolul 6 (ceramicã finã, cenuşie, vase romane, fibule din bronz şi argint, catarame din fier, mãrgele din sticlã etc.). Douã  biserici cu acelaşi hram  „Sfântul Nicolae”, una din 1847 şi alta din 1855, în satul Căscioarele.

CĂŞEIU, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 10 sate, situatã la poalele sudice ale Dealului Chiuieşti (Dealurile Ciceului), în zona de confluenţã a râului Sãlãtruc cu râul Someş; 4 772 loc. (1 ian. 2019): 2 403 de sex masc. şi 2 369 fem. Haltã de cale feratã. Pomiculturã. Pe teritoriul comunei Cãşeiu au fost descoperite urmele unui mare castru roman (declarat monument istoric în anul 2004), construit iniţial din pãmânt (în anul 106 d.Hr.), apoi refãcut din piatrã (165 x 165 m) în vremea împãratului Hadrian (secolul 3 d.Hr.), cunoscut sub numele Samum, în care şi-a avut sediul garnizoana romanã cohors I Britannica milliaria civium Romanorum equitata, cu rol defensiv, la graniţa de Nord a Daciei. Aici s-au gãsit o inscripţie cu numele Iuliei Domna, o diplomã militarã din anul 120, o stelã funerarã a lui Iulius Crescens, fragmente de vase ceramice, cãrãmizi ş.a. În jurul castrului exista o aşezare civilã în stadiul de vicus (sat; aşezare ruralã). Satul Cãşeiu este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1261. În satul Coplean se aflã castelul „Haller” (1721–1771), aflat astãzi în ruinã, şi o bisericã romano-catolicã (1540); biserici din lemn cu hramurile „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (secolul 18) şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (secolul 18), în satele Gârbãu Dejului şi Leurda.

CĂTEASCA, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 7 sate, situatã în Câmpia Piteştiului, pe dreapta râului Argeş, pe autostrada Bucureşti–Piteşti; 3 636 loc. (1 ian. 2019): 1 844 de sex masc. şi 1 791 fem. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale, plante tehnice, legume etc. Producţie de ambarcaţiuni sportive şi de agrement, de articole de ambalaj din material plastic şi de articole de lenjerie de corp; distilerie de alcool; produse lactate şi de panificaţie. Satul Căteasca apare menţionat documentar la 26 septembrie 1594. Până în anul 1800, satul Gruiu s-a numit Cacaleţii de Rovine, între 1800 şi 1906 a purtat numele Cacaleţii de Jos, iar din 1906 denumirea actuală.

CĂTINA, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Subcarpaţii Buzãului, pe râul Bâsca Chiojdului, la poalele Dealului Cornãţelu; 2 411 loc. (1 ian. 2019): 1 220 de sex masc. şi 1 191 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului; fabricã de var; distilãrie de alcool (ţuicã din prune); împletituri din rãchitã. Moarã de apã (din anul 1900). Apiculturã. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci). Centru de confecţionare a instrumentelor muzicale populare şi de cioplituri în piatrã. Satul Cãtina apare atestat documentar, prima oarã, în anul 1528. Biserica din lemn cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (circa 1600), în satul Valea Cãtinei şi bisericã ortodoxã (secolul 20), în satul Cãtina. Casa „Popescu” (1896).

CĂTINA, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Fizeşului, pe cursul superior al râului Fizeş; 1 736 loc. (1 ian. 2019): 902 de sex masc. şi 834 fem. Pe râul Fizeş a fost creat lacul de acumulare Cãtina (82 ha), în scop piscicol. În satul Feldioara au fost descoperite vestigii neolitice (topoare din piatrã, ace din os, vase ceramice), din Epoca bronzului (vase ceramice), din perioada dacicã şi din cea romanã (monede din anii 117–138). În satul Cãtina, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1327, se aflã o bisericã romano-catolicã (1806), iar în satul Feldioara o bisericã din secolele 15–16.

CĂTUNELE, comunã în judeţul Gorj, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona Dealurilor Jiului, pe dreapta râului Motru; 2 686 loc. (1 ian. 2019): 1 382 de sex masc. şi 1 304 fem. Exploatãri de lignit (în satul Lupoaia). Pe teritoriul comunei Cãtunele au fost descoperite urmele unui castru roman şi ale unei aşezãri civile romane (secolele 2–3) în care s-au gãsit figurine din bronz şi o mânã a unei statui din bronz. În satul Lupoaia, atestat documentar în anul 1558, se aflã biserica „Sfântul Nicolae” (ante 1776), cu picturi murale interioare din 1816, în satul Cãtunele existã biserica „Naşterea Maicii Domnului” (1827, reparatã în 1901 şi 1938), iar în satele Dealu Viilor, Steic şi Valea Mânãstirii sunt bisericile din lemn cu hramurile „Sfinţii  Trei  Ierarhi”  (secolul  19), „Adormirea Maicii Domnului” (1893) şi cu dublu hram – „Sfântul Gheorghe” şi „Sfântul Dumitru” (1821).

CĂUAŞ, comunã în judeţul Satu Mare, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Ierului, pe râul Checheţ; 2 518 loc. (1 ian. 2019): 1 266 de sex masc. şi 1 252 fem. Prelucrarea lemnului. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale şi plante tehnice. Satul Cãuaş este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1215. Biserica ortodoxã cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1800), în satul Hotoan.

CĂZĂNEŞTI, comunã în judeţul Mehedinţi, alcãtuitã din 12 sate, situatã în Piemontul Coşuştei, pe râul Coşuştea; 2 051 loc. (1 ian. 2019): 1 050 de sex masc. şi 1 001 fem. Exploatãri de balast. Creşterea bovinelor. Bisericile de zid cu hramurile „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1813) şi „Naşterea Maicii Domnului” (1836), în satele Govodarva şi Poiana; bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Toma” (1740) şi „Naşterea Maicii Domnului” (1800, refãcutã în 1931), în satul Cãzãneşti, şi „Sfinţii Voievozi” (1750, refãcutã în 1890) şi „Sfântul Nicolae” (1764), în satele Ilovu şi Valea Coşuştei.

CÂINENI, comunã în judeţul Vâlcea, alcãtuitã din 6 sate, situatã în partea de Nord a Depresiunii Loviştea, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Fãgãraş şi cele de Sud Est ale M-ţilor Lotru, pe cursul mijlociu al râului Olt, în zona defileului Turnu Roşu–Cozia; 2 421 loc. (1 ian. 2019): 1 249 de sex masc. şi 1 172 fem. Reşedinţa comunei Câineni este satul Câinenii Mici. Staţie de cale feratã. Balastiere (în satele Robeşti şi Râu Vadului). Hidrocentralã pe râul Olt cu o putere instalatã de 26,9 MW. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pomiculturã (nuci, meri). Satul Câinenii Mici este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1415, cu numele  de Genune. În raza comunei Câineni se gãsesc multe case ţãrãneşti specifice zonei vâlcene, cu valoare arhitecturalã, şi biserici reprezentative pentru faza de rusticizare a artei brâncoveneşti târzii (sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18), bogatã în decoraţie sculptatã şi pictatã; biserica „Sfântul Nicolae” din satul Câinenii Mari, construitã în anii 1733–1769 de Nicola Petru, pãstreazã valoroase picturi murale în interior (din 1774) şi pe faţade (din 1846) şi este trecutã pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO; în satul Câinenii Mici se aflã bisericile „Sfântul Nicolae” (începutul secolului 19, cu refaceri din 1822–1828 şi pictatã în 1862) şi „Sfinţii Voievozi” (1807, cu picturi murale în interior din 1858); în satele Grebleşti şi Robeşti se aflã bisericile „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1793– 1797, pictatã în 1891) şi respectiv „Sfinţii Voievozi” (1798). Han turistic (în satul Râu Vadului).

CÂLNIC, comună în judeţul Alba, alcãtuitã din 2 sate, situată în Podişul Secaşelor, în zona de confluenţă a pârâului Câlnic cu râul Secaş; 1 900 loc. (1 ian. 2019): 945 de sex masc. şi 955 fem. Viticultură. Pe teritoriul comunei Câlnic au fost descoperite urmele unei aşezări neolitice în care s-au gãsit fragmente de vase ceramice, pictate (bicromatic şi tricromatic), cu motive geometrice, specifică culturii materiale Petreşti (mileniul 3 î.Hr.) şi ceramică de tip Coţofeni, datând din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului (2500–1800 î.Hr.). În satul Câlnic, menţionat documentar,  prima oară, în anul 1267, se află una dintre cele mai vechi cetăţi din Transilvania, construită în jurul anului 1200 şi menţionată documentar în anul 1267 ca aparţinând conţilor Kelling. Ea cuprinde o incintă de plan oval, dominată de un puternic donjon (turn) central, paralelipipedic, înalt de 20 m, compus din parter şi trei etaje pentru locuinţe, numit Turnul Siegfried, menţionat în documentele anilor 1270–1272, o capelă şi două turnuri de pază. În anul 1430, sasul Johann Geréb din Vingrad a vândut cetatea obştei săteşti, care a amenajat-o ulterior (secolele 15–16) ca cetate ţărănească, sistemul de apãrare fiind completat cu o centură exterioară de ziduri, întărită cu o barbacană şi un turn-bastion. În urma lucrărilor de restaurare (1961–1964), cetatea a fost declarată monument de arhitectură, iar în decembrie 1999 a fost inclusă pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO. Din anul 2003, în interiorul cetăţii funcţionează un centru cultural-ştiinţific internaţional. În apropiere de cetate se află fosta casă parohială zidită în secolul 16 şi extinsă în 1779. Până la 7 aprilie 2004, comuna Câlnic a avut în componenţă satul Cut, care la acea dată a devenit comună de sine stătătoare.

CÂLNIC, comunã în judeţul Gorj, alcãtuitã din 9 sate, situatã în partea de Sud Vest a Depresiunii Târgu Jiu – Cãrbuneşti, la poalele sudice ale Dealului Sporeşti, pe râul Tismana; 2 228 loc. (1 ian. 2019): 1 145 de sex masc. şi 1 083 fem. Produse textile (ţesãturi); centru de olãrit. Recoltarea şi prelucrarea fructelor de pãdure. În satul Pieptani se aflã o bisericã din lemn cu hramul „Sfântul Vasile” (1810 sau 1815, cu pridvor adãugat şi cu picturi interioare din 1881).

CÂMPANI, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 5 sate, situatã în partea de Sud Est a Depresiunii Beiuş, la poalele de Vest ale M-ţilor Bihor, pe râurile Crişu Bãiţa şi Sighiştel; 2 312 loc. (1 ian. 2019): 1 136 de sex masc. şi 1 176 fem. Satul Câmpani este menţionat documentar, prima oarã, în anul 1492. În satul Fânaţe se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1796, cu picturi din 1832 executate de Micula Mihail din Mociar). Rezervaţia naturală „Valea Sighiştelului” (412,6 ha).

CÂMPINEANCA, comunã în judeţul Vrancea, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Râmnicului cu Dealul Deleanu (Subcarpaţii Vrancei), pe râul Milcov; 4 202 loc. (1 ian. 2019): 2 035 de sex masc. şi 2 167 fem. Producţie de mobilã. Viticulturã. Pânã la 17 februarie 1968 satul şi comuna Câmpineanca s-au numit Floreşti. În satul Câmpineanca se aflã bisericile „Sfântul Nicolae” (1819), „Sfinţii Voievozi” (1835), „Sfântul Dumitru” (1843) şi conacul „Dimachi-Arghiropol” (secolele 17–18).

CÂMPULUNG LA TISA, comunã în judeţul Maramureş, formată dintr-un sat, situatã în partea de Nord Vest a Depresiunii Maramureş, pe stânga râului Tisa, la graniţa cu Ucraina; 2 509 loc. (1 ian. 2019): 1 274 de sex masc. şi 1 235 fem. Staţie de cale feratã. Exploatãri de balast. Fabrică de cherestea. Satul Câmpulung la Tisa apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1329. Bisericã reformatã (1793), cu turn din 1853.

CÂMPURI, comunã în judeţul Vrancea, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Subcarpaţii Vrancei, în Depresiunea Câmpuri-Rãcoasa, la poalele sudice ale Dealului Ouşoru, pe cursul superior al râului Şuşita; 3 728 loc. (1 ian. 2019): 1 838 de sex masc. şi 1 890 fem. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. În satul Gura Vãii se aflã casa memorialã „Moş Ion Roatã” (personaj popular din perioada Unirii Principatelor Române – 1859, unul dintre reprezentanţii ţãrãnimii în lupta pentru Unirea Principatelor), iar în satul Câmpuri există biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”-Tei (1663).

CÂNDEŞTI, comunã în judeţul Botoşani, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Dealurilor Ibãneşti, pe stânga vãii râului Siret; 2 074 loc. (1 ian. 2019): 1 013 de sex masc. şi 1 061 fem. Prelucrarea laptelui. Creşterea bovinelor. Bisericile din lemn, cu acelaşi hram – „Sfinţii Voievozi”, în satele Cândeşti (1777), Talpa (1772, reparatã în 1860) şi Cãlineşti (începutul secolului 19, refãcutã în 1853 şi 1900). Bisericile de zid cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” (1853, reparatã în 1892) şi „Buna Vestire” (1857), în satele Cândeşti şi Viţcani. Comuna Cândeşti a fost înfiinţatã la 17 iulie 2003 prin desprinderea satelor Cândeşti, Cãlineşti, Talpa şi Viţcani din comuna Mihãileni, judeţul Botoşani.

CÂNDEŞTI, comunã în judeţul Dâmboviţa, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Cândeşti cu Subcarpaţii Ialomiţei şi M-ţii Leaota, pe cursul superior al râului Dâmboviţa; 2 716 loc. (1 ian. 2019): 1 315 de sex masc. şi 1 401 fem. Important centru pomicol (meri, pruni, peri, nuci ş.a.). Prelucrarea artisticã a lemnului. Reşedinţa comunei Cândeşti este satul Cândeşti-Vale. În satul Cândeşti-Vale, atestat documentar, prima oarã, în anul 1576, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã de preoţii Pavel şi Ioan în anii 1803–1804; în satul Dragodãneşti existã bisericile „Sfânta Treime” (1888) şi „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1876), iar în satul Cândeşti-Deal, biserica având hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1888–1890).

CÂNDEŞTI, comunã în judeţul Neamţ, alcãtuitã din 6 sate, situatã în partea de Sud Vest a Depresiunii Cracãu-Bistriţa, pe râul Dragova; 4 121 loc. (1 ian. 2019): 2 095 de sex masc. şi 2 026 fem. Pe teritoriul comunei Cândeşti au fost descoperite (în anul 1946) urmele unei aşezãri carpice în care s-a gãsit un tezaur alcãtuit din 288 de monede romane din argint, datând din secolele 1–4, şi urmele unei culturi materiale, numitã Cândeşti, care atestã continuitatea de locuire a populaţiei autohtone în secolele 5–6. Satul Cândeşti este menţionat documentar, prima oarã, la 4 aprilie 1435.

CÂRCEA, comunã în judeţul Dolj, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Romanaţi, la 12 km Sud Est de municipiul Craiova; 2 667 loc. (1 ian. 2019): 1 322 de sex masc. şi 1 345 fem. Haltã de cale ferată pe linia Bucureşti – Titu – Gãeşti – Piteşti (tronson inaugurat la 13 septembrie 1872) – Slatina – Balş – Cârcea – Craiova (tronson inaugurat la 9 mai 1878). Şantier arheologic. Biserica „Sfântul Nicolae” (sfârşitul secolului 18, reparatã în 1880 şi 1930). Mănãstire de maici, înfiinţatã în 1990, cu biserica având dublu hram – „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” şi „Sfântul Antonie cel Mare” construitã în anii 1990-1992 pe o temelie turnată în 1957 pe care autorităţile comuniste nu au mai permis construirea unei biserici în acea vreme. Comuna Cârcea a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satului Cârcea din comuna Coşoveni, judeţul Dolj.

CÂRJIŢI, comunã în judeţul Hunedoara, alcãtuitã din 5 sate, situatã la poalele de Nord Est ale M-ţilor Poiana Ruscãi; 699 loc. (1 ian. 2019): 347 de sex masc. şi 352 fem. Exploatãri de andezit (în satul Cozia). Satul Cârjiţi apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1453. În satul Chergheş, atestat documentar în anul 1406, se aflã biserica ortodoxã cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã din bârne de stejar la sfârşitul secolului 17, azi declaratã monument istoric.

CÂRLIBABA, comunã în judeţul Suceava, alcãtuitã din 6 sate, situatã în bazinetul depresionar omonim din zona de confluenţã a râurilor Cârlibaba şi Ţibãu cu râul Bistriţa, la poalele M-ţilor Suhard, a M-ţilor Maramureş şi ale Obcinei Mestecãniş; 1 949 loc. (1 ian. 2019): 969 de sex masc. şi 980 fem. Zãcãminte de minereuri de mangan şi de plumb, atestate din anul 1782. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Prelucrarea laptelui. Creşterea bovinelor şi porcinelor. Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (1927). Rezervaţia geologicã „Piatra Ţibãului” (20,3 ha) reprezintă o stâncă masivă (70 m înălţime) alcătuită din calcare eocene, fosiliere. Teleschi (1 800 m lungime). Turism montan.

CÂRLIGELE, comunã în judeţul Vrancea, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Râmnicului cu Dealul Deleanu (Subcarpaţii Vrancei); 2 992 loc. (1 ian. 2019): 1 484 de sex masc. şi 1 508 fem. Centru viticol şi de vinificaţie. În satul Bonţeşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1520, se aflã biserica „Sfinţii Voievozi” (1694-1702), consolidată şi reparată în anul 1990 şi pictată în frescă în 1995-1996, iar în satul Blidari (numit în vechime Blidarile) existã o bisericã din bârne, construitã în 1796 de locuitorii satului Mândreşti-Munteni, de lângã Focşani, şi donatã locuitorilor din Blidari în anul 1834. În 1906, pereţii interiori au fost acoperiţi cu tablã galvanizatã, pe care s-au aplicat picturi cu scene religioase, fiind un unicat de acest fel în România. În perimetrul satului Dãlhãuţi, atestat documentar în 1615, se aflã mănãstirea Dãlhãuţi (de maici), reînfiinţată în anul 1990 dupã ce fusese desfiinţată de autoritãţile comuniste la 28 octombrie 1959 (→ mănăstirea Dãlhãuţi, Capitolul Mãnãstiri, litera D). În arealul satului Dãlhãuţi se aflã o pãdure multisecularã (188,2 ha) alcãtuitã predominant din fag (Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus petraea) de mari dimensiuni (25 m înãlţime şi 2 m diametrul trunchiului), alãturi de care se mai dezvoltã carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus minor), arţarul (Acer campestre), teiul (Tilia cordata) ş.a. Stratul ierbos este bogat şi variat, reprezentat prin brusturele negru (Symphytum cordatum), crucea voinicului (Hepatica transsylvanica), brebenelul (Corydalis solida), toporaşi (Viola reichenbachiana) etc. Pãdurea a fost declaratã rezervaţie forestierã în anul 1973.

CÂRLOGANI, comunã în judeţul Olt, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona Piemontului Olteţului, la poalele de Nord Est ale Dealului Beica, pe râul Beica; 2 216 loc. (1 ian. 2019): 1 112 de sex masc. şi 1 104 fem. Viticulturã. În satul Cepari, atestat documentar la 3 februarie 1559 ca moşie, se află biserica „Sfânta Treime” (1750, reparată în 1949 şi 1968), declarată monument istoric, în satul Beculeşti există biserica „Înălţarea Domnului” (1832-1833), iar în satul Cârlogani, menţionat documentar în 1722, este biserica „Sfântul Dumitru” (1894-1904, reparată în 1949, 1978 şi renovată în 2002). În satul Cârlogani se aflã ruinele mănãstirii Zãtreşti (1812).

CÂRNA, comunã în judeţul Dolj, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Desnãţuiului; 1 345 loc. (1 ian. 2019): 657 de sex masc. şi 688 fem. Pomiculturã (meri, pruni, caişi, piersici). În perimetrul comunei Cârna a fost descoperitã o necropolã de incineraţie, datând din mileniul 2 î.Hr., cu 115 morminte, în care s-au gãsit vase ceramice, bogat decorate prin incizie, cu motive geometrice (zig-zaguri, festoane, spirale), şi figurine feminine cu rochia în formã de clopot, cu decor asemãnãtor cu acela al vaselor ceramice. Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1898). Satul Cârna a purtat numele Dunãreni pânã la 20 mai 1996. Comuna Cârna a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satului Cârna din comuna Goicea, judeţul Dolj.

CÂRŢA, comunã în judeţul Harghita, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Nord a Depresiunii Ciuc, pe cursul superior al râului Olt; 2 712 loc. (1 ian. 2019): 1 326 de sex masc. şi 1 386 fem. Haltã de cale feratã. Exploatãri de calcare dolomitice. Fabrică de cherestea. Prelucrarea laptelui şi a lânii. Fermã de creştere a bovinelor. Muzeu etnografic (în satul Cârţa). În satul Cârţa, menţionat documentar, prima oarã, în 1566, se aflã o cetate ţãrãneascã, cu bisericã romano-catolicã, de tip salã, construitã în perioada 1444–1500, în stilul goticului târziu, cu incintã fortificatã (secolul 18), de plan inelar, dominatã de un turn de poartã, protejat de un zid-scut, declaratã monument istoric. Clopot turnat în anul 1495. În bisericã se pãstreazã o cristelniţã din piatrã şi un tabernacol gotic. Pânã la 3 octombrie 2003, comuna Cârţa a avut în componenţã satul Tomeşti, care la acea datã a devenit comunã de sine stãtãtoare.  

CÂRŢA, comunã în judeţul Sibiu, alcătuită din 2 sate, situată în Depresiunea Făgăraş, în zona de confluenţă a râului Cârţişoara cu râul Olt; 1 197 loc. (1 ian. 2019): 622 de sex masc. şi 575 fem. Staţie de cale ferată pe linia Braşov – Făgăraş – Voila – Sâmbăta de Sus – Viştea de Jos – Ucea de Jos – Arpaşu de Jos – Cârţa – Cârţişoara – Porumbacu de Jos – Avrig, inaugurată la 22 noiembrie 1892. Topitorie şi ţesătorie de in. Creşterea bubalinelor (bivoli). În satul Cârţa, menţionat documentar, prima oară, în anul 1223, se află un Complex mănăstiresc, întemeiat de călugării cistercieni în anul 1202 („beatae Mariae Virginis de Candelis”), cu o biserică în stil gotic timpuriu (folosită şi azi), cea mai veche biserică de acest fel din România. Mănăstirea a fost devastată şi incendiată în timpul năvălirii mongolilor (1241–1242) şi reconstruită din piatră în perioada 1242–1250. Avariată de turci în 1421 şi 1432, mănăstirea a fost desfiinţată la 27 februarie 1474 din ordinul lui Matia Corvin. În prezent, corul şi absida servesc ca biserică de parohie. În satul Cârţa s-a născut Ana Tănase (născută Munteanu), mama celebrei cântăreţe de muzică populară Maria Tănase (25 septembrie 1913, Bucureşti – 22 iunie 1963, Bucureşti).

CÂRŢIŞOARA, comunã în judeţul Sibiu, formată dintr-un sat, situatã în Depresiunea Fãgãraş, la poalele M-ţilor Fãgãraş, pe râul Cârţişoara şi pe şoseaua Transfăgărăşană; 1 336 loc. (1 ian. 2019): 659 de sex masc. şi 677 fem. Staţie de cale feratã pe linia Braşov – Fãgãraş – Voila – Sâmbãta de Sus – Viştea de Jos – Ucea de Jos – Arpaşu de Jos – Cârţa – Cârţişoara – Porumbacu de Jos – Avrig, inauguratã la 22 noiembrie 1892. Creşterea ovinelor. Prelucrarea lemnului, a lânii şi a pieilor de animale. Culturi de cartofi, legume, porumb ş.a. Păstrăvărie. Moară de apă. Agroturism. Muzeu etnografic şi muzeul memorial „Badea Cârţan”.

Pânã la 17 februarie 1968 satul şi comuna Cârţişoara s-au numit Streza-Cârţişoara (satul a fost menţionat documentar, prima oarã, în 1223 şi apoi în anii 1252 şi 1322). Bisericile ortodoxe cu hramurile „Sfântul Nicolae” (1806, cu picturi murale originare) şi „Buna Vestire”-Streza (1818, cu picturi murale originare şi cu turn din 1821), declarate monumente istorice. Pânã în anul 1761, la Cârţişoara a existat o mănãstire de cãlugãri, atestată documentar în jurul anului 1400, incendiatã la 13 iunie 1761 din ordinul generalului Adolph von Buccow din cauza refuzului creştinilor ortodocşi de a se converti la catolicism. Pe locul fostei mănãstiri a fost înfiinţatã o nouã mănãstire (de maici), în anul 1991, cu biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” construită în perioada 1991-1998, cu picturi murale interioare nefinalizate până în prezent. Atelier de pictură a icoanelor pe lemn. Punct de acces spre lacul Bâlea. Pânã la 17 februarie 1968, comuna Cârţişoara a avut în componenţã satele Streza şi Oprea Cârţişoara care la acea datã au fost înglobate în satul Cârţişoara. În satul Cârţişioara s-a nãscut Gheorghe Cârţan, cunoscut sub numele de Badea Cârţan (1849–1911). În cimitirul oraşului Sinaia îşi doarme somnul de veci ţăranul Gheorghe Cârţan, cunoscut sub numele de Badea Cârţan, care în 1899 a călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian, pe care erau imortalizate figurile unor geto-daci, care luptaseră împotriva legiunilor romane în anii 101-102 şi 105-106, precum şi pentru a se interesa despre alte mărturii referitoare la originea latină a poporului român. După ce Badea Cârţan dormise o noapte la baza Columnei, a doua zi de dimineaţă, ziariştii publicau în cotidianele lor faptul că

a coborât un dac de pe Columnă”.

La întoarcerea în ţară, Badea Cârţan a declarat:

am plecat la Roma ca roman şi m-am întors dac”.

CÂŢCĂU, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 3 sate, situatã la poalele de Sud Vest ale Dealului Muncelu (Dealurile Ciceului), pe dreapta vãii râului Someş; 2 275 loc. (1 ian. 2019): 1 140 de sex masc. şi 1 135 fem. Staţie de cale feratã. Fermã de creştere a bovinelor. Pomiculturã. Satul Câţcãu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1348. Bisericile din lemn cu hramurile „Sfântul Nicolae” (seolul 18, cu picturi interioare din 1792) şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”-din Deal (1680) – azi declaratã monument istoric, dar dezafectatã, în satele Muncel şi Sãlişca.

CEAHLĂU, comună în judeţul Neamţ, alcatuită din 3 sate, situată la poalele nordice ale masivului Ceahlău , la 625 m altitudine, pe ţărmul de Nord Vest al lacului de acumulare Izvorul Muntelui; 2 403 loc. (1 ian. 2019): 1 197 de sex masc. şi 1 206 fem. Exploatări forestiere. Prelucrarea lemnului şi a laptelui. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Centru turistic şi punct de plecare spre cabanele din masivul Ceahlău. Muzeu etnografic. Centru pastoral-cultural „Daniil Sihastru”, inaugurat în 1996, care dispune de 5 vile pentru cazare. În satul Bistricioara, în punctul „La lutărie”, se află o staţiune arheologică în cadrul căreia s-au identificat 12 aşezări, în care s-au găsit vestigii din Paleoliticul mijlociu şi târziu (aşchii cioplite, cuţite, răzuitoare etc.). În comuna Ceahlău se află mănăstirea Durău (→ mănăstirea Durău, Capitolul Mănăstiri, litera D) şi Palatul Cnejilor, care este o construcţie din secolul 17 (azi în ruină), aflată pe locul schitului Hangu care data din secolul 15. În 1639, hatmanul Gheorghe, fratele domnului Vasile Lupu, a construit o biserica de zid pe care Alexandru Antonie Ruset, ginerele hatmanului Gheorghe, a împrejmuit-o (în 1676) cu ziduri de apărare. Ulterior, această biserică fortificată a intrat în posesia familiei Cantacuzino. În 1813, cneazul Gheorghe Cantacuzino a executat lucrări de extindere şi fortificare a vechilor construcţii, fiind numit de acesta „Palatul Cnejilor”. În anii 1821–1823 s-au făcut din nou reparaţii, iar în 1830–1840 s-a întărit zidul de apărare, înalt de 8 m, cu câte un turn de observaţie la fiecare colţ. Printre oaspeţii familiei Cantacuzino în acest palat s-au aflat diplomatul (consul la Iaşi) şi scriitorul german Wilhelm von Kotzebue, care a scris Tablouri şi schiţe din Moldova şi, se pare, Alexandre Dumas-tatăl, care în romanul său Strigoiul din Carpaţi oferă unele informaţii despre locurile şi oamenii de la poalele Ceahlăului. În 1846, fiii lui Gheorghe Cantacuzino, nemaiputând întreţine palatul şi moşia Hangu, le-au scos la licitaţie, ele fiind achiziţionate de Smaranda Sturdza. Mistuite parţial de un incendiu, palatul şi biserica au căzut ulterior în ruină, dar în 1858, biserica a fost restaurată şi s-a construit turnul-clopotniţă. În satul  Ceahlău se află bisericile din lemn „Sfinţii Voievozi” (1775) şi „Sfânta Ana” (1830), iar în satul Bistricioara există biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi” (1831). Tot în satul Ceahlău, numit Răpciuni până la 26 august 1960, iar între 26 august 1960 şi 1 ianuarie 1965 numit Schitu, după care i s-a atribuit denimirea Ceahlău, a existat o casă de mici dimensiuni, de tip vechi, numită bordei, datând din secolul 19, cu arhitectură foarte simplă, cu pereţii construiţi din bârne de stejar şi acoperiş în pantă, realizat din şindrilă – casă care a fost demontată, transportată şi reinstalată, în anul 1957, la Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” din București. Pe teritoriul comunei Ceahlău se află staţiunea climaterică Durău (→ staţiunea climaterică Durău).

CEAMURLIA DE JOS, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 2 sate, situatã pe ţãrmul de Sud al lacului Goloviţa din complexul lagunar Razim, în zona de vãrsare a râului Slava; 2 465 loc. (1 ian. 2019): 1 253 de sex masc. şi 1 212 fem. Haltã de cale feratã (în satul Ceamurlia de Jos), pe linia Medgidia – Nicolae Bãlcescu – Târguşor – Cogealac – Istria – Mihai Viteazu – Ceamurlia de Jos – Babadag – Zebil – Mihail Kogãlniceanu – Cataloi – Tulcea, construitã, în etape, în perioada 1912-1935. Producţie de brânzeturi, de bãuturi alcoolice şi de panificaţie. Pisciculturã. Pe teritoriul comunei Ceamurlia de Jos au fost descoperite vestigii neolitice (cultura materială Hamangia), datând din mileniul 5 î.Hr., în care s-au gãsit bordeie, strãchini, pahare, cupe, oale sferice, o figurinã antropomorfã din os ş.a., din Epoca bronzului (un tumul) şi din perioada romanã (secolele 2–3). Agroturism.

CEANU MARE, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 13 sate, situatã în Câmpia Sãrmaşului, pe Valea Largã; 3 778 loc. (1 ian. 2019): 1 933 de sex masc. şi 1 845 fem. Conductã de gaze naturale (Zau de Câmpie–Ceanu Mare–Cluj-Napoca). Prelucrarea laptelui şi a cãrnii; panificaţie. În satul Ceanu Mare, menţionat documentar, prima oarã, la 4 septembrie 1293, se aflã o bisericã reformatã, calvinã (1861) şi o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în 1891, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1870, cu pridvor adãugat în anul 1911. Biserica a fost reparatã în anul 1967 şi pictatã în anii 1977-1978 de Simion Harţoagã din Agnita şi Iosif Vasile Rusu. Picturile murale au fost restaurate în perioada 1995-2000 de Pompei Ungureanu din Cluj-Napoca. Iconostasul bisericii a fost sculptat în lemn de stejar de cãtre meşterul Neculai Coşofreţ.

CEATALCHIOI, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Delta Dunării, pe dreapta braţului Chilia (al Dunãrii); 717 loc. (1 ian. 2019): 416 de sex masc. şi 301 fem. Pescuit.

CEFA, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Crişurilor, pe canalul Crişurilor; 2 391 loc. (1 ian. 2019): 1 214 de sex masc. şi 1 177 fem. Staţie de cale feratã. Creşterea porcinelor. Fermã avicolã. Pepinierã piscicolã (lacul Cefa). Satul Cefa apare menţionat documentar, prima oarã, la 1 septembrie 1302. Biserica având hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1826, cu picturi din 1843 executate de cãtre Ioan Lãpãuşan) şi castelul „Marcovici” (1853), în satul Inand. Rezervaţie forestierã (pãdurea Rãdvan), extinsã pe 3 ha. Pânã la 3 aprilie 2003, comuna Cefa a avut în componenţã satele Berechiu, Roit şi Sânnicolau Român, care la acea datã au format comuna Sânnicolau Român, iar pânã la 23 decembrie, comuna Cefa a mai avut în componenţã satele Bicaci si Gepiu, care la acea data au format. comuna Gepiu.

CEHAL, comunã în judeţul Satu Mare, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Tãşnadului cu Dealurile Crasnei; 1 552 loc. (1 ian. 2019): 794 de sex masc. şi 758 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni, cireşi, vişini). Reşedinţa comunei Cehal este satul Cehãluţ, atestat documentar, prima oarã, în 1341, iar satul Cehal apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1300, cu numele Chohal.

CEICA, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 7 sate, situatã în partea de Est a Dealurilor Hidişelului, pe râul Cârpeştii Mici; 3 421 loc. (1 ian. 2019): 1 737 de sex masc. şi 1 684 fem. Staţie de cale feratã. Exploatãri de argilã. Producţie de cãrãmidã. Produse din piele (încãlţãminte). Creşterea bovinelor. În satul Ceica, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1398, a fost descoperit un tezaur monetar, datând din secolul 17. Bisericile din lemn cu acelaşi hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în satele Ceişoara (1734, pictatã în 1834 de cãtre zugravul Costea, cu adãugiri din 1936) şi Cotiglet (secolul 18), iar în satul Duşeşti se aflã biserica din lemn cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” (secolul 19, cu picturi din 1870 executate de Emanuel Weiss Antál). În satul Corbeşti a existat, pânã în anul 1990, biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, distrusã în mare parte, în acel an, de o furtunã puternicã, iar materialele acesteia au fost recuperate şi folosite la reconstrucţia bisericii, în anii 1993-1994, în cadrul incintei mãnãstirii “Sfânta Cruce” din Oradea, şi declaratã monument istoric.

CELARU, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Romanaţi; 4 263 loc. (1 ian. 2019): 2 196 de sex masc. şi 2 067 fem. Muzeu etnografic (în satul Celaru), înfiinţat în anul 1972, reamenajat şi inaugurat în anul 1992. În satul Celaru se aflã bisericile cu hramurile „Sfântul Nicolae” (1830, zugrãvitã în 1838) şi „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1891), în satul Ghizdãveşti sunt bisericile cu hramurile „Sfinţii Voievozi” (1855) şi „Sfântul Nicolae” (1888), în satele Marotinu de Jos şi Marotinu de Sus existã bisericile cu hramurile „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1872) şi respectiv, „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1868), iar în satul Soreni se aflã biserica având hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1855).

CENAD, comunã în judeţul Timiş, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Mureşului, pe stânga vãii râului Mureş, la graniţa cu Ungaria; 4 820 loc. (1 ian. 2019): 2 386 de sex masc. şi 2 434 fem. Staţie finalã de cale feratã. Punct de vamã (deschis la 23 septembrie 1994). Morãrit şi panificaţie. Fermã de creştere a porcinelor. Centru pomicol. Legumiculturã. Pe teritoriul comunei Cenad au fost descoperite vestigii neolitice, din Epoca fierului, din perioada stãpânirii romane (secolele 2–3; coloane, capitele, ceramicã, monede, cãrãmizi cu ştampila unei unitãţi din Legiunea a XIII-a Gemina) şi din secolele 6–12. În secolele 10–11, aici a existat aşezarea Morisena, menţionatã documentar (Urbs Morisena) ca reşedinţã a voievodului Ahtum. În anul 1028, la Morisena a murit voievodul Ahtum, în lupta cu oastea regatului ungar, el fiind trãdat de Cianadinus, unul dintre comandanţii sãi, fapt care l-a determinat pe regele ungur, Ştefan (István) I cel Sfânt, sã atribuie acestei localitãţi numele trãdãtorului, de la care derivã numele actual. În jurul anului 1020 a luat fiinţã, în cadrul unei mănãstiri ortodoxe cu hramul „Sfântul Ioan Botezãtorul”, care data din anul 1002, (transformatã ulterior într-una catolicã), prima şcoalã de pe teritoriul actual al României, cu limba de predare latina. La absolvire, elevii erau confirmaţi ca preoţi. În anul 1042 a fost înfiinţatã aici o episcopie catolicã în locul bisericii ortodoxe. În 1242, localitatea a fost distrusã de marea invazie mongolă. Cuceritã apoi de turci (1552), aşezarea a fost stãpânitã de aceştia pânã în anul 1698 (perioadã în care a fost reşedinţa unui sangeac), datã când au fost dãrâmate zidurile cetãţii Morisena. În comuna Cenad se află ruinele cetãţii şi ale fostei mănãstiri „Sfântul Ioan Botezãtorul” (1002), mănãstire desfiinţatã în secolul 11 de regele ungur Ştefan I; biserica romano-catolicã (secolul 19), cu vitralii de o rarã frumuseţe, şi noua mănãstire Morisena (de maici) cu biserica „Sfântul Ioan Botezãtorul”, construitã în anii 2002–2005. Rezervaţie forestierã (pãdurea Cenad, 279,2 ha).

CENADE, comunã în judeţul Alba, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Podişul Secaşelor; 961 loc. (1 ian. 2019): 504 de sex masc. şi 457 fem. Zãcãminte de sare gemã. Muzeu etnografic, inaugurat la 14 noiembrie 2006 (vase ceramice, piese de port popular, ţesãturi, cusãturi, ştergare, icoane pe sticlã, lãzi de zestre etc.). În satul Cenade, menţionat documentar în anul 1311, se află o biserică din secolul 15, fortificată în secolul 16 şi cu modificări ale navei din 1905-1906, azi aparţinând cultului evanghelic. Ruinele unei cetãţi (1407). La Cenade s-a nãscut prozatorul Ion Agârbiceanu (1882–1963).

CENEI, comunã în judeţul Timiş, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Timişului, pe canalul Bega Veche, la graniţa cu Serbia; 3 071 loc. (1 ian. 2019): 1 561 de sex masc. şi 1 510 fem. Staţie de cale feratã. Creşterea bovinelor. Satul Cenei apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1221, iar în 1330 era consemnat cu denumirea Cheney. Bisericã romano-catolicã (1860–1864), cu picturi murale interioare din 1870, în satul Bobda. În satul Cenei existã o bisericã ortodoxã românã (1864), una sârbã (ante 1848) şi o biserică romano-catolicã (secolul 19). Până la 7 mai 2004, comuna Cenei a avut în componenţă satul Checea, care la acea dată a devenit comună de sine stătătoare.

CEPARI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 8 sate, situatã în mica Depresiune Şuici-Cepari din Dealurile Argeşului, pe cursul superior al râului Topolog; 2 118 loc. (1 ian. 2019): 1 059 de sex masc. şi 1 059 fem. Pomiculturã. Reşedinţa comunei Cepari este satul Ceparii Pãmânteni. Vila „Minovici” (începutul secolului 20), în satul Cãrpeniş; bisericã având hramul „Înãlţarea Domnului” (1752), în satul Ceparii Pãmânteni.

CEPLENIŢA, comunã în judeţul Iaşi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Jijiei, pe cursul superior al râului Bahlui; 4 296 loc. (1 ian. 2019): 2 247 de sex masc. şi 2 049 fem. Haltã de cale feratã. Culturi de cereale şi plante tehnice; viticulturã; pomiculturã. Muzeu etnografic. Satul Cepleniţa apare atestat documentar, prima oarã, în anul 1554. În satul Buhalniţa se aflã biserica având hramul „Naşterea Maicii Domnului” (1836, cu pridvor adãugat în 1899 şi cerdac din lemn din 1934); în satul Cepleniţa a existat conacul „Cantacuzino-Paşcanu” care a fost construit în anii 1835–1838 de Iordache III Cantacuzino-Paşcanu pe locul unui vechi palat ridicat în anii 1600–1605 de vornicul Nestor Ureche (tatăl cronicarului Grigore Ureche). În 1986, conacul a fost mistuit de un incendiu devastator, în prezent aflându-se ruinat. Ansamblul curţii boiereşti mai cuprinde biserica „Sfinţii Voievozi” (1802), Turnul-clopotniţă şi zidul de incintă; în satul Zlodica se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Gheorghe” (secolul 17), beciul „Zlodica” (secolul 15) şi un pod din piatrã din secolul 15.

CEPTURA, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 5 sate, situatã la poalele Dealului Istriţa, pe râul Bãlana; 4 452 loc. (1 ian. 2019): 2 208 de sex masc. şi 2 244 fem. Reşedinţa comunei Ceptura este satul Ceptura de Jos. Exploatãri de lignit şi de petrol. Producţie de tablã ondulatã, de ferestre-termopan, de ţigle metalice, de panouri termoizolante, de vopsele şi adezivi, confecţii metalice şi de medicamente pentru uz veterinar. Presã pentru producerea uleiului comestibil. Creşterea bovinelor (rasa Holstein). Centru viticol. Abator. Vestigii arheologice care atestã o perioadã îndelungatã de locuire, datând din mileniile 5 î.Hr.–1 d.Hr.). Biserica ortodoxã cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1794), în satul Ceptura de Jos.

CERAŞU, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona de contact a Subcarpaţilor Teleajenului cu M-ţii Ciucaş, pe cursul superior al râului Drajna; 4 501 loc. (1 ian. 2019): 2 277 de sex masc. şi 2 224 fem. Exploatãri de gips şi calcar. Prelucrarea primarã a lemnului şi a fructelor de pãdure. Producţie de covoare artizanale. În satul Slon au fost descoperite urmele a douã cetãţi din piatrã, datând din secolele 9–10, aparţinând populaţiei româneşti. Pomiculturã. Agroturism.

CERĂT, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Desnãţuiului, pe râul Desnãţui; 4 282 loc. (1 ian. 2019): 2 190 de sex masc. şi 2 092 fem. Prelucrarea lemnului; topitorie de in. Fermã de creştere a porcilor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ, de legume etc. În satul Cerãt se aflã biserica având dublu hram – „Sfântul Ioan Gurã de Aur” şi „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1814, pictatã în 1824 şi reparatã în 1887 şi 1927). Comuna Cerãt are în componenţă satul Malaica, sat care s-a depopulat în perioada de la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, existând din punct de vedere administrativ, dar fără locuitori.

CERBĂL, comunã în judeţul Hunedoara, alcãtuitã din 8 sate, situatã la poalele de Nord Est ale M-ţilor Poiana Ruscãi, în zona Ţinutului Pãdurenilor; 434 loc. (1 ian. 2019): 228 de sex masc. şi 206 fem. Exploatãri forestiere şi de piatrã. Centru de dulgherit (satul Feregi). La 8 octombrie 1874, pe teritoriul comunei Cerbãl a fost descoperit un tezaur dacic din argint, datând din secolele 1 î.Hr.-1 d.Hr., introdus într-un vas de bronz, în care s-au gãsit obiecte de podoabã şi circa 500 de denari romani, din argint, aflat azi in Muzeul Naţional din Budapesta. Satul Cerbãl, menţionat documentar, prima oarã, în 1476, este un important centru etnografic din zona Pădurenilor. Aici se aflã o bisericã ziditã integral din piatrã. În satul Socet, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1482, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã din lemn, în anul 1793, cu turn-clopotniţã pe pronaos, de formã pãtratã, în satul Merişoru de Munte, atestat documentar în anul 1491, existã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã din lemn de brad la sfârşitul secolului 18, iar în satul Poieniţa Tomii, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1482, este biserica din lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1805, cu pereţii interiori acoperiţi cu icoane pe sticlã.

CERCHEZU, comunã în judeţul Constanţa, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Sud a Podişului Cobadin, la graniţa cu Bulgaria; 1 392 loc. (1 ian. 2019): 715 de sex masc. şi 677 fem. În satul Cerchezu se află biserica „Izvorul Tămăduirii”, datând din anul 1902, consolidată şi restaurată în anii 2008-2009.

CERGÃU, comunã în judeţul Alba, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Podişul Secaşelor; 1 614 loc. (1 ian. 2019): 865 de sex masc. şi 749 fem. Reşedinţa comunei Cergãu este satul Cergãu Mare. În satul Cergãu Mare, menţionat documentar, prima oarã, în 1302, se aflã biserica „Buna Vestire” (1804), iar în satul Cergãu Mic, atestat documentar, în 1303, existã biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (secolul 17) în jurul căreia a luat fiinţă, în anul 1992, o mănăstire de călugări. Pe teritoriul satului Lupu a fost descoperit un tezaur dacic de argint.

CERMEI, comunã în judeţul Arad, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Cermei, pe râul Sartiş; 2 685 loc. (1 ian. 2019): 1 352 de sex masc. şi 1 333 fem. Staţie de cale feratã. Nod rutier. Exploatãri forestiere. Confecţii textile. Fermã de creştere a porcinelor. În satul Cermei, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1429 se aflã biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1875–1881).

CERNA, comunã în judeţul Tulcea, alcatuită din 4 sate, situată la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Măcin; 3 709 loc. (1 ian. 2019): 1 918 de sex masc. şi 1 791 fem. Nod rutier. Exploatări de cuarţit. Centru viticol şi de vinificaţie. În satul Cerna, atestat documentar în anul 1790, se află casa memorială a scriitorului „Panait Cerna” (secolul 19).

CERNAT, comună în judeţul Covasna, alcătuitã din 3 sate, situată în Depresiunea Târgu Secuiesc, pe râul Mărcuşa şi pe pârâul Cernat; 4 025 loc. (1 ian. 2019): 2 034 de sex masc. şi 1 991 fem. Prelucrarea artistică a lemnului. Muzeul etnografic “Haszmann Pál”, inaugurat la 25 februarie 1973, adăpostit în conacul Damokos Gyula, construit în secolul 17, cu transformări din anul 1831 şi renovat în anii 1970-1973, declarat monument de arhitectură. Pe teritoriul comunei Cernat au fost descoperite vestigii neolitice, aparţinând culturii materiale Criş (mileniul 5 î.Hr.), constând în ceramicã pictată (cu motive geometrice brune sau albe pe fond roşu), două topoare din piatră ş.a., vestigii din Epoca bronzului (o secure din bronz), precum şi urmele unei aşezãri rurale dacice, datând din secolele 1 î.Hr.-1 d.Hr., în care s-au găsit fragmente de vase ceramice de culoare cenuşie. În anul 1941 a fost descoperit un vas dacic în care erau 7 denari romani republicani, din argint, în anul 1962 a fost descoperit un depozit de monede mici din bronz, datând din secolele 2-4, din timpul împăraţilor romani Publius Licinius Egnatius Gallienus (253-268) şi Flavius Valerius Constantinus (306-337), iar în anul 1975 au fost identificate urmele unei aşezări dacice din secolele 1 î.Hr. – 1 d.Hr. În satul Cernat (numit anterior Cernatul de Jos), menţionat documentar, prima oară, în anul 1332, se aflã o cetate ţărănească din secolele 13-14, dominatã de Turnul Ika sau Turnul Ciunt, declarat monument istoric, cu biserică de incintă, datând din secolele 15–17, reconstruită în perioada 1835–1845 şi turn-clopotniţã din 1727, o biserică ortodoxă cu hramul “Sfântul Gheorghe”, construită în anii 1872-1873, devastată în 1940 de armata horthystă de ocupaţie şi refăcută ulterior, o bisericã romano-catolică, datând din anul 1844, cu altar pictat de Mişu Popp, o bisericã reformată-calvină, preluatã de la cultul creştin ortodox în anul 1560, şi mai multe conace din anii 1831 (conacul Damokos Gyula, restaurat în anul 1973), 1839 (conacul Damokos Dénes, azi sediul Primăriei), 1840-1850 (conacul Farkas), 1844 (conacul Damokos János), conacul Damokos Mihály, conacul Bernáld, construit în secolul 18 în stil Empire, cu transformări din anul 1820 ş.a. În satul Albiş, menţionat documentar, prima oară, în anul 1467, se află o biserică zidită în secolul 13, în stil romanic (15 m lungime şi 5,20 m lãţime), cu altar semicircular de 5,35 m lungime şi 4,75 m lăţime, cu transformari gotice ulterioare, devenitã biserica reformatã-calvinã la mijlocul secolului 16. Biserica este înconjurată de un zid de incintã de circa 3 m înălţime şi 1,40-1,50 m grosime, dominat de un Turn-clopotniţă înalt, de formă pătrată, luminat la etajul superior de patru ferestre înguste şi înalte, terminate cu arcade, iar la bază prevazut cu o poartã de intrare. Pod de piatră peste râul Mãrcuşa, construit în anul 1907. Satul Cernatul de Sus a fost desfiinţat şi unificat cu satul Cernatul de Jos şi împreună au format comuna Cernat.

CERNĂTEŞTI, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 8 sate, situatã în Subcarpaţii Buzãului, la poalele Dealurilor Blãjani şi Pâclele, pe râul Slãnic; 3 600 loc. (1 ian.  2019): 1 744 de sex masc. şi 1 856 fem. Centru viticol şi pomicol. Creşterea ovinelor. Muzeu cu colecţii de arheologie şi istorie (în satul Aldeni). Satul Cernãteşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1535. În arealul satului Aldeni au fost descoperite urmele unei aşezãri neolitice, aparţinând culturilor Boian (mileniul 4 î.Hr.) şi Gumelniţa (mileniile 4–3 î.Hr.), cu mai multe niveluri de locuire, în care s-au gãsit unelte din silex (lame, vârfuri de suliţã, rãzuitoare etc.), fragmente de obiecte ceramice, realizate din pastã grosierã (oale, chiupuri), ornamentate cu linii paralele incizate şi cu dungi paralele de barbotinã, şi din pastã finã (boluri, vase cu picior, vase tronconice), decorate prin incizie, excizie şi încrustare cu meandre. Plastica este reprezentatã prin figurine feminine din lut ars, cu decor geometric incizat. Aici a fost identificatã şi o necropolã de înhumaţie aparţinând culturii Sântana de Mureş (sfârşitul secolului 3 – sfârşitul secolului 4), în care s-a gãsit ceramicã specificã acestei culturi. În perimetrul comunei Cernãteşti, în lunca de pe partea dreaptã a râului Slãnic (afluent al râului Buzãu), se aflã Rezervaţia naturalã, de tip floristic şi faunistic, numitã „Dealu cu Lilieci”, extinsã pe o suprafaţã de 10,6 ha, declaratã arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000. În cadrul acestei rezervaţii, alãturi de tufele de liliac sãlbatic (Syringa vulgaris) se întâlnesc şi diverse specii de arbori, printre care gârniţa (Quercus frainetto), stejarul pufos (Quercus pubescens), cerul (Quercus cerris) ş.a., mai multe specii de arbuşti, ca de exemplu scumpia (Cotinus coggygria), cãrpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), precum şi diferite plante ierboase, cum sunt ruscuţa de primãvarã (Adonis vernalis), aliorul sau laptele-cucului (Euphorbia cyparissias), cârcelul (Ephedra distachya) ş.a.

CERNĂTEŞTI, comună în judeţul Dolj, alcãtuită din 5 sate, situatã în zona Piemonului Bălăciţei, la 157 m altitudine; 1 718 loc. (1 ian. 2019): 859 de sex masc. şi 859 fem. Pomicultură (meri, pruni, caişi, piersici). Apicultură. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1965, azi cu peste 9 000 de volume. În satul Cernăteşti, atestat documentar, prima oară, la 5 octombrie 1597, se află un muzeu cu colecţii de arhelogie, istorie şi etnografie, inaugurat în anul 1972, amenajat într-o o veche locuinţă boierească, numită cula „Cernătescu”, azi declarată monument istoric, situată la circa 500 m Est-Nord Est de biserica “Sfântul Nicolae”, datând din secolul 18, cu două etaje şi parter, cu cerdac din lemn la ultimul etaj, reparată şi reabilitată în anii 1967-1969 şi 1997-1999. În satul Cernăteşti mai există şcoala „Petrache Cernătescu”, construită în anul 1837, lângă culă, şi o bisericã ortodoxă, cu hramul „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1820-1827 prin strădania fraţilor Dumitru şi Ioan Opran Cernătescu, pictată în 1827 şi reparată în 1885, 1901-1905, 1929 şi 2009, azi declarată monument istoric. La această biserică a slujit, printre mulţi alţii, preotul paroh Ștefan (Nelu) Popescu (n. 21 februarie 1912 – m. 15 martie 1967), al cărui mormânt se află în faţa bisericii. În satul Rasnicu Oghian există o biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din 1846–1855 şi refăcută în anul 1927, iar în satul Țiu, la poalele Dealului Perilor, se află biserica “Sfântul Nicolae”, construită în anii 1901-1905 pe locul uneia din lemn care datá din secolul 16.

CERNELE, comunã în judeţul Dolj, desfiinţatã la 20 mai 1996, iar cele 4 sate componente (Cernele, Cernelele de Sus, Izvorul Rece şi Rovine) au trecut în subordinea administrativã a municipiului Craiova. În satul Cernele existã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1813, reparatã în 1883, 1909 şi 1928).

CERNEŞTI, comunã în judeţul Maramureş, alcãtuitã din 7 sate, situatã în Depresiunea Copalnic, la poalele de Nord Est ale Mãgurii Preluca şi cele de Sud ale M-ţilor Gutâi, pe râul Bloaja; 3 634 loc. (1 ian. 2019): 1 799 de sex masc. şi 1 835 fem. Prelucrarea lemnului şi a laptelui; producţie de confecţii textile. Creşterea bovinelor. Apiculturã. Pomiculturã (meri, peri, pruni). Centru de port popular tradiţional. Muzeul „Florean”, cu sculpturi în marmurã ale artiştilor contemporani, expuse în aer liber. Staţiune climatericã şi de odihnã, în satul Izvoarele (→). Satul Cerneşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1424. În satul Izvoarele, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1770, cu numele Blasa, în 1854 cu toponimul Valea Blasii, apoi numit Bloaja pânã la 1 ianuarie 1965 când i s-a schimbat numele în Izvoarele, se aflã douã biserici din lemn, ambele declarate monumente istorice, – una cu hramul “Sfântul Evanghelist Ioan”, datând din anul 1803, mutatã aici în anul 1926 din satul Fântânele (azi sat care aparţine administrativ de oraşul Târgu Lãpuş), pictatã în 1998 de un zugrav anonim, şi alta cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anul 1928, cu pridvor deschis, sprijinit pe 4 stâlpi din lemn şi dominatã de un Turn-clopotniţã plasat pe pronaos, iar în satele Fânaţe, atestat documentar în 1583 şi Trestia, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1603 existã câte o bisericã din lemn cu acelaşi hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” – datând din 1840 şi, respectiv, 1868. În satul Brebeni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1570, sunt frecvente izvoare cu ape minerale sulfuroase.

CERNICA, comună în judeţul Ilfov, alcătuită din 5 sate, situatã în Câmpia Bărăganului, pe malul lacului omonim, la 17 km Est de capitala ţării, municipiul Bucureşti; 10 689 loc. (1 ian. 2019): 5 317 de sex masc. şi 5 372 fem. Staţie de cale ferată (în satul Căldăraru). Spital de boli psihice (în satul Bãlãceanca). Complex turistic. În arealul comunei Cernica se află pădurea cu acelaşi nume, cu diferite specii de arbori, printre care cer (Quercus cerris), gârniţă (Quercus frainetto), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia tomentosa), ulm (Ulmus minor) ş.a., în care trãiesc mistreţi, căprioare, iepuri, fazani ş.a. într-o rezervaţie cinegetică. Pădurea Cernica şi lacul Cernica sunt incluse într-o rezervaţie naturală şi arie de protecţie avifaunistică, extinsă pe o suprafaţă de 37,4 km², declaratã ca atare la 5 octombrie 2011. În această rezervaţie sunt protejate mai multe specii de pãsãri de apã, printre care raţa roşie (Aythya nyroca), pescăruşul râzător (Larus ridibundus), cufundarul polar (Gavia arctica), dumbrăveanca (Coracias garrulus), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), chira de baltă (Sterna hirundo) ş.a., iar dintre mamifere se remarcã iepurele de câmp (Lepus europaeus), nevăstuica (Mustela nivalis), dihorul (Mustela putorius), jderul de copac (Martes martes), viezurele (Meles meles) ş.a. Pe teritoriul satului Bălăceanca au fost descoperite o aşezare şi o necropolă din Neoliticul timpuriu (mileniul 4 î.Hr.) şi urmele unei aşezări din secolele 6–7, din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, lucrate la roată sau cu mâna, fragmente de amfore, unele decorate cu striuri orizontale, uşor vălurite, două lame de cuţit, un piron, o bucată de seceră ş.a. În satul Cernica, pe malul de Nord Est al lacului şi pe ostroavele legate de mal printr-o limbă îngustă de pământ, se află mănăstirea de călugări Cernica (→ mănăstirea Cernica, Capitolul Mănăstiri, litera C). În satul Tânganu există biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită pe locul fostei mănăstiri Tânganu (→ mănăstirea Tânganu, Capitolul Mănăstiri, litera T), iar în satul Bălăceanca, bisericile cu hramurile „Sfânta Treime” (1821) şi „Adormirea Maicii Domnului” (1870). Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997 comuna Cernica a fost în Sectorul Agricol Ilfov.

CERNIŞOARA, comunã în judeţul Vâlcea, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de contact a Subcarpaţilor Olteniei cu Piemontul Olteţului, pe pârâul Cernişoara; 3 508 loc. (1 ian. 2019): 1 824 loc. de sex masc. şi 1 684 fem. Zãcãminte de lignit exploatate pânã în anul 1999 când minele au fost închise. Pomiculturã; apiculturã. Reşedinţa comunei Cernişoara este satul Armãşeşti , în care se aflã biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” , construitã în anii 1798-1799, reparatã în 1849 şi 1883, azi declaratã monument istoric; în satul Cernişoara, atestat documentar la 18 aprilie 1736, existã biserica din lemn cu hramul “Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, datând din anul 1710, şi biserica având dublu hram – “Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” şi “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în perioada 2000-2009 şi pictatã în frescã, pe locul fostei biserici din lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, care fusese construitã pe temelie de piatrã în anii 1900-1901 şi demolatã în anul 2011; în satul Modoia existã o bisericã din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” , construitã din bârne de gorun pe temelie de piatrã, în anul 1712 şi refãcutã în 1896, azi declaratã monument istoric; în satul Oteşani se afla biserica din cãrãmidã cu hramul “Buna Vestire”, datând din anul 1740 şi pictatã în 1850 de Ion Prodescu, azi declaratã monument istoric, în satul Obârşia existã biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, sfinţitã la 14 noiembrie 1815, iar în satul Groşi este o bisericã din lemn pe temelie de piatrã, cu hramul „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1892, reparatã în 1959, azi declaratã monument istoric.

CERTEJU DE SUS, comunã în judeţul Hunedoara, alcãtuitã din 9 sate, situatã la poalele M-ţilor Metaliferi, pe râul Certej; 2 938 loc. (1 ian. 2019): 1 500 de sex masc. şi 1 438 fem. În satele Hondol şi Sãcãrâmb s-au facut exploatãri de minereuri auro-argentifere, de minereuri complexe şi de pirite cuprifere de la mijlocul secolului 18 (circa 1746) şi pânã în anul 2004, când minele au fost închise prin Hotãrârea de Guvern nr. 615 din 21 aprilie 2004, publicatã în Monitorul Oficial la 7 mai 2009, iar prima topitorie de metale preţioase a intrat în funcţiune în anul 1763. Agroturism. Satul Certeju de Sus apare menţionat documentar, prima oarã, în 1468. În satul Sãcãrâmb, atestat documentar în anul 1465, a fost descoperit (în anul 1860) un vas cu monede romane imperiale, din aur, şi un lãnţişor din bronz şi, tot aici, în 1835, a fost înfiinţatã prima Facultate cu profil minier din Europa de cãtre Joseph Frauzenau. La Sãcãrâmb se aflã ruinele unei biserici greco-catolice din secolul 18, mistuitã de un incendiu la 14 septembrie 1970, provocat de fulgerele din timpul unei furtuni şi, tot atunci a fost afectat de incendiu şi satul Sãcãrâmb. În interiorul bisericii ruinate existã o placã de mormânt pe care este inscripţionat anul 1779 (probabil mormântul preotului care slujea în acea bisericã). În cimitirul din curtea bisericii ruinate, azi nãpãdit de vegetaţie, sunt numeroase monumente funerare, valoroase (în special cruci din piatrã sculptate), pe care abia se zãresc anii celor decedaţi (1813, 1865, 1877, 1897 ş.a.). La 30 octombrie 1971 a avut loc un grav accident, legat de cedarea barajului iazului de steril, al cãror reziduri a acoperit 20 de gospodãrii, şase blocuri, un cãmin de nefamilişti ş.a., îngropând totul în calea lui (case, grajduri cu animale şi alte anexe), inclusiv 89 de persoane decedate. La marginea satului Sãcãrâmb se află o veche pădure de fagi, numită “Pădurea de Argint” (13 ha), dezvoltată pe pantele unui con vulcanic stins – pădure în care există un izvor cu apă potabilă cu calităţi terapeutice. În satul Sãcãrâmb se află biserica romano-catolică “Zămislirea Maicii Domnului”, construită în cursul anului 1777 (sfinţită la 8 decembrie 1777) şi repictată în anul 1968, cu turn zidit în anii 1830-1831. La circa 2 km de satul Certeju de Sus se află lacul de acumulare Tăul Făerag, cu o suprafaţă de 4 ha şi o adâncime de 8,70 m.

CERTEZE, comună în judeţul Satu Mare, alcãtuitã din 3 sate, situată în partea de Est a Depresiunii Oaş, numită şi Ţara Oaşului, pe râul Valea Albă; 5 895 loc. (1 ian. 2019): 2 985 de sex masc. şi 2 910 fem. Exploatări forestiere şi de andezit. Pomiculturã (meri, pruni, peri). În satul Huta-Certeze, atestat documentar în anul 1909, are loc anual celebra serbare tradiţională, popularã, „Sâmbra oilor” care reprezintă o înţelegere între gospodari (un fel de protocol) legată de treburile principale ale oieritului. În afară de “Sâmbra oilor”, un eveniment deosebit în viaţa satului este cel al nunţilor, ocazie în care mireasa îmbracă, în locul tradiţionalei rochii albe, un costum popular, ancestral, alcătuit din fustă, cămaşă cu mâneci largi, împodobită cu mărgele, şi cizmuliţe lăcuite, pe cap poartă o cunună, bătută cu pietre preţioase, iar la gât are un colier din mărgele împletite. Ginerele este îmbrăcat în costum popular oşenesc, lucrat manual, iar pe cap poartã nelipsitul clop (o pălărioară specifică zonei Oaşului), împodobită cu mărgeluţe (→ şi Depresiunea Oaş). Certeze este un important centru de prelucrare artisticã a lemnului. În satul Certeze, menţionat documentar, prima oarã, în 1490, se află biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în perioada 1817-1830, pe locul uneia din lemn care data dinainte de anul 1700, pictatã în anii 1856-1857 de Dünler Imre, şi o bisericã greco-catolică, sfinţită în anul 2007, cu hramul “Sfinţii Trei Ierarhi”, iar în satul Moişeni, menţionat documentar, prima oarã, în 1828, existã o bisericã ortodoxã cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1854). În satul Huta-Certeze, consemnat în statistici, prima oarã, în anul 1909, se aflã o biserică ortodoxă, zidită în perioada 3 aprilie 2005 – 2019 (sfinţitã la 18 august 2019), şi biserica romano-catolică “Sfantul Ioan Nepomuk”, construitã în anii 1993-2010 (sfinţitã la 14 august 2010), pe locul uneia care data din anul 1863. Casele impunătoare (cu două-trei etaje şi parter, gen vilă), cu diferite stiluri moderne, construite recent, imprimă localităţii un aer elegant, de staţiune de odihnă.

CERŢEŞTI, comunã în judeţul Galaţi, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Podişului Covurlui cu Câmpia Tecuciului; 2 344 loc. (1 ian. 2019): 1 217 de sex masc. şi 1 127 fem. Viticulturã. În satul Cerţeşti, atestat documentar, prima oarã, în 1528, se aflã biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1776) şi biserica de zid cu hramul „Sfântul Gheorghe” (1864). În satul Cârlomăneşti, atestat documentar, prima oarã, la 11 aprilie 1538, se află mănăstirea cu acelaşi nume (de călugări), cu biserica având hramul „Sfântul Nicolae”, ctitorie călugărească atestată documentar ca schit, prima oară, în anul 1445 şi apoi la sfârşitul secolului 17. În 1821, biserica şi clădirile anexe au fost distruse de eterişti, dar în 1824–1827 călugării au reconstruit biserica. După secularizarea averilor mănăstireşti în anul 1863 a rămas ca biserică de parohie. În 1957, biserica a fost mistuită parţial de un incendiu provocat de un trăsnet, rămânând în ruină. Viaţa monahală a fost reactivată în septembrie 1997 când a început construirea unui corp de chilii, iar după 1999 s-a zidit biserica paraclis cu hramul „Sfinţii Mucenici Brâncoveni” şi a început refacerea vechii biserici aflată într-o stare avansată de degradare. Satul Cotoroaia este atestat documentar în 1803.

CERU-BĂCĂINŢI, comunã în judeţul Alba, alcãtuitã din 10 sate, situatã la poalele de Sud Est ale M-ţilor Metaliferi; 245 loc. (1 ian. 2019): 133 de sex masc. şi 112 fem. Centru de confecţionare a obiectelor din lemn încrustat. Muzeu etnografic. Satul Ceru-Bãcãinţi este amintit documentar în 1909. În arealul satului Bulbuc, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1457, se aflã Rezervaţia naturalã, geologicã, faunisticã şi forestierã „Piatra Tomii” (1 ha), reprezentatã de culmea calcaroasã cu acelaşi nume (860 m altitudine), acoperitã cu pãduri de fag (Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus petraea), în care trãiesc cerbi, cãprioare, mistreţi, lupi, vulpi, viezuri, iepuri ş.a.

CERVENIA, comunã în judeţul Teleorman, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Burnasului, pe stânga râului Vedea; 2 826 loc. (1 ian. 2019): 1 359 de sex masc. şi 1 467 fem. Fermã de creştere a bovinelor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ, de legume etc.

CETARIU, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Dealurilor Oradei cu Câmpia Barcãului, pe valea Fâneaţa Mare; 2 149 loc. (1 ian. 2019): 1 066 de sex masc. şi 1 083 fem. În satul Cetariu, menţionat documentar, prima oarã, în 1208, se aflã biserica romano-catolicã „Sfânta Maria” (1804–1809, cu picturi din 1890 executate de Muhits), o casã parohialã (1743) şi o bisericã reformatã (secolul 18), iar în satul Şişterea există o bisericã reformatã din secolul 18. Pânã la 28 ianuarie 2003, comuna Cetariu a avut în componenţã satele Paleu, Săldăbagiu de Mureş şi Uileacu de Munte, care la acea datã s-au desprins şi au format comuna Paleu.

CETATE, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona Dealurilor Bistriţei, pe râul Buduşel; 2 964 loc. (1 ian. 2019): 1 526 de sex masc. şi 1 438 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului; prelucrarea laptelui şi a cãrnii. Creşterea bovinelor. Viticulturã. Reşedinţa comunei Cetate este satul Satu Nou, atestat documentar, prima oarã, în anul 1332. În satul Orheiu Bistriţei, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1319, au fost descoperite urmele unui castru roman, datând din secolele 2–3, de dimensiuni mari (203 x 144 m), în care îşi avea sediul garnizoana Cohors I Hispanorum milliaria, şi vestigiile unei aşezãri civile romane (secolele 2–3). În satul Petriş, atestat documentar în anul 1311, se află o biserică din secolele 14-15, cu Turn-clopotniţă construit în anii 1820-1822, aparţinând cultului ortodox şi biserica din lemn cu  hramul „Sfântul Dumitru” (secolul 18). În satul Orheiu Bistriţei exsistă Rezervaţia naturalã cu lalele pestriţe (Frittilaria meleagris), extinsă pe o suprafaţă de 6 ha, declarată rezervaţie în anul 1982 şi arie protejată, ocrotită de lege, la 6 martie 2000. Rezervaţia se află în cadrul unei păduri rare de stejari, situată în şesul văii râului Buduşel, în care, alături de laleaua pestriţă, mai vegetează numeroase alte plante, printre care anemonele, brânduşele, ghioceii, muşchii, lichenii ş.a. În comuna Cetate are loc, anual, Festival folcloric „Laleaua pestriţă” (în a treia duminică din luna mai). Pânã la 27 septembrie 2002, comuna Cetate a avut în componenţã satele Budacu de Sus, Dumitriţa şi Ragla, care la acea dată s-au desprins şi au format comuna Dumitriţa.

CETATE, comunã în judeţul Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Vest a Câmpiei Desnãţuiului, pe stânga fluviului Dunãea; 5 312 loc. (1 ian. 2019): 2 622 de sex masc. şi 2 690 fem. Nod rutier. Producţie de covoare. Produse alimentare (preparate din carne şi lapte). Morãrit şi panificaţie. Creşterea bovinelor. Centru viticol. În satul Cetate se aflã biserica „Sfântul Gheorghe”, construitã în anii 1842–1843 prin grija lui Dumitru Haralambie şi reparatã în 1902, precum şi conacul “Barbu Drugã” (situat în mijlocul unui parc), construit în anul 1875, în stil Art Deco, cu o formã pătratã, pe douã niveluri, cu terasã deasupra ultimului etaj, şi un nivel subteran. Faţada conacului este dominatã de douã coloane înalte, cât conacul, care susţin douã balcoane semicirculare, deschise, amplasate deasupra uşii de intrare de la parter – uşã în faţa cãreia existã o scarã amplã cu cinci trepte. Pereţii conacului sunt prevazuţi cu ferestre înalte, luminoase. În anul 2005, conacul a fost retrocedat urmaşei familiei Drugã, doamna Joana Grevers, pe care l-a renovat şi transformat într-un obiectiv destinat evenimentelor cultural-artistice, unor expoziţii ş.a.

CETATEA DE BALTĂ, comună în judeţul Alba, alcătuitã din 4 sate, situată în Podişul Târnavelor, pe râul Târnava Mică; 3 112 loc. (1 ian. 2019): 1 532 de sex masc. şi 1 580 fem. Haltă de cale feratã. Exploatări de gaze naturale şi de argilă. Producţie de prefabricate din beton şi de şampanie. Viticultură. Pomicultură. Pe teritoriul satului Cetatea de Baltă a existat o veche cetate de pază, menţionată documentar, pentru prima dată, în anul 1197 (aşezarea este consemnată cu numele „Satul Cetăţii Târnavei”) şi apoi în anii 1202–1203. În perioada 1352–1371, cetatea a fost reconstruită şi administrată de aşa-numiţii castelani, iar în a doua jumătate a secolului 15 a fost renovată din iniţiativa lui Matia Corvin. Începând cu anul 1467 şi până în preajma anului 1565, cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, s-a aflat sub stăpânirea domnilor Moldovei, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. În 1565, cetatea a fost dărâmată de familia Csaky pentru ca pe locul ei să construiască un castel fortificat, ridicat în anii 1570-1580, menţionat documentar în 1581. Castelul, construit în stilul Renaşterii franceze, cu ziduri groase de 1,40 m, a intrat în posesia principelui Bethlen Gábriel, care l-a restaurat în anii 1615-1624, iar către sfârşitul secolului 17 a fost preluat de principele Apáfi  Mihály, după care în 1769 l-a cumpărat groful Haller Jenö. Acesta din urmă a întreprins ample lucrări de restaurare şi a construit poarta în stil baroc. În 1948, castelul a fost naţionalizat şi folosit în diferite scopuri, iar după 1989 retrocedat urmaşilor familiei Haller care l-a vândut la licitaţie, în prezent fiind complet renovat şi aflat în proprietate privată. Din Evul Mediu şi pânã în 1866 localitatea a fost reşedinţa comitatului Târnava (în 1866 administraţia a fost mutatã la Târnăveni). În satul Cetatea de Baltă se află castelul „Bethlen-Haller” şi o bisericã construită iniţial în secolul 13, în stil romanic, cu modificări baroce şi gotice (nava şi corul) din secolul 15. Picturile murale interioare, executate în 1525, au fost acoperite de tencuiala şi zugrăvirea din timpul reparaţiilor efectuate în anul 1895; biserică din secolele 14–16, în satul Tătârlaua.

CETĂŢENI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 3 sate, situatã la poalele sudice ale masivului Leaota, pe valea superioarã a râului Dâmboviţa; 2 918 loc. (1 ian. 2019): 1 458 de sex masc. şi 1 460 fem. Filaturã de lânã cardatã pentru stofe şi tricotaje. Pe teritoriul comunei Cetãţeni, la poalele dealului pe care se aflã mănăstirea Negru Vodă, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri geto-dacice (davã), datând din secolele 2 î.Hr.-1 d.Hr., în care s-au gãsit urme de locuinţe, morminte, fragmente de vase ceramice autohtone, fragmente de amfore greceşti, mãrgele din sticlã, monede dacice care imitã pe cele greceşti, monede romane etc. Pe vârful unui deal abrupt şi stâncos, de pe stânga vãii Dâmboviţa, se aflã ruinele unei cetãţi din secolul 14, atribuitã, dupã tradiţie, domnului Negru Vodã (Radu I), cunoscutã sub numele de Cetatea lui Negru Vodã sau Cetatea de la Stoeneşti, şi mănăstirea Negru Vodă sau Cetãţuia – Negru Vodă (de cãlugãri) cu o bisericã rupestrã (sãpatã în stâncã) din secolul 14, având hramul „Izvorul Tãmãduirii”, cu fragmente de picturã muralã originarã, executatã în tempera, şi construcţii anexe din 1840. Biserica rupestrã este declaratã monument istoric (→ mănăstirea Cetãţuia – Negru Vodã, Capitolul Mãnãstiri, litera C). În satul Lãicãi se aflã biserica având hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1793–1796). Rezervaţie naturalã complexã (10 ha) situatã în extremitatea de Sud a M-ţilor Leaota, în cadrul cãreia se dezvoltã numeroase endemisme carpatice (omagul/Aconitum moldavicum, crucea-voinicului/Hepatica transsilvanica, coada-iepurelui/Sesleria heuffleriana, cimbrişorul/Thymus comosus ş.a.) şi elemente termofile pe stâncile însorite, cu expunere sudicã (iarba negilor/Sedum hispanicum, mojdreanul/Fraxinus ornus, drobul/Cytisus heufelii ş.a.).

CEUAŞU DE CÂMPIE, comunã în judeţul Mureş, alcãtuitã din 8 sate, situatã în zona Colinelor Mãdãraşului, pe cursul superior al râului Iceni; 6 174 loc. (1 ian. 2019): 3 135 de sex masc. şi 3 039 fem. Exploatãri de gaze naturale. Prelucrarea lemnului; produse de panificaţie. Împletituri din papurã (în satul Câmpeniţa, atestat documentar în anul 1349). În satul Porumbeni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1332, se aflã biserica ortodoxã, din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Botezãtorul”, construitã în secolul 16 din bârne de stejar, refãcutã în 1749 şi reparatã în anul 1841. Biserica pãstreazã picturi interioare din a doua jumãtate a secolului 18. În satul Bozed, atestat documentar, prima oarã, în anul 1481 existã biserica ortodoxã, din lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1750, în satul Culpiu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1332 se aflã biserica ortodoxã, din lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din secolul 19, iar în satul Ceuaşu de Câmpie, menţionat documentar, prima oarã, în 1505, existã o bisericã reformatã datând din anul 1798, cu zid de incintã şi Turn-clopotniţã. În arealul satului Sãbed, atestat documentar în anul 1451, se aflã pãdurea cu acelaşi nume, extinsã pe o suprafaţã de 59,3 ha, declaratã rezervaţie forestieră în anul 1977 şi arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000 (publicatã în Buletinul Oficial la 12 aprilie 2000). Pãdurea este alcatuitã din diferite specii valoroase de arbori, printre care pinul negru (Pinus nigra), pinul slivestru (Pinus sylvestris), frasinul (Fraxinus excelsior), jugastrul (Acer campestre) ş.a., precum şi din arbuşti, precum lemnul-câinesc (Ligustrum vulgare), sângerul (Cornus sanguinea), alunul de pãdure (Corylus avellana) ş.a. La parterul din interiorul pãdurii vegeteazã numeroase plante (unele cu valoare terapeuticã), printre care brânduşa de toamnã (Colchicum autumnale), laleaua pestriţã (Fritillaria meleagris), stânjenelul sãlbatic (Iris aphilla ssp. hungarica), ruscuţa de primavarã (Adonis vernalis), untul-vacii sau poroinicul (Orchis morio), salvia (Salvia nutans), colilia (Stipa pulcherrima) ş.a. Comuna Ceuaşu de Câmpie a fost afectatã de inundaţii la 8 iunie 2006.

CEZIENI, comunã în judeţul Olt, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Nord a Câmpiei Romanaţi, pe râul Teslui; 1 650 loc. (1 ian. 2019): 848 de sex masc. şi 802 fem. Centru de confecţionare a pieselor de port popular şi a ţesãturilor de interior cu ajutorul rãzboiului de ţesut manual. Conac, datând de la sfârşitul secolului 18, şi biserica „Sfântul Dumitru” (1849), în satul Cezieni.

CHECEA, comunã în judeţul Timiş, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Timişului, la 32 km Nord Vest de municipiul Timişoara; 2 201 loc. (1 ian. 2019): 1 087 de sex masc. şi 1 114 fem. Staţie de cale ferată. Culturi de cereale, plante tehnice, legume ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Muzeu etnografic. Satul Checea apare atestat documentar în 1470. Comuna Checea a fost înfiinţatã la 7 mai 2004 prin desprinderea satului Checea din comuna Cenei, judeţul Timiş.

CHERECHIU, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Ierului, pe râul Ier; 2 432 loc. (1 ian. 2019): 1 217 de sex masc. şi 1 215 fem. Haltã de cale ferată (în satul Târguşor). Produse de panificaţie. Ciupercãrie. Satul Cherechiu este menţionat documentar, prima oarã, în 1220.

CHEŢANI, comunã în judeţul Mureş, alcãtuitã din 7 sate, situatã în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Mureş, la poalele de Sud ale Colinelor Luduşului; 2 549 loc. (1 ian. 2019): 1 302 de sex masc. şi 1 247 fem. Haltã de cale ferată (în satul Grindeni), inauguratã în anul 1873. Culturi de cereale (grâu, porumb), hamei, sfeclã de zahãr, cartofi şi legume (ceapã, ardei, roşii etc.). Monumentul eroilor (în satul Hãdãreni). În satul Grindeni, atestat documentar, prima oara, in anul 1289, se aflã o bisericã ortodoxã, din lemn, cu dublu hram – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi „Sfântul Ioan Botezãtorul”, datând din secolul 18, iar în satul Cheţani, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1444, existã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din secolul 18, declaratã monument istoric.

CHEVEREŞU MARE, comunã în judeţul Timiş, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Timişului, pe râul Şurgani; 2 318 loc. (1 ian. 2019): 1 176 de sex masc. şi 1 142 fem. Staţie de cale ferată. Prelucrarea lemnului; producţie de tãlpi din poliuretan pentru încãlţãminte, de panificaţie şi de diverse produse din nuiele. Creşterea ovinelor. Culturi de cereale şi plante tehnice. În satul Chevereşu Mare, atestat documentar în anul 1717, se aflã biserica „Înãlţarea Domnului” (1801) şi  biserica  romano-catolicã  „Sfântul Ştefan” (secolul 19). Pãdure de stejari în care vieţuiesc porci mistreţi.

CHIAJNA, comunã în judeţul Ilfov, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Bucureştiului, la Vest de municipiul Bucureşti, pe râul Dâmboviţa; 25 408 loc. (1 ian. 2019): 12 193 de sex masc. şi 13 215 fem. Staţie de cale ferată. Fabricã de cãrãmidã şi prefabricate din beton. În satul Roşu, atestat documentar în anul 1700, se aflã staţia de acumulare şi filtrare a apei potabile pentru municipiul Bucureşti. În satul Chiajna, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1787, se aflã biserica „Sfântul Nicolae” (1831, renovatã în 1897), iar în satul Dudu, atestat documentar în anul 1725, existã biserica „Sfântul Gheorghe” (1841). Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997, comuna Chiajna a fãcut parte din Sectorul Agricol Ilfov.

CHIBED, comunã în judeţul Mureş, formată dintr-un sat, situatã în Subcarpaţii Târnavei, la poalele Dealurilor Şiclodului şi Becheciului, pe râul Târnava Micã; 1 756 loc. (1 ian. 2019): 878 de sex masc. şi 878 fem. Staţie cale ferată, inauguratã în anul 1896. Prelucrarea lemnului şi a lânii. Abator. Brutãrie. Creşterea ovinelor. Muzeu sãtesc. Bisericã reformatã (1552), cu turn din 1640. Satul Chibed este atestat documentar în anul 1499. Comuna Chibed a fost înfiinţatã la 21 iulie 2003 prin desprinderea satului Chibed din comuna Ghindari, judeţul Mureş.

CHICHIŞ, comunã în judeţul Covasna, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Depresiunea Sfântu Gheorghe, pe Râu Negru; 1 568 loc. (1 ian. 2019): 774 de sex masc. şi 794 fem. Haltã de cale ferată. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Creşterea bovinelor. În arealul comunei Chichiş au fost descoperite fragmente de vase ceramice din Epoca bronzului şi din perioada romanã (fragmente de vase ceramice, o fusaiolã din lut ş.a.). În satul Chichiş, atestat documentar, prima oarã, în 1461, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (1740), declaratã monument istoric, o bisericã din secolul 13, iniţial romano-catolicã, preluatã de cultul unitarian în secolul 16, declaratã monument UNESCO, o bisericã reformatã, datând din anul 1799, şi o casã ţãrãneascã, construitã în 1803, din lemn de fag, declaratã monument de arhitecturã popularã. Parc public (rezervaţie ornitologicã).

CHIEŞD, comunã în judeţul Sălaj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona Dealurilor Majei, pe râul Maja; 2 562 loc. (1 ian. 2019): 1 286 de sex masc. şi 1 276 fem. Zãcãminte de lignit. Prelucrarea lemnului; producţie de confecţii textile. Moarã de cereale. Fermã de creştere a ovinelor. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Aici se aflã un gorun secular (ocrotit). În satul Chieşd, menţionat documentar, prima oarã, la 18 iulie 1461, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, cu altar rotund, datând din secolul 18, învelitã în tablã zincatã, declaratã monument istoric, iar în satul Sighetu Silvaniei existã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1832).

CHIHERU DE JOS, comunã în judeţul Mureş, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Dealurilor Mureşului; 1 556 loc. (1 ian. 2019): 794 de sex masc. şi 762 fem. În satul Chiheru de Jos, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1453, se află o mănăstire greco-catolicã, de cãlugãri, cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” construită în perioada 10 mai 1998-18 noiembrie 2001 pe locul unei foste mănăstiri, care apare menţionată documentar la 14 decembrie 1737 şi dispărută în jurul anului 1848. Pereţii exteriori ai bisericii sunt placaţi cu marmurã albã. Loc de pelerinaj. În satul Chiheru de Jos se aflã o bisericã din lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1837 şi reabilitatã în anii 1983-1984, iar în satul Urisiu de Jos, atestat documentar în anul 1453, existã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în 1747, refãcutã în anii 1848–1851 şi zugrãvitã în 1851 de cãtre Popa Gheorghe din Şendreni. Aici se pãstreazã douã icoane (Sfântul Nicolae şi Maica Domnului) donate de pan Luca din Urisiu în 1539, manuscrise din secolele 16–17, cãrţi rare din secolul 18. Clopot din anul anul 1600. În acelaşi sat mai existã biserica din lemn cu hramul „Sfânta Treime” (secolul 19).

CHILIA VECHE, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Nord a Deltei Dunării, pe grindul Chilia, pe dreapta braţului Chilia; 1 992 loc. (1 ian. 2019): 1 007 de sex masc. şi 985 fem. Producţie de brânzeturi şi produse din peşte. Abator. Morãrit. Diverse produse din papurã împletită. Fermã de creştere a porcilor. Pepinierã  piscicolã. Cherhana. În Antichitatea greacã, aici a existat o cetate, probabil Achillea, care a fost stãpânitã de bizantini la sfârşitul secolului 10, apoi s-a aflat sub stãpânire turceascã sub numele Eskil-Kalé. La mijlocul secolului 14 era cunoscutã cu numele Licostomo, iar apoi a intrat sub autoritatea Ţãrii Româneşti înainte de anul 1372. Cuceritã şi stãpânitã apoi de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400–1432), cetatea a reintrat în posesia Ţãrii Româneşti în anul 1447. În anul 1465, cetatea a fost dobânditã de domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, care o stãpâneşte pânã în anul 1479, când cetatea a fost demantelatã. În Evul Mediu, când Chilia Veche se afla la numai 5 km de ţãrmul Mãrii Negre (în prezent este la circa 40 km Vest de ţãrm, din cauza avansãrii braţului Chilia în mare), a avut un rol important comercial şi strategic. În satul Chilia Veche se aflã biserica „Sfinţii Voievozi” (1897–1925). Pe teritoriul comunei Chilia Veche se aflã rezervaţia Roşca-Buhaiova-Hrecişca (15 400 ha), între grindurile Letea şi Chilia, unde cuibãreşte cea mai mare colonie de pelicani din Europa, precum şi colonii de egrete, stârci galbeni, stârci lopãtari ş.a. (→ Rezervaţia Roşca-Buhaiova-Hrecişca). Până în anii ’90 ai secolului 20, comuna Chilia Veche a avut în componenţă satul Ostrovu Tătaru, sat care s-a autodesfiinţat în acei ani prin depopulare, în prezent existând fizic, dar fără locuitori.

CHILIILE, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 7 sate, situatã în Subcarpaţii Buzãului, în mica Depresiune Chiliile-Cãneşti, la poalele Dealurilor Bocu şi Dâlma, pe râul Sãrãţel; 506 loc. (1 ian. 2019): 256 de sex masc. şi 250 fem. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci). Satul Chiliile este atestat documentar în 1720. În satul Budeşti se aflã biserica având hramul „Sfântul Gheorghe” (1884) şi casa Ion Chioreanu (1860), declaratã monument istoric. Comuna Chiliile face parte din “Geoparcul Ţinutul Buzãului” (→ comuna Berca, judeţul Buzãu).

CHINTENI, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona Dealurilor Clujului, pe cursul superior al râului Chintãu; 3 343 loc. (1 ian. 2019): 1 700 de sex masc. şi 1 643 fem. Exploatãri de tufuri, marne, argilã şi nisip. În arealul comunei Chinteni au fost descoperite vestigiile unei aşezari romane (villa rustica), cu ruine de clãdiri, elemente de hipocaust, cãrãmizi, olane, tuburi de apeduct, fragmente de vase ceramice romane, precum şi o ştampilã cu iniţialele VAL CAT (Valerius Catullinus) – procurator financiar în Dacia Porolissensis. În satul Chinteni, menţionat documentar, prima oarã, în 1263, se aflã o bisericã romano-catolicã, având hramul “Toţi Sfinţii”, datând din anul 1280, preluatã de cultul reformat-calvin în anul 1690, reluatã de romano-catolici în anul 1769 şi renovatã în anul 1978. În satul Feiurdeni, atestat documentar în anul 1326, se aflã biserica greco-catolicã „Sfântul Nicolae” (1930–1931) şi un conac din secolul 17, în satul Siliştea Veche existã o bisericã din lemn, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând de la sfârşitul secolului 18, şi o bisericã de zid cu hramul “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã şi pictatã în perioada 1998-2003, iar în satul Vechea, atestat documentar în anul 1315, este biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1726, cu picturi interioare din 1748, azi în stare avansatã de degradare ), declaratã monument istoric.

CHIOCHIŞ, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 10 sate, situatã în Câmpia Fizeşului, pe râul Apatiu; 2 786 loc. (1 ian. 2019): 1 446 de sex masc. şi 1 340 fem. Creşterea ovinelor. Iaz piscicol. În satul Chiochiş, menţionat documentar, prima oarã, în 1320, se aflã castelul „Miklós Wesselényi”, datând din anul 1761, cu 20 de camere, aflat în stare de degradare, declarat monument istoric (retrocedat urmaşilor în anul 2005), în satul Bozieş existã biserica “Naşterea Maicii Domnului” (secolul 16), în satul Strugureni se aflã o bisericã reformatã din secolul 18 şi biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (secolul 18, pictatã în 1754), declarata monument istoric, în satele Apatiu şi Buza Cãtun existã câte o bisericã din lemn, cu acelaşi hram, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din secolul 18 şi, respectiv, din anul 1601 (adusã din satul  Fântânele în anul 1897), iar în satul Jimbor, atestat documentar în anul 1230, exista un conac din secolul 19. În satul Chiochiş s-a nãscut botanistul Iuliu Prodan (1875-1959).

CHIOJDEANCA, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Subcarpaţii Buzãului; 1 552 loc. (1 ian. 2019): 829 de sex masc. şi 723 fem. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci). În satul Chiojdeanca, atestat documentar la 17 martie 1607, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”-Vãgãuneşti (1780–1792, refãcutã în 1847), biserica de zid cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, construitã pe cheltuiala boierului Stan Dragomir în anii 1897–1902 şi consolidatã dupã cutremurele din 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977, conacul boierului Stan Dragomir (1907), azi dispensar comunal, şi o cruce din piatrã, ridicatã în jurul anului 1719, care marcheazã locul unei gropi comune unde au fost înmormântate persoanele rãpuse de ciumã, iar în satul Nucet existã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Dumitru” (1774). Agroturism.

CHIOJDENI, comunã în judeţul Vrancea, alcãtuitã din 8 sate, situatã în Subcarpaţii Vrancei, în partea de Vest a Depresiunii Dumitreşti, la poalele Dealului Roşu, pe râul Râmnic; 2 467 loc. (1 ian. 2019): 1 280 de sex masc. şi 1 187 fem. Exploatarea şi prelucrarea primarţ a lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci). În satul Chiojdeni se aflã biserica “Sfinţii Voievozi” (secolul 18), declaratã monument istoric.

CHIOJDU, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Subcarpaţii Buzãului, în Depresiunea Chiojdu, la poalele masivului Monteoru şi a Dealului Cornãţel, pe râul Bâsca Chiojdului; 3 289 loc. (1 ian. 2019): 1 645 de sex masc. şi 1 644 fem. Pomiculturã. Satul Chiojdu apare menţionat documentar, prima oarã, la 10 iulie 1418, apoi la 5 ianuarie 1549 şi la 2 august 1562. Pe teritoriul comunei Chiojdu a fost descoperit un mormânt, cu un bogat inventar funerar, atribuit unei prinţese ostrogote din secolul 5 d.Hr. În satul Chiojdu se aflã biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, datând din anul 1844 (restauratã în anii 1909 şi 1973), declaratã monument istoric, şi Casa cu blazoane, datând din secolul 18, cu unele modificãri din anul 1823, când a fost extinsã, reabilitatã în perioada 2008-2015, devenitã sediul unui Centru Cultural şi declaratã monument istoric. În anul 2013, Casa cu blazoane, care are pe frontispiciu trei blazoane, dintre care cel central reprezintã simbolul familiei Cantacuzino, a intrat în posesia Unuiunii Arhitecţilor din România. În satul Chiojdu se mai aflã şi casa „Codescu” (secolul 18), declaratã monument istoric, a cãrei copie, reconstruitã în anul 1936, se aflã în Muzeul satului şi de artã popularã „Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Bisericile cu hramurile „Înãlţarea Domnului” (1877 – lucrãrile de construire au fost reluate în 1912, întrerupte de Primul Rãzboi Mondial şi terminatã în 1927; reparatã în 1980 şi pictatã în 1983), „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1876, refãcutã în anii 1979–1982 dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 4 martie 1977), „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1852–1856) şi „Adormirea Maicii Domnului” (1870–1877), în satele Bâsca Chiojdului, Lera, Poieniţele şi Cãtiaşu. În satul Chiojdu s-a nãscut istoricul Constantin Giurescu (1875-1918). În perimetrul comunei Chiojdu se aflã o rezervaţie geologicã şi geomorfologicã în cadrul cãreia se evidenţiazã mai multe formaţiuni stâncoase, numite ştiinţific trovanţi, iar în limbaj popular numite “pietre vii”. Aceşti trovanţi, care apar sub diferite forme (sferoidale, elipsoidale, discoidale, cilindrice, sub formã de ciuperci, cochilii etc.) şi de diferite dimensiuni, cu diametrul de la câţiva centimetri pânã la 2 m şi chiar mai mari, s-au format din acumulãri de nisip şi de gresii friabile, cimentate, stratificate, sub acţiunea apelor calcaroase care au pãtruns în aceste straturi de-a lungul erelor geologice, cu milioane de ani în urmã, în conditii fizico-chimice speciale, sub acţiunea unor soluţii concentrate de carbonat de calciu. Diversele forme sub care apar aceşti trovanţi sunt rezultatul modelãrii îndelungate exercitate de agenţii climatici externi (ploi, zãpezi, îngheţ-dezgheţ, vânt ş.a.). Geologii apreciazã cã vârsta acestor trovanţi este de circa 6 milioane de ani. Aceşti trovanţi se gãsesc în mai multe locuri din România (comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, comuna Bozioru, judeţul Buzău, satul Caşolţ din comuna Roşia, judeţul Sibiu, satul Domneşti din comuna Mãrişelu, judeţul Bistriţa-Năsăud, satul Cliţ din comuna Băbeni, judeţul Sălaj, satul Hăşdat din municipiul Hunedoara, judeţul Hunedoara ş.a.). → şi trovanţii din comunele Bozioru, judeţul Buzãu şi Costeşti, judeţul Vâlcea. În arealul satului Bâsca Chiojdului existã rezervaţia forestierã “Pãdurea cu tisã”, extinsã pe o suprafaţã de 197 ha, pe pantele masivului Monteoru, la 800-1 000 m altitudine, înfiinţatã în anul 1995 şi declaratã arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000 (publicatã în Monitorul Oficial la 12 aprilie 2000). Aceastã pãdure este alcãtuitã exclusiv din arbori de tisã (Taxus baccata), cu înãlţimi de circa 20 m şi diametrul trunchiului în jur de 3 m, specie ocrotoitã de lege. Pãdurea adãposteşte numeroase specii de mamifere (urşi, lupi, vulpi, râşi, mistreţi, cerbi, cãprioare ş.a, iar la parterul pãdurii vegeteazã diferite specii de plante, printre care brânduşa de toamnã (Colchicum autumnale), clopoţeii de munte (Campanula alpina), garofiţa albã de stâncã (Dinathus spiculifolius), ghiocelul (Galanthus nivalis) ş.a. Satul Chiojdu este socotit oficial ca una dintre cele mai frumoase localitãţi din România.

CHIRNOGENI, comunã în judeţul Constanţa, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Podişul Cobadin; 3 273 loc. (1 ian. 2019): 1 627 de sex masc. şi 1 646 fem. Staţie de cale feratã. Exploatãri de nisip alb. Produse de panificaţie şi de patiserie. Viticulturã. Ferme de creştere a bovinelor şi ovinelor. În satul Chirnogeni, atestat documentar, prima oarã, în anul 1573, şi numit Ghiuvenlia din secolul 18 pânã în anul 1929, se aflã biserica “Sfântul Gheorghe”, construitã în anii 1899-1900 dupã planurile arhitectului Dimitrie Bãnescu, sfinţitã în anul 1907 şi supusã unor ample lucrãri de reparaţii capitale în anii 2003-2012 (sfinţitã la 12 mai 2012). Biserica, de mari dimensiuni (24,95 m lungime şi 14,50 m lãţime), a fost pictatã în anul 1906 de Duratzio, picturi restaurate în 1964 de Constantin Lembrãu şi repictatã în frescã, în anii 2009-2012, de Ion Zãnescu. Turlele bisericii au cãzut în timpul marelui cutremur din seara zilei de vineri, 4 martie 1977 (cutremur cu magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, care a durat 90 de secunde) şi reconstruite în anii 1985-1987. La Chirnogeni se mai aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în perioada 1985-2003 şi sfinţitã la 9 iunie 2012, şi o bisericã romano-catolicã.

CHIRNOGI, comunã în judeţul Călăraşi, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Burnas; 7 171 loc. (1 ian. 2019): 3 569 de sex masc. şi 3 602 fem. Morãrit şi panificaţie. Complex avicol. Creşterea porcinelor. Viticulturã. Staţiune de cercetãri agricole. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Chirnogi a fãcut parte din judeţul Ilfov. Pe teritoriul comunei Chirnogi au fost descoperite urmele mai multor aşezãri geto-dacice din secolele 2 î.Hr. – 1 d.Hr., peste care s-au suprapus alte aşezãri din secolele 6–7 şi 9–10. În satul Chirnogi se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1908-1912, pictatã în ulei de Marinescu din Budeşti – picturi restaurate de Popescu Romanaţi în anul 1967 şi de Sanioita Crişan în anul 1990. Biserica a fost supusã unor lucrãri de reparaţii capitale în 1967.

CHIRPĂR, comunã în judeţul Sibiu, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Podişul Hârtibaciului, pe valea pârâului Chirpãr; 1 891 loc. (1 ian. 2019): 983 de sex masc. şi 908 fem. În arealul comunei Chirpãr au fost descoperite vestigii din Epoca neoliticã (topoare din piatrã), din cea a bronzului (un ciocan din bronz) şi din a doua Epocã a fierului/La Tène (o brãţarã celticã). În satul Chirpãr, menţionat documentar, prima oarã, în perioada 1332–1333, cu numele Kirchberg, se aflã o bisericã ortodoxã cu hramul “Înãlţarea Domnului”, datând din anul 1844, cu unele transformãri din 1899, declaratã monument istoric în anul 2010, şi o cetate ţãrãneascã, în incinta cãreia existã o bisericã din secolul 13, iniţial romanicã, devenitã ulterior evanghelicã-luteranã, fortificatã în secolele 15–16, modernizatã în anul 1862 şi declaratã monument istoric în anul 2010; în satul Sãsãuş existã o bisericã ortodoxã cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1782), în satul Vãrd se află o bisericã din secolul 13, fortificatã în secolele 15–16, azi biserică evanghelicã, iar în satul Veseud o bisericã din secolul 13, fortificatã în secolele 15-16, cu unele refaceri în anii 1784-1785, azi biserică evanghelicã, declaratã monument istoric în anul 2010, şi o bisericã ortodoxã cu hramul „Sfântul Gheorghe” (1790). În secolele 17-19, la Chirpãr a existat un centru de ceramicã popularã, smãlţuitã, şi mai multe meşteşuguri legate de prelucrarea artisticã a lemnului, a pieilor de animale (în special a blãnurilor) şi a ţesãturilor casnice la rãzboiul de ţesut manual.

CHISCANI, comunã în judeţul Brăila, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Est a Câmpiei Brãilei, în lunca de pe stânga fluviului Dunãrea; 6 425 loc. (1 ian. 2019): 3 225 de sex masc. şi 3 200 fem. Termocentralã cu o putere instalatã de 1 950 MW, modernizatã şi retehnologizatã în anul 2020, funcţionarea ei fiind trecutã de la folosirea cãrbunelui la cea a gazelor naturale. Din cauza creşterii exagerate a preţului la gazele naturale, termocentrala nu produce curent electric, aflându-se în stare de conservare. Combinat de celuloză şi hârtie (falimentat şi închis în anul 2010). Sere legumicole. Pe teritoriul comunei Chiscani a fost descoperitã o necropolã sarmaticã, datând din secolul 1 î.Hr., în care s-au gãsit fragmente de vase ceramice elenistice, sãgeţi de tip scitic (cu 3 muchii), coliere din sticlã şi mãrgean, fibule etc. În satul Chiscani, înfiinţat în jurul anului 1828, se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1865-1869 şi biserica “Sfântul Nicolae”, ziditã în perioada 25 aprilie 1998 – 15 iulie 2012, când a fost sfinţitã, în satul Lacu Sãrat existã biserica având dublu hram – “Sfântul Ilie” şi “Sfântul Pantelimon”, datând din anul 1898, şi mãnãstirea Lacu Sarat, cu biserica din lemn cu hramul “Sfântul Pantelimon” şi chilii construite în perioada 27 iulie 1996 – 27 iulie 1999, iar în satul Vãrsãtura este biserica “Sfântul Nicolae”, ziditã în perioada 2000-2009.

CHISELET, comunã în judeţul Călăraşi, formată dintr-un sat, situatã în lunca de pe stânga fluviului Dunãrea, pe dreapta vãii râului Mostiştea, la graniţa cu Bulgaria; 3 221 loc. (1 ian. 2019): 1 624 de sex masc. şi 1 597 fem. Culturi de cereale, de plante oleaginoase, legume ş.a. În arealul comunei Chiselet, în punctul numit Măgura Fundeanca au fost descoperite vestigii neolitice, precum şi urmele unei aşezări din secolul 2 î.Hr. În satul Chiselet, atestat documentar în anul 1597, al cărui nume derivă de la cel al boierului Ion Chiseliţă, se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anii 1860-1863 a soţilor Ion şi Elena Oteteleşanu. Biserica posedă o icoană a Sfântului Gheorghe, pictată în 1863 de Gheorghe Tattarescu. Biserica, azi declarată monument istoric, a fost supusă mai multor reparaţii în perioada 1950-1970 şi 1996-1998. Până la 17 februarie 1968, comuna Chiselet a avut în componenţă satul Dunărea (numit până la 1 ianuarie 1965 Surlari), care la acea dată a fost desfiinţat şi înglobat în satul Chiselet. În fostul sat Dunărea (numit anterior Surlari), azi parte componentă a satului Chiselet, se află biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir”, construită în perioada 1939-1958 şi pictată în anii 1970-1971 de Toma Lăscoiu. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Chiselet a făcut parte din judeţul Ilfov. .

CHISINDIA, comunã în judeţul Arad, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Sud a Depresiunii Zarand, la poalele M-ţilor Zarand şi cele ale Dealurilor Cigherului, la confluenţa râurilor Ciot şi Hurez cu râul Chisindia; 1 267 loc. (1 ian. 2019): 639 de sex masc. şi 628 fem. În arealul satului Chisindia, menţionat documentar, prima oarã, într-un document din 3 iulie 1349, cu numele Kuzund, a fost descoperit un tezaur monetar roman, datând din secolul 3 d.Hr. În acelaşi sat se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Intrarea Domnului în Ierusalim” sau Biserica din Vale, de mari dimensiuni (26 m lungime şi 9,60 m lãţime), construitã în anii 1934-1937 dupã planurile arhitectului Alexandru Graf din Arad, sfinţitã la 23 octombrie 1938, pictatã în tempera, anii 1953-1954, de Cornel Cenad – picturi restaurate în anul 2010 de Corneliu Artiman din Arad şi resfinţitã la 26 octombrie 1954. În satul Chisindia mai existã o bisericã greco-catolicã (1936-1940) şi biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Nicolae” sau Biserica din Deal (19 m lungime şi 10 m lãţime), construitã pe locul uneia din 1880-1888 şi sfinţitã în anul 1937, pictatã în frescã, în anii 1978-1980, de Mihai Bãlãşescu din Craiova, sfinţitã la 2 noiembrie 1980 şi supusã unor reparaţii capitale în perioada 2009-2012. În satul Pãiuşeni, atestat documentar în anul 1574, existã biserica din lemn cu hramul “Întâmpinarea Domnului” (1861) şi biserica de zid cu hamul “Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în anii 1927-1929, sfinţitã la 8 noiembrie 1929 şi reparatã în anii 1979-1983, iar în satul Vãsoaia, atestat documentar în anul 1525, se aflã biserica din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (1755) şi o bisericã de zid, construitã în anii 1900-1901 şi sfinţitã la 24 noiembrie 1901. Hotelul “Conacul legendelor” (185 de locuri).

CHIŞLAZ, comunã în judeţul Bihor, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Barcãului cu Dealurile Barcãului, la 140 m altitudine, pe râul Barcãu; 3 139 loc. (1 ian. 2019): 1 537 de sex masc. şi 1 602 fem. Exploatãri de petrol. Viticulturã. Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Ştrand cu apã termalã, provenitã de la douã puţuri forate în anii 1962 şi 1976. Satul Chişlaz apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1213, cu numele Villa Lazdi şi apoi în anul 1692 cu toponimul Kiss Laza. În satul Mişca, atestat documentar, prima oarã, în anul 1255, se aflã o bisericã romano-catolicã, datând din anul 1754, şi o bisericã în stil gotic, datând din secolul 14 ca bisericã romano-catolicã, preluatã de cultul reformat la mijlocul secolului 16 şi supusã unor transformãri în anii 1630-1633. La exterior, biserica este prevazutã cu mai multe contraforturi şi strãjuitã de un turn înalt, de formã pãtratã, iar în interior are un amvon din cãrãmidã, refãcut în anul 1781, un tavan casetat şi pictat în anul 1683 cu motive florale (maci, margarete ş.a.), dar acoperite de o zugravealã monocromã în anul 1768, şi restaurat în 1997, fãrã decoraţii. Mobilierul bisericii dateazã din anul 1891. În satul Mişca mai existã conacul familie Jak◌́, cu aspect de han, construit în anul 1900, doar cu parter, în forma literei L, având spre curtea interioarã un culoar (coridor) lung, care mãrgineşte întreaga clãdire, susţinut de 17 stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade largi. Naţionalizat la 11 iunie 1948, conacul gãzduieşte azi ateliere de lucru. În satul Sãrsig, atestat documentar în anul 1490, se aflã biserica greco-catolicã “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1852, preluatã de cultul creştin ortodox în anul 1948 şi retrocedatã acestuia în anul 2012.

CHIUIEŞTI, comunã în judeţul Cluj, alcãtuitã din 7 sate, situatã la poalele de Nord Est ale dealului omonim, la confluenţa râului Strâmbu cu Sãlãtruc; 2 444 loc. (1 ian. 2019): 1 222 de sex masc. şi 1 222 fem. În arealul comunei Chiuieşti au fost descoperite câteva vestigii neolitice (aşchii de silex, topoare din piatrã ş.a.). Producţie de ţuicã/palincã din prune şi din mere. Izvoare cu ape minerale. Centru de informare şi marketing turistic. Fanfarã. În satul Chiuieşti, menţionat documentar, prima oarã, în 1467, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1991-1998, pe locul uneia din secolul 18, pictatã în frescã, în anii 1993-1998, de Vasile Istrate din Galaţi şi Constantin Bumbu din comuna Cãşeiu, judeţul Cluj, şi sfinţitã la 22 august 1999, şi o bisericã greco-catolicã, având hramul “Toţi Sfinţii”, ziditã în anii 1893-1897, preluatã de cultul creştin-ortodox în anul 1948, retrocedatã greco-catolicilor în anul 2003 şi restauratã în 2013. În satul Mãgoaja, atestat documentar în anul 1588 existã biserica “Sfântul Nicolae” (1820) şi bustul şi troiţa haiducului Pintea Viteazul, nãscut aici în anul 1670 şi decedat in anul 1703, iar în satul Strâmbu, atestat documentar în anul 1588, se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, datând din secolul 18, reparatã în anul 2005 şi declaratã monument istoric. În satul Valea Cãşeielului se aflã mănãstirea „Cãşeiel-Strâmbu” (de maici), cu biserica „Înãlţarea Sfintei Cruci”, ctitorie din anul 1765 a cãlugãrului Filip Pahomie Georgiu din satul Strâmbu. Biserica a fost distrusã de un incendiu în anul 1832 şi refãcutã ulterior, din temelii, de cãlugãrul Basiliu Bonifaciu din Blaj, dar în perioada 1863-1950 nu a mai avut cãlugãri, ramanand bisericã de mir. În anul 1923, vechea bisericã s-a prãbuşit, iar sãtenii au cumpãrat o altã bisericã din lemn de la enoriaşii din satul Canciu (numit de la 1 ianuarie 1965, Dumbrãveni, comuna Ciceu-Giurgeşti, judetul Bistriţa-Nãsãud). Mãnãstirea a fost reinfiinţatã în anul 1950, dar la 28 octombrie 1959 a fost desfiinţatã de către autorităţile comuniste, fiind reînfiinţatã în 1991. În 1992, bisericii vechi i s-a adãugat un pridvor şi i s-a înlocuit acoperişul cu şindrilă nouă, iar în anii 2005-2007 biserica a fost restauratã. În naosul bisericii, lângã icoana Maicii Domnului, se aflã o raclã în care sunt pãstrate fragmente de moaşte de la 72 de sfinţi, precum şi un fragment din crucea pe care a fost rãstignit mântuitorul nostru Iisus Hristos. În anii 1994-1997 a fost construitã o nouã bisericã din lemn şi casa stãreţiei.

CHIUZA, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Dealurilor Ciceului cu Muscelele Nãsãudului, pe dreapta vãii râului Someşu Mare; 2 216 loc. (1 ian. 2019): 1 108 de sex masc. şi 1 108 fem. Ferme de creştere a ovinelor şi a bovinelor. Pomiculturã (meri, pruni). Legumiculturã. Prelucrarea laptelui şi a agregatelor de balastierã. Confecţionarea de perii industriale din sârmã. Bibliotecã publicã. În satul Chiuza, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1292, cu numele Weishorn, se aflã un un conac, datând din secolul 19, care azi adâposteşte sediul Primãriei, o bisericã greco-catolicã (1846) şi o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1877-1882 (sfinţitã la 19 noiembrie 1882), pictatã în anii 1924-1927 şi repictatã integral, în tempera, în anii 1995-1996 de Ioan Miricã şi resfinţitã la 5 octombrie 1997. În satul Sãsarm se aflã o bisericã reformatã, construitã la sfârşitul secolului 19 şi finalizatã în anul 1900, pe locul unei vechi biserici de la sfârşitul secolului 16, ruinatã în anul 1644, azi declaratã monument istoric. Comuna Chiuza are în componenţă satul Mireş care s-a depopulat la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, existând din punct de vedere administrativ, dar fără locuitori. În satul Chiuza s-a nãscut Vasile Rebreanu (1862-1914), tatãl romancierului Liviu Rebreanu, coleg de şcoală cu poetul George Coşbuc.

CICĂNEŞTI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Muscelelor Argeşului, la poalele sudice ale Dealului Tãmaşu, pe pârâul Bãneşti; 2 055 loc. (1 ian. 2019): 1 017 de sex masc. şi 1 038 fem. Exploatãri forestiere. Produse de panificaţie. Pomiculturã (meri, pruni). Creşterea ovinelor. În satul Cicãneşti, menţionat documentar, prima oarã, la 11 iunie 1565 într-un hrisov al lui Petru cel Tânãr (domn al Țãrii Româneşti în perioada 25 septembrie 1559 – 8 iunie 1568), fiul domnului Mircea Ciobanul, prin care acesta întãrea logofãtului Ivan mai multe proprietãţi, se aflã bisericile cu hramurile “Naşterea Maicii Domnului” (1867), declaratã monument istoric, şi “Sfânta Treime”, construitã iniţial din lemn, în anii 1832-1834, şi reconstruitã din cãrãmidã în 1871, azi declaratã monument istoric. Satul Bãrãşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 22 iulie 1570, într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Alexandru II Mircea, în care se consemneazã ca martori…”Mihail din Coluneşti”, “Stan din Bãrãşti” şi “Radu din Tãtuleşti”.

CICÂRLĂU, comunã în judeţul Maramureş, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Nord Vest a Depresiunii Baia Mare, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Igniş, în zona de confluenţã a râului Cicârlãu cu râul Someş; 4 281 loc. (1 ian. 2019): 2 142 de sex masc. şi 2 139 fem. Staţie de cale feratã (în satul Ilba), pe linia Satu Mare – Botiz – Medieşu Aurit – Seini – Ilba – Buşag – Baia Mare, inaugurată în anul 1884. Exploatãri de minereuri complexe (sulfuri polimetalice, în satul Ilba), de andezit şi de bazalt. Viticulturã. Pomiculturã (meri, peri, castan comestibil). În satul Cicârlãu, menţionat documentar, prima oarã, în 1407, se aflã bisericile ortodoxe cu hramurile „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1750-1770) şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în anii 1909-1911 (sfinţită la 11 octombrie 1911), pictatã în 1936 de zugravul Zieber din Baia Mare şi supusã unor reparaţii în anii 1981-1985, precum şi biserica greco-catolică „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, zidită în perioada 2005-2016, sfinţită la 10 iulie 2016. În satul Ilba, atestat documentar în anul 1490 cu numele Iloba sau Yloba, există biserica „Sfinţii Arhangheli  Mihail şi Gavriil” (1600), iar în satul Bârgău, atestat documentar în anul 1407, se află o biserică din lemn, datând din anul 1680, şi una de  zid cu hramul „Sfinţii Arhangheli  Mihail şi Gavriil”, construită în anii 1898-1899, pictată în 1941 de zugravul Zieber din Baia Mare şi iconostas din lemn, instalat în 1938. Biserica a fost reparată în anii 1975-1980 şi repictată în frescă de Vasile Munteanu din Covasna şi Silviu Dârstaru, sfinţită la 30 august 1981, şi restaurată în anii 2010-2015 şi resfinţită la 10 august 2015. În perimetrul satului Ilba există Rezervaţia  geologică, paleontologică şi peisagistică „Rozeta de piatră”, extinsă pe o suprafaţă de 0,50 ha, înfiinţată în anul 1994, declarată monument al naturii şi arie protejată de interes naţional la .6 martie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000). În cadrul acestei rezervaţii se evidenţiază mai multe coloane andezitice, poligonale, cu lungimi de circa 5 m şi grosimi de circa 0,50 m, dispuse sub forma unor rozete în jurul unui ax central. Aici au fost identificate numeroase resturi fosile ale unor cochilii de scoici, de ostracode, de melci ş.a., datând de la sfârşitul Miocenului şi începutul Pliocenului, respectiv de acum 23 de milioane de ani în urmă. În satul Cicârlãu s-a născut interpretul de muzică populară Nicolae Sabău (1929-2020).

CICEU, comunã în judeţul Harghita, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Depresiunea Ciuc, la poalele M-ţilor Ciuc şi Harghita, pe stânga vãii râului Olt, în zona de confluenţã cu pârâul Frumoasa, la 4 km Nord de municipiul Miercurea-Ciuc; 2 856 loc. (1 ian. 2019): 1 388 de sex masc. şi 1 468 fem. Nod feroviar cu o garã inauguratã la 5 aprilie 1897. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. Exploatãri de andezit. În satul Ciceu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1566, se aflã biserica romano-catolicã „Sfântul Anton de Padova”, datând din anul 1783, cu unele refaceri şi extinderi din perioada 1839-1850, când s-au adãugat corul şi sacristia. Biserica este dominatã de un Turn de formã pãtratã, luminat la partea superioarã de patru ferestre, terminate cu arcade. În anul 1992, biserica a fost declaratã monument istoric şi de arhitecturã. Pârtii de schi. Agroturism. Comuna Ciceu a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Ciceu şi Ciaracio din comuna Siculeni, judeţul Harghita.

CICEU-GIURGEŞTI, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona Dealurilor Ciceului, pe râul Valea Mare; 1 463 loc. (1 ian. 2019): 741 de sex masc. şi 722 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului; preparate din lapte şi carne. Creşterea bovinelor, ovinelor şi porcinelor. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1963, azi cu peste 9 000 de volume. În perimetrul satului Ciceu-Giurgeşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1405, pe o stâncã muntoasã din apropiere, împãduritã, numitã Mãgura Ciceului, de 933 m altitudine, se aflã ruinele cetãţii Ciceu, construitã în anii 1203–1204. În anul 1489, cetatea Ciceu a intrat în posesia domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, fiind amenajatã ca reşededinţã domneascã, iar ulterior a fost feudã a domnilor moldoveni pânã în 1544, când cetatea a fost distrusã din ordinul cardinalului György (Gheorghe) Martinuzzi (guvernator al Transilvaniei în anii 1541–1551), de atunci rãmasã în ruinã. Cetatea era de formã ovalã (80 x 23 m), cu ziduri groase de 1,30-1,60 m grosime şi înconjuratã de un şanţ sãpat în stâncã. În satul Ciceu-Giurgeşti se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii 1822-1828, pictatã de Constantin Bumbu şi fiii sãi, şi supusã unor modificãri şi reparaţii în anii 1903, 1905, 1950, 1970-1971, 2004-2008. Biserica are un iconostas cu 92 de icoane, restaurat în anii 2005-2007, renovatã în anii 2014-2016 şi sfinţitã la 24 iulie 2016. Agroturism. Pânã la 3 octombrie 2002, comuna Ciceu-Giurgeşti a avut în componenţã satele Breaza, Negrileşti şi Purcãrete, care la acea datã s-au desprins de comuna Ciceu-Giurgeşti şi au format comuna Negrileşti, judeţul Bistriţa-Năsăud.

CICEU-MIHĂIEŞTI, comunã în judeţul Bistriţa-Năsăud, alcãtuitã din 3 sate, situatã la poalele Dealurilor Ciceului; 1 208 loc. (1 ian. 2019): 597 de sex masc. şi 611 fem. Haltã de cale feratã (în satul Ciceu-Mihãieşti). Muzeu comunal. În arealul satului Ciceu-Corabia, atestat documentar în anul 1467, a fost descoperit (în anul 1968) un depozit de bronzuri, datând din secolele 10–9 î.Hr., alcãtuit din arme, unelte, un topor de luptã din bronz, piese de harnaşament, obiecte de podoabã ş.a. În satul Ciceu-Mihăieşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1325 cu numele Myhalhaza, şi apoi în anul 1405, cu denumirea Myhalfalva, se află o biserică reformată, datând din secolul 17, cu unele refaceri din anul 1910 şi o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, dominatã de un turn de 30 m înãlţime, construitã în anii 1911-1912 (sfinţitã la 15 septembrie 1912) pe locul uneia din lemn, care data din anul 1750 şi distrusã de un incendiu la 31 ianuarie 1911, pictatã în tempera, în anii 1964-1965, de Vasile Morar din Târgu Neamţ – picturi restaurate în anii 1985-1986 de Constantin Bumbu şi resfinţite la 28 iunie 1987. Tot în satul Ciceu-Mihăieşti mai existã o bisericã (iniţial ortodoxã), devenitã greco-catolicã în anii 1698-1701, redevenitã ortodoxã în perioada 1761-1777 şi din nou greco-catolicã din anul 1777, iar în satul Ciceu-Corabia se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, ziditã în anii 1843-1844 pe locul uneia din lemn din secolul 18, pictatã în anul 1990 de Dumitru Lelcu din comuna Arbore, judeţul Suceava şi repictatã în anul 2007 de Ioan Ivãncuş din comuna Ciceu-Mihăieşti şi Constantin Bumbu din comuna Cãşeiu, judeţul Cluj. Biserica a fost supusã unor reparaţii capitale în perioada 1947-1957. Comuna Ciceu-Mihăieşti a fost înfiinţatã la 3 martie 2005 prin desprinderea satelor Ciceu-Mihãieşti, Ciceu-Corabia şi Leleşti din comuna Petru Rareş, judeţul Bistriţa-Nãsãud.

CICLOVA ROMÂNĂ, comunã în judeţul Caraş-Severin, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona Dealurilor Oraviţei, la 230 m altitudine, la poalele de Vest ale M-ţilor Anina, pe pârâul Ciclova; 1 574 loc. (1 ian. 2019): 776 de sex masc. şi 798 fem. Exploatãri de minereuri complexe şi de bismut. Prelucrarea primarã a lemnului. Pomiculturã. Cãmin Cultural. În arealul comunei Ciclova Românã, în punctul numit Dealu Mare, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri, datând din prima epocã a fierului/Hallstatt (1200 – 400 î.Hr.), ale uneia din perioada daco-romanã (secolele 3-4) şi ale uneia din secolul 14. În satul Ciclova Românã, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1467, se afla biserica ortodoxã cu hramul “Înãlţarea Domnului”, construitã în perioada 1852-1859, pe locul uneia din lemn care data din anul 1794. Biserica, de mari dimensiuni (32 m lungime şi 11 m lãţime), a fost pictatã în ulei şi tempera, în anul 1965, de cãtre Iulian Toader din Arad, şi posedã un iconostas refãcut în anul 1959 şi pictat de Nicolae Haşca din Oraviţa. Biserica a fost supusã unor lucrãri de consolidare şi reparaţii în perioada 2007-2012. În satul Ilidia existã o bisericã ortodoxã, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, ziditã în perioada 1770-1797, pictatã în 1805 de Ion Zaicu şi restauratã în 1966, o bisericã fortificatã, datând din secolul 13, azi aparţinand cultului unitarian, şi ruinele unei cetãţi din secolele 12-13, aflate pe un deal de 659 m altitudine – cetate ocupatã de turci în anul 1551 şi distrusã de aceştia. În perimetrul satului Ilidia se aflã rezervaţia naturalã de tip mixt, Valea Ciclovei, extinsã pe o suprafaţã de 1 866 ha, declaratã arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000 şi publicatã în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000. În aceastã rezervaţie se evidenţiazã un relief variat, dezvoltat pe calcare, reprezentat prin avene, lapiezuri, doline, ponoare, izbucuri (izvoare carstice), chei, cascade, peşteri ş.a., pe care se dezvoltã o vegetaţie diversã, precum alunul (Corylus colurna) şi vişinul turcesc (Prunus mahaleb), nucul (Juglans regia), bujorul bãnãţean (Paeonia mascula), cãrpiniţa (Carpinus orientalis), ghimpele (Ruscus aculeatus) ş.a.

CILIBIA, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Buzău-Călmăţui, pe dreapta vãii râului Buzãu; 1 876 loc. (1 ian. 2019): 942 de sex masc. şi 934 fem. Staţii de cale feratã, în satele Cilibia şi Movila Oii, pe linia Ploieşti – Buzãu – Cilibia – Movila Oii – Fãurei – Brãila – Galaţi, inauguratã la 13 septembrie 1872. Nod rutier. Balastierã. Fabricã de cãrãmidã. Siloz de cereale. Ferme de creştere a ovinelor, porcinelor şi bovinelor. În satul Cilibia, atestat documentar în anul 1822, se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Voievozi”, în satul Mânzu, înfiinţat în jurul anului 1700 şi menţionat documentar în anul 1830, există biserica ortodoxã cu dublu hram – „Sfântul Ilie” şi “Sfânta Muceniţã Filofteia” (al doilea hram i s-a atribuit în anul 1946), datând din anul 1863, consolidatã în anul 1906, cu pridvor închis şi o turlã mare, octogonalã, restauratã în 1957, în satul Gara Cilibia este biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în perioada 2004-2008, pictatã în frescã, în anii 2008-2009, de Adrian Roşu şi sfinţitã la 25 iunie 2010, iar în satul Movila Oii, înfiinţat în anul 1830, se aflã biserica “Sfântul Nicolae” (secolul 19).

CILIENI, comunã în judeţul Olt, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Romanaţi, pe dreapta vãii râului Olt; 3 103 loc. (1 ian. 2019): 1 577 de sex masc. şi 1 526 fem. Morãrit. Presã de ulei. Culturi de cereale, de floarea-soarelui, sfeclã de zahãr etc. Legumiculturã. În satul Cilieni, atestat documentar, prima oarã, la 3 ianuarie 1537, ca sat de moşneni, într-un hrisov al domnului Ţãrii Romaneşti, Radu Paisie, se află biserica „Sfântul Nicolae” (18 m lungime şi 7 m lãţime), construitã în anii 1825-1827, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1774, cu picturi murale interioare originare, declaratã monument istoric. Biserica are un pridvor deschis, susţinut de şase coloane cilindrice, terminate cu arcade largi, iar pe pronaos se aflã douã turle gemene, octogonale, luminate de câte opt ferestre fiecare, înalte şi înguste.

CINCU, comună în judeţul Braşov, alcătuită din 2 sate, situatã în zona Podişului Hârtibaciului, pe cursul superior al râului Cincu; 2 024 loc. (1 ian. 2019): 1 021 de sex masc. şi 1 003 fem. Pe teritoriul comunei Cincu a fost descoperit un depozit de bronzuri datând din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). Satul Cincu a fost întemeiat de coloniştii germani, pe o colinã cu pante abrupte, la mijlocul secolului 12, cu numele Schenck (cârciumă) şi atestat documentar, prima oarã, în anul 1328, iar în 1474 a devenit (oppidum). Muzeu comunal cu exponate de artã populară (icoane pe sticlã, unelte, rãzboaie manuale de ţesut, obiecte de tâmplãrie, de fierãrie ş.a.). Cămin Cultural. În satul Cincu se află o biserică de mari dimensiuni (46,25 m lungime, 19 m lãţime şi 12 m înălţime), cu dublu hram – “Sfânta Fecioară Maria” şi “Sfântul Apostol Pavel”, construitã în perioada 1200-1241, în stil romanic, de cãtre comunitatea romano-catolică, atestatã documentar, prima oarã, în anul 1474, cu refaceri gotice din anii 1522–1526 (când a devenit bisericã evanghelicã) şi reparaţii după incendiul din anul 1789. Altarul poliptic din bisericã, închinat Sfântului Apostol Toma, este una dintre capodoperele pictorului Vincentius din Sibiu, realizat în anul 1521. În această biserică a fost descoperită o pictură muralã, care-l înfăţişează pe Sfântul Ierarh Nicolae, apreciatã ca fiind din anul 1240. Biserica are o orgă instalată în anul 1907 şi posedã colecţii de covoare orientale, datând din secolele 17-18, colecţii de embleme şi obiecte care au aparţinut diferitelor bresle meşteşugăreşti din secolele trecute, colecţii de strane gotice, de epitafuri, un potir din secolul 15, un ceas de la sfârşitul secolului 19 ş.a. Din zidurile de fortificaţie de odinioară, înalte de circa 2 m, se mai păstrează doar câteva fragmente pe trei laturi. Din anul 1680 şi până prin anul 1830, biserica fortificată a avut o cameră specială, numitã “temniţa matrimonială” în care erau încuiaţi soţul şi soţia care voiau sã divorţeze, aceştia având în acea camerã un pat îngust, o singură lingură, o singură furculiţă, un pahar şi erau lăsaţi acolo până se împăcau, iar dacă aveau copii, aceştia erau lăsaţi la vecini. Biserica a fost supusă unor reparaţii exterioare în anii 2021-2022, urmând sã se execute şi reparaţii interioare în urmãtorii ani. În satul Cincu mai există o biserică ortodoxă, cu hramul “Sfântul Nicolae”, construită în anii 1800-1815, supusã unor lucrări repetate de restaurare şi renovare de-a lungul anilor, iar în perioada 2008-2017 au fost efectuate ample lucrări de reparaţii capitale şi de repictare integrală a bisericii şi sfinţită la 21 august 2017. În satul Toarcla, atestat documentar în anul 1329, cu numele Tartyl sau Tartlen, există o cetate ţărănească, cu biserică evanghelică de incintă, datând din secolul 18, şi bisericilie ortodoxe cu hramurile “Adormirea Maicii Domnului” (1860) şi “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită în anii 1875-1881, cu iconostas de zid şi zugrăvită cu motive populare naţionale, azi aflată în stare de degradare. În cadrul comunei Cincu există mai multe case din secolele 17–18, declarate monumente istorice. În satul Cincu s-a nãscut publicistul şi omul politic Valeriu Branişte (1869–1928), în casa căruia a fost amenajat un muzeu memorial.

CIOBANU, comunã în judeţul Constanţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în lunca de pe dreapta fluviului Dunãrea, în apropiere de podul rutier de peste Dunãre de la Giurgeni – Vadu Oii; 3 562 loc. (1 ian. 2019): 1 841 de sex masc. şi 1 721 fem. Irigaţii. Vestigii din Epoca bronzului (ceramicã) şi din epocile romanã şi bizantinã (monede). În satul Ciobanu, întemeiat la începutul secolului 19 şi menţionat documentar în 1828 cu numele Groapa Ciobanului – denumire pãstratã pânã în anul 1906, se aflã biserica “Sfinţii Trei Ierarhi” (secolul 19), iar în satul Mioriţa, numit în secolul 19 Cadi-Câşla, apoi Bãlãceanu, iar de la 1 ianuarie 1965 poartã numele actual, eaxistã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (secolul 19).

CIOCANI, comunã în judeţul Vaslui, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Sud a Podişului Bârlad, în lunca râului Tutova, la 10 km Nord Vest de municipiul Bârlad; 1 696 loc. (1 ian. 2019): 889 de sex masc. şi 807 fem. Morãrit şi panificaţie. În satul Ciocani, menţionat documentar, prima oarã, în 1558, se aflã o bisericã datând din anul 1855, iar în satul Crâng existã o bisericã ziditã la sfârşitul secolului 19, pe cheltuiala lui Ştefan Darie, sfinţitã în anul 1898, restauratã în anii 2019-2020 şi sfinţitã la 16 februarie 2020. Comuna Ciocani a fost înfiinţatã la 7 mai 2004 prin desprinderea satelor Ciocani, Crâng, Crângu Nou şi Podu Petriş din comuna Perieni, judeţul Vaslui.

CIOCĂNEŞTI, comunã în judeţul Călăraşi, alcătuită dintr-un sat, situatã în lunca şi pe terasele de pe stânga fluviului Dunãrea, la graniţa cu Bulgaria; 3 937 loc. (1 ian. 2019): 1 910 de sex masc. şi 2 027 fem. Preparate din carne. Complex avicol. Viticulturã. Satul Ciocăneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 14 iulie 1589, apoi la 25 iunie 1604, iar în anul 1707 era consemnat pe o harta austriacă, cu numele Tzocanesti. La 17 februarie 1968, fostele sate Andolina şi Smârdan au fost desfiinţate şi unificate cu satul Ciocăneşti, formând, împreună, comuna Ciocăneşti, care între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 a fãcut parte din judeţul Ilfov. În comuna Ciocăneşti se află două cruci din piatră, una datând din anul 1742 şi alta din 1830, precum şi bisericile cu hramurile “Adormirea Maicii Domnului”, din fostul sat Smârdan, datând din anul 1908, şi “Sfântul Nicolae”, din fostul sat Andolina, construită în anii 1942-1943 şi pictată în 1946. Această biserică a fost renovată şi repictată în anii 1960 şi, respectiv, 2000. În comuna Ciocăneşti mai există biserica “Sfântul Nicolae” (16 m lungime şi 9 m lăţime), zidită în anii 1862-1869 (sfinţită la 8 iunie 1869) pe locul uneia din lemn, mistuită de un incendiu. Biserica a fost consolidată şi reparată după stricăciunile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 şi de cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977. La exterior, biserica este sprijinită de şase contraforturi solide, prezintă o turlă de formă pătrată, plasată pe pronaos, precum şi un pridvor la faţadă, închis cu ziduri laterale şi ferestre la faţadă, încadrate de patru stâlpi cilindrici, masivi, terminaţi cu arcade în acoladă. În faţa Primăriei se află Monumentul eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă în Primul Război Mondial, reprezentat prin statuia, în picioare, a unui soldat cu arma pe umărul drept, situat pe un soclu înalt, de formă patrată. În arealul comunei Ciocăneşti, pe ostrovul Ciocăneşti, aflat în mijlocul apelor fluviului Dunărea, există o rezervaţie naturală avifaunistică (→ Ostrovul Ciocăneşti).

CIOCĂNEŞTI, comunã în judeţul Dâmboviţa, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Titu, pe râul Colentina; 5 226 loc. (1 ian. 2019): 2 637de sex masc. şi 2 585 fem. Staţie de cale feratã pe linia Bucureşti – Piteşti, inauguratã la 13 septembrie 1872. Prelucrarea lemnului. Complex avicol. Producţie de mãturi din paie de sorg (în satul Urziceanca). Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Ciocăneşti a fãcut parte din judeţul Ilfov. În satul Ciocãneşti, menţionat documentar, prima oară, la 23 aprilie 1628, se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în a doua jumãtate a secolului 19, pe locul uneia din anul 1850, sfinţitã la 12 aprilie 1874 şi restauratã în anul 1981, şi biserica având dublu hram – „Sfânta Elisabeta” şi „Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul” (1843). La Ciocãneşti a existat conacul “Ghica – Cantacuzino”, construit la începutul secolului 17, în cadrul unui parc de 20 ha, şi reconstruit în primele decenii ale secolului 19 de cãtre aga Constantin Creţulescu (1796-1871) şi dãruit fiicei sale Eliza, cãsãtoritã cu Vladimir M. Ghica. Neavând copii, soţii Vladimir şi Eliza Ghica au lãsat conacul, ca moştenire, nepoatei Alexandrina Palladi (1881-1944), cãsãtoritã cu Grigore Gheorghe Cantacuzino. Conacul, deşi a fost declarat monument istoric la 28 mai 1948 (publicat în Monitorul Oficial al României la 5 iunie 1948), el a fost naţionalizat la 11 iunie 1948 şi demolat ulterior, la inceputul anilor ’50 ai secolului 20. Conacul era o clãdire somptuoasã, de mari dimensiuni, în stil La Belle Époque, cu o verandã centralã, închisã, luminatã de ferestre mari, cu arcade – verandã din care se coboarã pe douã scãri monumentale. Veranda era strãjuitã, la stânga şi la dreapta, de douã turnuri de formã pãtratã, cu subsol, parter şi etaj, luminate de ferestre înalte, terminate cu arcade. În satul Urziceanca existã conacul „Pãunescu”, datând de la sfârşitul secolulului 19, azi declarat monument istoric, şi o bisericã din anul 1820, iar în satul Vizureşti, atestat documentar la 29 mai 1624, este biserica “Sfântul Ioan Botezãtorul”, datând din anul 1902 şi restauratã în 1999-2001. Satul Creţu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1643, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Matei Basarab, prin care acesta “întãrea mãnãstirii Mãrgineni, jumãtate din satul Creţu”, iar fostul sat Aleşi, unificat cu satul Urziceanca la 17 februarie 1968, a fost atestat documentar în anul 1591 şi apoi în anul 1835 cu numele Aleşii ot Ciocãneşti, numit ulterior Aleşii Ciocãneşti.

CIOCĂNEŞTI, comună în judeţul Suceava, alcătuită din 2 sate, situatã la poalele Obcinei Mestecãniş, la 800-900 m altitudine, pe cursul superior al râului Bistriţa Aurie; 1 442 loc. (1 ian. 2019): 710 de sex masc. şi 732 fem. Exploatări de minereu de mangan (în satul Ciocăneşti), în prezent cu trei mine aflate în conservare, şi de turbă (în satul Botoş). Creşterea bovinelor. Cămin cultural (1960). Centru de încondeiere a ouălor, cu un muzeu în care sunt expuse circa 1 800 de ouă încondeiate – rezultatate ale creaţiei artistice a localnicelor de-a lungul anilor, unele ouă încondeiate datând de acum o sută de ani. Casa-Muzeu “Leontina Ţăran”, în care este amenajat un muzeu etnografic (inaugurat în anul 2014) în care sunt expuse piese din zona localã (covoare populare lucrate manual, război manual de ţesut, vârtelniţe, ştergare, costume populare, iţari, lăzi de zestre, putini, foale pentru fierărie, covate, fotografii vechi alb/negru cu plutaşi pe râul Bistriţa Aurie ş.a.). Această casă este prima locuinţă din sat ai cărei pereţi exteriori au fost pictaţi (în anul 1950), după care alte gospodării i-au urmat exemplul, comuna devenind, astfel, un muzeu de artă populară în aer liber, declarată ca atare la 22 decembrie 2004. În anul 2017, comuna Ciocăneşti s-a clasat pe locul şase în Europa, în topul 10 al celor mai colorate destinaţii turistice europene. În prezent, în comuna Ciocăneşti funcţionează 10 ateliere de fierărie şi câteva echipe de plutărit pe râul Bistriţa Aurie, în scop turistic, şi se desfăşoarã Festivalul păstrăvului (în luna august) şi Festivalul ouălor încondeiate (din anul 2014). În satul Ciocăneşti, în Evul Mediu a funcţionat un centru de confecţionare a armelor pentru domnii Moldovei, de către “ciocănarii de arme” (de la care derivă numele actual al comunei). În arealul comunei Ciocăneşti se află mănăstirea “Sfânta Cruce, de călugări, înfiinţată în anul 1993, situată la poalele muntelui Suhard, la 1 350 m altitudine, cu o biserică din lemn, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”, ai cărei pereţi exteriori sunt decoraţi cu motive ornamentale populare tradiţionale, asemenea caselor ţãrãneşti din comunã şi, cu o altã bisericã din lemn, cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt” (13,20 m lungime, 6,60 m lăţime, 10,20 m lăţime la abside şi 13,80 m înălţimea turlei), construită în anii 2000-2003 după planurile arhitectului Doru Ghiocel Olaş din Suceava şi pictată de Viorel Costân din Botoşani, iar pereţii exteriori ai bisericii sunt lambriaţi cu scânduri de brad. În satul Ciocăneşti, atestat documentar, prima oară, în anul 1400, într-un hrisov al domnului Alexandru cel Bun, în care este consemnată dăruirea muntelui Suhard (ca “danie de domnie”) de către doamna Ana, soţului ei, Alexandru cel Bun, şi apoi în 1750, 31 iulie 1775 etc., se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită din lemn în anii 1850-1851 (sfinţită la 2 noiembrie 1851), pe locul alteia din lemn, care data din anul 1776, şi care a fost dăruită, la mijlocul secolului 19, enoriaşilor din comuna învecinată, Cârlibaba. Biserica din 1851 a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial şi reconstruită, tot din lemn, în anii 1919-1923, supusă mai multor reparaţii în perioada 1952-1964, iar în 1979 a fost pictată de zugravul Nicolae Gavrileanu din Gura Humorului. În anii 1995-1997, biserica a fost complet restaurată şi înfrumuseţată şi sfinţită la 17 august 1997, iar în anii 2008-2009 a fost repictată în tempera. În apropierea bisericii a fost construit, în perioada 2004-2014, aşezământul cultural-social şi filantropic “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sfinţit la 11 mai 2014. În satul Ciocăneşti mai există statuia domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Dăneasa, dezvelită la 20 august 2017, şi numeroase case ţărăneşti care au pereţii exteriori acoperiţi cu ornamentaţii artistice tradiţionale, de factură populară, iar în satul Botoş se află mănăstirea de călugări Botoş (→ Mănăstirea Botoş, Capitolul Mănăstiri, litera B) şi biserica „Naşterea Maicii Domnului” , construită în anii 1992-1996, sfinţită la 18 februarie 1996, restaurată şi pictată în frescă în anii 2004-2006 şi sfinţită la 8 septembrie 2006. Comuna Ciocăneşti a fost înfiinţată la 10 iulie 2002 prin desprinderea satelor Ciocăneşti şi Botoş din comuna Iacobeni, judeţul Suceava.

CIOCÂRLIA, comunã în judeţul Constanţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona Podişului Cobadin; 3 137 loc. (1 ian. 2019): 1 588 de sex masc. şi 1 549 fem. Haltã de cale feratã pe linia Medgidia – Ciocârlia – Cobadin – Casicea – Negru Vodã, cu prelungire spre Bulgaria, până la Varna (via Kardam) – linie pe care nu se mai circulã din toamna anului 2012. Creşterea bovinelor. Parc eolian. În satul Ciocârlia, numit în secolul 19 Biulbiul Mic (varianta în limba românã a denumirii turceşti Küçük Bülbül), iar apoi cunoscut cu numele Ciocârlia de Jos (pânã la 17 februarie 1968), se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, a cãrei construcţie a început în anul 1905 şi a continuat cu întreruperi (din cauza lipsei de fonduri) pânã în anul 1925, când a fost tencuitã parţial şi acoperitã cu tablã. La cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, pereţii bisericii s-au fisurat şi o parte din tencuialã a cãzut, rãmânând aşa pânã la 5 octombrie 1974, când sculptorul Ion Jalea (nãscut la Casimcea, judeţul Tulcea, în anul 1887 şi decedat în 1983 la Bucureşti), aflat într-o vizitã în satul Ciocârlia (numit pânã în 1968 Ciocârlia de Jos), şi-a exprimat dorinţa sã finanţeze lucrãrile de restaurare ale bisericii, acestea fiind demarate la 1 decembrie 1974 şi finalizate la 3 august 1975, când biserica a fost sfinţitã. În satul Ciocârlia de Sus, numit în secolul 19 Biulbiul Mare (varianta în limba românã a denumirii turceşti Büyük Bülbül), existã o geamie datând din anul 1880

CIOCÂRLIA, comunã în judeţul Ialomiţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului; 751 loc. (1 ian. 2019): 362 de sex masc. şi 389 fem. Creşterea bovinelor. Satul Ciocârlia a fost înfiinţat în perioada 1888-1892, cu numele Bozianca şi consemnat ca atare în anul 1925, iar satul Cotorca apare consemnat documentar, prima oarã, în anul 1552, cu alt nume, apoi la 5 mai 1577, iar la sfârşitul secolului 18 purta numele Siliştea Cotorcii. Pe o hartã austriacã din anul 1791 figura cu denumirea Cotorca Mare şi din nou cu acelaşi nume (Cotorca Mare) pe o hartã a judeţului Ialomiţa din anul 1827. În satul Ciocârlia se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în perioada 1995-1999 şi pictatã de Adrian Botea, iar în satul Cotorca existã biserica “Sfântul Ioan Botezãtorul”, ziditã în anii 1887-1888. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Ciocârlia a fãcut parte din judeţul Ilfov.

CIOCHINA, comunã în judeţul Ialomiţa, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului, în lunca de pe ambele maluri ale râului Ialomiţa; 3 071 loc. (1 ian. 2019): 1 511 de sex masc. şi 1 560 fem. Haltã de cale feratã. Morãrit şi panificaţie. Culturi de cereale şi plante tehnice. Legumiculturã. În satul Ciochina se află o biserică zidită în anii 1868-1872, pe cheltuiala moşierului Arsene Karagheorghevici, pictatã în ulei în anul 1881 de Nicolau-Buzãu, consolidată şi reparată după cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977. Picturile murale interioare au fost restaurate în anii 2005-2006. În satul Orezu, înfiinţat în perioada 1720-1740, există o biserică din 1896, în satul Piersica se aflã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1803–1804), iar în satul Borduşelu, numit Borduşelele panã în anul 1882, sunt bisericile cu hramurile “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1890, restauratã în anii 1988 şi 2008, şi “Sfânta Treime”, construitã în anii 1896-1897 pe cheltuiala moşierului Anastasie Niculescu, pictatã în ulei şi sfinţitã la 6 aprilie 1897

CIOCILE, comunã în judeţul Brăila, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului; 2 512 loc. (1 ian. 2019): 1 246 de sex masc. şi 1 266 fem. Exploatãri de ţiţei şi gaze naturale. Centru de prelucrare a fibrelor şi firelor textile. Culturi de cereale şi plante tehnice. În satul Ciocile, înfiinţat în jurul anului 1770 şi atestat documentar în anul 1795, se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1875-1879, iar în satul Chichineţu, atestat documentar în anul 1807 şi numit Ştefan Gheorghiu în perioada 1950 – 20 mai 1996, existã biserica “Adormirea Maicii Domnului”- Sorescu, datând din anul 1842. În satul Odãieni, înfiinţat în anul 1960 prin stabilirea aici a mai multor familii venite din satul Odãile, judeţul Buzãu, existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sfinţitã în anul 1969, consolidatã, reabilitatã şi pictatã în tempera în perioada 1988-1996, reparatã apoi în anii 2010-2014 şi sfinţitã la 17 mai 2015.

CIOFRÂNGENI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona Dealurilor Argeşului, pe râul Topolog; 2 261 loc. (1 ian. 2019): 1 094 de sex masc. şi 1 167 fem. În satul Schitu-Matei se aflã o staţie de cale feratã (nefuncţionalã), situatã pe linia Râmnicu Vâlcea – Sâmnic – Schitu-Matei (comuna Ciofrângeni) – Tutana (comuna Bãiculeşti) – Vâlcelele (comuna Merişani) – Piteşti (41,7 km), construitã în perioada 1979-1989 (în proporţie de 75%), rãmasã nefinalizatã şi intratã în conservare dupã anul 1990. Acest tronson de cale feratã, cu linie dublã, care trece peste 10 viaducte, dintre care cel mai lung din ţarã este viaductul Topolog (1 440 m), cu înãlţimea de 48 m, şi prin douã tunele, respectiv Gibel (judeţul Vâlcea), lung de 2 260 m, şi Ploştina (judeţul Argeş), lung de 1 910 m, a fost inclus, în anul 2016, în Master Planul General de Transport al României care prevede finalizarea acestei linii de cale feratã în anul 2026. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni). În satul Ciofrângeni, numit Alimãneşti-Ciofrângeni pânã în anul 1925, se aflã biserica „Sfinţii Voievozi” (1872), iar în satul Schitu-Matei existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anul 1816 a logofãtului Matei, declaratã monument istoric şi de arhitecturã. Biserica este dominatã de o singurã turlã, octogonalã, plasatã pe pronaos, luminatã de patru ferestre, are un pridvor deschis, sprijinit pe patru stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade largi, şi un acoperiş asemãnãtor bisericilor medievale din Bucovina, terminat cu o streaşinã mai scurtã, nu aşa de largã ca cea a bisericii “Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul” din comuna Arbore, judeţul Suceava. În satul Lacurile se aflã o bisericã din anul 1872, iar în satul Piatra este o bisericã nouã, sfinţitã în anul 1996, construitã pe locul uneia mai vechi.

CIOHORĂNI, comunã în judeţul Iaşi, formată dintr-un sat, situatã în zona Podişului Sucevei, pe interfluviul Siret-Moldova, la 297 m altitudine; 1 973 loc. (1 ian. 2019): 1 013 de sex masc. şi 960 fem. În arealul comunei Ciohãrani au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din secolele 2–3 în care s-au gãsit un fragment dintr-o amforã romanã şi urne de incineraţie executate din pastã finã cenuşie, cu buza rãsfrântã în afarã, acoperite cu capac. Satul Ciohãrani apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1599, apoi la 18 iulie 1603, 1724 etc. Biserica „Sfântul Nicolae” a fost construitã în anul 1808, reparatã şi restauratã în anii 1860–1864 pe cheltuiala domnului Moldovei, Grigore M. Sturdza. Iconostasul originar al bisericii a fost înlocuit în anul 1912, repictat în anii 2009-2010 de Constantin Ciubotaru din Târgu-Neamţ, iar picturile murale interioare au fost refacute în anii 1988-1989. Comuna Ciohãrani a fost înfiinţatã la 2 decembrie 2004 prin desprinderea satului Ciohorãni din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi.

CIOLĂNEŞTI, comunã în judeţul Teleorman, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Gãvanu-Burdea, pe Râu Câinelui; 2 515 loc. (1 ian. 2019): 1 226 de sex masc. şi 1 289 fem. Nod rutier. Exploatãri de petrol. Morãrit şi panificaţie. Apiculturã. Viticulturã. Reşedinţa comunei Ciolãneşti este satul Ciolãneştii din Deal. În arealul satului Ciolãneştii din Deal au fost descoperite vestigiile unei aşezãri neolitice, aparţinând culturii materiale Gumelniţa (mileniile 4–3 î.Hr.) şi un depozit de vase ceramice dacice (cãni, oale, fructiere cu picior). În satul Baldovineşti, menţionat documentar, prima oarã, la 28 martie 1412, se aflã ruinele bisericii unei foste mănãstiri, care datá de la sfârşitul secolului 17, iar în satul Ciolãneştii din Vale existã o bisericã din anul 1942.

CIOLPANI, comunã în judeţul Ilfov, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Vlãsiei, la 114 m altitudine, pe dreapta râului Ialomiţa, pe malul lacului Ţigãneşti şi pe cel al lacului Snagov (satul Izvorani), la 35 km Nord de municipiul Bucureşti; 5 282 loc. (1 ian. 2019): 2 555 de sex masc. şi 2 727 fem. În pãdurea Scroviştea (un rest al foştilor Codrii ai Vlãsiei) din perimetrul comunei Ciolpani existã o rezervaţie dendrologicã (50 ha) şi o Staţiune de cercetãri forestiere. Pãdurea Scroviştea, de foioase, cu exemplare falnice de frasin (Fraxinus excelsior), stejar (Quercus robur), ulm (Ulmus campestris), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia tomentosa) ş.a. face parte integrantã dintr-o zonã ecologicã naturalã (bioregiune), alcatuitã din pãduri, lacuri, râuri, iazuri, livezi, podgorii, extinsã pe o suprafaţã de 3 391 ha şi declaratã arie protejatã la 13 decembrie 2007. La parterul pãdurii vegeteazã diferite specii floristice, între care unele protejate, cum sunt trifoiul cu creastã (Triturus cristatus), trifoiaşul-de-baltã sau trifoiştea (Maenynthes trifoliata), otrãţelul-de-baltã (Ulticularia vulgaris) ş.a. În aceastã pãdure existã Complexul Scroviştea, cu o bazã materialã destinatã activitãţii de reprezentare şi protocol guvernamnental, alcãtuit din 4 vile, club, cramã, popicãrie, cantoane pentru creşterea fazanilor, zonã piscicolã ş.a. Satul Ciolpani a fost înfiinţat în jurul anului 1800, cu numele Ţigãneşti, din familiile de clãcaşi care munceau pe moşia mănãstirii Ţigãneşti. La sfârşitul secolului 19, Ţigãneşti era o comunã ruralã, formatã din satele Ciolpani, Lupãria-Sãrãcineasca şi Ţigãneşti, în care existau patru biserici, o şcoalã mixtã ş.a. În anul 1925, la comuna Ţigãneşti s-a adãugat şi satul Izvorani din fosta comunã Tâncãbeşti (azi sat în comuna Snagov, judeţul Ilfov), reşedinţa comunei Ţigãneşti fiind atunci în satul Ciolpani. La 17 februarie 1968, satul Ţigãneşti a fost desfiinţat şi înglobat în satul Ciolpani, luând, astfel, naştere comuna Ciolpani, cu reşedinţa în satul Ciolpani. În satul Ciolpani existã biserica ”Naşterea Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1843 a marelui paharnic Dimitrie Drugãnescu, construitã pe una dintre moşiile mãnãstirii Ţigãneşti. În anul 1931, biserica a fost supusã unor reparaţii, i s-a adãugat un pridvor închis, sprijinit pe 6 stâlpi cilindrici terminaţi cu arcade, şi a fost pictatã în ulei de cãtre Nicolae Vintilescu din Ploieşti. În perioada 1970-1975 au fost efectuate reparaţii capitale şi s-au restaurat picturile murale interioare de cãtre pictorul bisericesc Maria Soltan din Ploieşti. Biserica a suferit unele stricãciuni în timpul cutremurului din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde, precum şi în timpul cutremurelor din 30 august 1986 şi 30 mai 1990, fiind consolidatã şi reparatã în anii 1992-1993, când au fost restaurate şi picturile murale de cãtre Gioca-Miroslav Raşcov din Bucureşti. În anul 2006, lângã aceastã bisericã a fost construitã o clãdire dedicatã îngrijirii bãtrânilor cu handicap locomotor. În arealul satului Ciolpani, pe malul de Sud Vest al lacului Ţigãneşti, numit şi lacul Maicilor, se aflã mănãstirea Ţigãneşti, de maici (→ Ţigãneşti, Mãnãstirea ~). Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997 comuna Ciolpani a fãcut parte din Sectorul Agricol Ilfov.

CIOMĂGEŞTI, comunã în judeţul Argeş, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona Piemontului Cotmeana, la 340 m altitudine, pe ambele maluri ale râului Cungrea; 1 086 loc. (1 ian. 2019): 542 de sex masc. şi 544 fem. Reşedinţa comunei Ciomãgeşti este satul Rãduţeşti. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pomiculturã (meri, pruni). Apiculturã. Bogat fond cinegetic. În satul Ciomãgeşti existã bisericile cu hramurile “Sfântul Nicolae” (1841) şi “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1935), iar în satul Bratia se aflã conacul Dianu, datând de la sfârşitul secolului 19, declarat monument istoric şi de arhitecturã.

CIORANI, comunã în judeţul Prahova, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Sãratei, pe cursul inferior al râului Cricovu Sãrat, în apropiere de confluenţa acestuia cu râul Prahova; 6 631 loc. (1 ian. 2019): 3 286 de sex masc. şi 3 345 fem. Haltă de cale ferată, pe linia Ploieşti – Râfov – Drăgăneşti – Ciorani – Urziceni – Malu – Căzăneşti – Slobozia, inaugurată la 14 aprilie 1910. Creşterea porcinelor. Reşedinţa comunei Ciorani este satul Cioranii de Jos, atestat documentar în anul 1592 într-un hrisov al domnului Ţării Româneşti, Alexandru III cel Rãu, prin care acesta “întãrea stãpânirea comisului Moga asupra unei pãrţi din ocina de la Ciorani”. La sfârşitul secolului 19 existau douã comune separate, Cioranii de Jos şi Cioranii de Sus, care s-au unit în anul 1908, formând o singurã comunã cu numele Ciorani, formatã din satele Cioranii de Jos şi Cioranii de Sus. În satul Cioranii de Sus au fost descoperite, în anii 1960-1969, vestigiile unei aşezãri datând din Neolitic, aparţinând culturilor materiale Boian (mileniile 5-4 î.Hr.) şi Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.), peste care s-au suprapus vestigiile altor aşezãri din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi din secolele 3-4, 5-7 şi 8-10. în care s-au gãsit fragmente de vase ceramice, podoabe, cercei, inele, monede din aramã şi din bronz ş.a. În satul Cioranii de Jos se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1776, reparatã în anii 1873 şi 1891, şi biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (30 m lungime şi 8 m lãţime), construitã în perioada 1 august 1932 – 27 noiembrie 1933, pictatã de George Georgescu din Ploieşti în perioada 1 iunie – 1 octombrie 1933 şi sfinţitã la 27 noiembrie 1933. Biserica este dominatã de o turlã mare, octogonalã, luminatã de opt ferestre înalte, terminate cu arcade, plasatã pe naos, şi de douã turle mai mici, octogonale, gemene, situate pe pronaos, luminate de câte opt ferestre fiecare, înalte şi înguste. Biserica a fost consolidatã şi reparatã în anii 1979-1983 dupã stricãciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. În aceeaşi perioadã, biserica a fost repictatã în frescã de cãtre pictorul bisericesc Vasile Nicolae din satul Buda, comuna Râfov, judeţul Prahova, şi resfinţitã la 27 octombrie 1983.

CIORĂŞTI, comunã în judeţul Vrancea, alcãtuitã din 7 sate, situatã în Câmpia Râmnicului, la 40 m altitudine, pe râul Râmnic; 2 862 loc. (1 ian. 2019): 1 369 de sex masc. şi 1 493 fem. Staţie de cale feratã pe linia Tecuci – Putna (comuna Boloteşti, judeţul Vrancea) – Râmnicu Sãrat – Ciorãşti – Balta Albã – Jirlãu – Buzãu – Fãurei (92,2 km), construitã în perioada 1943-1950. Nod rutier. Produse de panificaţie. Fermã de creştere a ovinelor. Legumiculturã. Culturi de cereale. În satul Ciorãşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1700, se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1867, a cãrei turlã a fost spulberatã de o puternicã furtunã în dupã amiaza zilei de 10 iunie 2019, fiind reconstruitã ulterior, iar în satul Codreşti existã o bisericã ziditã în anii 1858-1859. La 17 februarie 1968, satul Mihãileni din fosta comunã cu acelaşi nume a fost desfiinţat şi înglobat în comuna Ciorãşti.

CIOROGÂRLA, comună în partea de Sud Vest a judeţului Ilfov, formată din 2 sate, situată în Câmpia Română, pe râul Ciorogârla, pe autostrada Bucureşti – Piteşti, la 19 km Vest de municipiul Bucureşti (capitala României); 6 115 loc. (1 ian. 2019): 3 044 de sex masc. şi 3 071 fem. Nod rutier. Parc industrial, cu spaţii pentru închiriat. Prelucrarea lemnului. Legumicultură. În perimetrul satului Ciorogârla, în punctul “La plopi”, au fost descoperite vestigiile unei aşezari neolitice de tip tell, aparţinând culturii materiale Boian (mileniile 5-4 î.Hr.), ale alteia din Epoca bronzului, aparţinând culturii materiale Glina (secolele 18-16 î.Hr.) şi ale alteia din secolele 3-4, iar în punctul numit Valea Mirii au fost identificate urmele unor aşezări din Epoca bronzului (secolele 18-16 î.Hr.), din secolul 1 î.Hr. şi din secolele 2-4 şi 9-11. Satul Ciorogârla apare menţionat documentar, prima oară, la 9 august 1558. La sfârşitul secolului 19, localitatea era o comună rurală, numită Ciorogârla-Dârvari , formată din satele Ciorogârla, Dârvari şi Caţichea, avea 1 744 locuitori, adăpostiţi în 359 de case, o moară de apă şi 5 biserici. Satul Caţichea a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Domneşti, comuna Domneşti, judeţul Ilfov). În satul Ciorogârla se află mănăstirea Samurcăşeşti, de maici (→ mănăstirea Samurcăşeşti, Capitolul Mănăstiri, litera S). În satul Ciorogârla se mai află biserica având triplu hram – “Acoperământul Maicii Domnului”, “Sfântul Cuvios Varsanufie cel Mare” şi “Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina”, construită în anii 2006-2007, un han din secolul 19 (azi restaurantul Hanul rustic), conacul “Gigurtu”, datând din secolul 19, care a aparţinut ziaristului Pamfil Şeicaru, în anii ’30-’40 ai secolului 20, naţionalizat la 11 iunie 1948, cu unele transformări şi restaurări din anii ’60 ai secolului 20 şi destinat ca imobil pentru şcoala primară, apoi ca spital pentru naşteri şi ulterior ca saivan pentru oi şi capre, iar după anul 1990 căzut în ruină, fiind declarat monument istoric. În satul Dârvari există biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1908-1910, pe locul uneia mai vechi, care data din anul 1846 şi reparată în 1884. Consolidată şi reparată din nou, după avariile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, şi rezidită parţial, consolidatã şi reparată după stricãciunile provocate de puternicul cutremur din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. Biserica (27 m lungime şi 7 m lăţime) este dominată de o turlă octogonală, plasată pe pronaos, luminată de patru ferestre, şi are un pridvor închis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade în formă de acoladă. Între 23 ianuarie 1981 şi 2 decembrie 1985, comuna Ciorogârla a făcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 10 aprilie 1997, din Sectorul Agricol Ilfov.

CIOROIAŞI, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Dolj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Desnãţuiului; 1 450 loc. (1 ian. 2019): 706 de sex masc. şi 744 fem. Viticulturã. Legumiculturã (predominant usturoi). La Sud Est de satul Cioroiu Nou au fost descoperite vestigiile unui castru roman, construit de Legiunea a VII-a Claudia, si ale unei aşezãri civile romane (villa rustica), datând din secolele 2-3 – cea mai mare aşezare civilã romanã din provincia romanã Dacia Inferior. Tot aici au mai fost identificatre urmele unor aşezãri din secolele 4-7 şi 13-18. În satul Cioroiaşi se aflã bisericile cu hramurile „Sfântul Apostol Andrei”, ziditã în perioada 1847–1851, declaratã monument istoric şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în anii 1927-1935 în satul Trocheşti – sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Cioroiaşi, iar în satul Cioroiu Nou existã biserica „Sfântul Haralambie” (1841), declaratã monument istoric.

CIORTEŞTI, comunã în judeţul Iaşi, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona Podişului Central Moldovenesc, la 180-238 m altitudine, pe stânga râului Vasluieţ şi pe cursul superior al pârâului Ciorteşti, la Nord de confluenţa acestuia cu pârâul Şerbeşti; 4 014 loc. (1 ian. 2019): 2 085 de sex masc. şi 1 929 fem. Exploatãri de gresii şi de calcare (în satul Coropceni). Produse textile. Morãrit. Viticulturã. Ferme de creştere a bovinelor şi a porcinelor. Centru de vinificaţie. Centru de ţesãturi tradiţionale din lânã şi bumbac, respectiv, cuverturi sau scoarţe în culori vii, cu ornamente zoomorfe (cocoşei, cerbi ş.a.) sau vegetale (pomul vieţii, coroniţe, pomişori, trandafiri etc.) şi centru de confecţionat costume populare, ţoale ţãrãneşti din cânepã, saci din cânepã, ştergare, nãframe, cojoace, ii, fote, flanele din lânã, opinci din piele de porc etc. În partea de Sud Vest a satului Şerbeşti, în punctul numit “Fundãtura 11” au fost descoperite vestigiile unor aşezãri din a doua jumãtate a Epocii fierului (La Tène – secolele 5 î.Hr. – 1 d.Hr.), din secolul 4 d.Hr. şi din perioada medievalã, aparţinând populaţiei autohtone din timpul culturii materiale Dridu (secolele 8-11). În satul Ciorteşti, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1523, se aflã clãdirea Primãriei, ziditã în anul 1912, şi biserica ortodoxã cu hramul „Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul”, construitã în anul 1936 pe locul uneia din lemn, care data din anul 1788 şi reconstruitã în anul 1809. În satul Şerbeşti, atestat documentar la 31 martie 1423, este biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anul 1808 a spãtarului Sandu Miclescu (1804-1877), iar pânã în anul 1989, când a fost demolat, a existat conacul colonelului Ion Lambrino, datând din secolul 19, situat pe fosta moşie a acestuia (764 ha). În satul Deleni, atestat documentar în anul 1430, se aflã biserica “Sfântul Ilie”, sfinţitã în anul 1936, având o singurã turlã, suprapusã (una mai micã, scundã, deasupra uneia mai mari), de formã octogonalã, plasatã pe pronaos, în satul Coropceni, menţionat documentar în anul 1639, existã biserica “Adormirea Maicii Doimnului”, ctitorie din anul 1795 a lui Ioan Beceriu, refacutã în 1845 şi reparatã în 1930, declaratã monument de arhitecturã, iar în satul Rotãria, înfiinţat în anul 1921, este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii ’20 ai secolului 20, reparatã şi resfinţitã la 2 iulie 2011.

CIPRIAN PORUMBESCU, comunã în judeţul Suceava, formată dintr-un sat, situatã în zona Podişului Sucevei, la 30 km Sud Vest de municipiul Suceava; 2 166 loc. (1 ian. 2019): 1 122 de sex masc. şi 1 044 fem. Exploatarea lemnului. Moarã de cereale. Satul de vacanţã “Comoara Bucovinei“. Satul Ciprian Porumbescu dateazã din anul 1350, dar menţionat documentar, prima oarã, în anul 1546 cu numele Stupca – denumire care provine de la faptul ca locuitorii acestui sat se ocupau, din strãbuni, cu stupãritul (albinãritul) – denumire pe care a purtat-o pânã la 17 octombrie 1953. În anul 1615, domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, a dãruit satul Stupca mãnãstirii Solca. În satul Stupca (numit din 17 octombrie 1953 Ciprian Porumbescu) se aflã casa memorialã a compozitorului Ciprian Porumbescu (mobilier, fotografii, partituri, pianul Marioarei, sora lui Ciprian, documente de familie), amenajatã ca muzeu într-o clãdire micã (douã camere), folositã în a doua jumãtate a secolului 19 ca anexã (bucãtãrie) a casei parohiale în care a locuit, de la vârsta de 12 ani, Ciprian, împreunã cu familia tatãlui sãu, Iraclie Golembiovski (Porumbescu), preot paroh, transferat la Stupca în anul 1865 de la parohia din comuna Şipotele Sucevei, din Bucovina de Nord (azi comunã în Ucraina), în care a funcţionat ca preot paroh în perioadele 1850-1857 şi 1859-1865. În comuna Sipotele Sucevei s-a nascut compozitorul Ciprian Golembiovski la 14 octombrie 1853 şi a murit de tuberculozã la 6 iunie 1883 în satul Stupca. În anul 1881, compozitorul Ciprian a adoptat numele de familie Porumbescu – nume care reprezintã traducerea din limba ucraineanã a cuvântului Golemb, care înseamnã porumbel. Casa parohialã din Stupca, construitã în prima jumãtate a secolului 19, a dispãrut cu timpul, rãmânând doar anexa acesteia (fosta bucãtãrie), care astãzi gãzduieşte casa memorialã “Ciprian Porumbescu” şi care a fost declaratã monument istoric în anul 2015. Tot în satul Stupca (azi satul Ciprian Porumbescu) existã şi Muzeul memorial „Ciprian Porumbescu”, fundat în anul 1928 de profesorul universitar Leca Morariu şi Marioara Porumbescu (sora compozitorului), adãpostit în conacul boierului Dimitrie Costin – conac care dateazã din secolul 18, reamenajat şi inaugurat în anul 1971, în care, în cele şase camere sunt expuse instrumente muzicale, partituri, bagheta dirijoralã, violoncelul, mobilier, fotografii şi fotocopii cu aspecte din viaţa şi activitatea compozitorului Ciprian Porumbescu, ziare de epocã etc. În acest conac a avut loc, în anul 1882, primul spectacol cu opereta “Crai Nou”, dirijatã de însuşi autorul acesteia, Ciprian Porumbescu. Acest muzeu are şi o secţie de etnografie. În satul Ciprian Porumbescu (fost Stupca) se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în anii 1887-1889 (sfinţitã la 27 octombrie 1889) pe locul uneia mai vechi, din lemn (în care a slujit Iraclie Golembiovski (Porumbescu), tatãl compozitorului. Catapeteasma, originarã, este construitã din lemn de frasin, iar icoanele acesteia au fost pictate de cãtre Epaminonda Bucevschi. Picturile murale interioare ale bisericii au fost executate în anul 1992 de cãtre Nicolae Gavrilean din Gura Humorului. În cimitirul acestei biserici se aflã mormintele familiei Porumbescu, între care cel al lui Ciprian Porumbescu, declarat monument istoric în anul 2004, al mamei sale, Emilia (1826-1876), al tatãlui sãu, Iraclie (1823-1896) ş.a. Pânã la 7 mai 2004, comuna Ciprian Porumbescu a avut în componenţã satele Bãlãceana (care la acea datã a devenit comunã de sine stãtãtoare), Braşca şi Ilişeşti (ultimele douã sate au format, la 7 mai 2004, comuna Ilişeşti). Tot pânã la 7 mai 2004, satul Ilişeşti a fost reşedinţa comunei Ciprian Porumbescu.

CIREŞU, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Brăila, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului, la 30 m altitudine, pe râul Cãlmãţui; 2 926 loc. (1 ian. 2019): 1 433 de sex masc. şi 1 493 fem. Staţii de cale feratã (în satele Cireşu şi Scãrlãteşti), pe linia Fãurei – Ţãndãrei (inauguratã în anul 1886) şi în continuare cãtre Ţãndãrei – Feteşti (ianuguratã la 21 noiembrie 1887). Exploatãri de petrol şi gaze naturale. Morãrit. Produse alimentare. Fermã de creştere a porcilor. Centru viticol şi pomicol. În perimetrul comunei Cireşu se aflã lacul Fleaşca (amenajat pentru pisciculturã) şi Lacul Sãrat, cu nãmol sapropelic pe fund, cu calitãţi terapeutice. În partea de Nord a satului Scãrlãteşti, în punctul “Popina”, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri eneolitice, aparţinând Culturii materiale Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi câteva morminte din Epoca bronzului şi din secolele 3-4, iar în satul Batogu a fost scos la ivealã un tezaur monetar din secolul 16. Satul Cireşu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1794 şi apoi în 1812 ca sat pe moşia boierului Scarlat Grãdişteanu. La sfârşitul secolului 19, era o comunã ruralã, alcãtuitã dintr-un sat, care purta numele Slobozia-Cireşu, în care existau 3 mori de vânt şi una cu aburi, o şcoalã, înfiinţatã în anul 1865, biserica “Sfântul Nicolae” ş.a. În anul 1925, satul Slobozia-Cireşu a fost desfiinţat şi inclus în comuna Fleaşca din apropiere (Fleaşca este vechea denumire a satului Satu Nou, care a fost desfiinţat şi înglobat în satul Luciu, comuna Luciu, jud. Buzãu), iar ulterior reşedinţa comunei Fleaşca a fost mutatã în satul Cireşu, devenind, astfel, o comunã de sine stãtãtoare cu numele Cireşu. Satul Fleaşca a fost înfiinţat în anul 1841, dupã anul 1950 a purtat numele Colonel A. Grigorsecu, iar de la 1 ianuarie 1965 se numeşte Vultureni. În satul Cireşu se aflã biserica “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anii 1846-1852 a lui Tache Fãlcoianu, reparatã de mai multe ori, iar începând din anul 1995 au fost executate ample lucrãri de consolidare, reparare şi reînnoire (retencuirea zidurilor interioare şi exterioare, schimbarea acoperişului, construirea unei catapetesme din lemn de stejar, sculptat, înlocuirea mobilierului vechi şi repictarea integralã a pereţilor interiori, executatã în frescã de cãtre Ovidiu Seredenciuc – biserica fiind sfinţitã la 20 mai 2012, când i s-a atribuit şi al doilea hram, cel al “Sfântului Ierarh Atanasie al III-lea al Constantinopolului”). În satul Batogu, atestat documentar, prima oara, la 4 iulie 1614 şi apoi în anul 1824, ca sat pe moşia boierului Neculai Butuc – poreclit Batogu, existã biserica având dublu hram – “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” şi “Sfântul Nestor”, construitã în anii 1902-1912 pe locul uneia care data din anul 1860 şi demolatã în anul 1900. Biserica a fost restauratã în anii 2000-2007 şi sfinţitã la 20 iunie 2010. În satul Ioneşti existã biserica ortodoxã cu dublu hram – “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi “Toţi Sfinţii Români”, sfinţitã al 12 iunie 2021.

CIREŞU, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Mehedinţi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Podişului Mehedinţi, pe râul Bahna; 459 loc. (1 ian. 2019): 221 de sex masc. şi 238 fem. Pe teritoriul comunei Cireşu au fost descoperite urmele unei aşezãri neolitice, de tip Sãlcuţa, datând din mileniile 4–3 î.Hr., şi mai multe cuptoare primitive de topire a minereului de fier, datând din perioada dacicã (secolele 5–4 î.Hr.). În satul Cireşu se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în etape, în perioada 1939-1956, alãturi de o bisericã din lemn, ctitoritã de Barbu Rãgobete şi Iovan Brat, care data din 14 septembrie 1816, şi care în anul 1941 se afla într-o stare avansatã de degradare. În satul Bunoaica existã o casã veche, din lemn (1850), şi biserica “Sfinţii Voievozi” (17 m lungime, 8 m lãţime şi 12 m lãţime în dreptul absidelor), construitã în perioada 1907-1920 (sfinţitã la 18 septembrie 1921), cu picturi murale interioare originare, restaurate în anul 2004 de cãtre Constantin Zlotea; în satul Negruşa este biserica “Sfântul Leontie”, construitã în anii 2006-2012 (sfinţitã la 18 august 2012), cu picturi murale interioare executate în frescã, iar în satul Jupâneşti, atestat documentar în anul 1864, se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, ctitorie din 29 august 1824 a logofatului Ion Bãlteanu şi Iovan Bãdescu, reparatã în 1880, demolatã în 1933 şi reconstruitã, în etape, în intervalul 1934-1964 (sfinţitã la 18 octombrie 1964) şi pictatã în anii 1961-1962 de cãtre Mihai Bãlãşescu din Craiova. Biserica are un pridvor semideschis, cu pereţii laterali zidiţi din cãrãmidã, iar la faţadã sprijinit pe doi stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade largi. Biserica este declaratã monument istoric. În perimetrul comunei Cireşu se aflã Peştera lui Epuran (→).

CISLĂU, comunã în judeţul Buzău, alcãtuitã din 5 sate, situatã în depresiunea omonimã, din regiunea Subcarpaţilor Buzãului, la 252-365 m altitudine, la poalele dealurilor Cornãţel, Blidişel şi Ciolanu, în zona de confluenţã a râului Bâsca Chiojdului cu râul Buzãu; 4 631 loc. (1 ian. 2019): 2 319 de sex masc. şi 2 312 fem. Staţii de cale feratã (în satele Cislãu şi Gura Bâscei) pe linia Buzãu – Verneşti – Berca – Pârscov – Cislãu – Gura Bâscei – Pãtârlagele – Nehoiu – Nehoiaşu (73,3 km), construitã în perioada 1907-1909 (inauguratã la 9 august 1909) pe cheltuiala Bãncii Marmorosch Blank. Producţie de var şi de conserve din fructe. Prelucrarea lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci etc.). Staţiune experimentalã de sericiculturã. Pãstrãvãrie. În satul Buda Crãciuneşti existã izvoare minerale cu apã sãratã, iar în satul Scãrişoara sunt zãcãminte de ape carbogazoase (neexploatate). La Cislãu existã o herghelie pentru creşterea cailor de rasã pur sânge englezesc, înfiinţatã în anul 1884, desfiinţatã în anul 1886, rãmânând atunci doar un sector de creştere a armãsarilor, care a funcţionat pânã în anul 1916. În 1945 a fost reînfiinţatã herghelia, cu scopul creşterii cailor de rasã pur sânge englezesc, în 1971 a luat fiinţã Centrul Republican pentru creşterea cailor de rasã, iar în anul 2002, aceastã herghelie a intrat sub administraţia Regiei Naţionale a Pãdurilor – Romsilva. În luna noiembrie 2011, nucleul de reproducţie al rasei Ghidran de la herghelia Tuluceşti (judeţul Galaţi) a fost transferat la herghelia Cislãu. La Cislãu funcţioneazã un centru hipic de antrenament şi un Club hipic, înfiinţat în anul 2003 cu numele “Pegas”, iar din anul 2005 se numeşte “Romsilva”, cu o importantã bazã materialã (manejuri, terenuri cu obstacole, piste de antrenament, cursuri de echitatie ş.a.). În perimetrul comunei Cislãu au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din prima Epoca a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi un mormânt de înhumaţie (descoperit în anul 1959) din care s-au recuperat circa 200 de sãgeţi din bronz, cu trei muchii, şi o sabie din bronz datând din secolul 4 î.Hr. Prima menţiune documentarã a aşezãrii Cislãu dateazã din 12 septembrie 1523, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Vladislav III (1523-1525), în care se menţioneazã “judecarea unei pricini între jupâniţele Neaga şi Neacsa cu boierii Aldea şi Tatul din Pârscov”. La sfârşitul secolului 19, exista comuna ruralã Cislãu, formatã din satele Cislãu, Bãrãşti, Buda Crãciuneşti şi Scãrişoara, cu 2 586 locuitori, adãpostiţi în 661 de case, şi în care se aflau 8 mori de apã, 4 biserici şi o şcoalã, iar în anul 1925 a primit în componenţã satul Gura Bâscei de la o comunã învecinatã. În satul Cislãu se aflã biserica „Naşterea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1739-1749 şi refăcută în anii 1829–1839, iar în satul Buda Crãciuneşti existã biserica din lemn cu hramul „Înălţarea Domnului” (1793) şi ruinele curţii domnului Ţãrii Româneşti, Mhnea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591), cãsãtorit cu Neaga, fiica clucerului Vlaicu din Cislãu. Tot aici existã şi ruinele bisericii unei mãnãstiri, ctitoritã în anul 1588 de Doamna Neaga şi distrusã de cutremurul din 11 iunie 1738, care a avut magnitudinea de 7,7 grade pe scara Richter. Agroturism.

CIUCEA, comunã în partea de Vest a judeţului Cluj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în mica depresiune omonimã, la poalele M-ţilor Plopiş, Meseş şi Vlãdeasa, pe cursul superior al râului Crişu Repede, în apropierea defileului pe care acesta l-a format între M-ţii Plopiş, pe dreapta, şi Culmea Scoruşeţ, din zona de Nord a M-ţilor Vlãdeasa, pe stânga; 1 514 loc. (1 ian. 2019): 738 de sex masc. şi 776 fem. Staţie de cale feratã (în satul Ciucea) pe linia Cluj-Napoca – Mera – Gârbãu – Huedin – Ciucea – Negreni – Bratca (tunel 300 m) – Şuncuiuş (tunel (300 m) – Peştera (tunel 200 m) – Vadu Crişului – Ţeţchea – Oradea (152,1 km), inauguratã la 7 septembrie 1870. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (cherestea, mobilã). Ţesãturi. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Muzeu etnografic. Muzeul memorial „Octavian Goga”, inaugurat în 1967, cu 14 310 piese organizate pe colecţii. În interiorul muzeului se aflã expus bustul lui Octavian Goga, realizat în marmurã, în anul 1930, de cãtre sculptorul Corneliu Medrea. Satul Ciucea apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1384, iar în a doua jumãtate a secolului 18 figura pe harta Josephinã austriacã, realizatã în anii 1769-1773. În satul Ciucea, pe un domeniu de 4 ha, cumpărat la 20 octombrie 1920 de poetul Octavian Goga de la Boncza Berta (văduva poetului maghiar Ady Endre), se află un conac din secolul 19, construit de avocatul Miklós Boncza (unchiul Bertei Boncza), modificat şi restaurat integral în anii 1921-1926 de Octavian Goga, declarat monument istoric în anul 2010. Pe acest domeniu mai existã câteva clãdiri, între care într-una din ele a locuit poetul Ady Endre în anii 1915-1917, Muzeul memorial „Octavian Goga”, inaugurat în anul 1967, cu numeroase exponate care au aparţinut poetului Octavian Goga, printre care şi biblioteca acestuia, cu peste 6 000 de volume, Mausoleul familiei Goga, construit prin efortul soţiei sale, Veturia, în perioada 1938-1958, după planurile arhitectului George Matei Cantacuzino, precum şi o bisericã din lemn, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, declaratã monument istoric, datând din anul 1575, reparatã în 1768 şi adusã aici, în 1939, din satul Gãlpâia, comuna Bãlan, judeţul Sãlaj, de cãtre Veturia Goga, dupã moartea soţului ei, poetul Octavian Goga, pentru întemeierea unei obşti monahale de cãlugãriţe. La 28 octombrie 1959, mănãstirea a fost desfiinţatã de cãtre autoritãţile comuniste şi reînfiinţatã în 1994, în care mãicuţele duc o viaţã de obşte. În perioada 2006-2010, întreg patrimoniul domeniului Goga a fost supus unor ample lucrări de restaurare. Mausoleul, în care azi sunt înmormântaţi Octavian şi Veturia Goga, a fost construit din beton armat (8 m înălţime, pe o bază pătrată cu laturile de 4 m) de către meşterul maramureşan Iosif Kuczka dupã proiectul arhitectului George Matei Cantacuzino, decorat de Nora Steriade şi placat cu marmurã şi mozaic de Murano, adus din Italia, – placare executatã de Veturia Goga. În satul Ciucea se află o biserică reformată din 1913, o biserică ortodoxă cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1891, pictată în tempera de Ioan Aron, în care se păstrează o icoană pictată pe lemn în 1754, donată de Veturia Goga, şi alta cu hramul “Sfântul Nicolae”, sfinţită în anul 2010, cu picturi murale interioare, aflată pe tritoriul fostului sat Calea Lată, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Ciucea. Până la 18 iulie 2002, comuna Ciucea a avut în componenţă satele Bucea, Negreni şi Prelucele, care la acea dată au format comuna Negreni, judeţul Cluj. Agroturim.

CIUCHICI, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Caraşului cu Dealurile Oraviţei, la 129 m altitudine, pe râul Vicinic; 1 093 loc. (1 ian. 2019): 511 de sex masc. şi 582 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni). Creşterea ovinelor, cabalinelor, porcinelor şi pãsãrilor. În satul Ciuchici, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1464, într-o diplomã a regelui Ungariei, Matia Corvin, cu numele Tyuko, apoi în anii 1690, 1717 (cu denumirea Zuchis), 1751 etc., se aflã biserica “Naşterea Maicii Domnului” (26,70 m lungime şi 8,50 m lãţime), construitã în stil baroc, în a doua jumãtate a secolului 19, pe locul uneia din 1824, şi sfinţitã în anul 1871, pictatã în 1891 de Filip Matei – picturi reabilitate în anii 1995-1996. Pe peretele exterior al bisericii, la faţadã, existã trei icoane mari, realizate în mozaic, în anii 2001-2003 de cãtre V. Cojocaru, biserica fiind sfinţitã la 28 septembrie 2003. În satul Nicolinţ, atestat documentar, prima oarã, în anul 1389, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (22,10 m lungime şi 6,40 m lãţime), construitã în stil baroc, în anii 1840-1842, pe locul uneia din lemn care data din anul 1747, restauratã şi repictatã în anii 2000-2002 de Igor Isac, şi schitul de cãlugãri Nicolinţ, înfiinţat în anul 2003, cu biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, iar în satul Macovişte, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1531, existã biserica “Adormirea Maicii Domnului” (19,60 m lungime şi 7 m lãţime), datând din anul 1894, cu iconostas nou, instalat în anul 1930, sculptat în lemn şi pictat de Nicolae Haşca, iar picturile murale interioare au fost executate în anii 2007-2008 de Mihai Bofan. În satul Petrilova, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1717 şi apoi în 1751, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” (21 m lungime şi 8,30 lãţime), construitã în anii 1908-1910 pe cheltuiala lui Gheorghe Simu şi pictatã de Filip Matei – picturi reabilitate în 1993 de cãtre Igor Isac. Biserica a fost renovatã în primii ani ai secolului 21 şi sfinţitã în anul 2007. În curtea bisericii existã o capelã numitã “Mãnãstirea Albã” (5 m lungime şi 3,50 m lãţime), construitã din piatrã în anii 1908-1910.

CIUCSÂNGEORGIU, comunã în judeţul Harghita, alcãtuitã din 9 sate, situatã în partea de Sud Est a Depresiunii Ciuc, la 757-800 m altitudine, la poalele M-ţilor Ciuc, pe râul Fişag; 5 029 loc. (1 ian. 2019): 2 570 de sex masc. şi 2 459 fem. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Prelucrarea primarã a lemnului. Culturi de cartofi. Creşterea ovinelor şi bovinelor. În perimetrul comunei Ciucsângeorgiu au fost descoperite vestigii din Epoca neoliticã, aparţinând culturilor materiale Ariuşd şi Boian (mileniile 5-4 î.Hr.), un cimitir de incineraţie din Epoca bronzului, fragmente de vase ceramice, monede din argint, un vârf de sãgeatã din fier, o fibulã din bronz, un instrument de modelare a ceramicii ş.a, toate din perioada dacicã, iar pe Dealul Mesteacãnului a fost identificatã o aşezare ruralã romanã din care s-au recuperat o statuetã din bronz a lui Hercule, o fibulã din bronz, o cataramã din bronz ş.a. Satul Ciucsângeorgiu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1567, cu numele Zent Gyorgy, apoi în 1787, 1830, 1850 (Szint George), 1854 (Cic-Sân-George) etc. În satul Armãşeni, atestat documentar în anul 1567, se aflã o bisericã romano-catolicã, fortificatã cu ziduri de incintã, înalte de circa 6 m, datând din secolul 13, declaratã monument istoric şi de arhitecturã în anul 1992. Biserica a fost supusã unor transformãri din secolul 16, în stilul goticului târziu, cu bolta corului având nervuri în reţea, şi unor adãugiri din secolul 19, când i s-a adãugat o navã lateralã sudicã. Altarul poliptic, închinat Sfintei Fecioare Maria, dateazã din anul 1543, iar picturile murale interioare sunt din anul 1655 (figuri de Sfinţi, de Apostoli şi de profeţi). Turnul-clopotniţã a fost construit în anul 1836 pe locul unuia din lemn care data din anul 1731. În cadrul acestei biserici a fost înfiinţatã o şcoalã româneascã în anul 1768. În satul Armãşeni mai existã casa din lemn „Emeric Adorjan” (1797), iar în satul Ciucsângeorgiu se află o bisericã ortodoxã cu hramul „Sfântul Gheorghe”, construitã în 1840 pe locul uneia din lemn, care data din anul 1699, preluatã de cultul creştin-ortodox în anul 1948, precum şi o bisericã romano-catolicã (secolul 14), cu zid de incintã şi bastioane din 1673, o casã de lemn, construitã în 1683 şi casa memorialã „Gál Sándor” (1822). Numeroase porţi secuieşti.

CIUCUROVA, comunã în judeţul Tulcea, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Podişul Babadag, la 137 m altitudine, pe cursul superior al râului  Slava; 2 202 loc. (1 ian. 2019): 1 138 de sex masc. şi 1 064 fem. Exploatãri de granit (în satul Atmagea). Pomiculturã (meri, pruni, caişi, cireşi). Apiculturã. În perimetrul comunei Ciucurova au fost descoperite vestigiile unei aşezãri civile romane (Villa rustica), precum şi o necropolã geto-dacicã. Satul Ciucurova a fost înfiinţat în jurul anului 1800 de cãtre turci, iar satul Fântâna Mare, numit Başpunar pânã la 1 ianuarie 1965, a fost întemeiat în secolul 15 de cãtre turcii veniţi din Anatolia, dupã care, ulterior, s-au stabilit grupuri de tãtari şi de cazaci zaporojeni refugiaţi. În 1853, în aceastã zonã s-au stabilit douã familii de germani, dupã care au sosit, în etape, mai multe familii de germani în perioadele 1856-1859, 1867-1877, 1880, 1890-1900. Majoritatea germanilor de aici au pãrãsit aceste locuri în anul 1940, fiind preluaţi cu forţa de cãtre Germania nazistã. În anul 1893, cultul evanghelic luteran german a construit la Ciucurova o bisericã de zid, pe locul uneia din lemn care data din anul 1870, cultul musulman a zidit o moschee în anii 1921-1922, iar cultul creştin ortodox a construit biserica “Adormirea Maicii Domnului” în anii 1921-1922. Pe teritoriul comunei Ciucurova se aflã Mãnãstirea Cerbu, cu biserica “Înãlţarea Sfintei Cruci”, ctitorie din 8 septembrie 2000 a familiei Stela şi Valeriu Paşca, împreunã cu fiica lor, Mirela Claudia, în incinta cãreia existã şi Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, construit în anul 2008. În satul Fântâna Mare existã biserica ortodoxã cu hramul “Înălţarea Domnului”, construitã în etape, în perioadele 1911-1914 şi 1922-1947 (întreruperile construcţiei au fost cauzate de cele Douã Rãzboaie Mondiale), reparatã şi pictatã în 1986-1989 de cãtre Virgil Zahiu, reparatã din nou şi reabilitate picturile murale interioare în anul 2002 şi sfinţitã la 2 noiembrie 2002, iar în satul Atmagea se află o biserică ortodoxă, cu hramul “Sfântul Nicolae”, zidită la începutul secolului 20 şi pictată în anii 2018-2019, precum şi o biserică evanghelică luterană, construită în 1861 de comunitatea germană care se stabilise aici în perioada 1848-1859 şi care numeau această localitate Atmadscha. După anul 1856, la Atmagea s-au stabilit numeroşi tătari veniţi din regiunea Crimeea. Majoritatea germanilor de la Atmagea s-au repatriat în Germania nazistă, la porunca lui Adolf Hitler, sub lozinca “Heim ins Reich” (Acasă în Reich) în locul lor fiind colonizaţi românii refugiaţi din Cadrilater. În arealul comunei Ciucurova se aflã Rezervaţia forestierã şi floristicã “Dealu Bujorului” (51 ha), declaratã arie protejată de interes naţional şi monument al naturii la 6 martie 2000 (publicatã în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000). Pãdurea Ciucurova este formatã din arbori falnici de stejar pufos (Quercus pubescens), frasin (Fraxinus excelsior), mojdrean (Fraxinus ornus), tei (Tilia tomentosa) ş.a., la baza cãreia vegeteazã numeroşi arbuşti, printre care cãrpiniţa (Carpinus orientalis), cornul (Cornus mas), pãducelul (Crataegus monogyna), alunul (Corylus colurna) ş.a., iar la parterul pãdurii se dezvoltã o impresionantã şi superbã zonã cu bujor sãlbatic dobrogean (Paeonia peregrina), declarat monument al naturii, strigoaia (Striga asiatica) ş.a. Tot în aceastã zonã existã şi o rezervaţie naturală de liliac sălbatic (Syringa vulgaris), extinsă pe o suprafaţã de 0,3 ha. În interiorul pãdurii vieţuiesc numeroase exemplare de cerbi loptãri (Dama dama) şi cãprioare (Capreolus capreolus).

CIUDANOVIŢA, comunã în partea de Vest a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 2 sate, situatã la poalele de Nord ale M-ţilor Anina, la 234-450 m altitudine; 633 loc. (1 ian. 2019): 333 de sex masc. şi 300 fem. Staţie de cale feratã (în satele Ciudanoviţa si Jitin) pe linia cu ecartament îngust (azi declaratã monument istoric), pe care circulă un trenuleţ, numit local “mocãniţã”, construitã în perioada 1856-1863 (inauguratã la 15 decembrie 1863), între Oraviţa şi Anina (33,40 km lungime), cu 14 tuneluri, dintre care cele mai lungi sunt Polom (990 m), Gârlişte (660 m), Maniel (298 m), Sailer (230 m), Gohlob (112 m), 89 de poduri şi 30 de viaducte (Berlişte 130 m, Maidan 115 m ş.a.). Trenuleţul care circulă pe această linie îngustă, numit local “mocăniţă”, este compus dintr-o locomotivă cu aburi, de mici dimensiuni, şi din vagonete de clasă sau vagonete-terasă, destinate turiştilor, şi din vagonete de tip platforme, folosite pentru transportul buştenilor. În perioada 1950-1997, în perimetrul satului Ciudanoviţa au fost efectuate exploatãri de minereu de uraniu, minele fiind închise definitiv, fãrã ca cele 22 de halde de steril sã fie ecologizate Produse alimimentare. Pomiculturã (meri, peri, pruni). În satul Ciudanoviţa, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1535 şi apoi în 1538, 1751 şi în perioada 1759-1762, când apare consemnat pe o hartã austriacã, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în stil baroc, la începutul secolului 20 (sfinţitã în anul 1904), pe locul uneia din lemn care data din anul 1733, renovatã şi înfrumuseţatã în anii 2008-2010, pictatã în 2009-2010 de Igor Isac şi sfinţitã la 28 noiembrie 2010. În satul Jitin, atestat documentar în anul 1421, existã biserica greco-catolicã “Adormirea Maicii Domnului”, construitã la începutul secolului 20 (sfinţitã în anul 1907) pe locul uneia din lemn, care data din anul 1792 şi care aparţinuse comunitãţii ortodoxe din sat (la acea datã majoritatea oamenilor din sat trecuse la catolicism). În perioada 1948-2002, aceastã bisericã a aparţinut cultului creştin ortodox, iar dupã anul 2002 a revenit la cultul greco-catolic, ortodocşii din sat folosind o capelã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” instalatã într-o camerã a şcolii din sat.

CIUGUD, comunã în judeţul Alba, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona Podişului Secaşelor, la 231 m altitudine, pe stânga vãii Mureşului, vizavi de confluenţa cu râul Ampoi; 3 064 loc. (1 ian. 2019): 1 527 de sex masc. şi 1 537 fem. În anii 1987–2000, în satul Şeuşa au fost efectuate exploatãri, la suprafaţã, de bentonit. Pe teritoriul satului Drâmbar au fost descoperite urmele unei aşezãri antice (probabil Zidava), datând din Epoca fierului, fortificatã cu val de pãmânt şi douã şanţuri cu apã, în perimetrul satului Dumbrava (numit Limba din 28 aprilie 2004) au fost scoase la luminã vestigiile unei aşezãri neolitice, iar în cel al satului Şeuşa au fost identificate vestigiile unei aşezari neolitice, din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, şi tot la Şeuşa a fost descoperit (în anul 1846) un tezaur monetar roman, în care s-au gãsit 84 de monede romane din argint. În satul Ciugud, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1246 şi apoi în 1335, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Buna Vestire”, în satul Drâmbar, atestat documentar în anul 1332, existã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Ioachim şi Ana”, construitã în secolul 18, cu unele modificãri din secolul 19, mutatã în anul 1878 pe un alt amplasament din cauza schimbãrii cursului râului Mureş, azi declaratã monument istoric, în satul Dumbrava (numit Limba din 28 aprilie 2004), atestat documentar în anul 1309, este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1943, pe locul uneia mai vechi, mistuitã de un incendiu, reparatã în anul 2003, iar în satul Teleac se aflã biserica ortodoxã cu dublu hram – “Sfântul Nicolae” şi “Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ”, construitã în perioada 25 octombrie 2011 – 2014 (sfinţitã la 16 iunie 2015) pe un loc cedat de familia Elena şi Nicolae Iancu. În satul Şeuşa, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1332, apoi în 1442 cu numele Sospathak (Pârâul Sãrat), în 1850 cu denumirea Şãuşa, iar în 1865 cu toponimul Şieuşiea, se aflã biserica “Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în 1871 şi reconstruitã în anul 1924, iar în satul Hãpria, atestat documentar în anul 1520, existã biserica ortodoxã “Sfânta Treime”, datând din anul 1931, reparatã şi sfinţitã la 3 iulie 2010, şi schitul de cãlugãri Hãpria, înfiinţat în anul 2004, cu biserica “Buna Vestire”. În satul Hãpria a existat o bisericã din lemn cu hramul “Sfânta Treime”, construitã în secolul 18, cu unele refaceri din secolul 19 şi demolatã în anul 2006 din cauza stãrii avansate de degradare. La Ciugud se aflã unul dintre cele mai mari terenuri de golf din România şi unul dintre cele mai mari din Europa, inaugurat în aprilie 2018 (al doilea teren de golf dupã cel din satul Pianu de Jos, comuna Pianu, jud. Alba), extins pe o suprafaţã de 58 ha, cu 18 parcursuri, în lungime totalã de 6 518 m (cel mai mare parcurs din Europa), dintre care parcursul 6 are lungimea de 735 m. Aici funcţioneazã un club de golf (“Theodora Golf Club”), care are la dispoziţie trei terenuri de golf, un lac (5 ha) cu insulã şi douã green-uri, piscinã în aer liber, pavilion pentru evenimente, salã de conferinţe, restaurant cu 150 de locuri, 14 vile de cazare, dintre care 5 vile în regim privat ş.a. La Ciugud s-a nãscut istoricul şi preotul Coriolan Suciu (n. 15 decembrie 1895 – m. 27 ianuarie 1967, Cluj).

CIUHOI, vechea denumire a comunei Sâniob, judeţul Bihor, pânã la l3 noiembrie 2012 (→ comuna Sâniob, judeţul Bihor).

CIULNIŢA, comunã în partea de Sud a judeţului Ialomiţa, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului, la 52 m altitudine, pe dreapta vãii râului Ialomiţa; 2 387 loc. (1 ian. 2019): 1 191 de sex masc. şi 1 196 fem. Nod feroviar la intersecţia liniilor de cale feratã Bucureşti – Constanţa şi Slobozia – Cãlãraşi, staţia de cale feratã fiind inauguratã la 17 (stil vechi)/29 noiembrie 1886 (stil nou). Ateliere de reparat material rulant feroviar şi maşini agricole. Moarã de grâu. Producţie de agregate pentru irigat, de piese de schimb pentru tractoare şi maşini agricole, de alcool, bere şi de nutreţuri combinate. Creşterea bovinelor, porcinelor şi a pãsãrilor. Culturi de cereale şi plante tehnice; legumiculturã. Cãmine culturale în satele Ciulniţa, Ion Ghica şi Poiana. Bibliotecã publicã. În perimetrul satului Poiana a fost descoperit un vas din ceramicã, datând din secolul 10 d.Hr. Satul Poiana apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1594, într-un act de vânzare-cumpãrare în care se aminteşte numele unui bãrbat cu numele “Ignat ot Poiana” ca martor la cumpãrarea unei ocine la Sãrãţeni de lângã Ţãndãrei, iar în anul 1617, un alt document aminteşte de “Belcio ot Poiana din Ialomiţa” ca stãpân de ocinã la Poiana. Alte menţiuni documentare despre Poiana dateazã din anii 1706, 1709, 1829 (consemnat cu grafia Pojana, pe o hartã militarã austriacã), 1864, 1870 etc. La sfârşitul secolului 19, Ciulniţa era o comunã ruralã alcatuitã din satele Ciulniţa şi Livedea (sat desfiinţat prin depopulare în perioada 1912-1944), cu 1 379 locuitori, o bisericã şi douã şcoli (una de bãieţi şi alta de fete). La 17 februarie 1968, comunele Larga (numitã din anul 1925 Ion Ghica) şi Poiana, care existau la sfârşitul secolului 19, în paralel cu comuna Ciulniţa, au fost desfiinţate şi înglobate în comuna Ciulniţa. În satul Ciulniţa, atestat documentar, prima oarã, în anul 1532, în cartierul Ghimpaţi, se aflã biserica „Sfântul Gheorghe”, datând din anul 1874, în satul Ivãneşti existã ruinele bisericii “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anul 1848 şi distrusã în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, azi declaratã monument istoric, şi o bisericã nouã, din lemn, cu hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anul 2003 dupã proiectul arhitectei Doina Tutulan, iar în satul Poiana, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1594, se aflã casele vechi “Chiajna Craiu” (1810) şi “Elena Bratu” (1850), declarate monumente istorice. Pânã în anul 2000, în satul Poiana a existat biserica din lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1746-1747 a boierului Rãducanu Târcã, având un pridvor şi picturi interioare originare, reparatã în anul 1804, scoasã din uz în anul 1900, refacutã în anul 1979 şi mutatã în municipiul Slobozia în anul 2000, sfinţitã la 17 decembrie 2000 şi declaratã monument istoric.

CIUMANI, comunã în judeţul Harghita, formată dintr-un sat, situatã în Depresiunea Giurgeu, la 744 m altitudine, la poalele M-ţilor Gurghiu, pe cursul superior al râului Mureş, în zona de confluenţã cu pârâul Şumuleu Mare; 4 359 loc. (1 ian. 2019): 2 163 de sex masc. şi 2 196 fem. Nod rutier. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (cherestea). Izvoare cu ape minerale, a cãror prezenţã a fost menţionatã încã din anul 1799 de contele Teleki József. Muzeu sãtesc, etnografic, amenajat în clãdirea fostei Primãrii, construitã în anul 1907, în care sunt expuse costume de port popular secuiesc, sculpturi în lemn, diverse obiecte şi unelte casnice ş.a. Centru etnografic cu renumitele case şi porţi secuieşti. Casã de culturã. Bibliotecã publicã. Baie publicã de apã mineralã, inauguratã în anul 2008. Patinoar artificial şi echipã de hochei pe gheaţã. În perimetrul comunei Ciumani existã mai multe pârtii de schi, printre care Veresvirag, continuatã cu pârtia Csata Veszi, cu dificultate medie, care au împreunã o lungime de 1 447 m (din care Veresvirag are 980 m lungime) şi o lãţime de 150 m, pleacã de la 1 129 m altitudine şi soseşte la 838 m altitudine, cu o diferenţã de nivel de 291 m, inauguratã în anul 2008, deservitã de o instalaţie pentru teleschi, pârtia Snowpark, inauguratã în anul 2009, Pârtia Roşie sau Pârtia sub teleferic ş.a. În satul Ciumani, menţionat documentar, prima oarã, în 1567, se aflã conacul contelui „Teleki József” (1799), statuia lu Kossuth Lajos, operã a sculptorului Kőllő Miklós, dezvelitã în anul 2001, statuia “Flóra”, operã a sculptorului Boros Miklós, dezvelitã în anul 1995, Monumentul eroilor, dezvelit în anul 1936, Casa memorialã a sculptorului Boros Miklós, inauguratã în anul 2002, biserica romano-catolicã „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în anii 1875–1878, în stil neogotic, dupã planurile arhitectului Margittai Gábor, pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1730. Biserica este dominatã la faţadã de un impunator şi spectaculos turn de formã pãtratã, luminat de 4 perechi de ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, deasupra cãrora existã câte un ceas pe fiecare laturã a turnului. Agroturism (circa 200 de case de vacanţã şi numeroase pensiuni).

CIUMEGHIU, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Bihor, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Crişurilor, la 91 m altitudine, la graniţa cu Ungaria; 4 606 loc. (1 ian. 2019): 2 318 de sex masc. şi 2 288 fem. Staţie de cale feratã pe linia Vésztő – Kőtegyán (Ungaria) – Ciumeghiu – Holod – Vaşcãu, construitã în perioada 1887-1889. Exploatãri de petrol. Culturi de cereale, plante uleioase şi tehnice. Creştera bovinelor. În satul Ciumeghiu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1216 şi apoi în 1380, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Sava Branković”, construitã cu întreruperi (din cauza celui de-al Doilea Rãzboi Mondial) în perioada 19 noiembrie 1938-1956, pe locul uneia care data din anul 1817, pictatã în frescã, în anii 1972-1974, de Pavel Chichişan din Bucureşti. Iconostasul a fost pictat în anii 1962-1963 de Gheorghe Teodorescu din Bucureşti. În satul Ghiorac, atestat documentar, prima oarã, în anul 1214, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, sfinţitã în anul 1957, reparatã, renovatã şi pictatã în perioada 2007-2012, şi conacul baronului „Miskolczy”, datând din anul 1779, cu unele transformãri din 1910, naţionalizat la 11 iunie 1948 şi transformat în dispensar, apoi în cãmin-spital pentru copii, în prezent fiind retrocedat urmaşilor familiei Miskolczy, iar în satul Boiu, atestat documentar în anul 1232 existã o bisericã din lemn pe temelie de piatrã, datând din secolul 18, având picturi originare pe peretii interiori în stare bunã, şi o bisericã reformatã, sfinţitã în anul 1996.

CIUMEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Satu Mare, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Carei, la 133 m altitudine, la graniţa cu Ungaria; 1 327 loc. (1 ian. 2019): 641 de sex masc. şi 686 fem. Viticulturã. Cãmin cultural cu 300 de locuri. În perimetrul satului Ciumeşti, atestat documentar, prima oara, în anul 1298 şi apoi în 1306, au fost descoperite, în perioada 1961–1965, în diferite puncte, urmele mai multor aşezãri (suprapuse) datând din Paleolitic, Neolitic, Epoca bronzului, Epoca fierului, din perioada dacicã şi din cea de trecere de la sclavagism la feudalism. Aşezãrile neolitice de aici (sfârşitul mileniului 5 î.Hr.– începutul mileniului 4 î.Hr.), caracterizate prin frecvenţa uneltelor microlitice din silex, cu o largã arie de rãspândire în partea de Nord Vest a României, au dat numele culturii materiale Ciumeşti. În punctul „Bostãnãrie” au fost identificate vestigiile mai multor aşezãri neolitice, aparţinând culturilor materiale Tisa (mileniile 7-3 î.Hr.) şi Ciumeşti (sfârşitul mileniului 5 î.Hr.– începutul mileniului 4 î.Hr.), apoi din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului (cultura Baden-Pecel), un cimitir din Epoca bronzului (secolele 19–13 î.Hr.) şi un cimitir biritual celtic (secolele 4–2 î.Hr.) cu morminte în care s-au gãsit fragmente de vase din ceramicã celticã, piese din fier şi bronz celtice ş.a., fapt ce atestã contactele dintre localnicii geto-daci şi celţi. În punctul numit „La silozuri” au fost scoase la ivealã urmele unei aşezãri neolitice din cultura ceramicii, cu decor liniar, ale unei aşezãri din cultura Ciumeşti, ale alteia din cultura materială Tisa, precum şi un mormânt princiar celtic (secolul 4 î.Hr.) şi un cimitir din secolele 10–11, din care s-au recuperat mai multe podoabe. Din mormântul princiar celtic s-au recuperat arme, fibule din bronz, douã brãţãri, un inel cu sigiliu, cnemide din bronz (elemente de protecţie ale picioarelor/jambiere), câteva fragmente de vase ceramice, o cãmaşã din zale de fier şi un coif ceremonial celtic, din fier, având deasupra o pasãre de pradã (probabil un şoim). Acest coif celtic, cu o valoare arheologicã importantã, rar întâlnit, se aflã expus la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, iar o copie a acestuia existã la Muzeul Judeţean Satu Mare. În punctul „La grajduri” au fost identificate urmele unei aşezãri aparţinând culturii materiale Coţofeni (2500–1800 î.Hr.), un cimitir din Epoca bronzului, o aşezare şi o necropolã biritualã celtice (secolele 3–2 î.Hr.), cu elemente de culturã materialã dacicã, o aşezare dacicã din secolul 3 d.Hr. şi o alta din perioada de trecere de la sclavagism la feudalsim. Pe terititoriul satului Berea au fost descoperite (1965) urmele unei aşezãri dacice din secolele 3–2 î.Hr., în care s-au gãsit fragmente de vase ceramice autohtone, lucrate cu mâna, precum şi vase ceramice celtice, lucrate la roatã (vase mari cu gât înalt, castroane ş.a.). În satul Ciumeşti se aflã o bisericã ortodoxã cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în stil baroc, datând din anul 1794, o bisericã romano-catolicã având hramul „Sfântul Rege Ştefan” (1854-1856) şi o bisericã reformatã-calvinã, construitã în stil gotic, în perioada 1330-1340, de comunitatea catolicã, amintitã documentar în anul 1548 cu hramul “Toţi Sfinţii”, şi devenitã bisericã reformatã în anul 1550. Biserica a fost renovatã în 1785 şi reparatã în 1841 dupã stricãciunile provocate de cutremurele din 3 august 1834 şi 11 ianuarie 1838 (pe cheltuiala contelui László Teleki). Biserica a fost consolidatã în anii 2013-2014, dezafectatã slujbelor religioase în anul 2015 şi transformatã în muzeu. În satul Berea, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1204, şi apoi în 1291, existã o bisericã din secolul 15 (iniţial romano-catolicã), devenitã reformatã în secolul 16, cu refaceri şi transformãri frecvente ulterioare (o refacere radicalã facutã în anul 1766), reparatã dupã deteriorãrile provocate de cutremurele din 3 august 1834 şi 11 ianuarie 1838, azi declaratã monument istoric. În anul 1993 au fost scoase la ivealã fragmente de fresce ale picturilor murale interioare medievale, printre care unul înfãţişând-o pe Maica Domnului, iar în anul 2010 a fost descoperit un fragment dintr-un registru cu Schimbarea la Faţã. Satul Viişoara apare consemnat documentar, prima oarã, în anul 1400 cu numele Ponyvásag, apoi Ponyvás şi cu grafia românã Ponivaş, pânã la 1 ianuarie 1965, când i s-a atribuit denumirea Viişoara. Comuna Ciumeşti a fost înfiinţatã la 7 mai 2004 prin desprinderea satelor Ciumeşti, Berea şi Viişoara din comuna Sanislãu, judeţul Satu Mare.

CIUPERCENI, comunã în partea de Vest a judeţului Gorj, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de Sud Vest a Depresiunii Târgu Jiu-Cãrbuneşti, la 188 m altitudine, la poalele de Nord Est ale Dealului Bujorescu, pe dreapta râului Tismana; 1 458 loc. (1 ian. 2019): 746 de sex masc. şi 712 fem. Prelucrarea lemnului. Centru de olărit. Muzeul uneltelor (în satul Ciuperceni – sat care apare menţionat documentar prima oarã, la 8 mai 1549, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Mircea Ciobanul, prin care acesta “întãrea lui Radu din Peşteana-Vulcan, stãpânirea peste partea lui de moşie din Bujoreşti”). Pe teritoriul fostului satVãianu, care a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Ciuperceni, se află biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în anul 1701 şi reparată în anii 1736–1737, 1848, 1882-1883, păstrând picturi originare pe pereţii interiori, azi declarată monument istoric, iar în satul Ciupercenii de Sus (numit Fometeşti până la 1 ianuarie 1965), desfiinţat la 17 februarie 1968 şi contopit cu satul Ciuperceni, există biserica din lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, declarată monument istoric, construită în anul 1816 (după alte surse în 1832), refăcută în 1975-1981 şi repictată de zugravul Ioan Gogan din satul Cătunele, judeţul Gorj. În satul Priporu există casa Maira Stoican, datând din secolul 19, iar în satul Strâmba-Vulcan se află biserica de zid cu hramul „Sfântul Vasile”, ctitorie din anul 1819 (cu picturi murale interioare din 1824) a domnului Ţãrii Româneşti, Grigore Dimitrie Ghica. Biserica are un frumos pridvor deschis, sprijinit pe şase coloane cilindrice, terminate cu arcade în formă de acolade, iar deasupra naosului există o turlă octogonală, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade. Agroturism.

CIUPERCENI, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Teleorman, alcãtuitã din 2 sate, situatã în lunca şi pe terasele de pe stânga fluviului Dunãrea, la 28 m altitudine; 1 520 loc. (1 ian. 2019): 756 de sex masc. şi 764 fem. Confecţii textile. Legumicultură. Culturi de cereale. Creşterea ovinelor. În perimetrul comunei Ciuperceni, în punctele “La vii” şi “La Carieră” au fost descoperite vestigiile unor aşezãri din Paleolitic, Neolitic, Epocile bronzului şi fierului, precum şi urmele unui castru roman (225 x 300 m), înconjurat cu val de pãmânt şi şant, adânc de 1,80 m, situat pe Limesul Transalutan, toate acestea fiind cuprinse într-o rezervaţie paleontologicã, declaratã monument istoric în anul 2004. Zona în care se aflã azi comuna Ciuperceni a fãcut parte, în perioada 1417-1829, din raiaua otomanã Turnu (Kaza Kule). Aflatã în lunca şi pe terasele joase ale fluviului Dunãrea, satele Ciuperceni şi Poiana (numit Flãmânda pânã la 1 ianuarie 1965) au fost frecvent afectate grav de inundaţiile provocate de revãrsarea apelor Dunãrii, cea mai parte a acestor localitãţi fiind distrusã în timpul inundaţiilor catastrofale din anul 1953, fapt care a determinat ca cele douã sate sã se mute pe un nou amplasament, ceva mai înalt, ferit de inundaţii. Biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Poiana (fost Flãmânda), de dimensiuni modeste (17 m lungime şi 7 m lãţime), construitã în anii 1880-1881 (pe locul unei vechi biserici care data din anul 1801, incendiatã de turci în anul 1820), şi pictatã în anii 1932-1933 de pictorii Ştefan Stãtescu şi M. I. Dãbuleanu, a suferit grave stricãciuni în urma repetatelor inundaţii, fiind abandonatã în anul 1975, dupã care a cãzut treptat în ruinã. Lângã biserica ruinatã, cãlugãrul Justinian Oprina de la mãnãstirea “Sfântul Ioan Rusul” a fost detaşat la 8 mai 2019, sã întemeieze o mãnãstire aici, construindu-şi mai întâti o chilie micã, sperând ca în urmãtorii ani sã devinã o mãnãstire înfloritoare.

CIUPERCENII NOI, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Sud Vest a Câmpiei Desnãţui, în lunca şi pe terasele de pe stânga fluviului Dunãrea, la 38 m altitudine; 5 109 loc. (1 ian. 2019): 2 491 de sex masc. şi 2 618 fem. La sfârşitul secolului 19, Ciupercenii Noi a fost declaratã comunã ruralã (în 1896), formatã atunci din satele Ciupercenii Noi şi Smârdan, care în anul 1912 avea douã mori mecanice de cereale, o cãrãmidãrie, douã biserici, douã şcoli, Primãrie, o Bancã popularã, un post de jandarmi, un post telefonic ş.a. În prezent, comuna Ciupercenii Noi se aflã într-o zonã cu întinse suprafeţe acoperite cu nisip, lipsitã de instalaţii pentru irigaţii, fapt care contribuie la un proces continuu de deşeritificare a acestor terenuri cu un potenţial agricol slab. În perimetrul comunei existã o rezervaţie de salcâmi pentru producţia de seminţe, care sã asigure împãdurirea zonelor nisipoase. Prelucrarea marmurei şi a pietrei. Morãrit şi panificaţie. Legumiculturã (în solarii). Apiculturã. Pisciculturã, atât în bãlţile naturale, situate în lunca Dunãrii, cât şi în amenajarea piscicolã Arceru, cu o suprafaţã de 485 ha. Complexe de creştere a bovinelor, porcinelor, ovinelor şi caprinelor. În satul Ciupercenii Noi se aflã biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, construitã în perioada 1900-1904 pe locul uneia mai vechi, care fusese ziditã în anii 1852–1856. Biserica a fost restauratã în anii 2017-2019. În perimetrul comunei Ciupercenii Noi a existat, pânã prin anii ’60 ai secolului 20, o rezervaţie ornitologicã, în arealele fostelor bãlţi Buricliu, Manginita, Balta Radii ş.a. – bãlţi care au fost desecate, iar terenurile obţinute, cultivate cu diferite plante. În prezent, în arealul amenajãrii piscicole Arceru existã o rezervaţie naturalã de tip mixt, floristicã, faunisticã şi ornitologicã, extinsã pe o suprafaţã de circa 2 000 ha, înfiinţatã în anul 1994 şi declaratã arie protejatã de interes naţional la 6 aprilie 2000 (publicatã în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000). În cadrul acestei rezervaţii existã numeroase bãlţi, ape stãtãtoare, mlaştini, pajişti, stufãrişuri, terenuri cultivate ş.a., care asigurã condiţii optime de hranã şi cuibãrit pentru cele peste 150 de specii de pãsãri migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care se evidenţiazã egreta micã (Egretta garzetta), egreta albã (Egretta alba), stârcul roşu (Ardea purpurea), stârcul galben (Ardea ralloides), stârcul-de-noapte (Nycticorax nycticorax), pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), pelicanul creţ (Pelecanus crispus), barza neagrã (Ciconia nigra), barza albã (Ciconia ciconia), lebãda-de-iarnã (Cygnus cygnus), corcodelul mare (Podiceps cristatus), raţa pestriţã (Anas strepera), cormoranul mic (Phalocrocorax pygmeus), lişiţa (Gallinula chloropus), piciorongul (Hymantopus hymantopus), cioc-întors (Recurvirostra avosetta), ţigãnuşul (Plegadis falcinellus), lopãtarul (Platalea leucordia) ş.a. Flora este specificã terenurilor umede, reprezentatã prin stanjenelul-de-baltã (Iris pseudacorus), crinul de baltã (Butomus umbellatus), nufãrul (Nymphaea alba), precum şi prin pâlcuri de salcie albã (Salix alba), salcie roşie (Salix purpurea), plop alb (Populus alba), plop tremurãtor (Populus tremula) ş.a.

CIUREA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Jijiei cu Podişul Central Moldovenesc, la 134-358 m altitudine, pe râul Nicolina, în zona metropolitanã Iaşi (din anul 2004); 16 260 loc. (1 ian. 2019): 8 298 de sex masc. şi 7 962 fem. Staţii de cale feratã (în satele Ciurea şi Picioru Lupului) pe linia Iaşi – Ciurea – Picioru Lupului – Rebricea – Rateşu Cuzei – Buhãieşti – Dagâţa – Sagna – Vulpãşeşti – Roman, inauguratã la 1 mai 1892. Exploatãri de argilã. Producţie de cãrãmidã (fabrica de cãrãmidã a fost construitã în anii 1891-1894, azi declaratã monument istoric) şi cahle de teracotã, de var, cherestea, parchete, lãzi, traverse de cale feratã ş.a. Creşterea porcinelor. Pe teritoriul satului Dumbrava, înfiinţat în anul 1891 prin împroprietãrirea însurãţeilor, în punctul numit “La cãprãrie”, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri de la sfârşitul Epocii bronzului (mileniul 3 î.Hr – începutul mileniului 2 î.Hr.), aparţinând culturii materiale Horodiştea-Folteşti, şi o necropolã din a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 5 î.Hr. – 1 d.Hr.), în satul Ciurea, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1654, în punctul numit “Botul Cihanului” au fost scoase la ivealã urmele mai multor aşezãri omeneşti, datând din secolele 3-1 î.Hr., 6-8, 10-11 şi 12-18, iar în satul Hlincea, atestat documentar, prima oarã, în anul 1587, şi apoi în 1608, au fost descoperite (în anii 1952–1954) urmele unei aşezãri de bordeie, cu mai multe faze de locuire, atribuitã unui grup de slavi din Rãsãrit, datând din secolele 7–9, în care s-au gãsit obiecte din ceramicã, modelate cu mâna şi la roatã, unelte şi ustensile din os (strãpungãtoare) şi din teracotã etc. În satul Hlincea se aflã o mănãstire de cãlugãri, cu biserica având hramul „Sfântul Gheorghe” (→ mãnãstirea Hlincea). În satul Curãturi, atestat documentar în anul 1772, se aflã Hanul Şanta, datând de la sfârşitul secolului 19, declarat monument istoric, în satul Slobozia, atestat documentar la sfârşitul secolului 16, existã biserica “Sfântul Ilie”, datând din anul 1721, reparatã în anul 1827, în satul Picioru Lupului, menţionat documentar în anul 1820, se aflã biserica “Sfântul Nicolae” (1845), declaratã monument istoric şi o bisericã din anul 1928, în satul Lunca Cetãţuii, atestat documentar în 1774, existã paraclisul “Intrarea în Biserica a Maicii Domnului” (sfinţit la 4 iulie 2021), în satul Dumbarava este biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1942), iar în satul Ciurea se aflã clãdirea Gãrii feroviare (inauguratã în 1892), declaratã monument istoric, şi biserica “Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1904-1909 dupã planurile arhitectului italian Carlo Scolari, pe locul uneia din lemn care data din anul 1722, pictatã în stil neoclasic de Gheorghe Ionescu din Iaşi (elev al pictorului Gheorghe Tattarescu). Biserica a fost restauratã, atât la interior, cât şi la exterior (inclusiv picturile murale interioare), la începutul anilor 2000. Biserica are un pridvor închis, sprijinit pe 10 stâlpi de formã dreptunghiularã, terminaţi cu arcade largi, între care existã nişe oarbe, iar uşa de la intrarea în pridvor este precedatã de o scarã amplã, cu opt trepte, de formã piramidalã. Biserica este dominatã la faţadã de douã turle octogonale, gemene, plasate pe pronaos, luminate de 4 ferestre înalte şi înguste, iar deasupra naosului existã o turlã de dimensiuni mari, masivã, octogonalã, luminatã de opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade. Biserica a fost restauratã în anii 2008-2010 şi sfinţitã la 7 octombrie 2010.

CIURILA, comunã în partea central-sudicã a judeţului Cluj, alcãtuitã din 8 sate, situatã în zona Dealurilor Feleacului, la 515-620 m altitudine, pe cursul superior al râului Hãjdate; 1 466 loc. (1 ian. 2019): 715 de sex masc. şi 751 fem. Pomiculturã. În satul Ciurila, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1570, într-un act în care este amintit numele Petru din Ciurila, apoi în 1724, 1733 cu grafia Csurila, se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1893 pe locul uneia care data din anul 1711, consolidatã şi supusã unor reparaţii generale în 1986, precum şi o bisericã nouã, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, ziditã în anii 2013-2016. În satul Sãlişte, atestat documentar în anul 1418 şi consemnat pe o hartã austriacã Josephinã, realizatã în perioada 1769-1773, cu numele Szelistye, se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii 1754-1755, pictatã la sfârşitul secolului 17, restauratã în anul 1998 şi declaratã monument istoric; în satul Şuţu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1456 şi consemnat pe o hartã austriacã Josephinã din anii 1769-1773 cu numele Sütmeg, existã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1858, mistuitã de un incendiu în anii ’80 ai secolului 20 şi reconstruitã ulterior pe acelaşi loc, iar în satul Pãdureni, atestat documentar, prima oarã, în anul 1435 şi consemnat pe o hartã austriacã Josephinã din anii 1769-1773, cu numele Magyar Oszeg, se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1730 (dupã alte surse în 1750), pictatã în anul 1793 de zugravul Vasile Popovici, renovatã în anul 2004 şi declaratã monument istoric. În satul Filea de Jos, atestat documentar în anul 1450 cu numele Alsőfüle, iar cu numele actual din anul 1854, existã biserica din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1739, cu pridvor de cãrãmidã adãugat în anul 1968. În satul Pruniş, atestat documentar în anul 1297, existã biserica greco-catolicã “Sfânta Treime” (1896), iar în satul Sãlicea, atestat documentar în anul 1297, se aflã o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfântul Vasile cel Mare” (secolul 19). În perimetrul comunei Ciurila se aflã rezervaţia naturalã, botanicã, Pârâul Dumbrava Filei (0,50 ha), înfiinţatã în anul 1974, declaratã arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000 (publicatã în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000), în cadrul cãreia vegeteazã o specie de orhidee, numitã popular papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), plantã ocrotitã de lege, declaratã monument al naturii.

CIURULEASA, comunã de tip rãsfirat în partea de Nord Vest a judeţului Alba, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona de Sud a Depresiunii Abrud din M-ţii Apuseni, cu locuinţe risipite pe pantele munţilor din jur, la circa 600-836 m altitudine, pe râul Cerniţa; 1 148 loc. (1 ian. 2019): 581 de sex masc. şi 567 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (mobilier) şi a pietrei de calcar (fabricarea tradiţionalã, rudimentarã, a varului); producţie de articole de blană. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Colectarea şi prelucrarea laptelui. Culturi de plante medicinale. În satul Ciuruleasa, consemnat pe o hartã austriacã Josephinã din anii 1769-1773, cu numele Csurulasje şi menţionat documentar, prima oarã, în anul 1850, se află o biserică ortodoxă cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în  anii 1770-1777, din cãrãmidã, piatrã şi lemn, renovată în perioada 2007-2012, pictată în frescă de Liviu Bumbu şi sfinţită la 15 septembrie 2013, iar în satul Buninginea există biserica „Sfântul Nicolae”, construită la sfârşitul secolului 18 pe locul uneia mai vechi, distrusă în anul 1761 din ordinul generalului Adolph von Buccow (guvernatorul Transilvaniei).

CIZER, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Sălaj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de Sud a Depresiunii Şimleu, la poalele M-ţilor Meseş şi a vârfului acestora – Mãgura Priei (996 m altitudine), pe râul Crasna; 2 209 loc. (1 ian. 2019): 1 099 de sex masc. şi 1 110 fem. Prelucrarea lemnului. În satul Cizer se aflã un Muzeu sãtesc, inaugurat în anul 1987, amenajat într-o casã din lemn, construitã în anul 1780, declaratã monument istoric şi de arhitecturã în anul 2004. Casa, de dimensiuni apreciabile (8,92 m lungime şi 6,16 m lãţime), cu acoperiş înalt şi cu pantã accentuatã, acoperit cu paie, a fost restauratã în anul 2017. Satul Cizer, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1219, a fost, de-a lungul câtorva secole din Evul Mediu, în posesia mai multor familii nobiliare, care foloseau munca iobagilor. La mijlocul secolului 17, mai exact în anul 1658, în satul Cizer existau 22 de sesii iobãgeşti, care aparţineau de Cetatea Șimleului (sesia era un lot de pãmânt asupra cãruia ţãranul dependent avea drept de posesiune în schimbul unei rente cãtre stãpânul feudal), iar în 1720 existau 18 sesii, din care 10 de iobagi şi 8 de jeleri (ţãrani fãrã pãmânt sau cu pãmânt puţin care munceau pe moşiile nobililor, dar cu alt regim juridic decât cel a iobagilor), din care 12 sesii aparţineau familiilor de români şi 6 celor de maghiari. La 9/21 iunie 1854 1850, prin promulgarea unei “patente imperiale” în problema agrarã, care reglementa raporturile dintre nobili şi foştii lor iobagi, numeroşi ţãrani au fost împroprietãriţi cu pãmânt agricol, prin rãscumpãrare. În anul 1890, Cizer era o comunã ruralã cu 1 209 locuitori, adãpostiţi în 159 de case, din care 1 159 de persoane erau români, 11 maghiari şi 39 de alte etnii. În satul Cizer, consemnat pe o hartã austriacã, Josephinã, din anii 1769-1773, a existat, pânã în anul 1968, o bisericã din lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1773 (pe locul uneia mai vechi, mistuitã de incendiu în anul 1749) de cãtre meşterii Vasile Ursu Nicola (cunoscut sub numele de Horea – unul dintre conducãtorii Rãscoalei ţãrãneşti din Transilvania, din perioada 2 noiembrie – 27 decembrie 1784), şi Ioan Nicula, pictatã în perioada 1773-1800 şi declaratã monument istoric în anul 1955. În anul 1968, biserica a fost mutatã în Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca. Pe una din grinzile bisericii este incizatã inscripţia „lucrat Ursu H”. În satul Cizer se mai aflã biserica „Naşterea Maicii Domnului”, zidită în anii 1942–1948, de comunitatea greco-catolicã, tencuitã la exterior în 1990–1992 şi pictatã la interior în 2002–2003 de Marius Cioran (sfinţitã la 8 septembrie 2003). În fostul sat Boianu Crasnei, menţionat documentare, prima oarã, în anul 1481, cu numele Villa Olachalis Boyan – sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Cizer, a existat o bisericã din lemn cu hramul “Sfânta Treime”, care data de la sfârşitul secolului 17, demolatã în anul 1941. În perioada 1938-1941, în satul Boianu Crasnei (azi înglobat în satul Cizer) a fost construitã o bisericã din cãrãmidã cu hramul “Sfânta Treime”, pictatã în anii 1945-1946 de Aurel Pop din Cluj, cu iconostas nou, construit de Paul Vizagnai din Crasna şi Carol Pop din Cluj, montat în anul anul 1961 şi pictat în 1962 de Gavrilã şi Aurel Pop din Cluj. Acest iconostas a fost înlocuit în anul 2008 cu unul sculptat în lemn de stejar, construit în perioada 1994-2008 de cãtre Arsenie din judeţul Neamţ, iar biserica a fost repictatã în frescã în anii 1994-2008 de cãtre Cornel Poganã din Oradea şi sfinţitã la 26 octombrie 2010. În satul Plesca, atestat documentar în anul 1471, cu numele Paliczka, se aflã biserica “Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1925-1928 (sfinţitã la 26 august 1928), iar în satul Pria, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1481, existã biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în anii 1930-1936, pe locul uneia din lemn, care data din anul 1750.

CLEJA, comunã în partea centralã a judeţului Bacău, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona Subcarpaţilor Tazlãului, la poalele de Est ale Culmii Pietricica Bacãului, la 161-325 m altitudine, pe râul Cleja, afluent pe dreapta al râului Siret; 7 000 loc. (1 ian. 2019): 3 582 de sex masc. şi 3 418 fem. Producţie de rachiu. Creşterea bovinelor. Pomiculturã. Cãmin Cultural. În perimetrul satului Cleja, în punctul “Lanul Curţii”, au fost identificate vestigiile unei aşezãri datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), iar pe teritoriul satul Somuşca a fost descoperit (în anul 1980), de cãtre doi muncitori, un vas în care se afla un tezaur monetar din argint, cu piese din diferite zone ale lumii (Austria, Bavaria, Imperiul Otoman, Perú, Rusia) emise în secolele 18-19, cea mai veche monedã fiind din anul 1764, iar cea mai recentã din anul 1847. Satul Cleja, apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1588, cu numele Klézsei, iar ulterior cu grafiile Clésé, Klescha, Clésia, Klézse, Klésia, apoi în anul 1696, în 1781 (consemnat într-o scrisoare a preotului Zöld Péter cãtre episcopul Ignác Batthyány în care se aminteşte de satul Cleja ca fiind unul dintre cele 39 de localitãţi ale ceangãilor din Moldova), iar în anul 1803, satele Cleja, Somuşca şi Valea Rea (numit de la 1 ianuarie 1965 Valea Micã) erau menţionate ca moşii stãpânite de o mãnãstire din Bucovina. Satul Somuşca apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1781, cu numele Somoska, apoi cu grafia Somosca, iar din 17 februarie 1968 cu grafia Somuşca, iar satul Valea Micã, numit panã la 1 ianuarie 1965 Valea Rea, este atestat documentar în 1838. Satul Alexandrina a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Cleja. În satul Cleja se află clãdirea şcolii comunale, construitã în anul 1912, azi declaratã monument de arhitecturã, şi bisericile romano-catolice „Sfântul Francisc de Assisi”, de mari dimensiuni (27 m lungime, 10 m lăţime şi 13 m înălţime la interior), construită în anii 1903-1906 pe locul uneia care data din anul 1811, pictatã în 1950 şi renovatã în anii 2000, şi „Sfântul Marcu”, ziditã în perioada 1991-2008 (sfinţită la 9 noiembrie 2008), iar pânã la sfârşitul secolului 19 a existat o bisericã ortodoxã, construitã în anul 1847 pe cheltuiala boierului Anastasi Iorga. În satul Somuşca existã biserica romano-catolicã “Sfântul Luca” (37 m lungime şi 17 m lãţime), construitã în etape în perioadele 15 iulie 1990 – 1994 şi 1998 – 2006 (sfinţitã la 5 august 2006) pe locul uneia care data din anii 1901-1902, iar în satul Valea Micã este biserica romano-catolicã “Fericitul Ieremia Valahul” ziditã dupã anul 1990. Pe teritoriul satului Somuşca existã un grup de stânci singuratice de culoare gri, alcãtuite din roci nisipoase, unele cutate, altele fisurate. Agroturism.

CLEJANI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Giurgiu, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Gãvanu-Burdea, pe râul Neajlov; 3 578 loc. (1 ian. 2019): 1 813 de sex masc. şi  1 765 fem. Nod rutier. Exploatãri de petrol. Morărit şi panificaţie. Cămin cultural. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Clejani a fãcut parte din judeţul Ilfov. În satul Clejani, în punctul numit “La Carierã”, existã un sit arheologic, declarat monument istoric, în care au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Glina (secolele 18-16 î.Hr.), peste care s-a suprapus o aşezare din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). Prima menţiune documentarã a aşezãrii Clejani dateazã din anul 1522, în anul 1538 era un sat de clãcaşi, care aparţinea lui “Badea dãn Clejani”, la 12 martie 1580, satul apare consemnat într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, prin care acesta “întãrea jupanului Dragomir, dvornic, stãpânirea asupra câtorva moşii, printre care şi cea a Clejanului, pe care munceau ţiganii robi”, iar la 1 aprilie 1629, domnul Ţãrii Româneşti, Alexandru Iliaş, amintea în hrisovul sãu urmãtoarele: “Cu mila lui Dumnezeu, eu Alexandru Voevod dat-am Domnia mea aceastã poruncã a Domniei mele ca jupanului Pavlache, biv vel comis, sã-i fie lui satul Clejani ot miazã-zi Vlaşca, tot satul cu tot hotarul şi cu toţi rumãnii….”. La sfârşitul scolului 19, Clejani era o comunã ruralã, formatã doar din satul Clejani, cu 1 404 locuitori, douã biserici şi o şcoalã, înfiinţatã în anul 1834 de comisul Alecu Vilara, extinsã în 1853 de maiorul sârb Mişa Anastasiević, transformatã în Școalã de meserii în anul 1919, care a funcţionat pânã în anul 1948. În satul Clejani existã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, azi declaratã monument istoric, construitã în anii 1864-1865 pe cheltuiala cãpitanului Mişa Anastasiević (ridicat la gradul de maior în 1866), negustor sârb de cereale şi sare (nãscut în anul 1803 şi decedat la 27 ianuarie 1885) şi pictatã de Gheorghe Tattarescu. Biserica, aflatã într-o stare de degradare avansatã, a fost demolatã şi reconstruitã în anii 1994-1996, în interiorul ei pãstrându-se cripta cu “moaştele” maiorului Mişa Anastasiević, în care se aflã, în mod mistrios, trupul nestricat al acestuia. De menţionat cã Mişa Anastasiević este cel care l-a adus (în anul 1866), cu vaporaşul pe Dunãre, pânã la Turnu Severin, pe prinţul Carol de Hohenzollern, care la 10/22 mai 1866 a depus jurãmântul de credinţã în faţa Adunãrii Constituante, a Locotenenţei Domneşti şi a Guvernului. La Clejani se mai aflã biserica „Naşterea Maicii Domnului” (1850, reabilitatã în anul 1902), un han al lui Mişa Anastasiević (1859), azi sediul bibliotecii comunale (înfiinţatã în anul 1954, în prezent cu peste 8 000 de volume), declarat monument istoric, un conac construit de Mişa Anastasiević în anii 1863-1864, un alt han din 1855 şi ruinele Scolii de meserii, înfiinţatã în anul 1834 de Alecu Vilara şi extinsã în 1853 de Mişa Anastasiević. În satul Neajlovu (numit Babele panã la 1 ianuarie 1965), situat pe stânga râului Neajlov, a existat mănãstirea „Babele”, cu biserica „Adormirea Maicii Domnului”, întemeiatã în secolul 14 şi refãcutã din temelii, în anii 1492–1493, de cãtre domnul Ţãrii Româneşti, Vlad Cãlugãrul şi fiii sãi Radu şi Mircea şi menţionatã documentar într-un hrisov din 16 august 1518, semnat de domnul Ţãrii Româneşti, Neagoe Basarab, apoi reamintitã într-un alt document din 1623. Aflatã în pragul ruinãrii, biserica şi mănãstirea au fost închinate, ca metoc, Mitropoliei Ungrovlahiei la 18 noiembrie 1678. Biserica actualã, de mir, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost reclãditã în anul 1799 prin strãdania egumenului Nicodim Greceanu, restauratã şi zugrãvitã în perioada 1865-1868. Satul Podu Doamnei s-a numit Nebuna Velea pânã la 1 ianuarie 1965. În satul Clejani existã un renumit taraf de lãutari rromi, numit “Taraful Haiducilor”, premiat în anul 2002 de cãtre BBC World Muzic Awards.

CLINCENI, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Ilfov, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Românã, pe interfluviul dintre Argeş şi Sabar, pe râul Ciorogârla; 6 968 loc. (1 ian. 2019): 3 385 de sex masc. şi 3 583 fem. Centru de antrenament aviatic (aeroportul sportiv „Aurel Vlaicu”). Producţie de ambalaje din hârtie şi carton, de mobilă, de cărămidă şi ţiglă, de brânzeturi şi produse de panificaţie. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale şi plante tehnice. Parc cu Teatru de vară. Stadion de football, cu 4 500 de locuri. Pădure de stejar (25 ha). În perimetrul satului Clinceni, pe malul drept al râului Ciorogârla, există un sit arheologic, declarat monument istoric, în cadrul căruia au fost descoperite vestigiile unei aşezări din secolele 3-4, peste care s-a suprapus o altă aşezare din secolele 9-11, iar pe malurile râului Sabar au fost scoase la iveală vestigii din Neolitic (7000-2500 î.Hr.), din Epoca bronzului (mileniile 4-3 î.Hr.) şi din secolele 3-4. Conform Legii comunale din 2/14 aprilie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, exista comuna rurală Slobozia, formată din satele Slobozia (reşedinţa comunei), Clinceni, Ordoreanu şi Ciorogârla, iar la sfârşitul secolului 19, comuna figura cu denumirea Slobozia-Clinceni, alcatuită din satele Slobozia (reşedinţa comunei), Clinceni, Olteni şi Ordoreanu, cu 1 981 locuitori, adăpostiţi in 416 case. Atunci, în comuna Slobozia-Clinceni existau două mori de apă, o maşină cu aburi pentru treierat grâul, o şcoală şi trei biserici (la Slobozia, Clinceni şi Ordoreanu). În anul 1925, comuna Slobozia-Clinceni era formată din satele Slobozia (reşedinţa comunei), Ciurari, Clinceni şi Ordoreanu, satul Olteni fiind transferat atunci în comuna Domneşti. La 17 februarie 1968, satul Slobozia a fost desfiinţat şi înglobat în satul Clinceni, iar satul Ciurari desfiinţat şi înglobat în satul Olteni, comuna luând numele Clinceni. În satul Clinceni se află biserica „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1680-1694 de Ramadan Paleologul. Biserica a suferit grave stricăciuni în timpul cutremurului din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. În perioada 1978-1982, biserica „Sfântul Nicolae” a fost supusă unor ample lucrări de consolidare, reparare şi renovare, când a fost şi repictată în frescă de Mircea Chelsoi. Picturile murale interioare au fost restaurate în anul 2002 şi sfinţite la 6 decembrie 2002. O nouă reabilitare, modernizare, extindere şi repictare ale bisericii au fost efectuate în perioada 2014-2015. Catapeteasma bisericii, care datează din anul 1694, declarată monument istoric, a fost restaurată în anul 2007. Lângă această biserică se află Monumentul eroilor Primului Război Mondial, refăcut în anii 1974-1976, reprezentat prin statuia în bronz a unui ostaş în picoare, plasat pe un soclu înalt, care ţine în mâini drapelul ţării. În satul Clinceni, pe teritoriul fostului sat Călţuna (atestat documentar în anul 1828 cu numele Domneşti-Călţuna), desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Clinceni, a existat biserica “Sfânta Treime”, ctitorie din anul 1832 a lui Nicolae Grecu Taboegiu şi soţia sa Anastasia, pictată în frescă, sfinţită la 13 noiembrie 1832 şi reparată în anul 1881. Pridvorul a fost reconstruit în anul 1956, iar picturile murale interioare au fost refăcute în 1966. În noaptea de 26 spre 27 ianuarie 2010, biserica a fost mistuită de un incendiu, pe locul ei construindu-se o altă biserică după anul 2012, cu acelaşi hram. În satul Sloboizia se află biserica “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anii 1820–1835 a moşierului Gheorghe Bălteanu. Afectată de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, biserica a fost reparată ulterior şi repictată în frescă, în stil bizantin, de Dan Broscănteanu. În satul Olteni, înfiinţat în anul 1821 pe moşia boierului Popescu, există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită în anii 2000-2006 (sfinţită la 8 noiembrie 2006), pictată de Elena Vasilescu, iar în satul Ordoreanu (demolat în anii 1986-1987 şi strãmutat pe alt loc din cauza construirii lacului de acumulare Mihăileşti) se află biserica ortodoxă cu dublu hram “Sfântul Nicolae” şi “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (17,95 m lungime şi 13,20 m lăţime), zidită pe un amplasament nou în anii 1998-2016 şi pictată în tempera, în perioada 2014-2021, de soţii Florin şi Liliana Săceanu. Catapeteasma a fost sculptată de Nicolae Ovidiu Popa, montată în anul 2015 şi pictată de Emanuel Mazilu. Vechea biserică din satul Ordoreanu, demolată şi ea în anii 1986-1987, avea triplu hram – “Sfântul Nicolae”, “Sfântul Ioan Botezătorul” şi “Sfântul Haralambie”, fusese construită în anii 1876-1877 şi sfinţită la 6 decembrie 1877. Între 23 iauarie 1981 şi 2 decembrie 1985, comuna Clinceni a fãcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 10 aprilie 1997, din Sectorul Agricol Ilfov. În primăvara anului 2013, din iniţiativa postului de Televiziune ANTENA 3 din Bucureşti, a fost confecţionat drapelul Romaniei (în 20 de zile), cel mai mare din lume, intrat în Cartea Recordurilor (Guinness World Records – Book) la 27 mai 2013. Acest drapel al României, cu o lungime de 349,40 m, o lăţime de 226,90 m, o greutate de 5 000 kg şi o suprafaţă de 79 290,39 m², a fost desfăşurat, cu ajutorul a 200 de persoane, pe aeroportul din satul Clinceni (reşedinţa comunei Clinceni, judeţul Ilfov), situat la 16 km Sud Vest de capitala ţării, municipiul Bucureşti.

COARNELE CAPREI, comunã în partea de Nord a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Jijiei, la 100-123 m altitudine; 2 893 loc. (1 ian. 2019): 1 473 de sex masc. şi 1 420 fem. Culturi de cereale şi plante tehnice. Iazuri pentru pisciculturã. Pe teritoriul comunei Coarnele Caprei au fost descoperite vestigii din Epoca brozului, datând de acum circa 4000 de ani în urmã (fragmente ceramice, topoare confecţionate din rocã eruptivã etc.). Satele componente ale actualei comune Coarnele Caprei s-au format pe moşia Belceşti (moşie care a aparţinut mãnãstirii Neamţ pânã la secularizarea averilor mãnãstireşti din anul 1863) în perioada 1878-1921 prin împroprietãrirea însurãţeilor. Satul Arama a fost înfiinţat în anul 1878 prin stabilirea aici a slugilor care lucrau pe aceastã moşie dupã secularizarea averilor mãnãstireşti, iar satul Coarnele Caprei a luat fiinţã în anul 1879, pe locul unei foste „odãi” (gospodãrie ţãrãneascã izolatã), numitã Odaia Urzicani, prin împroprietãrirea însurãţeilor, pe baza unei ridicãri topografice executatã în anii 1879-1880 de inginerul Gheorghe Palade, în care nucleul principal al aşezãrii a fost numit Protopopu, ulterior fiind adoptat numele Coarnele Caprei, dupã numele pãdurii din apropiere. În perioada 1878-1903 nu a existat comuna Coarnele Caprei, satele Arama şi Coarnele Caprei au fãcut parte atunci din comuna Belceşti. Între 1903 şi 1907 Coarnele Caprei a devenit comunã de sine stãtãtoare, alcatuitã din satele Coarnele Caprei, Fântânele şi Focuri (înfiinţate în anul 1879), cu reşedinţa în satul Coarnele Caprei. În perioada 1907-1910 reşedinta comunei a fost mutatã în satul Fântânele, iar în intervalul 1910-1931, reşedinţa comunei a revenit în satul Coarnele Caprei, perioadã în care, în aceastã comunã a fost inclus şi satul Petroşica, înfiinţat în anul 1921 prin împroprietãrirea însurãţeilor. În anii 1931-1932, comuna Coarnele Caprei a fost desfiinţatã şi satele componente înglobate în comuna Belceşti, iar în anul 1932 a fost reînfiinţatã comuna Coarnele Caprei. În satul Coarnele Caprei se aflã biserica “Înãlţarea Domnului”, construitã în intervalul 1926-1937 pe cheltuiala ministrului Victor Iamandi, iar în satele Arama şi Petroşica existã bisericile “Sfântul Nicolae” şi, respectiv, “Sfântul Ilie”

COAŞ, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Maramureş, alcãtuitã din 2 sate, situatã într-o zonã colinarã din regiunea de Est a Depresiunii Maramureş, pe râul Lãpuş; 1 414 loc. (1 ian. 2019): 704 de sex masc. şi 710 fem. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului; confecţii textile. Cãmin Cultural, modernizat recent. Izvoare cu ape minerale sulfuroase (“borcuturi”). În satul Coaş, atestat documentar, prima oarã, în anul 1560, ca parte componentã a voievodatului lui Luca din Remetea, se aflã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã din piatrã, în anul 1730, azi declaratã monument istoric. Biserica este dominatã de un turn pãtrat, situat pe naos, terminat cu un coif ascuţit, din lemn, cu o cruce în vârf, plasat pe o bazã pãtratã. Acoperişul are o pantã accentuatã, pereţii exteriori sunt zugrãviţi în alb şi prevãzuţi cu câte trei ferestre mici pe lateralã, iar la altar şi la faţadã se aflã câte o uşã. Pereţii interiori nu au fost pictaţi niciodatã, fiind ornamentaţi cu icoane vechi, iar bolta interioarã este zugravitã în albastru pe care apar numeroase steluţe aurii. Clopotniţa bisericii, construitã din lemn, dateazã din anul 1730. În satul Coaş mai existã o bisericã de zid, cu hramul “Sfânta Treime”, construitã în perioada 1978-1981, supusã renovãrii în anii 2011-2012 şi sfinţitã la 23 septembrie 2012, şi Monumentul lui Ion Popescu de Coaş, operã în bronz a sculptorului Ion Marchiş, dezvelit în anul 2001, iar în satul Întrerâuri existã biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând din secolul 18, azi declaratã monument istoric. Comuna Coaş a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Coaş şi Întrerâuri din comuna Sãcãlãşeni, judeţul Maramureş. Comuna Coaş este un important centru etnografic maramureşan, remarcabil prin portul popular tradiţional, prin obiectele de arizanat, prin obiceiurile tradiţionale, între care se evidenţiazã colindele de Crãciun, nunta, sezãtoarea, claca ş.a. În perimetrul comunei Coaş se aflã o pãdure alcãtuitã din stejar (Quercus robur) şi gorun (Quercus petraea), extinsã pe o suprafaţã de 600 ha, cu potenţial vânãtoresc. Agroturism.

COBADIN, comunã în partea de Sud a judeţului Constanţa, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona centralã a Podişului Cobadin, la 100 m altitudine; 9 508 loc. (1 ian. 2019): 4 766 de sex masc. şi 4 742 fem. Haltã de cale feratã pe linia Medgidia – Ciocârlia – Cobadin – Casicea – Negru Vodã, cu prelungire spre Bulgaria, până la Varna (via Kardam) – linie pe care nu se mai circulã din toamna anului 2012. Nod rutier. Producţie de materiale de construcţie, de cherestea, de cãrãmidã şi de produse lactate. Reparaţii de maşini agricole. Ferme de creştere a bovinelor şi porcinelor. Culturi de cereale. Apiculturã. Parc eolian în satele Conacu (10 turbine) şi Viişoara (25 de turbine), inaugurat la 27 septembrie 2018, cu o putere instalatã de 50 de MW. Energia electricã produsã de aceste turbine eoliene este stocatã în baterii speciale, de mari dimensiuni, prima staţie de stocare, cu o capacitate de 1 MW, a fost inauguratã tot la 27 septembrie 2018. Cãmin Cultural. Conform unor povestiri orale, transmise din generaţie în generaţie, se pare cã aşezarea a fost întemeiatã de turci în secolul 17, purtând de-a lungul timpului diferite nume, ca de pildã Cudbudin, Cutbadin, Copadin ş.a., dar prima atestare documentarã dateazã din anul 1838, când localitatea apare consemnatã pe o hartã rusã cu grafia Kabadîn, iar în 1844 figura pe harta unei moşii particulare cu numele Copadin. În anul 1853, localitatea a fost colonizatã cu tãtari veniţi din Crimeea, iar în perioada 1890-1893 a fost populatã cu colonişti germani sosiţi din partea de Sud a Basarabiei. În anul 1940, majoritatea germanilor din Cobadin a fost repatriatã forţat în Germania sub lozinca Heim ins Reich (Acasã în Reich). Primele familii de români s-au stabilit la Cobadin în anul 1895. În secolele 18, 19 şi prima jumãtate a secolului 20, satele Conacu, Curcani, Negreşti şi Viişoara au purtat nume turceşti, ca de exemplu Beşaul (Conacu) Chertic Punar (Curcani), Carabacî (Negreşti), Caceamac (Viişoara). În satul Cobadin se aflã o moschee, construitã în anul 1932 şi o bisericã ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã din piatrã şi cãrãmidã în anii 1932-1933 dupã planurile arhitectului Vasile Belovici, finisatã şi pictatã în 1934, în stil bizantin, de Nicolae Govoreanu şi sfinţitã la 1 decembrie 1935. Picturile murale interioare au fost restaurate în anii 1973 şi 1997. Tot în satul Cobadin existã un monument închinat Eroilor Primului Rãzboi Mondial, reprezentat printr-o statuie în bronz a unui ostaş infanterist, care ţine arma la piciorul drept, plasat pe un soclu înalt, ornamentat cu plãci de marmurã. În perimetrul comunei Cobadin existã o rezervaţie paleontologică (punct fosilifer), extinsă pe 6 ha, şi o mãnãstire de cãlugãriţe, înfiinţatã în anul 2006 pe un teren donat de preotul Neculai S. Voicu. Locul de construcţie al bisericii mãnãstirii a fost sfinţit la 22 iulie 2006, iar construcţia acesteia a durat din anul 2008 panã în anul 2015 şi sfinţitã la 22 iulie 2020. Biserica mãnãstirii, cu hramul “Sfânta Mironosiţã Maria Magdalena”, de mari dimensiuni (23 m lungime şi 17 m lãţime) este dominatã de o cupolã mare, octogonalã, nu prea înaltã, cu acoperiş rotund, luminatã de opt ferestre înalte şi înguste, iar pridvorul care precede intrarea în bisericã este de dimensiuni mari, deschis, sprijinit pe şase coloane cilindrice, terminate cu arcade foarte largi pe laturi şi arcade mai mici la faţadã. Chiliile şi paraclisul “Sfântul Nicolae” au fost construiote în anul 2007. În biserica mãnãstirii se pãstreazã pãrticele din moaştele Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena.

COBIA, comunã în partea central-sud vesticã a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 10 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Târgoviştei cu Piemontul Cândeşti, pe râul Cobia (afluent al râului Potopu); 2 966 loc. (1 ian. 2019): 1 460 de sex masc. şi 1 506 fem. Reşedinţa comunei Cobia este satul Gherghiţeşti. Exploatãri de petrol şi gaze naturale (dupã anul 1960). Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Culturi de cereale, floarea-soarelui, sfeclã de zahãr, tutun, plante de nutreţ ş.a. Creşterea porcinelor, bovinelor, cabalinelor şi a pãsãrilor. Apiculturã. Pomiculturã (meri, peri, pruni). Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã. În satul Mãnãstirea se aflã biserica „Sfântul Nicolae” (14 m lungime şi 6 m lãţime) a fostei mănãstiri Cobia, construitã în anii 1571–1572 din iniţiativa şi pe cheltuiala stolnicului Badea Boloşin, având faţadele placate în întregime cu cãrãmidã smãlţuitã policromã, în tonuri de galben, verde şi albastru închis, aranjate alternativ. Pereţii exteriori prezintã firide înalte, oarbe, situate pe toatã înãlţimea pereţilor, terminate cu arcuri de cerc, iar ferestrele, plasate câte trei pe partile laterale ale bisericii, sunt foarte înalte, înguste şi de formã dreptunghiularã. Biserica are o siluietã zveltã, elegantã, dominatã de 4 turle octogonale (turla mare plasatã pe naos, iar cea micã pe pronaos, strajuitã de douã turle gemene la faţadã) prevãzute cu ferestre mici, dreptunghiulare, terminate, ca şi firidele, cu arcuri de cerc. Catapeteasma este din zid, gros de 60 cm. Pereţii interiori nu au fost pictaţi niciodatã pânã în anul 2001, când au fost executate picturile murale interioare de cãtre de Romeo Andronic. Biserica a fost supusã unor reparaţii în anii 1680, 1723–1724, apoi dupã cutremurele din 14 octombrie 1802, 11 ianuarie 1838 şi ulterior în 1883, 1938 şi 1994–1995. Turn-clopotniţã de 15 m înãlţime, de formã pãtratã, cu rol şi de poartã, datând din secolul 18. Mănãstirea Cobia a fost activã pânã în anul 1863 când au fost secularizate averile mănãstireşti, cãlugãrii greci fiind nevoiţi s-o pãrãseascã, rãmânând doar biserica de mir, Turnul-clopotniţã şi fragmente din zidul de incintã. Bisericile cu hramurile „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1843), „Sfinţii Voievozi” (1838), „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1850), în satele Cãlugãreni, Cãpşuna şi Cobiuţa. În satul Frasin-Deal existã bisericile din lemn – „Copãcei” (1805) şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Şerbeşti (1828), în satul Frasin-Vale se află biserica din lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construita în anul 1746 de jupân Ristea, reparatã în anii 1803, 1891, 1927 şi 1969), iar în satul Mislea, existã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1831, zugravitã în 1857 şi reparatã în 1873. În perimetrul comunei Cobia se aflã o pãdure de foioase (circa 3 600 ha) în care predominã stejarul (Quercus robur) în amestec cu fagul (Fagus sylvatica), frasinul (Fraxinus angustifolia), carpenul (Carpinus betulus), salcamul (Robinia pseudacacia) ş.a.

COCHIRLEANCA, comunã în partea de Est a judeţului Buzãu, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Râmnicului, la 75-120 m altitudine, pe râul Cochirleanca şi pe afluenţii sãi Mãslina şi Slatina; 5 330 loc. (1 ian. 2019): 2 710 de sex masc. şi 2 620 fem. În satul Boboc se aflã Baza aerianã “Aurel Vlaicu”, de instruire şi formare a personalului aeronautic. Staţie de cale feratã (în satul Boboc) pe linia Bucureşti – Ploieşti – Buzãu – Vadu Paşii – Boboc – Zoiţa – Râmnicu Sãrat – Sihlea – Gugeşti – Coteşti – Putna – Mãrãşeşti, construitã în perioada noiembrie 1879-13 iunie 1881, inauguratã la 18 octombrie 1881. Exploatãri de gaze naturale (în satul Roşioru). Fabricã de confecţii din bumbac (Societate româno-chinezã, din 1994), în satul Boboc. Producţie de brânzeturi (în satul Roşioru). Abator (în satul Cochirleanca). Mori pentru mãcinat cereale (grâu şi porumb), în satele Cochirleanca, Boboc şi Roşioru. Culturi de cereale, floarea-soarelui ş.a. Viticulturã. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor, pãsãrilor ş.a. Iaz pentru irigaţii şi pescuit creat pe râul Cochirleanca. Şcoalã de aplicaţii pentru aviaţie. În perimetrul satului Roşioru au fost descoperite vestigiile unei aşezãri, aparţinând culturii materiale Cerneahov (secolele 2-5), peste care s-a suprapus o altã aşezare din secolul 4 d.Hr., aparţinând culturii materiale Sântana. Tot în satul Roşioru a mai fost descoperit un tezaur monetar otoman din secolul 17, iar pe valea Cochirleanca a fost identificatã o necropolã cu schelete umane din secolele 4-5. În zona de azi a satului Cochirleanca a existat în secolul 17 o aşezare cu numele Tâmpeni (azi dispãrutã). În secolul 18, moşia Cochirleanca aparţinea paharnicului Mincu şi soţiei sale, Maria (Minculeasca) – moşie lãsatã moştenire (în 1846) spitalului Gârlaşi din Buzãu. Satul Cochirleanca a fost înfiinţat în jurul anului 1820 de cãtre ciobanul Ion Gãgeanu, care şi-a construit prima casã pe aceste locuri – sat care a fost numit iniţial Gãgeanu (uneori Gãgeni), iar apoi numit Cochirleanca dupã numele unei vãi pe care se afla. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1892, Cochirleanca era o comunã ruralã, alcãtuitã din satele Aria, Bobocu, Cochirleanca, Movila şi Roşiori, cu 1 360 locuitori, o moarã cu aburi pentru mãcinat cereale, douã biserici şi o şcoalã mixtã. În anul 1925, comuna Cochirleanca era alcatuitã din satele Cochirleanca (reşedinţa comunei), Gãgeanu şi Roşiori, cu 2 500 locuitori. În anul 1931, satul Bobocu s-a desprins din comuna Cochirleanca, formând o comunã de sine stãtãtoare, iar satele Cochirleanca, Gãgeanu şi Roşiori au format o comunã separatã cu numele Regele Carol al II-lea – comunã care la sfârşitul anilor ’30 ai secolului 20 a fost numitã din nou Cochirleanca. Din data de 17 februarie 1968, comuna Cochirleanca existã în componenţa actualã, cu specificaţia cã în satul numit acum Boboc (şi nu Bobocu) a fost înglobat atunci cãtunul Satu Nou (care la acea datã a fost desfiinţat), iar satul Câmpina (numit Robescu pânã la 1 ianuarie 1965) a fost desfiinţat şi înglobat în satul Cochirleanca. În satul Cochirleanca se aflã bisericile cu hramurile „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în 1856 prin strãdania boierului Creţulescu (reparatã în 1911–1912), şi „Înãlţarea Domnului” (1922-1932), în satul Bobocu (numit din 1968 Boboc), înfiinţat în anul 1848 cu numele Bobocu-Siliştea, prin stabilirea aici a mocanului Radu Bobocu, existã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã la începutul secolului 20 (sfinţitã în anul 1912) pe locul uneia din 1850, cu adãugiri (cele douã abside şi pridvorul închis) din anii 1954-1964, restauratã în anii 2012-2014, resfinţitã la 31 august 2014 şi repictatã în frescã dupã anul 2017, iar în incinta Bazei aeriene a fost construitã, în anii 2014-2020, în stil maramureaşan, o bisericã din lemn cu dublu hram – „Sfântul Ilie” şi „Sfinţii Martiri Brancoveni”, sfinţitã la 18 octombrie 2020. În satul Roşioru (numit Roşiori pânã în anul 1968), întemeiat în anul 1884 prin împroprietãrirea însurãţeilor, se aflã biserica „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1926-1937), iar în satul Boboc-Garã existã biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în perioada 1997-2004 (sfinţitã la 18 aprilie 2004) şi pictatã în frescã, în anii 2002-2003, de Nicolae Preda din Craiova.

COCIUBA MARE, comunã în extremitatea de Sud-Sud Vest a judeţului Bihor, alcãtuitã din 4 sate, situatã în partea de Nord a Câmpiei Cermei, în zona de contact cu Dealurile piemontane, la confluenţa râului Crişu Negru cu râul Holod; 2 282 loc. (1 ian. 2019): 1 447 de sex masc. şi 1 435 fem. Morãrit. Lac de baraj antropic (20 ha) folosit pentru irigaţii şi agrement, în satul Cãrãsãu. Parc amenajat ca zonã de recreere (2 000 m²), inaugurat la 7 ianuarie 2022, în satul de reşedinţã, Cociuba Mare. În perimetrul satului Cociuba Mare au fost descoperite vestigii neolitice – perioada 7000-2500 î.Hr. (în punctul Fântâniţa), din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi din prima Epocã a fierului/Hallstatt – 1200-400 î.Hr. (în punctul Cohãreşti). În satul Cociuba Mare, menţionat documentar, prima oarã, în 1374, şi consemnat pe o hartã Josephinã a Comitatului Bihor, întocmitã în anii 1782-1785, se află biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1898-1902), în satul Cheşa, atestat documentar în anul 1374, existã biserica “Adormirea Maicii Domnului” (1932-1945), iar în satul Petid, atestat documentar în anul 1374, este o biserică din lemn datând din anul 1769 şi reparată în anul 1931. Pe teritoriul comunei Cociuba Mare se află o pãdure de stejar pedunculat (Quercus robur sau Quercus pedunculata) în amestec cu cer (Quercus cerris), extinsă pe o suprafaţă de 1 272 ha.

COCORA, comunã în partea de Nord a judeţului Ialomiţa, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Bãrãganului; 2 019 loc. (1 ian. 2019): 1 022 de sex masc. şi 997 fem. Nod rutier. Culturi de cereale (grâu, porumb), de floarea-soarelui, sfeclã de zahãr, rapiţã, mazãre ş.a. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Abator. Produse lactate. În perimetrul comunei Cocora au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din secolele 9-11. Comuna Cocora a luat fiinţã la 1 aprilie 1891 prin desprindrea satului Cocora din comuna Reviga, aflata la Sud Est de Cocora – sat care la acea datã avea 1 230 locuitori şi în care existau o bisericã şi o şcoalã mixtã. Evoluţia numãrului de locuitori ai comunei Cocora a cunoscut o dinamicã ascendentã, de la 1 957 locuitori în anul 1912, la 2 893 loc. în 1941 şi 3 700 loc. în anul 1966, dupã care a scãzut la 2 446 loc. în 1992, 2 386 în anul 2002 şi 2 019 loc. în anul 2019. La 17 februarie 1968, comuna învecinatã, Colelia, aflatã la Nord Vest de Cocora, a fost desfiinţatã şi satul Colelia a fost înglobat în comuna Cocora, iar la 25 martie 2005, satul Colelia s-a desprins din comuna Cocora şi a devenit din nou comună de sine stătătoare. În satul Cocora se aflã biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1883, pe locul uneia din anul 1854, restaurată în 1943 şi repictată de Gabriel Dogărăscu în anul 1994.

COCORĂŞTII COLŢ, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Prahova, formată din 8 sate, situatã în Câmpia Ploieştiului, la 155 m altitudine, pe interfluviul dintre râul Prahova la Nord-Nord Est şi râul Cricovu Dulce la Sud-Sud Vest; 2 913 loc. (1 ian. 2019): 1 465 de sex masc. şi 1 448 fem. Cămin Cultural (în satul Cocorăştii Colţ). Clãdirea Primãriei are un mic turn cu ceas, plasat deasupra intrãrii principale. La sfârşitul secolului 19, comuna purta numele Cocorăşti, era formată din satele Cheşnoiul, Cocorăşti (reşedinţa comunei), Colţul, Gheoldum, Perşunari şi Ţigănia, avea 1 583 de locuitori, două biserici (în satele Cocorăşti şi Colţul), două mori de apă şi o şcoală mixtă, iar în anul 1931, comunei i s-a atribuit numele Cocorăştii Colţ. La 17 februarie 1968, comuna Cocorăştii Colţ a fost desfiinţată, satele componente au fost transferate în comuna învecinată Măneşti, iar la 7 mai 2004 comuna Cocorăştii Colţ a fost reînfiinţatã, în urma unui referendum, prin desprinderea satelor Cheşnoiu, Cocorăştii Colţ, Cocorăştii Grind, Colţu de Jos, Ghioldum, Perşunari, Piatra şi Satu de Sus (numit Ţigănia până la 1 ianuarie 1965) din comuna Mãneşti, judeţul Prahova. În satul Cocorăştii Colţ, menţionat documentar, prima oară, la 22 mai 1610, au fost descoperite vestigii (ceramică) din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi tot aici se află biserica “Buna Vestire”, datând din anul 1820. În satul Cocorăştii Grind, atestat documentar în secolul 17, există biserica având dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Sfântul Cuvios Antonie cel Mare”, construită în anul 1648 pe cheltuiala logofatului Radu Cocorăscu, renovată în anul 2001, pictată în anii 2007-2008 şi declarată monument istoric. În biserică se păstrează o icoană din anul 1700, adusă de la Ierusalim. Tot în satul Cocorăştii Grind este o casă ţărănească, datând din perioada interbelică, azi în stare precară, cu două odăi (camere), o tindă (hol), o bucătărie, o cămară şi o prispă exterioară de-a lungul întregii case, dominată de un pridvor rudimentar, deschis, sprijinit pe şase stâlpi din lemn. În satul Colţu de Jos se află ruinele fostei mănăstiri “Sfântul Pantelimon”, datând din secolele 15-16, cu o biserică din lemn, rămasă în paragină după secularizarea averilor mănăstireşti din 17/29 decembrie 1863, când ultimii călugări au părăsit mănăstirea. În perioada 1920-1930, săteanul Răduţă Stanciu, veteran al Primului Război Mondial, a construit o chilie mică deasupra altarului şi a instalat o cruce în amintirea fostei mănăstiri. De-a lungul timpului, această chilie, numită “Troiţa Sfântului Pantelimon”, a fost reînnoită de două ori.

COCORĂŞTII MISLII, comunã în partea central-vesticã a judeţului Prahova, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Subcarpaţii Prahovei, la 200-350 m altitudine, pe râurile Mislea şi Doftãneţ; 3 303 loc. (1 ian. 2019): 1 601 de sex masc. şi 1 702 fem. Prelucrarea lemnului; producţie meşteşugãreascã (produse de feronerie, chimire, cojoace, obiecte din lemn, doage, roţi de cãruţã, confecţionarea şi brodarea costumelor populare etc.) Aviculturã. Pomiculturã. Muzeu sãtesc (în satul Goruna) cu obiecte donate de sãteni. Cãmine culturale (în satele Cocorãştii Mislii şi Goruna). Bibliotecã publicã (în satul Cocorãştii Mislii). Satul Cocorãştii Mislii apare menţionat documentar, prima oarã, la 23 aprilie 1441, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Vlad Ţepeş, prin care acesta întãrea lui Stanciu Moenescu o ocinã (bucatã de pãmânt stãpânitã cu drept ereditar), un loc de moarã, ţigani-robi din Ţara Fãgãraşului şi mai multe moşii, printre care şi aceea din Cocorãştii Mislii. La sfârşitul secolului 19, Cocorãştii Mislii era o comunã ruralã, formatã din satele Cocorãştii Mislii (reşedinţa comunei), Goruna, Gura Cumetrei şi Zãvoaia (ultimele douã localitãţi sunt disparute), cu 1 325 de locuitori, avea douã biserici şi o şcoalã mixtã. La 17 februarie 1968, satul Ţipãreşti, care pânã atunci aparţinuse de comuna Plopeni, a fost transferat în comuna Cocorãştii Mislii. În satul Cocorãştii Mislii se află biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în anii 1902-1904, pe locul uneia din lemn care data din secolul 19, pictatã în anul 1905 de Stelian Ionescu din Ploieşti. Afectatã grav de puternicul cutremur din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, de cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977 (7,2 grade pe scara Richter, cu o duratã de 90 de secunde) şi de cel din 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter), biserica s-a şubrezit foarte rãu (deşi a fost consolidatã şi reparatã de fiecare datã), fapt ce a impus demolarea ei în anul 1999 şi reconstruirea, în anii 2000, a unei biserici pe un alt amplasament, iar noul paraclis al bisericii, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a fost sfinţit la 18 iulie 2021. În satul Goruna existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anul 1851 a lui Nicolae Ţiţeiu, reparatã în anii 1941, 1951, 1966, reziditã dupã cutremurul din 4 martie 1977 şi pictatã în frescã în anul 1995, iar în satul Ţipãreşti se aflã biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în etape, în perioada 1934-1965, consolidatã, reparatã şi înfrumuseţatã în anii 2019-2021 şi sfinţitã la 26 septembrie 2021.

COCU, comunã în partea de Vest-Sud Vest a judeţului Argeş, alcãtuitã din  8 sate, situatã în zona Piemontului Cotmeana, la 333 m altitudine, pe cursul superior al râului Cotmeana; 2 214 loc. (1 ian. 2019): 1 157 de sex masc. şi 1 057 fem. Exploatãri forestiere şi de petrol. Prelucrarea lemnului. Pomiculturã (pruni, meri, peri). Reşedinţa comunei Cocu este în satul Rãchiţele de Jos. La sfârşitul secolului 19 exista o comunã ruralã cu numele Cocu-Popeşti, alcatuitã din satele Dealu Bisericii, Dealu Boului, Fãcãleţeşti, Neguleşti, Popeşti şi Valea Cocu, cu 911 locuitori (adãpostiţi în 114 case), douã biserici şi o şcoalã. Tot atunci mai existau, separat, şi comunele Bãrbãteşti, cu satele Bãrbãteasca, Bãrbãteşti, Brânzeşti, Cãtuşea, Cioceşti, Linia-Ţigani, Piculeşti şi Rãdeşti, cu 654 locuitori, o bisericã şi o şcoalã, Rãchiţele de Sus, formatã din satele Dealu Scroafei, Greabãnu şi Rãchiţele de Sus, cu 782 locuitori, douã biserici şi o şcoalã, şi comuna Rãchţele de Jos, alcãtuitã din satele Arseneşti-Chelbeşti, Bogdanu, Mogãndeneni, Pleşeşti şi Rãchiţele de Jos, cu 843 locuitori, trei biserici şi o şcoalã. În urma Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Bãrbãteşti a fost desfiinţatã şi înglobatã, cu toate satele ei, în comuna Rãchiţele de Sus. Tot atunci, comuna Rãchiţele de Jos era alcatuitã din satele Bogdanu, Chelbeşti, Dealu Scroafei, Greabãnu, Motoeşti, Rãchiţele de Jos şi Pleşeşti, iar comuna Cocu era formatã din satele Cocu, Dealu Bisericii, Dealu Boului, Fãcãleţeşti, Linia Mare, Neguleşti, Popeşti şi Vãruici, si avea 1 972 locuitori. În anul 1931, comuna Rãchiţele de Jos s-a unit cu comuna Rãchiţele de Sus, formând comuna Rãchiţele, cu reşedinţa în satul Linia Rãchiţele, iar comuna Cocu a fost numitã Cocu-Crucişoara. La 17 februarie 1968, comuna Rãchiţele a fost desfiinţatã, iar satele componente au fost transferate în comuna Cocu, a cãrei reşedinţã a fost stabilitã în satul Rãchiţele de Jos. Tot la 17 februarie 1968, satul Dealu Bisericii a fost desfiinţat şi unificat cu satul Popeşti, satul Dealu Boului, desfiinţat şi unificat cu satul Crucişoara, satul Bogdanu desfiinţat şi unificat cu satul Rãchiţele de Jos, satul Dealu Scroafei desfiinţat şi unificat cu satul Rãchiţele de Jos, satul Linia Mare desfiinţat şi unificat cu satul Popeşti, satul Linia Rãchiţele desfiinţat şi înglobat în satul Rãchiţele de Sus, satul Motoeşti desfiinţat şi unificat cu satul Rãchiţele de Jos, satul Neguleşti desfiinţat şi unificat cu satul Cocu, iar satul Pleşeşti desfiinţat şi unificat cu satul Rãchiţele de Jos. În satul Rãchiţele de Jos se aflã biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. datând din anul 1827, restauratã in 1890, azi declaratã monument istoric şi de arhitecturã, în satul Bãrbãteşti existã biserica “Sfinţii Voievozi” (1890), în satul Cocu este biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã in 1899, restauratã în anul 2016 şi sfinţitã la 22 octombrie 2016, iar în satul Crucişoara existã o bisericã din anul 1888.

CODĂEŞTI, comunã în partea de Nord a judeţului Vaslui, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Podişul Central Moldovenesc, la 158 m altitudine, pe râul Rediu, în zona de confluenţã cu râul Vaslui; 4 370 loc. (1 ian. 2019): 2 209 de sex masc. şi 2 169 fem. Nod rutier. Prelucrarea lemnului (mobilã). Morãrit şi panificaţie. Legumiculturã; viticulturã; pisciculturã; apiculturã. Culturi de plante uleioase. Centru de ţesãturi populare. Cãminul Cultural “Şoimanul Burcel” (1936). În perimetrul satului Codãeşti a fost descoperit un engolpion din bronz (cruce-relicvar purtatã de un episcop), datând din secolul 13. Satul Codãeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 24 noiembrie 1492, apoi în 1551, la 30 ianuarie 1621, 1632, 1635, 1637, 1640 etc., iar pe unele hãrţi din secolele trecute figura cu grafia Codeeşti sau Codeesty. În satul Pribeşti se aflã biserica ortodoxã cu dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Naşterea Maicii Domnului” (secolul 18) şi conacul „Rosetti-Balş”, una dintre cele mai valoroase realizãri ale arhitecturii civile moldoveneşti ale secolului 17, construit înainte de anul 1691, pe un teren de 1,56 ha, de cãtre marele vornic Iordache Ruset (Rosetti) pe moşia Pribeşti, intrat în posesia familiei de boieri moldoveni Balş în anul 1841. Conacul a fost naţionalizat la 11 iune 1948 şi destinat unui atelier al Gospodariei Agricole Colective (G.A.C.), iar în anul 1991 a intrat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor, fiind supus unor lucrãri de consolidare şi reparare pânã în anul 2000 şi declarat monument istoric. În ultimii ani, din cauza lipsei unor fonduri bãneşti, conacul nu a mai fost întreţinut corespunzator, fapt pentru care, în prezent se aflã într-o stare avansatã de degradare. În satul Codãeşti existã biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”, construitã în anii 1854-1856 (sfinţitã în 1857) pe cheltuiala lui Vasile Ghica şi a soţiei sale Cleopatra, conslolidatã şi restauratã atât dupã stricãciunile provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, cât şi dupã stricãciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde. Biserica a fost pictatã în anul 1973 şi repictatã în anul 1989. În satul Ghergheleu se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii 1908-1912 (sfinţitã la 8 noiembrie 1913) pe terenul donat de Gheorghe P. Luchian şi pictatã în 1910-1912 de zugravul Vologi din Iaşi, iar în satul Rediu Galian, numit iniţial Rediu Smaului, dupã numele proprietarului unei moşii, Ilie Smau, iar ulterior i s-a atribuit denumirea Rediu Galian, dupã numele altui proprietar de moşie, Dumitru Galian, existã biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în anul 1896 pe cheltuiala lui Dumitru Galian, pe un teren donat de Nicolae Sãcãleanu şi soţia sa Rariţa, reparatã atat în anii 1932-1933, sfinţitã la 8 ianuarie 1933, cat şi în 1955. Biserica nu este pictatã, are o catapeteasmã originarã, pictatã în 1896 de Nicolae Dimitriu. În apropiere de comuna Codãeşti, pe teritoriul administrativ al comunei Micleşti, se aflã rezervaţia botanicã “Movila lui Purcel” (“Burcel”) şi complexul monahal cu acelaşi nume (→ comuna Micleşti, judeţul Vaslui).

COGEALAC, comună în partea de Nord-Nord Est a judeţului Constanţa, alcătuită din 5 sate, situată în zona de Est a Podişului Casimcea, la contactul cu Podişul Istriei, într-o regiune depresionară şi de deal (Dealul Haidân domină satul Tariverde), la 85-126 m altitudine, pe râurile Nuntaşi şi Fântânele; 5 444 loc. (1 ian. 2019): 2 787 de sex masc. şi 2 657 fem. Staţie de cale ferată (în satul Cogealac), pe linia Medgidia – Nicolae Bălcescu – Târguşor – Cogealac – Istria – Mihai Viteazu – Ceamurlia de Jos – Babadag – Zebil – Mihail Kogălniceanu – Cataloi – Tulcea (143,80 km), construită, în etape, în perioada 1912-1935. Nod rutier. Produse alimentare. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Culturi de cereale şi plante tehnice. Centru de ţesături şi piese de port popular dobrogean. În zona comunei Cogealac vântul bate cu putere circa 2 700 de ore pe an, fapt care a determinat ca firma cehă CEZ să proiecteze instalarea unui parc eolian pe teritoriul acestei comune şi pe cel al comunei învecinate, Fântânele, în perioada 1 iunie 2010 (prima turbină) – 22 noiembrie 2012 (ultima turbină), cu 240 de turbine eoliene (Mori de vânt) de câte 2,50 MW fiecare, cu o putere totală de 600 MW. Parcul eolian de la Cogealac, împreună cu cel de la Fântânele, din apropiere, extins pe 600 ha, este cel mai mare ansamblu eolian din Europa. (→ şi comuna Fântânele, judeţul Constanţa, care până la 25 martie 2005 a fost sat component al comunei Cogealac). În perimetrul satului Gura Dobrogei (numit în trecut Cavargic), în peştera Adam, a fost descoperit (1958) un sanctuar mithraic în care aveau loc ceremoniile de adorare a zeului persan Mithra (Zeu al Soarelui, al purităţii şi al adevărului). Pe teritoriul satului Cogealac există mai mulţi tumuli, declaraţi monumente istorice, care din anul 2021 a început să fie cercetaţi din punct de vedere arheologic de către o echipă de specialişti de la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din Constanţa în colaborare cu Muzeul de Istorie Naţională şi Arhelogie din Constanţa, iar pe teritoriul satului Tariverde a fost identificată o aşezare getică datând din secolul 2 î.Hr., respectiv din prima Epocă a fierului/ Hallstatt (1200–450/300 î.Hr.) şi locuită până în epoca romanã. Localitatea Cogealac a fost întemeiată în perioada 1873-1883 de 44 de familii germane venite din Bavaria, Württemberg şi Polonia, la care ulterior s-au adăugat numeroase alte familii de germani. În anii 1890–1900, aşezarea Cogealac apare consemnată cu numele turcesc Hogeainlîk (Poşta Mare) şi ca loc de popas pentru schimbarea cailor de poştalioane care străbăteau Dobrogea, iar o perioadă de timp s-a mai numit Domneşti. Satul Tariverde apare consemnat, prima oară, ca silişte (loc/teren necultivat) pe o hartă din anul 1835 şi ca aşezare (sat) pe o hartã din 1837, cu numele Tariverdî, în anul 1912 purta numele Dorothea – nume pe care l-a avut şi în perioada 1931-1935, în paralel cu toponimul Tariverdî. Unii istorici consideră ca Tariverde a fost înfiinţat de coloniştii germani care s-au stabilit aici în anii 1873-1874, construind aici (în anul 1890) o şcoală cu limba de predare română şi germană, care a funcţionat până în anul 1902. Satul Culelia, consemnat şi cu grafiile Colilia sau Colelia a fost înfiinţat, în aceeaşi perioadă, tot de comunitatea germanã, aceştia construindu-şi la Culelia o biserică de rit romano-catolic, în anii 1880-1888. În anii 1940-1944, majoritatea germanilor din aceste sate au fost repatriaţi în Germania, sub lozinca Heim ins Reich (Acasă în Reich), în locul lor fiind aduşi români şi aromâni (machedoni), care au fost împroprietăriţi cu pământ. În anul 1963, mulţi locuitori din satul Culelia şi-au părăsit casele plecând în alte localităţi mai dezvoltate, satul rămânând, treptat, fără locuitori, fapt pentru care la 29 octombrie 1977 satul Colilia a fost desfiinţat prin decret prezidenţial. Biserica romano-catolică din fostul sat Colilia, rămasă în stare de degradare a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română, refăcută şi reparată în anii 2006-2009 (sfinţită la 21 noiembrie 2009), căreia i s-a atribuit hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, alături de care a fost înfiinţată mănăstirea Colilia (de maici) cu rolul de a adăposti şi întreţine persoanele vârstnice lipsite de venituri băneşti sau de altă natură. Biserica mănăstirii Colilia a fost refacută şi reparată după proiectul arhitectului Ion Teodor din Constanţa, pe cheltuiala omului de afaceri Gheorghe (Gigi) Becali, împreună cu Teia Sponte şi Gheorghe Goga şi cu contribuţia numeroşilor credincioşi. Picturile murale interioare ale bisericii au fost realizate, în frescă, de Paraschiv Bejan şi fiul său Sorin Bejan în perioada 2 iulie 2007-10 noiembrie 2009, iar catapeteasma, sculptată în lemn de stejar, a fost pictată de Elena Cojocaru din Tulcea. Paraclisul mănăstirii Colilia, cu hramul “Sfântul Gheorghe”, a fost sfinţit la 13 septembrie 2007.

Până la 25 martie 2005, comuna Cogealac a avut în componenţă satul Fântânele, care la acea dată s-a desprins din comuna Cogealac şi a devenit comună de sine stătătoare. În satul Cogealac se află clădirea Primăriei, construită în anul 1900, clădirea şcolii comunale (1902) şi biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1928-1934 (sfinţită la 9 decembrie 1934), pictată în ulei de Ion Vasilescu din Bucureşti, renovată în 1971 şi repictată, în frescă, în anii 2004-2006 de Ioan Borloveanu din Craiova şi sfinţită la 29 octombrie 2006. Iconostasul a fost sculptat în lemn de Ion Babic din Bucureşti. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrci, terminaţi cu arcade, şi este dominată de o turlă mare, octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, şi de două turle mai mici, octogonale, gemene, plasate pe pronaos, luminate de opt ferestre înalte şi înguste. În satul Tariverde există biserica “Sfinţii Apostoli Petru si Pavel”, construită în anii 1927-1928, în stil gotic, sfinţită în octombrie 1928, fără picturi murale interioare sau exterioare, cu unele modificări făcute în 1943 şi sfinţită la 29 noiembrie 1943.

COJASCA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 3 sate, situatã în extremitatea de Nord Est a Câmpiei Titu, parte componentã a Câmpiei Române, pe dreapta râului Ialomiţa; 8 791 loc. (1 ian. 2019), în majoritate de etnie rromã (71,96%), din care 4 448 de sex masc. şi 4 343 fem. Exploatãri de petrol, de nisip, pietriş şi argilă. Producţie artizanalã de cãrãmidã (cãrãmidãrie). Culturi de cereale şi plante tehnice. Creşterea bovinelor. Cãmin Cultural (în satul Cojasca). În perimetrul comunei Cojasca au fost descoperite resturi de vase ceramice datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), precum şi un tezaur monetar din argint, alcãtuit din 165 de tetradrahme macedonene, mai multe monede dacice din secolul 2 î.Hr. şi mai multe monede romane imperiale. Satul Cojasca apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1444, iar la sfârşitul secolului 15 este amintit într-un document în care se specifica faptul cã ….”jupan Badea din Cojeşti, ginerele boierului Udrişte din Mãrgineni, este arãtat ca boier divãnit între anii 1487 şi 1510″. În anul 1892, Cojasca era o comunã ruralã, cu 2 500 de locuitori, formatã din satele Cojasca şi Fântânele, în care exista biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1820, şi o şcoalã mixtã, construitã în anul 1885. Configuraţia actualã a comunei Cojasca dateazã din anul 1950. În satul Cojasca se aflã biserica „Sfântul Nicolae” (1820).

COJOCNA, comunã în partea de Est-Sud Est a judeţului Cluj, alcãtuitã din 8 sate, situatã într-o zonã deluroasã din regiunea de Sud Vest a Câmpiei Fizeşului (Câmpia Transilvaniei), pe râul Maraloiu şi pe pâraiele Cojocna şi Valea Sãratã, la 335-438 m altitudine, la 20 km Est-Sud Est de municipiul Cluj-Napoca; 4 196 loc. (1 ian. 2019): 2 137 de sex masc. şi 2 059 fem. Staţii de cale feratã (în satele Cojocna şi Boju) pe linia (în prezent electrificatã) Oradea – Cluj-Napoca – Apahida – Cojocna – (traverseazã trei tunele cu lungimile de 150 m, 330 m şi 230 m) – Boju – Valea Florilor – Ploscoş – Câmpia Turzii – Rãzboieni-Cetate – Alba Iulia, inauguratã la 14 august 1873. În perimetrul comunei Cojocna existã un masiv de sare, alungit pe direcţie Nord Vest – Sud Est, cu o lungime de circa 3 km, o lãţime de circa un km şi o grosime de 500-1 000 m, acoperit cu un strat de sol de aproximativ 10 m grosime. Zãcãmintele de sare gemã au fost exploatate în perioada 1780 – 1 noiembrie 1852 şi câtva timp dupã anul 1873. Ulterior minele de sare s-au prãbuşit, transformându-se în lacuri cu apă sãrată, cu proprietãţi terapeutice, unul de 91,20 m adâncime, numit astãzi Lacul Mare sau Lacul Bãilor, şi altul de 53,20 m adâncime, numit Toroc-Durgãu. Pomiculturã. Întinse suprafeţe cu păşuni, fâneţe şi păduri (540 ha). Staţiune balneoclimatericã sezonierã, de interes local, cu veri rãcoroase (media termicã a lunii iul. 19°C) şi ierni friguroase (media lunii ianuarie -4,5°C) şi cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentraţie (133,8 g/l), în lacurile saline din staţiune (Lacul Toroc-Durgãu şi Lacul Mare sau Lacul Bãilor). Amenajarea primelor bazine cu apă sarată, caldă şi rece, a avut loc în 1881-1883, când au fost construite un hotel şi un restauratnt, în 1912 au fost făcute alte investiţii pentru amenajarea bãilor, în 1955-1956 au fost fãcute unele investiţii în infrastructura staţiunii, iar în anul 2008, staţiunea a fost complet modernizatã. Apele sãrate au efect curativ în tratamentul afecţiunilor reumatismale (spondiloze, artroze, poliartroze, tendinoze), a celor ginecologice (insuficienţã ovarianã, sindrom ovarian de menopauzã, cervicite cronice) şi endocrine (stãri prepuberale la copiii supraponderali şi cu temperament hiperreactiv). Pe teritoriul satului Boju, în punctul numit “Lângã sat”, existã un tumul înalt, de formã semicircularã, declarat sit arheologic şi monument istoric în anul 2010, în satul Cara au fost descoperite unele vestigii din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), reprezentate prin seceri şi verigi, precum şi imaginea (“statuie”) unui vultur din perioada romanã, iar în satul Cojocna a fost scos la ivealã un tezaur dacic, cu piese din argint (lanţ, brãţarã spiralatã, terminatã cu capete de şarpe, şi trei fibule cu noduli pe arc), datând din a doua Epocã a fierului/La Tene (secolele 5 î.Hr.- 1 d.Hr.). În timpul stãpânirii romane şi în Evul Mediu Cojocna a fost un principal centru de exploatare a sãrii. Prima menţiune documentarã a aşezãrii Cojocna dateazã din anul 1177, apoi în 1799 era consemnatã cu numele Villa Cojocna, în legaturã cu existenţa aici a bisericii romano-catolice “Szent Imbre” – bisericã demolatã în secolul 16, pe locul ei fiind construitã casa clopotarului confesiunii unitariene. În perioada 1291-1310, la Cojocna a funcţionat un oficiu salin (cãmarã) care coordona exploatarea sãrii în cele douã ocne de sare de la Cojocna. La 6 decembrie 1375, Cojocna era amintit ca oraş într-o diplomã a regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, iar în anul 1467 a pierdut dreptul de a fi oraş din porunca regelui maghiar Matia Corvin, Cojocna fiind subordonatã atunci oraşului Cluj. La 20 octombrie 1613, principele Bethlen Gabriel a semnat unele privilegii pentru Cojocna, pe care l-a numit Oppidum Coloniense. La 13 iunie 1733, Cojocna apare consemnat cu numele Koloys Akna şi considerat ca fiind cel mai vechi oraş al Comitatului, în a doua jumãtate a secolului 18 figura pe harta Josephinã a Transilvaniei, întocmitã în anii 1769-1773, iar în anul 1918 a pierdut definitiv dreptul de oraş. În satul Cojocna se aflã o bisericã din lemn cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, construitã în 1795-1796, restauratã în anii 1850, 1875, 1880, azi declaratã monument istoric, o bisericã nouã, ortodoxã, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, ziditã în perioada 2000-2007, finalizatã în 2010 şi sfinţitã la 25 mai 2014, o bisericã greco-catolicã, având hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavrii”, datând din anul 1902, o bisericã romano-catolicã “Preasfânta Inima a lui Iisus Hristos”, una unitarianã (1821) şi una reformatã-calvinã (1822–1825), declaratã monument istoric. În satul Cara, atestat documentar în anul 1339, existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1908), o bisericã reformatã-calvinã (1914) şi conacul unui grof maghiar din secolul 19, azi sediul unei şcoli, în satul Iuriu de Câmpie, atestat documentar în anul 1320, se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, datând din anul 1882, reparatã în 1935, 1959 şi renovatã în anii 2008-2009. Satul Boju apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1214, cu numele Villa Boscu, care aparţinea domeniului latifundiar din Rediu, în 1346 era consemnat cu numele Bos, ca proprietate a comisului Chech din Rediu, iar pe harta Josephinã a Transilvaniei din anii 1769-1773 figura cu numele Boas.

COLCEAG, comunã în partea de Sud Est a judeţului Prahova, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Sãratei, la 103 m altitudine, pe râul Bãlana; 4 619 loc. (1 ian. 2019): 2 261 de sex masc. şi 2 358 fem. Staţie de cale feratã (în satul Inoteşti) pe linia Ploieşti – Valea Cãlugãreascã – Tomşani – Inoteşti – Mizil – Pietrosele – Sãrata Monteoru – Buzãu, inauguratã la 13 septembrie 1872. Siloz de cereale. Prelucrarea lemnului şi a marmurei. Morãrit şi panificaţie. Cãmin Cultural (în satul Inoteşti). Pe teritoriul satului Vâlcelele (numit Degeraţi pânã la 1 ianuarie 1965), cât şi pe cel al satului Colceag, în punctul numit “Parapet”, au fost descoperite (în anul 1981) vestigii neolitice, din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, arse în cuptor, cu decoraţii, unelte din piatrã (topor) ş.a., precum şi fragmente de vase ceramice din perioada dacicã şi daco-romanã şi din secolele 4-5 şi 9-10, iar în perimetrul satului Inoteşti a fost scos la ivealã un tezaur monetar dacic din secolul 1 d.Hr., alcãtuit din 64 de piese din argint. Aşezarea Colceag apare menţionatã documentar, prima oarã, în anul 1469, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Radu cel Frumos, prin care acesta “întãrea jupanului Mihail din Ruşi (localitate, n.n.) şi altora, mai multe sate… sã le fie lor satele Ruşi, Muşãteşti şi Hileşti şi Racoviţa şi Tãtãrãi de lângã Colceag”, iar în anul 1473, într-un alt document, Colceag apare consemnat ca ocinã (bucatã de pãmânt stãpânitã cu drept ereditar) datã Bucovei (probabil aşezarea Bucov de azi, n.n.). Într-un document din anul 1774, se fãcea o referire la “slobozenia gospodarului Chirilã din Colceag”, iar în 1839 era semnalat faptul cã satul Colceag era vecin cu satul Parepa. La sfârşitul secolului 19, Colceag era o comunã ruralã, formatã doar din satul cu acelaşi nume, avea 943 de locuitori, o bisericã din anul 1885 şi o şcoalã din anul 1880. În aceeaşi perioadã de timp existau, separat, comunele Parepa şi Inoteşti. Parepa era formatã din satele Parepa, Ruşani şi Degeraţi (numit astfel pânã la 1 ianuarie 1965), avea 924 de locuitori, trei mori cu aburi, douã biserici (una la Parepa, ziditã de pitarul Ştefan Macovei, şi alta în satul Degeraţi, construitã în anul 1892 pe cheltuiala omului politic Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul), iar comuna Inoteşti avea 1 000 de locuitori, o bisericã din 1816 şi o şcoalã. În anul 1925, satele Parepa şi Ruşani s-au unificat, formând satul şi comuna Parepa-Ruşani, care a inclus şi satul Degeraţi (acesta din urmã şi-a schimbat numele în Vâlcelele la 1 ianuarie 1965), iar configuratia actualã a comunei Colceag dateazã din 17 februarie 1968. Satul Inoteşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1571, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti Alexandru II Mircea prin care acesta a împãrţit ocina mai multor persoane… “şi iarãşi sã fie ocina lui Manea Neagul din Inoteşti a şasea parte”, iar satul Parepa este atestat documentar în anul 1469. La mijlocul secolului 19, Inoteşti a devenit staţie de poştalion pe ruta Ploieşti – Bucov – Inoteşti – Clondiru – Buzãu. În satul Parepa-Ruşani se aflã biserica având dublu hram – „Schimbarea la Faţã” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”” (începutul secolului 18, refacutã în anii 1884-1885), azi declaratã monument istoric; în satul . Colceag, atestat documentar în anul 1469, existã biserica având dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Nicolae” (1884-1885) şi casele “Zenobia Pãtâmac” şi Radu Oprea, ambele datând de la începutul secolului 20, iar în satul Inoteşti este biserica “Sfântul Ilie” (1900). Fostul sat Ruşani apare menţionat documentar în anul 1469, cu numele Ruşi, Vâlcelele în 1560, cu toponimul Degeraţi, iar Inoteşti în 1571. În satul Parepa-Ruşani se aflã noua mãnãstire Parepa, cu biserica “Sfânta Treime”, a cãrei construcţie a început în anul 1941 la îndemnul Mariei Petre din acel sat, numitã şi “Fecioara din Parepa”, care a avut o viziune în ziua de 29 august 1935, când avea 12 ani. In acea zi, Dumnezeu i-a ieşit în cale şi i-a vorbit, spunându-i: “Marie, vei ridica o bisericã ortodoxã întru Slava Mea şi pentru pomenirea celor adormiţi”. Din cauza stãrii de rãzboi, lucrãrile de construcţie ale bisericii au fost întrerupte, apoi reluate 1946, dar dupã scurt timp au fost din nou abandonate. Abia în perioada 1990-1997 a fost construitã biserica, de mari dimensiuni (32,65 m lungime, 16,30 m lãţime şi 25 m înãlţime), cãreia i s-a atribuit dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Izvorul Tãmãduiurii”, prin contribuţia sãtenilor şi a unor sponsori, în jurul cãreia la 3 martie 2003 a fost înfiinţat un schit de maici, ridicat ulterior la rang de mãnãstire. Alãturi de bisericã a fost ridicat şi un paraclis cu hramul “Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina”. Biserica este dominatã de o turlã mare, octogonalã, plasatã pe naos, luminatã de opt ferestre dreptunghiulare, înalte şi înguste, şi de douã turle octogonale, gemene, oarbe (fãrã ferestre), pe pronaos. Catapeteasma a fost sculptatã în lemn de stejar de meşteri populari din oraşul Târgu-Neamt şi montatã în anul 2006. Biserica are un frumos pridvor închis, sprijinit pe 6 stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade. Mãnãstirea nu are încã un corp de chilii.

COLELIA, comunã în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Ialomiţa, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Bãrãganului; 1 105 loc. (1 ian. 2019): 525 de sex masc. şi 580 fem. Culturi de cereale, de floarea-soarelui, de plante tehnice ş.a. Moară de cereale. Colecţia muzealã “Elisabeta şi Gheorghe Ciutacu”. La sfârşitul secolului 19, Colelia (numitã anterior Urâta) era o comunã ruralã, formatã doar din satul cu acelaşi nume, avea 1 044 locuitori, o bisericã şi douã şcoli (una de bãieţi şi alta de fete). La 17 februarie 1968, comuna Colelia a fost desfiinţatã şi satul înglobat în comuna Cocora, judeţul Ialomiţa, iar la 25 martie 2005, comuna Colelia a fost reînfiinţatã, în urma unui referendum, prin desprinderea satului Colelia din comuna Cocora, judeţul Ialomiţa. În comuna Colelia se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anul 1919 pe locul uneia din secolul 19.

COLIBAŞI, vechea denumire (pânã la 20 mai 1996) a oraşului Mioveni, judeţul Argeş.

COLIBAŞI, comunã în partea de Est a judeţului Giurgiu, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Burnas, la 49 m altitudine, în lunca de pe stânga râului Argeş şi în cea de pe dreapta râului Sabar; 3 178 loc. (1 ian. 2019): 1 580 de sex masc. şi 1 598 fem. Exploatãri de petrol şi gaze. În ianuarie 2013, la Colibaşi a fost inaugurat un parc solar cu 194 de panouri solare, care totalizeazã o putere instalatã de 6 MW. Cãmin Cultural. Culturi de cereale, plante tehnice şi uleioase ş.a. Legumiculturã în solarii (400 ha) şi în câmp (200 ha). Creşterea bovinelor, ovinelor, cabalinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Satul Colibaşi a fost înfiinţat la sfârşitul secolului 16, dar amintit documentar, prima oarã, în anul 1742. În anul 1700 avea peste 150 de gospodãrii, iar în perioada 1750-1780 avea peste 200 de case, situate de-a lungul unui drum principal pe o distanţã de circa un km, iar între 1870 şi 1876 vatra satului se prelungise pe încã 500 de metri şi se formase un drum paralel cu cel principal, numit “Lunca micã”, în lungul cãruia se construise alte numeroase case care, în total, ajunsese la 342 de gospodãrii. În anul 1835, Colibaşi apare consemnat pe o hartã rusã. La sfârşitul secolului 19, Colibaşi era o comunã ruralã, formatã doar din satul cu acelaşi nume, avea o bisericã şi o şcoalã. În anul 1925, comuna Colibaşi s-a unit cu comuna învecinatã Gostinari, formând comuna Colibaşi-Gostinari, cu 3 842 locuitori, formatã din satele Gostinari-Belu, Gostinari-Vãcãreşti şi Colibaşi, dar în anul 1931, satul Colibaşi s-a desprins din comuna Colibaşi-Gostinari, devenind din nou o comunã separatã, de sine stãtãtoare. În anul 1952, comuna Colibaşi a înglobat în teritoriul sãu administrativ satul Câmpurelu care pânã atunci fusese sat component al comunei Dobreni-Câmpurelu – comunã desfiinţatã la 17 februarie 1968. Satul Câmpurelu a fost înfiinţat la sfârşitul secolului 17 pe moşia satului Dobreni, la circa 3 km distanţã de satul Colibaşi. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Colibaşi a fãcut parte din judeţul Ilfov. În satul Colibaşi se aflã o bisericã veche, cu  hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în perioada 1880–1889, azi declaratã monument de arhitecturã, şi o biserica nouã, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã în anii 2009-2011, sfinţitã în anul 2013, iar în satul Câmpurelu existã biserica având dublu hram – “Sfânta Cuvioasã Parascheva” şi “Sfântul Nicolae”, datând din secolul 19, azi declaratã monument de arhitecturã.

COLIBIŢA → comuna Bistriţa Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud.

COLONEŞTI, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Bacău, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona Colinelor Tutovei, la 235-338 m altitudine, pe cursul superior al râului Zeletin; 2 296 loc. (1 ian. 2019): 1 226 de sex masc. şi 1 070 fem. Morãrit şi panificaţie. Viticulturã. Casã de Culturã. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1953, azi cu peste 9 000 de volume. Satul Coloneşti apare menţionat documentar, prima oarã, la sfârşitul secolului 16, cu numele Coluneşti, apoi se întâlneşte frecvent consemnat în documentele secolelor 17-19, cu acelaşi nume (Coluneşti), ca de exemplu în anul 1661, la 19 iunie 1677, 16 octombrie 1678, 15 octombrie 1680, 20 iunie 1686, 1 iulie 1697, 14 martie 1744, 1803, 28 ianuarie 1838, 6 octombrie 1839, 1842, 1845, iar în 1860 figura deja cu denumirea Coloneşti. Hrisovul domnului Moldovei, Mihail Sturdza, din 6 octombrie 1839 menţioneazã existenţa unui târg pe moşia Coluneşti, care avea loc o datã pe sãptãmânã (în ziua de luni) – târg care s-a perpetuat pânã pe la mijlocul secolului 20, când a încetat sã mai existe, dar în anul 1992 târgul a fost reînfiinţat, modernizat în anul 2020, inaugurat în octombrie 2021 şi declarat târg tradiţional zonal. La sfârşitul secolului 19, Coloneşti era o comunã ruralã, alcatuitã din 13 sate, cu o populaţie de 1 925 de locuitori, adãpostiţi în 610 case şi 8 bordeie (locuinţã rudimentarã, pe jumãtate sãpatã în pãmânt, acoperitã cu lut, paie sau stuf), avea 3 mori puse în mişcare cu aburi, sub acţiunea apei sau a vântului, şi în care existau 3 biserici (în satele Coloneşti, Corbu şi Spria de Sus) şi douã şcoli (una în satul Coloneşti, înfiinţatã în anul 1868 şi alta în satul Spria de Sus, inauguratã în anul 1896). La 17 februarie 1968, fostele sate Analog şi Danciu au fost desfiinţate şi unificate cu satul Satu Nou, satele Corbu (numit anterior Corbeni), Pãruş şi Valea lui Matei au fost desfiinţate şi înglobate în satul Coloneşti, satul Spria de Sus s-a comasat cu satul Valea Mare, satul Salcia (numit Salahoru pânã la 1 ianuarie 1965) a fost înglobat în satul Zãpodia, iar numele satului Spria de Jos a devenit Spria. În fostul sat Valea lui Matei, înglobat în satul Coloneşti la 17 februarie 1968, se aflã biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1630 din paiantã şi vãlãtuci (cea mai veche din comunã), reparatã în anii 1843 şi 1889 şi declaratã monument istoric în anul 2010. În curtea acestei biserici existã un stejar (Quercus robur), datând din anul 1848, înalt de 18,53 m (circumferinţa trunchiului are 4,71 m), declarat monument al naturii în anul 2021. In satul Coloneşti se mai aflã o bisericã din lemn pe temelie de piatrã, construitã în anul 1809 pe cheltuiala boierului- medelnicer (dregãtor la curtea domnului Moldovei) Vasile Vidraşcu, numitã iniţial “Sfinţii Trei Ierarhi”, refãcutã în anii 1832-1835 (sfinţitã la 25 iunie 1835) pe cheltuiala soţilor Gheorghe şi Smaranda Apostoleanu, proprietarii moşiei Coloneşti, care i-au atribuit hramul “Sfântul Dumitru”. Biserica este dominatã de o turlã octogonalã, oarbã (fãrã ferestre), plasatã pe pronaos, biserica fiind reparată în anii 1860, 1897 şi 1957 (când a fost şi pictatã). Catapeteasma a fost pictatã în anul 1960, iar uşile împãrãteşti înnoite în anul 1967. Biserica “Sfântul Dumitru” este declaratã monument istoric. În satul Coloneşti existã clãdirea Şcolii comunale, construitã în anul 1908, declaratã monument istoric în anul 2010, iar pânã în anul 2017 a existat clãdirea fostei Primării, construitã în anul 1909 şi demolatã în anul 2017.

COLONEŞTI, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Olt, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona Piemontului Cotmeana, la 221-270 m altitudine, la contactul cu Câmpia Românã, pe pârâul Vediţa; 1 575 loc. (1 ian. 2019): 776 de sex masc. şi 799 fem. Exploatãri de balast. Ateliere de prelucrare a aluminiului. Producţie de confecţii. Morãrit şi panificaţie. Culturi de cereale, floarea-soarelui, orz, ovãz, rapiţã ş.a. Legumiculturã. Pomiculturã (pruni, meri, peri, cireşi, vişini). Viticulturã. Aviculturã; apiculturã. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor ş.a. Cãminul Cultural “Ilie Martin” (dansator cãluşar), inaugurat în anul 1977, cu o clãdire refãcutã în anul 2004. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1952 şi numitã “Petre Popescu” din anul 2003, azi cu peste 5 000 de volume. Formaţie de dansuri populare (cãluşari). Numeroase lacuri şi helesteie folosite pentru irigaţii şi pescuit. Pe teritoriul satului Mãrunţei au fost descoperite (în anul 1966) vestigii ale unor aşezãri dacice din secolul 3 d.Hr. (vase de lut, vârfuri de lance şi de suliţã, obiecte de podoabã, monede ş.a.). Satul Coloneşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 22 iulie 1570, cu numele Coluneşti, într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Alexandru II Mircea, în care se consemneazã ca martori…”Mihail din Coluneşti”, “Stan din Bãrãşti” şi “Radu din Tãtuleşti”. Denumirea aşezãrii, cu grafia Coloneşti, apare într-un document de la sfârşitul secolului 16 prin care voievodul Țãrii Româneşti, Mihai Viteazul, …”dãruia satul Coloneşti marelui armaş Antonie Grama pentru dreapta şi credincioasa slujbã şi cu vãrsare de sânge cu care s-a remarcat în timpul luptei de la Cãlugãreni” (13 august 1595 n.n.). Comuna Coloneşti a fost înfiinţatã ca urmare a aplicãrii Legii comunale din 2/14 aprilie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865. În satul Coloneşti se aflã Ansamblul Monumental “Trepte spre Cer al Eroilor Neamului”, operã a sculptorului Consatntin Sinescu, dezvelit în anul 2008, reprezentat prin bustul eroului cãpitan, aviatorul Alexandru Şerbãnescu (n. 1912-m. 1944), ralizat în bronz, situat pe un soclu. În satul Bãtãreni existã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1831-1832, azi declaratã monument istoric; în satul Mãrunţei se aflã biserica „Sfântul Nicolae” (1833), declaratã monument istoric; în satul Gueşti existã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1860, restaurată în anul 2009), declaratã monument istoric, iar în satul Vlaici se aflã biserica “Sfântul Nicolae” (1842), declaratã monument istoric, şi ruinele conacului lui Alexandru (Alecsandru) C. Bogdan-Piteşti (n. 13 iulie 1871, Vlaici – m. 12 mai 1922, Bucuresti) – colecţionar de artã, poet si eseist, stabilit la Bucureşti în anul 1894. În anul 1909, acesta a transformat conacul sãu, care data din secolul 19, şi moşia sa de la Vlaici într-o rezidenţã de varã pentru poeţi, scriitori, actori, pictori şi artişti. Colecţia sa cuprindea circa 1 000 de tablouri, sculpturi, desene, graficã, gravuri, caricaturi, icoane, obiecte de cult, cãrţi vechi etc. Întreaga colecţie se aflã în diferite colecţii particulare în urma unei licitaţii organizatã în anul 1924. În prezent, conacul din satul Vlaici se aflã în stare avansatã de degradare. În perioada 1800-1836, jumãtate din satul Vlaici se afla în proprietatea boierului Ştefanache (moşie cu clãcaşi), iar cealaltã jumãtate o reprezentau moşnenii. În a doua jumãtate a secolului 19, moşia boierescã din satul Vlaici a fost cumparatã de boierul macedonean Costache Bogdan din Piteşti.

COLTĂU, comună în partea de Vest a judeţului Maramureş, alcătuită din 2 sate, situatã în zona de Est a Depresiunii Baia Mare, la 174 m altitudine, pe râul Lăpuşel; 2 921 loc. (1 ian. 2019): 1 498 de sex masc. şi 1 423 fem. Prelucrarea maselor plastice; confecţionarea materialelor abrazive; produse de panificaţie, de tâmplãrie şi dulgherie. Legumicultură. Plantaţie de afini. Cămin Cultural, construit în anul 1970. Ansamblu de dansuri ţigăneşti. Satul Coltău apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1405, cu numele Kolcho, iar în anul 1414, cu grafia Koltho, în 1549 satul Coltău aparţinea de domeniul Cetăţii Chioarului, în 1553, moşia Coltău se afla în posesia familiei de nobili români Dragfi, iar în secolul 18, moşia Coltău a fost cumpãratã de József Teleki, cancelarul Transilvaniei. În perioada 1553-1565, familia Dragfi a construit o biserică la Coltău, mistuită de un incendiu în 1658, reconstruită în anii 1700-1763 şi restaurată în anii 1812-1819, cu turn, înalt de 21 m, ridicat în anul 1828. Biserica din Coltău, azi aparţinând cultului reformat, posedă o orgă instalată în 1937. În satul Coltău se află castelul „Teleki”, construit în intervalul 1740–1760 de către János Teleki, în stil baroc, renovat în 1821 şi dăruit contelui Sándor Teleki în 1846. În anul 1936, Ioan Teleki, ultimul urmaş al familiei Teleki a vândut castelul comunitaţii locale, aceasta atribuindu-i diferite utilizãri (cămin cultural, şcoală, dispensar etc.), iar în anul 1960 a fost transformat în muzeu în care a fost organizată colecţia muzealã „Petöfi Sándor”. În castelul „Teleki” a locuit câtva timp poetul Petöfi Sándor, perioadă în care a scris 33 de poezii şi tot în acest castel a fost găzduit, ca oaspete, compozitorul Franz Liszt. Castelul a fost restaurat şi modernizat în anii 2018-2019. În parcul acestui castel se află mai multe opere de artă, printre care monumentul poetului Petöfi Sándor, împreună cu soţia sa, Júlia Szendrey-Petöfi, realizat de sculptorul Pogány Gábor Benö, dezvelit în anul 1998, declarat monument istoric, bustul contelui Teleki, operă a lui Dinneyés László, dezvelit în anul 2008, bustul compozitorului Franz Liszt, realzat de Dinneyés László, dezvelit în anul 2011, şi bustul generalului polonez Jósef Bem, operã a sculptorului Deák Árpád, dezvelit în anul 2014. În satul Cătălina, atestat documentar în anul 1800, se află o biserică reformată, datând din anul 1873, dominată de un turn construit în anul 1930. Biserica posedă o orgă construitã de firma Wegenstein Lipót. Până la 17 februarie 1968, Coltău a fost comună de sine stãtãtoare, între 17 februarie 1968 şi 7 aprilie 2004 a fost în componenţa comunei Săcălaşeni, iar la 7 aprilie 2004 comuna Coltău a fost reînfiinţată, prin desprinderea satelor Coltău şi Cătălina din comuna Săcălăşeni, judeţul Maramureş. Agroturism.

COLŢI, comună în partea de Nord Vest a judeţului Buzău, alcătuită din 4 sate, situată în Depresiunea Sibiciu (Subcarpaţii Buzãului), la poalele Dealului Blidişel, la 448 m altitudine, pe cursul superior al râului Sibiciu (afluent al râului Buzãu); 958 loc. (1 ian. 2019): 470 de sex masc. şi 488 fem. Exploatări de chihlimbar (pânã în anul 1948). Prima atestare documentarã referitoare la zăcămintele de chihlimbar de aici dateazã din anul 1578, într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, în care se aminteşte de dania pe care acesta a fãcut-o bisericii din satul Aluniş, reprezentată de

o uşă în care erau încrustate bucăţi de ambră (chihlimbar)”.

Primele exploatări rudimentare de chihlimbar au început în perioada 1828-1834, iar primele ateliere de prelucrare a chihlimbarului au apărut la mijlocul secolului 19, dar prima minã de exploatare tehnologicã a chihlimbarului a fost deschisã în anul 1927, după care s-au mai deschis încã şapte mine care, o datã cu trecerea timpului, au fost desfiinţate treptat, ultima mină fiind închisă în anul 1948. Economia comunei Colţi este profilatã pe producţia de ţuicã, de produse lactate, de ciorapi şi mănuşi din lână, de dulceaţă din fructe de pădure, de miere de albine ş.a. Pomicultură (meri, pruni, nuci). În satul Colţi, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, existã un Muzeu al chihlimbarului, numit “Colecţia muzeală Colţi”, inaugurat în anul 1973, ca filială a Muzeului judeţean Buzău, în care existã şi acolo o expoziţie asemănătoare, inauguratã la 14 iunie 1980. În cadrul acestui Muzeu din satul Colţi (singurul de acest fel din România) sunt expuse roci cu chihlimbar, chihlimbar prelucrat sau brut (între care existã un bulgãre de 1 785 grame, în interiorul cãruia se aflã o furnică fosilizată), unelte folosite pentru exploatarea şi prelucrarea chihlimbarului, diferite documente, colecţii de icoane, de etnografie ş.a. Clădirea Muzeului chihlimbarului din Colţi a fost construită în anii 1973-1974, restauratã în 1981 şi 1983. În zona de Nord Est a comunei Colţi, la poalele masivului Ivăneţu, la 500-600 m altitudine, se aflã cel mai bogat perimetru cu zăcăminte de chihlimbar (ambră), numit “Strâmba-Comarnici”, extins pe o suprafaţă de 8,50 ha, declarat, la 6 martie 2000 (publicat în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000), rezervaţie geologică şi paleontologică şi arie protejată de interes naţional. Chihlimbarul din această zonă prezintă numeroase nuanţe de culori, predominante fiind cele închise, de la portocaliu, la roşu şi negru. Multe din rocile de chihlimbar conţin resturi fosile de pãianjeni, furnici, crustacei mici, miriapode, fluturi, reptile mici, fragmente de pene de păsări, firicele de păr de la animale etc. În perimetrul comunei Colţi pe un pinten de deal, numit Vârful Bâi, au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului, aparţinând Culturii Monteoru (mileniul 2 î.Hr.). Satul Colţi apare menţionat documentar, prima oară, în 1277, iar pânã la 17 februarie 1968, comuna şi satul Colţi s-au numit Între Sibicii. La sfârşitul secolului 19, Colţi (numit ulterior Între Sibicii) era o comună rurală alcatuită din 17 sate (Aluniş, Călugăriţele, Colţii de Jos, Colţii de Sus, Camburu, Muscelu Cărămăneşti ş.a., avea 2 080 locuitori, adăpostiţi în 546 de case, şi în care existau 7 mori de apă, o piuă, 3 ferăstraie, 4 biserici, o stână ş.a. În anul 1925 comuna avea 2 307 locuitori şi era formată din 8 sate (Aluniş, Călugăriţele, Colţii de Jos, În Poianã, Mãţaru, Muscelu, Paltinu şi Valea Boului). În decursul anilor, mai multe sate componente ale comunei Colţi, risipite pe culmile montane, au fost desfiinţate sau comasate. În perimetrul satului Aluniş, atestat documentar, prima oarã, în anul 1578, pe culmea Martiriei, la 6 km de centrul satului Aluniş, se află biserica fostului schit Aluniş, având hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” (8,80 m lungime, 4 m lăţime şi 2,80 m înălţime), săpată în stâncă de doi ciobani în anii 1274–1277, atestată documentar în 1351 şi înzestrată în 1578 de domnul Țãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, şi soţia sa, Neaga, cu diferite odoare (obiecte de mare preţ), printre care şi cu o “uşă încrustată cu bucăţi de chihlimbar”. Schitul a încetat să mai existe în anul 1871, biserica rămânând ca lăcaş de rugăciune pentru credincioşii din sat, azi fiind declarată monument istoric. În perioada 1840-1850, în prelungirea din faţa intrării în biserica săpată în stâncă a fost construitã o bisericã din lemn de stajar, cu pridvor şi cu catapeteasma sculptată în lemn de stejar şi instalată în anul 1870. Acest complex rupestru are 20 de chilii săpate în stâncă. Comuna Colţi face parte din “Geoparcul Ţinutul Buzãului” (→ comuna Berca, judeţul Buzãu).

COMANA, comunã în partea central-nordicã a judeţului Braşov, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Depresiunea Fãgãraş, la poalele M-ţilor Perşani, la 430-508 m altitudine, pe valea râului Olt, drenatã de râurile Crãiţa şi Ticuş, afluenţii de pe dreapta râului Olt, şi de râurile Comana şi Sãrata, afluenţii de pe stânga râului Olt. Totodatã, comuna Comana se aflã în zona Culoarului depresionar Comana, care se desfãşoarã pe direcţie Nord Est – Sud Vest, pe 30 km lungime, între M-ţii Perşani şi zona de Sud Est a Podişului Târnavelor, şi pe o lãţime cuprinsã între 4 şi 10 km, în care se dezvolatã lunca şi terasele de pe stânga râului Olt. Reşedinţa comunei Comana este satul Comana de Jos; 3 084 loc. (1 ian. 2019): 1 548 de sex masc. şi 1 536 fem. Nod rutier. Exploatãri forestiere şi de bazalt (în satul Comana de Sus). Culturi de cereale şi de cartofi. Moarã de apã şi joagãr (în satul Comana de Sus). În satul Comana de Jos se aflã un muzeu cu piese de arheologie şi documente referitoare la istoria localã şi cu o colecţie de etnografie (ţesãturi, ceramicã, port popular, piese de cult etc.), iar în satul Crihalma existã o echipã femininã de dansuri populare. În perimetrul satului Comana de Jos, în punctul numit “Gruiul Vãcarului”, situat în lunca de pe stânga râului Olt, au fost descoperite (în anul 1970), vestigiile unor aşezãri dacice, care dateazã din prima (Hallstatt) şi din cea de-a doua Epocã a fierului (La Tene), respectiv în intervalul de timp dintre anii 1200 şi 400 î.Hr., şi între secolul 5 î.Hr. şi secolul 1 d.Hr., precum şi a unor aşezãri din secolele 8-9 şi 11-13, cu locuinţe de tip bordeie şi vetre de foc. Satul Comana de Jos apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1469, cu numele Kwmana, în conscripţia din 1733, organizatã de episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu (Clain), aşezarea Comana de Jos era consemnatã cu numele Alsó Komána, în care existau 13 familii cu circa 170 de locuitori, toponim care se întâlneşte şi în anul 1850, în 1873 figura doar cu grafia Komána, iar în anul 1930 cu denumirea Comana de Jos. Satul Comana de Sus este amintit documentar în 1469, iar în a doua jumãtate a secolului 18 apare consemnat pe harta Josephinã a Transilvaniei din anii 1769-1773 cu toponimul Felsőkomána. În perimetrul acestui sat a fost descoperitã o monedã romanã din argint, emisã în timpul domniei împãratului roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus – 306-337). Pe vârful Cetãţeaua din M-ţii Perşani, în perimetrul satului Comana de Sus, la 814 m altitudine, a fost construitã o cetate ţãrãneascã în secolul 12 şi distrusã de marea invazie a mongolilor din anul 1241, azi în ruinã. În satul Comana de Jos existã o bisericã ortodoxã, cu hramul “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1806, şi o bisericã greco-catolicã, având hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1643-1645 (sfinţitã în anul 1676), pe locul uneia care data din anul 1512, cu picturi originare, azi declaratã monument istoric. Biserica este domiatã de un turn înalt, plasat pe pronaos, luminat de patru ferestre înalte şi relativ înguste, terminate cu arcade. În satul Comana de Sus se aflã biserica ortodoxã cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construitã la începutul secolului 18 (circa 1700) din cãrãmidã pe temelie de piatrã, pe locul uneia din lemn, incendiatã la 13 iunie 1761 din ordinul generalului austriac Adolph von Buccow, guvernatorul Transilvaniei. Biserica actualã a fost reparatã în anii 1900, 1968, 1991 (reparaţii capitale) şi declaratã monument istoric şi de arhitecturã în anul 1973. În satul Crihalma, atestat documentar în anul 1396 se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”. În arealul satului Comana de Jos existã o Rezervaţie geologicã, numitã Coloanele de bazalt „Piatra cioplitã”, extinsă pe o suprafaţã de un hectar, declaratã (la 6 martie 2000 şi publicatã în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000) arie protejatã de interes naţional. În aceastã rezervaţie se aflã o formaţiune bazalticã, având un profil uman, sculptatã de agenţii modelatori externi (vânturi, ploi, zãpezi, îngheţ-dezgheţ etc.), numitã “Sfinxul Perşanilor”. În perimetrul satului Comana de Sus se aflã Peştera Comana, situatã în M-ţii Perşani, la 610 m altitudine, pe cursul superior al râului Comana, la Sud de Coloanele de bazalt de la “Piatra cioplitã”. Peştera are 2 500 m lungime, 70 m adâncime, prezintã stalagmite de mari dimensiuni, scurgeri parietale, cristale cu aspect de brãduţi, cristale de aragonit, planşee suspendate şi un sistem de galerii dispus pe trei niveluri. Peştera propriu-zisã, sãpatã în calcare dolomitice de vârstã triasicã, precum şi suprafaţa de teren din jurul peşterii (42 ha) sunt declarate rezervaţie naturalã.

COMANA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Constanţa, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Podişul Negru Vodã, la 95-105 m altitudine; 2 054 loc. (1 ian. 2019): 1 077 de sex masc. şi 977 fem. Fermã de creştere a bovinelor. Produse lactate. Culturi de cereale şi de legume. În secolul 19, satul Comana era o micã localitate de turci pe care aceştia o numeau Mustafa Aci sau Haci (în traducere: Mustafa de lângã pom), iar primii români veniţi aici dupã Rãzboiul de Independenţã din anii 1877-1878, între care şi unul cu numele Teodor Comãnescu (de la care se presupune cã derivat ulterior numele Comana), i-au spus Mustafaci. Ulterior, un grup mare de români veniţi din satele Albeşti şi Urluiasca de prin pãrţile Olteniei (satul Urluiasca fiind desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în comuna Cungrea, judeţul Olt) şi care s-au stabilit aici au fost împroprietãriţi cu pãmânt în anul 1893. Satul Tãtaru a fost întemeiat de tãtarii veniţi din Crimeea în perioada 1858-1859 pe care aceştia l-au numit Azaplar (Apa Adâncã), iar satul Pelinu este, de asemenea, o aşezare veche de turci, numitã iniţial Carachioi (în traducere: Satul Negru) şi în care, dupã plecarea turcilor în urma Rãzboiului de Independenţã din anii 18777-1878, s-au stabilit numeroşi transilvãneni (mai ales mocani) veniţi de prin pãrţile Sibiului, care şi ei au fost împroprietãriţi cu pãmânt. Fostul sat Orzari din componenţa comunei Comana a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în satul Comana (reşedinţa comunei Comana). În satul Tãtaru existã biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (7,50 m lungime, 4,40 m lãţime şi 4,50 m înãlţime), construitã din chirpici pe temelie de beton, cu pereţii tencuiţi atât la interior, cât şi la exterior, pictatã în anul 2002 de cãtre Alexandru Procora, Ştefan Procora şi Virgil Purcau. Biserica a fost restauratã în anul 2014 şi resfinţitã la 2 iunie 2016.

COMANA, comunã în partea de Est-Sud Est a judeţului Giurgiu, alcătuită din 5 sate, situată în Câmpia Burnas, la 52 m altitudine, pe malul lacului omonim şi pe dreapta râului Argeş, în zona de confluenţă cu râul Neajlov, la 44 km Sud-Sud Est de municipiul Bucureşti; 6 553 loc. (1 ian. 2019): 3 227 de sex masc. şi 3 326 fem. Staţii de cale ferată (în satele Comana şi Grãdiştea) şi haltă de cale ferată (în satul Vlad Ţepes) pe linia Bucureşti – Giurgiu, inaugurată la 1 noiembrie 1869. Din anul 2005, aceastã linie de cale feratã a rãmas impracticabilã din cauza prãbuşirii podului de peste râul Argeş, care pânã în prezent (2022) nu a fost reconstruit. Culturi de cereale, de plante tehnice şi uleioase etc. Legumicultură. Creşterea bovinelor. Secţie de industrializare a laptelui. Prima menţiune documentară referitoare la Balta Comanei datează din anul 1462, într-un hrisov al domnului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, în care se arăta “… ca să fie hotarul de la metoh pe calea Giurgiului până în calea Prundului şi din calea Prundului până în calea Mujdreanului în jos, până în vale, şi de acolo pe vale, ca să fie hotarul până unde se împreună cu Balta Comanei drept în iezerul Câlniştei”. În perimetrul satului Comana, în punctul numit “Valea lui Moş Stan”, au fost descoperite vestigiile unor aşezări neolitice, aparţinând Culturii materiale Boian, în locul numit “Dealul Morţii” au fost scoase la iveală vestigiile unor aşezări neolitice aparţinând Culturii materiale Boian (mileniile 5-4 î.Hr), precum şi ale unor aşezări din Epoca bronzului timpuriu (Cultura materială Glina, secolele 18-16 î.Hr.), iar în punctul “Puţul Popii” a fost identificată o aşezare din Epoca bronzului mijlociu, aparţinând Culturii materiale Tei (1900-1300 î.Hr.). O altă aşezare neolitică, aparţinând Culturii materiale Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.), a fost descoperită în locul numit „Valea Foii”, iar în zona satului Vlad Ţepeş, în locurile “Dealul Oltenilor” şi “Buturugile” au fost descoperite alte aşezări neolitice. Toate aceste sit-uri au fost declarate monumente istorice. La sfârşitul secolului 19, Comana era o comună rurală, formată din satele Budeni, Comana, Falaştoaca şi Vlad Ţepeş, avea 2 574 de locuitori, o moară cu aburi, o fabică de rachiu (vinars), patru biserici şi două şcoli (una în satul Comana şi alta în satul Falaştoaca). În aceeaşi perioadă exista şi comuna Grădiştea, formată din satele Grădiştea de Jos şi Grădiştea de Sus, cu 1 064 locuitori, o biserică, ctitorie din anii 1657-1658 a boierului Bunea Grădişteanu şi o şcoală. În anul 1931, satul Vlad Ţepeş s-a desprins din comuna Comana, formând o comună separată, de sine stătătoare, iar satul Falaştoaca a fost încorporat în comuna Grădiştea. La 17 februarie 1968, comunele Grădiştea şi Vlad Ţepeş au fost desfiinţate şi satele din componenţa lor au trecut la comuna Comana. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981 comuna Comana a făcut parte din judeţul Ilfov. În arealul comunei Comana se află Balta Comana, supranumită şi Delta Neajlovului, extinsă pe o suprafaţă de 1 206,40 ha (din care 400 ha reprezintă luciul apei), ocupând locul 2, ca biodiversitate, dupã Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Aici vieţuiesc 141 de specii de păsări, 19 specii de peşti, 31 de specii de mamifere, 8 specii de reptile şi peste 1 250 specii de plante. Această deltă face parte din Parcul Natural Comana, desfăşurat pe 24 963 ha, care a fost declarat arie protejată de interes naţional la 30 noiembrie 2004 (publicat în Monitorul Oficial al României la 12 ianuarie 2005) cu scopul conservării şi protejării numeroaselor specii de floră spontană şi de faună sălbatică. Parcul Natural Comana include păduri de stejar şi carpen, de cer şi gorun, pajişti şi mlaştini sărăturate, lacuri eutrofe naturale, iazuri etc., precum şi o floră şi faună bogate, ca de pildă bujorul românesc (Paeonia peregrina var. romanica), dediţelul (Pulsatilla montana), brânduşa galbenă (Crocus flavus), laleaua pestriţă (Fritillaria orientalis), stânjenelul sălbatic (Iris sibirica), nufărul galben (Nuphar lutea) ş.a., broasca ţestoasă de baltă (Emys orbicularis), tritonul cu creastă (Triturus dobrogicus), buhaiul de baltă (Bombina bombina), uliul păsărar (Accipiter nisus), pescăruşul albastru (Alcedo atthis), ciocârlia-de-câmp (Alauda arvensis), raţa fluierătoare (Anas penelope), călifarul alb (Tadorna tadorna) şi multe altele. Pe teritoriul comunei Comana se mai află trupul Oloaga-Grădinari (248 ha) al pădurii Comana, care conservă numeroase specii vegetale şi animale de origine sudică. Este o pădure de tip „şleau”, în care se dezvoltă arbori ca gârniţa (Quercus frainetto), mojdreanul (Fraxinus ornus), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens), cerul (Quercus cerris), teiul (Tilia tomentosa), ulmul (Ulmus procera), jugastrul (Acer campestre) etc. şi plante rare ca laleaua pestriţă (Fritillaria tenella), leurda (Allium ursinum), bujorul românesc (Paeonia peregrina var. romanica) – declarat monument al naturii, rodul pământului (Arum orientale), gura lupului (Scutellaria altissima) – element pontic mediteranean ş.a. În cadrul subarboretului se remarcă ghimpele (Ruscus aculeatus), aclimatizat în pădurea Oloaga-Grădinari, declarat monument al naturii. Rezervaţia Comana, declarată (în 1954) rezervaţie forestieră şi cinegetică, se extinde pe 630,50 ha în perimetrele a trei comune: trupul de pădure Oloaga-Grădinari se află pe teritoriul comunei Comana, trupul Fântânele (152,5 ha) este în arealul comunei Călugăreni, iar trupul Padina Tătarului (230 ha) se află în raza comunei Mihai Bravu. În afara celor trei corpuri de pădure, declarate rezervaţii forestiere, în Parcul Natural Comana mai sunt incluse şi aria de protecţie specială, avifaunistică, Comana, precum şi sit-ul de importanţă comunitară Comana. Din 25 octombrie 2011, Parcul Natural Comana se află pe lista de protejare a Convenţiei Ramsar, ca zonă umedă de importanţă internaţională. Convenţia Ramsar (The Ramsar Convention of Wetlands) este un tratat internaţional interguvernamental, semnat în anul 2004, în localitatea Ramsar din Iran, intrat în vigoare la 21 decembrie 2005 sub egida UNESCO asupra zonelor umede ca habitat al păsărilor acvatice la nivel internaţional. În cadrul Parcului Natural Comana există mai multe trasee turistice amenajate pentru adulţi şi copii, cu dificultăţi diferite, o tirolină peste lac, teren amenajat pentru tragera la ţintă cu arcul, curse de agrement cu vaporaşul pe lacul Comana, zboruri cu parapanta, un aerodrom (la Grădiştea) ş.a. În satul Comana se află biserica “Sfântul Spiridon”, construită în perioada 1997-2006 (pictată în anii 2017-2019) pe locul unei vechi biserici din anul 1877, demolată în 1990, casa memorială a poetului Gell Naum (1915-2001), reprezentat al curentului suprarealist, şi mănăstirea Comana – un important şi vechi complex mănăstiresc, ctitorie atribuită domnului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, din anii 1456–1462 (→ mănăstirea Comana, Capitolul Mănăstiri, litera C). În satul Budeni, atestat documentar în anul 1526, într-un document al domnului Ţării Româneşti, Radu de la Afumati, şi apoi într-un document al voievodului Mihai Viteazul din 1597, prin care acesta “întărea cumpărarea unei ocine de la Gălăşeşti de la Stanciu din Budeni”, există biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1882), declarată monument istoric, şi un conac, datând din anul 1900, azi restaurant, declarat monument de arhitectură, iar în satul Grădiştea se află un aerodrom şi biserica “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anii 1657-1658, pe cheltuiala boierului Bunea Grădişteanu, declarată monument istoric şi de arhitectură. În satul Vlad Ţepes este biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1911-1912 (sfinţită la 30 septembrie 1912), pictată de Pandele Ioanid, refacută în perioada 1994-1998 (sfinţită la 1 noiembrie 1998), reabilitată şi modernizată în anul 2009. Biserica are un pridvor închis, sprijinit pe patru piloni cilindrici la faţadă, terminaţi cu arcade. În satul Falaştoaca există biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, zidită în etape, în perioada 1926-1957, având 23 m lungime, 6 m lăţime în naos şi 9 m lăţime la abside. În perimetrul comunei Comana se mai află şi mănăstirea”Delta Neajlovului”, cu biserica “Naşterea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (30 m lungime, 18 m lăţime, 30 m înălţime), ctitorie din anul 2000 a arhimandritului Irineu, stareţul de atunci al mănăstirii Comana, ridicată la rang de mănăstire în anul 2005, un paraclis, din lemn, cu dublu hram – “Înălţarea Domnului” şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, şi 36 de chilii. Agroturism şi un complex turistic (hotelul “Casa Comana”, vile, căsuţe ş.a.).

COMANDĂU, comunã în partea de Est-Sud Est a judeţului Covasna, formată dintr-un sat, situatã la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Vrancea, în depresiunea Comandãu, la 1 030 m altitudine, pe cursul superior al râului Bâsca Mare, afluent al râului Buzău; 967 loc. (1 ian. 2019): 486 de sex masc. şi 481 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (fabrica de cherestea, construitã în anii 1888-1889, a fucţionat până la 17 octombrie 1999, când a fost desfiinţată). Staţie finalã de cale feratã cu ecartament îngust (760 mm), construitã în anii 1889-1891, inauguratã în anul 1892 şi folositã (în perioada 1892-17 octombrie 1999) pentru transportul buştenilor exploataţi din pãdurile M-ţilor Vrancea. În prezent, pe o micã porţiune din traseul aceastei linii de cale feratã (circa 4 km), funcţioneazã (din 12 aprilie 2014) o mocãniţã în scop turistic. Trenuleţul care circulă pe această linie îngustă, numit local “mocăniţă”, este compus dintr-o locomotivă cu aburi, de mici dimensiuni, şi din vagonete de clasă sau vagonete-terasă, destinate turiştilor, şi din vagonete de tip platforme, folosite pentru transportul buştenilor. Turbãrie situatã pe plan înclinat, declaratã rezervaţie naturalã. Pârtie de schi cu grad scãzut de dificultate, deservitã de un teleschi. Pârtia are 900 m lungime, 100 m lãţime şi 400 m diferenţã de nivel, respectiv de la 1 170 m la 700 m, iar panta de coborâre are o înclinare de 18%.Tabãrã de varã pentru copii şi tineret. În satul Comandãu, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, atestat documentar în anul 1913, cu numle Komandó, se aflã o bisericã ortodoxă cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, construitã din lemn, în anii 1999-2000 (sfinţitã la 12 noiembrie 2000), o altã bisericã ortodoxã cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, o bisericã reformatã şi mãnãstirea ortodoxã Comandãu, cu biserica din lemn cu dublu hram – “Sfânta Icoanã a Maicii Domnului-Prodromita” şi “Sfântul Nectarie de la Eghina”, construitã între 16 iunie şi 27 noiembrie 2016. În comuna Comandãu existã o ingenioasã lucrare inginereascã numitã “Planul înclinat” sau “Şiclãul” (“funicularul”), declarat monument tehnic (unicat în Europa), conceputa şi realizatã de inginerul Emil Lux în anii 1886-1890, cu scopul uşurãrii transportului pe panta muntelui a materialului lemnos exploatat din pãdurile de pe versanţii munţilor. Aceastã lucrare inginereascã funcţioneazã pe baza forţei gravitaţionale, prin urcarea şi coborârea pe panta muntelui a douã vagonete (platforme). Cele douã vagonete sunt legate între ele printr-un cablu metalic (a cãrui grosime are un diametru de 28 mm) şi sunt controlate dintr-o camerã de comandã aflatã în vârful pantei. Vagonetele ruleazã pe o linie de cale feratã cu ecartament normal (1 450 mm) pe baza energiei cinetice generatã de vagonetul încãrcat cu lemne, care coboarã de sus, fãcând posibilã mişcarea cãtre vârful pantei a vagonetului gol (fãrã lemne) care urcã de la staţia de la baza pantei. La mijlocul pantei existã un punct de bifurcaţie a şinelor pe care lunecã cele douã vagonete pentru a permite trecerea simultanã a acestora, ocolindu-se reciproc. Lemnul depozitat la staţia de la baza pantei este transportat la gara feroviarã din oraşul Covasna pe o lungime de 21,20 km. Acest plan înclinat are o diferenţã de nivel de 327 m între vârful şi baza pantei. La 17 mai 1997, cabina de comandã din vârful pantei a fost mistuitã de un incendiu, fiind reconstruitã ulterior, dar instalaţia “Planul înclinat” a reuşit sã funcţioneze doar pânã în anul 1999 când, din cauza reducerii exploatãrilor forestiere din aceastã zonã, a încetat sã mai lucreze, fapt ce a impus intrarea “Planului înclinat” în conservare. Macheta acestui plan înclinat a fost prezentatã la Expozitia internaţionalã de la Paris din anul 1896. La Comandãu au fost filmate câteva secvenţe ale filmului “Profetul, aurul şi ardelenii” în regia lui Dan Piţa, în care apar câteva scene cu locomotiva Krauss CFF 763-247.

COMARNA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Podişului Central Moldovenesc cu terasele şi luncile râurilor Jijia şi Prut, la 36-132 m altirudine; 6 084 loc. (1 ian. 2019): 3 235 de sex masc. şi 2 849 fem. Viticulturã. Pomiculturã (cireşi). În satul Comarna a fost înfiinţata o şcoalã în anul 1860, iar în satul Osoi în 1865. Reşedinţa comunei Comarna este satul Osoi, atestat documentar, prima oarã, în anul 1772, satul Stânca este menţionat documentar în anul 1820, iar satul Curagãu în 1884. Satul Comarna apare menţionat documentar, prima oarã, în 1431, iar apoi la 16 martie 1490, într-un hrisov al domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, prin care acesta dãruia mãnãstirii Putna o prisacã (loc de stupãrit) la Comarna, care pânã atunci fusese în poseia mãnãstirii Moldoviţa. În perimetrul satului Comarna, în locul numit “Pãdurea Musteaţã”, au fost descoperite vestigiile unei aşezãri neolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.) şi ale uneia din cea de-a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 5 î.Hr. – 1 d.Hr.), precum şi urmele unor aşezãri din secolele 8-10 (fragmente de resturi ceramice). La circa un km Sud Est de satul Osoi au fost identificate vestigiile unei aşezãri din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, ale uneia din secolul 4 d.Hr. şi ale alteia din secolele 8-9 (fragmente de vase ceramice). Toate aceste site-uri arheologice sunt declarate monumente istorice de interes local. În anul 1951, pe teritoriul comunei Comarna au fost descoperite mai multe monede (denari imperiali romani). La sfârşitul secolului 19, existau satele Comarna de Jos şi Comarna de Sus, care fãceau parte din comuna Poieni, iar satul Osoi era în componenţa comuna Tomeşti. În anul 1925, satul Comarna de Jos s-a unificat cu satul Comarna de Sus, formând un singur sat cu numele Comarna şi care fãcea parte din comuna Poieni, iar în anul 1931, satul Comarna, împreunã cu satele Curagãu şi Osoi au intrat, pentru scurt timp, în componenţa comunei Tomeşti, dupã care, în 1932 a fost înfiinţatã comuna Osoi, cu satele componente existente şi în pezent, dar care, la 17 februarie 1968, numele comunei Osoi a fost schimat în Comarna, reşedinţa comunei Comarna rãmânând în satul Osoi. În satul Comarna se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi” (1804), declaratã monument istoric, şi biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în anii 1909-1910, cu picturi murale originare, executate în ulei, cu catapeteasma pictatã de preotul V. Damian şi restauratã în perioada 1997-2011 de pictorul Gheorghe Drãgoi, în acelaşi timp cu consolidarea, repararea şi înfrumuseţarea bisericii dupã stricãciunile provocate de cutremurele din 4 martie 1977, 30 august 1986 şi 30 mai 1990, biserica fiind sfinţitã la 24 septembrie 2011. Tot în satul Comarna existã biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, cu paraclisul “Pogorârea Duhului Sfant”, construite în cea de-a doua decadã a secolului 21, în satul Osoi este biserica “Buna Vestire” (1838-1845), iar în satul Stânca biserica “Izvorul Tãmãduirii” (2010-2011, sfinţitã la 25 septembrie 2011).

COMÃNEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Suceava, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Podişul Sucevei, la 367 m altitudine, pe râul Soloneţ; 2 409 loc. (1 ian. 2019): 1 192 de sex masc. şi 1 217 fem. Morărit şi panificaţie. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Culturi de cartofi. Satul Comăneşti apare menţionat documentar, prima oară, la 5 iunie 1601, într-un hrisov al domnului Moldovei, Ieremia Movilă, în legătură cu vânzarea moşiei Comăneşti lui Vâscan Dobrenchei” care iaste pe râul Soloneţ, în ţinutul Sucevei, cu loc de iaz şi de moară…”, apoi, la 15 iunie 1616, satul Comăneşti este amintit în alt document, care-l menţioneazã pe “Gligorcea din Comăneşti, boier ce lua parte la hotărnicia satului Bălăceana” (azi sat în comuna Ciprian Porumbescu, judeţul Suceava n.n.), iar un document din 20 ianuarie 1634, consemnează o plângere făcută de Isac Mironescu în legătură cu “săliştea Comăneşti”. În perioada 1700-1705, numeroşi iobagi din Transilvania au fugit peste munţi şi s-au stabilit la Comăneşti, care era un sat de răzeşi. In anul 1774, la Comăneşti erau 31 de familii, iar în 1784 existau 66 de gospodării. La 12 decembrie 1792, logofătul Simion Tăutul lăsa, prin testament, fiilor săi, Ion şi Costache Tăutul, jumătate din satul şi moşia sa din Comăneşti, iar la 10 ianuarie 1829, fiii lui Ion Tăutul, Mihalache şi Vasile, au vândut partea lor din satul şi moşia Comăneşti, lui Gheorghe Flondor. În a doua jumătate a secolului 19, stăpâna moşiei Comăneşti era Catinca de Flondor (născută Tabora, în anul 1819 şi decedată la 11 martie 1877). La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1890, Comăneşti era o comună rurală cu 1 247 locuitori şi avea o biserică ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului, zidită în anul 1772 pe cheltuiala logofătului Simion Tăutul, azi declarată monument istoric. Satul Humoreni apare menţionat documentar, prima oară, la 15 ianuarie 1782, într-un document austriac, cu numele Ludie-Humora şi căruia românii îi spuneau Ludi Humorului sau Liuzii-Humorului (Liuzii erau numite familiile care plăteau bir mănăstirii Humor pentru dreptul lor de a cultiva moşiile aflate în proprietatea acesteia). În satul Humoreni se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, declarată monument istoric în anul 2015, adusă din satul Pârteştii de Jos şi instalată în anul 1892 pe locul unei alte biserici care data dinainte de anul 1775, adusã aici în anul 1833 din satul Stulpicanii de Jos. La această biserică s-au ţinut slujbele religioase până în anul 1996, când a fost sfinţită o biserică nouă, cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, zidită în anii 1991-1996. Comuna Comăneşti a fost înfiinţatã la 18 iulie 2002 prin desprinderea satelor Comãneşti şi Humoreni din comuna Botoşana, judeţul Suceava.

COMIŞANI, comunã în partea central-sudicã a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia piemontanã a Târgoviştei şi pe o micã porţiune din Câmpia Cricovului, la 205-247 m altitudine, în zona de confluenţã a râului Slãnic cu râul Ialomiţa; 5 162 loc. (1 ian. 2019): 2 528 de sex masc. şi 2 634 fem. Exploatãri de nisip şi pietriş. Morărit şi panificaţie. Producţie de nutreţuri concentrate, de băuturi alcoolice, de uşi şi ferestre metalice. Iazuri şi heleşteie. Pomiculturã (meri, peri, piersici, caişi, cireşi, vişini, gutui). La începutul secolului 19, Comişani era un sat în care existau 50 de bordeie, un han şi o casã boiereascã, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, Comişani era o comunã ruralã, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, avea 1 246 locuitori, o bisericã şi o şcoalã mixtã, iar Lazuri figura ca o comunã ruralã de sine stãtãtoare, alcãtuitã din satul omonim, cu 740 de locuitori, o bisericã şi o şcoalã. În anul 1925, comuna Lazuri a fost desfiinţatã şi satul Lazuri înglobat în comuna Comişani – comunã care la acea datã avea în componenţã şi satele Dimoiu, Matraca şi Nisipurile, cu o populaţie totalã de 3 542 locuitori. La 17 februarie 1968, satele Dimoiu, Matraca şi Nisipurile au fost scoase din componenţa comunei Comişani şi înglobate în comuna Ulmi, judeţul Dâmboviţa. În satul Comişani se aflã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în perioada 1842–1849 pe cheltuiala marelui clucer Ioan Mihãilescu, administratorul moşiei Comişani, şi înzestratã de co-proprietara aceleiaşi moşii, Alexandrina D. Florescu. Biserica este dominatã de o turlã de formã pãtratã, luminatã de patru ferestre înalte şi înguste, plasatã pe naos, şi dispune de un pridvor închis. Biserica a fost consolidatã din temelie şi renovatã în anul 1879 şi apoi din nou consolidatã în anul 1931 sub coordonarea arhitectului italian Eralio Zinelli, iar picturile murale interioare refãcute de Pavel Piscariov. În satul Lazuri existã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în perioada 1821–1830, pe locul uneia din lemn care data din anul 1780, pe cheltuiala aceluiaşi clucer, pictatã în 1887 şi reparatã (inclusiv dupã stricãciunile provocate de marele cutremur din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940), cu întreruperi, în intervalul 1932-1946, azi declaratã monument istoric.

COMLOŞU MARE, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Timiş, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Mureşului (Câmpia de Vest), la 81 m altitudine, la 14 km de graniţa cu Serbia; 5 431 loc. (1 ian. 2019): 2 743 de sex masc. şi 2 688 fem. Staţie de cale feratã pe linia Lovrin – Comloşu Mare – Teremia Mare, inauguratã în anul 1910 ca derivaţie din linia Timişoara – Biled – Lovrin – Sânnicolau Mare, inauguratã în anul 1895. Nod rutier. Punct de frontierã rutier (vamã), la graniţa cu Serbia, situat în zona satelor Lunga (din comuna Comloşu Mare, România) şi Nakov (Serbia), stabilit printr-un acord bilateral între România şi Iugoslavia, semnat la 13 ianuarie 1970 şi inaugurat la 4 noiembrie 2014. Culturi de cereale, de floarea-soarelui şi sfeclã de zahãr etc. În perimetrul comunei Comloşu Mare au fost descoperite vestigiile unor aşezãri neolitice de tip tell, aparţinând Culturii materiale Starčevo-Criş (5000-3500 î.Hr.), precum şi ale unora din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). În perioada de dupã anul 1446, când localitatea apare menţionatã documentar pentru prima oarã, aceasta a purtat mai multe denumiri, printre care Conus, Conaş, Comloşul Bãnãţean, Comloşul Mare, şi numitã de maghiari Nagykomlós, Bánátkomlós, de sârbi Veliki Komluš şi de germani Gross-Komlosh, Komlosh, Grossopfendorf. În anul 1450, localitatea se afla în posesia lui András şi Miklos Komlósi, iar în anii 1453-1454, aceasta era în proprietatea voievodului român Iancu de Hunedoara şi amintit atunci într-o diplomã maghiarã cu numele Komlós. Într-un document otoman din anii 1557-1558 se specifica existenţa a douã sate: Comloş, cu 3 case, şi Comloşu Vechi, cu 9 case – ambele locuite de români şi de sârbi. În anul 1697, la Comloş s-au mai stabilit cateva familii de sârbi, în majoritate ciobani, iar în anul 1775, majoritatea sârbilor, care numeau satul Veliki Komluš, au pãrãsit satul. În perioada 1734-1740, la Comloşul Mare s-au stabilit mai multe familii de olteni, venite din zonele Craiovei, Slatinei şi Polovraci, iar în 1781 a avut loc o colonizare cu numeroase familii de germani, şi tot în acelaşi an (1781), Comloşul Mare a intrat în posesia fraţilor Cristoph şi Cyrill Nako – români de origine macedoneanã. Satul Comloşu Mare apare consemnat pe harta Josephinã a Banatului, întocmitã în anii 1769-1772. În perioada 1791-1794, la Comloşu Mare a avut loc o colonizare masivã cu germani, care în anul 1880 numãrul acestora depãşise cu puţin numãrul românilor, respectiv 3 961 germani faţã de 3 827 români, pentru ca în anul 1900, numãrul germanilor sã ajungã la 4 029 faţã de 3 827 de români. Ulterior, numãrul locuitorilor de origine germanã a scãzut vertiginos pânã la 2 993 în 1930 (faţã de 3 527 de români), 1 492 de germani în anul 1977 (faţã de 3 820 de români) şi 153 de germani în anul 2011, faţã de 3 565 de români. Celelalte minoritãţi etnice (rromi, maghiari, sârbi, slovaci, evrei ş.a. au completat, de fiecare datã, diferenţa de locuitori dintre români şi germani. În anul 1869, Comloşu Mare avea 5 715 locuitori şi statut de oppidum (orãşel) şi era sediul unui protopopiat ortodox (înfiinţat în anul 1865) şi al unei preturi. În perioada 1770-1771 a fost înfiinţat satul Comloşu Mic cu colonişti germani şi francezi aduşi din zonele Alsacia, Lorena şi Pãdurea Neagrã, la început cu 50 de case, şi pe care aceştia îl numeau Ostern (în germanã), Kis Komlós în maghiarã şi Mali Komluš în limba sârbã, iar din anul 1918 poartã numele românesc Comloşu Mic. În 1851, Comloşu Mic apare consemnat ca sat, într-un Dicţionar Geografic, cu 1 374 locuitori, cu o bisericã romano-catolicã, datând din anul 1806, şi o şcoalã cu limba de predare germanã. În anul 1824 a fost înfiinţat satul Lunga, pe moşia contelui Ioan Nako (fiul lui Joseph Nako şi nepotul lui Cyrill Nako), şi numit iniţial Constanţia sau Constanza – nume atribuit de colonişti dupã cel al Constanţei Nako, vãduva lui Joseph Nako (fiul lui Cyrill Nako). Acest nume a fost folosit pânã în anul 1888 când s-a adoptat denumirea Kunszőllős , în perioada 1909-1930 a fost reluatã denumirea Constanţa, iar din 1930 i s-a atribuit oficial numele Lunga, deoarece satul se extinde pe o lungime de 4 km. În satul Comloşu Mare se aflã biserica ortodoxã cu hramul  „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1794–1796, refãcutã şi pictatã în 1891 şi repictatã în 1925. Biserica este de tip salã, dominatã la faţadã de un turn mare, de formã pãtratã, luminat de patru ferestre înalte şi relativ înguste, terminate cu arcade, deasupra cãrora existã câte un ceas. La partea superioarã a turnului mare este plasat un turnuleţ, de aceeaşi formã, cu patru ferestre mai mici, terminat cu un “coif”. Pereţii exteriori ai bisericii sunt prevãzuţi, fiecare, cu câte cinci ferestre mari, cu arcade ample şi o fereastra oarbã (fãrã geam). Toate aceste ferestre sunt adâncite în structura pereţilor. În satul Comloşu Mare se mai aflã biserica romano-catolicã “Sfânta Inimã a lui Iisus” (“Heiligen Herzen Jesu”), ziditã în anii 1867–1868 (sfinţitã la 28 noiembrie 1868), în stil gotic, cu acoperişul refãcut în anul 2002, biserica greco-catolicã (1889–1891, reparatã în 1926), clãdirea fostului han (secolul 18), casa memorialã a poetului şi publicistului Iulian Grozescu (1839-1872) şi conacul „San Marco”, azi sediul Primãriei, declarat monument istoric. Acest conac a fost construit în perioada 1835-1840 de cãtre contele Ioan Nako (nepotul lui Cyrill Nako) pe un teren (azi parc de 10 ha) cumpãrat în 1781 de fraţii Cyrill şi Cristoph Nako – români de origine macedoneanã. Conacul are douã corpuri de clãdire, separate de o poartã monumentalã, din fier forjat, deasupra cãreia existã blazonul familiei Nako. În parc, contele Ioan Nako a construit o salã de teatru pe scena cãruia au evoluat diverse trupe de teatru, printre care şi cea a marelui actor Mihail Pascaly. Contesa şi apoi ducesa Mileva Nako, ultima descendentã a familiei Nako, rãmasã vãduvã şi fãrã moştenitori la vârsta de 50 de ani, în urma decesului soţului ei, ducele italian Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, a donat conacul (în anul 1926) comunitãţii locale, cu puţin înainte de decesul acesteia la vârsta de 88 de ani, cu condiţia ca aripa dreaptã a conacului sã fie destinatã ca sediu al Primãriei locale, fãrã sã fie înstrãinatã vreodatã. În satul Lunga, atestat documentar în anul 1743, existã biserica „Înãlţarea Domnului”, construitã în perioada 24 septembrie 1933–10 februarie 1936, iar în satul Comloşu Mic se aflã o capelã ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, şi biserica romano-catolicã “Sfânta Thecla”, datând din anul 1806. În anul 2007 a fost sfinţit locul pentru construirea unei noi biserici ortodoxe.

CONCEŞTI, comunã în extremitatea de Nord Est a României şi în cea de Nord a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Nord a Câmpiei Jijiei Superioare, în zona dealurilor Brãteni, Tochila, Ghiocelul ş.a., la 202-230 m altitudine, la graniţa cu Ucraina, pe cursurile râurilor Conceasca şi Langa; 1 909 loc. (1 ian. 2019): 958 de sex masc. şi 951 fem. Cămin cultural; bibliotecă publică (peste 8 000 de volume). Fanfarã ţãrãneascã. Atelier de confecţionare a obiectelor din nuiele împletite (coşuri, târne ş.a.). Culturi de cereale, plante tehnice, cartofi etc. Pomiculturã. Pe teritoriul comunei Conceşti, în punctul numit Dealul Cuzoaia, au fost descoperite fragmente de vase ceramice aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), de la sfârşitul Epocii bronzului, aparţinând Culturii materiale Noua (secolele 14-12 î.Hr.), din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi din cea de-a doua Epocã a fierului/La Tene (secolele 5 î.Hr. – 1 d.Hr.), precum şi o necropolã tumularã din perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Horodiştea-Folteşti (sfârşitul mileniului 3 – începutul mileniului 2 î.Hr.). Totodatã, la Conceşti a mai fost descoperit (în anii 1811-1812) un mormânt princiar hunic, datând din secolul 5 d.Hr., cu inventar alcãtuit din obiecte din aur şi argint, din care s-au recuperat o coroanã din aur masiv, bãtutã cu pietre preţioase, un colan din aur, o cataramã din argint, un coif placat cu argint aurit, o amforã din argint aurit, foiţe din aur, aplici cu ornamente, piese de harnaşament din aur ş.a., o mare parte dintre acestea aflându-se în Muzeul Ermitaj din Sankt Peterburg (Federaţia Rusã). Satul Conceşti apare menţionat documentar., prima oarã, într-un zapis din 9 ghenar (ianuarie) 1637, în legaturã cu vânzarea satului şi moşiei Conceşti familiei Dragoş, care ulterior au intrat în posesia pitarului Chiriac. În perioada 1808-1812, satul Conceşti a fãcut parte din comuna Hudeştii Mari, iar în urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 aprilie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, Conceşti a fost declarat comunã ruralã – statut pe care l-a avut pânã în anul 1871, dupã care în perioada 1872-1922 a fost sat component al comunei Hudeştii Mari, iar din 1922 şi pânã în 1956 a fãcut parte din comuna Darabani, revenind din nou la statutul de comunã în anul 1956. În anul 1907, locuitorii comunei Conceşti au participat la cea mai mare şi mai puternicã Rãscoalã ţãrãneascã din istoria modernã a României, în timpul cãreia au murit şapte persoane. Satul Movileni a fost înfiinţat în perioada 1919-1920, în urma împroprietãriri ţãranilor cu cate 5 ha de pãmânt. În satul Conceşti se află biserica din lemn cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construitã din bârne de stejar, în anii 1884-1892, pe un teren donat de familia Tãutu, refãcutã în anul 1885 şi mistuitã de un incendiu în anul 1928, pe locul ei fiind construitã o altã bisericã din lemn pe temelie de piatrã, cu pereţii tencuiţi şi pictaţi de Ivaşcu din Darabani. Biserica a fost reparatã în 1944 (dupã unele stricãciuni provocate de cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940) şi în 1990. La Conceşti a fost construitã o bisericã nouã, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” (26 m lungime şi 10 m lãţime), zidită în anii 1999-2018 şi sfinţită la 16 septembrie 2018. La Movileni existã o bisericã din paiantã, cu hramul “Sfântul Ilie”, construitã în anii 1938-1940.

CONOP, comunã în partea de Sud a judeţului Arad, alcãtuitã din 5 sate, situatã la poalele de Sud ale prelungirilor M-ţilor Zarand, pe dreapta râului Mureş, la 141 m altitudine; 2 223 loc. (1 ian. 2019): 1 139 de sex masc. şi 1 084 fem. Staţii de cale feratã (în satele Milova, Odvoş, numitã Corfeni în mersul trenurilor, şi Conop) pe linia Arad – Ghioroc – Pãuliş – Milova – Odvoş (Corfeni) – Conop – Nadãş – Bârzava – Vãrãdia de Mureş – Sãvârşin – Zau de Câmpie – Ilia – Veţel – Mintia – Deva, construitã în anii 1867-1868 şi inauguratã la 22 decembrie 1868 – azi linie dublã, electrificatã. Balastierã. Exploatãri de gresii (în satul Milova). Exploatarea si prelucrarea lemnului. Pomiculturã (meri, peri, pruni, cireşi, caişi, gutui). Culturi de grau, porumb, cartofi, legume ş.a. În satul Conop, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1506, se aflã fostul conac al lui „Ştefan Cicio-Pop” (n. 1865, sat Şigãu, judeţul Cluj – m. 1934 în satul Conop, judeţul Arad – om politic, avocat, deputat în Dieta de la Budapesta, Vicepreşedinte al Marii Adunãri Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 etc.), datând de la sfârşitul secolului 18, azi sediul şcolii generale, precum şi biserica ortodoxã cu dublu hram – ”Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” şi ”Ìntrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, construitã în anii 1902-1910 pe locul uneia din lemn, care data din anul 1782, care la rândul ei înlocuise o altã bisericã din lemn din anul 1562. În satul Conop se mai aflã biserica ortodoxã cu hramul ”Sfânta Cuvioasã Parascheva”, ziditã la începutul secolului 20 şi pictatã în anii 1936-1937 de Iulian Toader din Arad, precum şi o bisericã din lemn, cu acelaşi hram, construitã în 1782 pe locul uneia din lemn care data dinainte de anul 1755 şi demolatã în 1780, când se afla în ruinã. Satul Chelmac apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1133 şi apoi consemnat, în 1717, pe o hartã a colonelului Mercy, cu numele Kelmak, şi din nou pe harta Josephinã a Banatului din anii 1769-1772. În secolele 14-15, satul Chelmac a aparţinut familiei Patoh de Eperyes, care a construit un mic conac-cetate în apropiere de valea râului Mureş, precum şi o abaţie benedictinã (aflate în ruine din secolul 15). În perioada 1779-1845, satul Chelmac a fost în proprietatea fiscului (erariului) dupã care a trecut în posesia lui Ştefan Cicio-Pop. În satul Chelmac existã o bisericã din lemn cu hramul ”Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din anul 1748, strãmutatã aici în anul 1788 din satul Tisa (comuna Burjuc), judeţul Hunedoara, în care se pãstreazã o Icoanã a Maicii Domnului din 1746, şi tot la Chelmac se mai aflã o bisericã din lemn, cu dublu hram – ”Sfântul Gheorghe” şi ”Sfânta Cuvioasã Parascheva”, datând din anul 1756. În satul Milova, atestat documentar în anul 1359, existã ruinele unor exploatãri miniere, numite „Zidurile de la Tãu” (1800). Satul Belotinţ apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1607, cu numele Baillet, Belethaza, Belotincz, în conscripţia din anul 1717 este menţionat ca sat locuit, în perioada 1779-1845 a fost în proprietatea fiscului (erariului), iar în 1845 a fost donat lui Tour Teodor. La Belotinţ existã biserica greco-catolicã ”Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din anul 1856, preluatã de cultul creştin-ortodox la 11 iunie 1948. Dupã anul 1990, satul Belotinţ s-a depopulat în ritm accelerat, ajungând ca în anul 2002 sã numere doar 358 de locuitori, faţã de 1 256 de persoane în anul 1890. În satul Odvoş, menţionat documentar, prima oara, în anul 1440, şi consemnat pe harta Josephinã a Comitatului Arad în anii 1782-1785, se aflã conacul „Konopi”, construit în stil neoclasic în a doua jumãtate a secolului 18 de familia nobiliarã Konopi, distrus în mare parte, prin incendiere, în timpul Rãscoalei din 1784, condusã de Horia, Cloşca şi Crişan şi refãcut în anul 1870. Ultimul urmaş al familiei Konopi a fost baronul Kálmán Konopi (n. 21 ianuarie 1880, la Odvoş – m. 27 noiembrie 1947, la Odvoş) care a avut conacul în posesie pânã când a murit (în 1947), dupã care, la 11 iunie 1948, conacul a fost naţionalizat, împreunã cu întreaga moşie de 550 ha şi transformat în tabãrã pentru copii şi în alte destinaţii. Înainte sã moarã, baronul şi inginerul agricol Kalman Konopi, neavând urmaşi, l-a înfiat şi înnobilat cu titlul de baron pe colaboratorul sãu, Gheorghe (György) Lengyel, care a moştenit conacul şi o parte din moşie. În anul 2007, conacul a fost retrocedat cetãţeanului elveţian, György Lengyel, iar acesta l-a vândut, în anul 2017, unei familii din Arad, care l-a supus unor ample lucrãri de transformare, reabilitare şi înfrumuseţare, transformându-l într-un complex multifuncţional, cu spaţii de cazare (hotel), restaurant, sãli de conferinţe, muzeu, bibliotecã, sãli pentru activitãţi culturale etc. În jurul conacului, pe circa 50 000 m², existã un parc dendrologic, care va fi supus unor amenajãri peisagistice. Lângã conac se aflã ruinele unei biserici romano-catolice, sfinţitã în anul 1774, construitã pe cheltuiala lui Forray András (fostul proprietar al castelului regal de la Sãvârşin) – bisericã în care s-au ţinut slujbe religioase pânã în anul 2007, când a cãzut în ruinã. În satul Odvoş existã biserica ”Buna Vestire”, construitã în anii 1868-1870, pe locul uneia din lemn care data din anul 1804.

CONSTANTIN DAICOVICIU, comunã în partea de Nord a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 6 sate, situatã la jumãtatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, respectiv pe paralela de 45°32’54′′ latidunie nordicã, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Poiana Ruscãi, în zona de contact a Depresiunii Caransebeş cu Câmpia Lugojului, la 160 m altitudine, în lunca râului Timiş şi pe râul Vãlişoru; 2 768 loc. (1 ian. 2019): 1 346 de sex masc. şi 1 422 fem. Staţii de cale feratã (în satele Zãgujeni şi Cãvãran ) pe magistrala feroviarã Bucureşti – Timişoara, în sectorul Caransebeş – Zãgujeni – Cãvãran – Gavojdia – Lugoj – Belinţ – Topolovãţu Mare – Recaş – Remetea Mare – Timişoara, inaugurat la 23 octombrie 1876. Balastierã. Exploatãri de calcar. Fabricã de produse ceramice. Fosta fabricã de var a funcţionat pânã la sfârşitul secolului 20, în prezent dezafectatã. Pomiculturã (meri, peri, pruni). Legumiculturã. Reşedinţa comunei Constantin Daicoviciu este satul Cãvãran, nume pe care l-a purtat şi comuna pânã la 27 septembrie 1973, când comunei Cãvãran i s-a atribuit denumirea Constantin Daicoviciu în memoria celui care s-a nãscut la Cãvãran – istoricul, arheologul, profesorul universitar şi academicianul Constantin Daicoviciu (n. 1 martie 1898, la Cãvãran – m. 27 mai 1973, la Cluj). În perimetrul satului Constantin Daicoviciu (numit Cãvãran pânã la 27 septembrie 1973), în punctul numit “Cetate”, au fost descoperite (în anul 1940) vestigiile unei biserici medievale, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, care data din secolul 13. Satul Cãvãran apare menţionat documentar, prima oarã, într-o diplomã din 29 aprilie 1290 în care se descria vizita regelui maghiar Ladislau IV Cumanul în oraşul Caransebeş, inclusiv în satul din apropiere de Caransebeş, numit la acea datã Caran (azi Cãvãran). De-a lungul secolelor, satul Cãvãran a avut diverse grafii, ca de exemplu Caaran, Cauran, Cãvãran ş.a. Într-un document din anul 1375 se aminteşte faptul cã regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, i-a apãrat pe iobagii din Caran pe care valahii Radow (Radu) şi Heg (Neagoe) “îi nedreptãţeau, ocupându-le pãdurile şi pãmânturile, care erau din vremuri îndepãrtate ale acestor iobagi”. Alte menţiuni documentare referitoare la acest sat sunt din 1346, 1376, 1 iunie 1392, 31 martie 1422 (districtul Caaran), 14 octombrie 1447, iunie 1452, 29 ianuarie 1458, 27 mai 1494, 1585, 1609, 1642, 1678 (Cauran). În conscripţia din anii 1690-1700 apare consemnat cu grafia (scrisã greşit) Cãrãvan, în loc de Cãvãran, ca oppidum sau civitas (orãşel). Ulterior atât denumirea oppidum, cât şi cea de civitas a fost folositã din ce în ce mai rar în documente, pânã la dispariţia acestor denumiri. Pe teritoriul satului Constantin Daicoviciu au fost descoperite ruinele unui castru roman, datând din secolul 2 d.Hr., iar în satul acesta existã biserica ortodoxã cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în anii 1843-1844, în stil baroc, din cãrãmidã pe fundament de piatrã, pe locul uneia din lemn care data din anul 1743, dar care a fost mistuitã de incendiu în anul 1788 şi refacutã în 1792. Biserica actualã are 20 m lungime, 8,25 m lãţime, un iconostas zidit din cãrãmidã şi pictat în ulei de Mihail Velceleanu din satul Vasiova, iar picturile murale interioare au fost executate în 1899 de Ioan Bagiu din Lugoj. Biserica a fost sfinţitã prima datã la 20 iunie 1936, reparatã în 1988 şi repictatã în 1990 de Ioan Albulescu din satul Bucova, comuna Bouţar, judeţul Caraş-Severin. În satul Zãgujeni, atestat documentar în anul 1532, existã o bisericã greco-catolicã din anul 1851 şi conacul “Jakabffy”-„Juhász”, declarat monument istoric (azi în proprietate privatã), construit în anii 1835-1850, într-un parc dendrologic, extins pe o suprafaţã de 27 500 m². Conacul, compus din nouã corpuri de clãdiri, împreunã cu parcul au fost cumpãrate în a doua jumãtate a secolului 19 de familia Jakabffy, iar ulterior (în 1896) au intrat în posesia familiei Juhász, care i-a adãugat unele completãri (piscina, serele ş.a.). În satul Maciova, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1394, se aflã o bisericã ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în stil baroc, în anii 1837-1840, reparatã în anul 1958, cu unele lucrãri de reabilitare executate în perioada 2009-2011 şi picturi murale interioare refãcute în anul 1996 de cãtre soţii Aurelia şi Damian Mihuţ; în satul Mâtnicu Mare, atestat documentar în anul 1352, este biserica “Adormirea Maicii Domnului” (1816), în satul Prisaca, atestat documentar în anul 1412, existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în a doua jumãtate a secolului 19, sfinţitã în 1863 şi reparatã în anii 1938-1939 şi 1945, iar în satul Peştere, atestat documentar în anul 1577, se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în stil baroc, în anii 1892-1894, pe locul uneia din a doua jumãtate a secolului 18, reparatã în anii 1950 şi 2009 şi pictatã în anul 1929 de Corneliu Baba şi Gheorghe Baba (tatãl lui Corneliu Baba). Iconostasul a fost repictat pe pânzã în anul 1985 de Ioan Albulescu din satul Bucova, comuna Bouţar, judeţul Caraş-Severin.

CONŢEŞTI, comunã în partea de Sud-Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 8 sate, situatã în Câmpia Titu, pe râurile Dâmboviţa, Colentina şi Ilfovãţ; 4 447 loc. (1 ian. 2019): 2 205 de sex masc. şi 2 242 fem. Aeroport militar (în satul Boteni). Halte de cale feratã (în satele Conţeşti şi Boteni) pe linia Bucureşti – Chitila – Bâldana – Ghergani – Conţeşti – Boteni – Gãeşti – Leordeni – Goleşti – Piteşti, inauguratã la 13 septembrie 1872. Exploatãri de  balast. Producţie de confecţii şi tricotaje, de cartoane ş.a. Fermã de vaci. Creşterea ovinelor, porcinelor, cabalinelor şi pãsãrilor. Legumiculturã. Bibliotecã publicã (peste 10 000 de volume). Cãmin Cultural. Târg anual (din anul 1845), în ziua de Sfântul Dumitru (26 octombrie), în satul Conţeşti. Pãdurea Conţeşti. Satul Conţeşti apare menţionat documentar, prima oarã, într-un act din 19 aprilie 1525, dar cu o existenţã anterioarã acestei date, respectiv din timpul domniei voievodului Matei Basarab (1632-1654). În perimetrul satului Bãlteni au fost descoperite fragmente de vase ceramice datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). În prima jumãtate a secolului 19 exsistau douã moşii, una la Conţeştii de Jos, în posesia boierului Ion Moshu, şi alta la Conţeştii de Sus în proprietatea boierului Matei Conţescu. În conformitate cu Legea ruralã din anul 1864, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 14/26 august 1864 şi intratã în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, prin care ţãranii clãcaşi erau eliberaţi de obligaţii faţã de boieri, circa 100 de ţãrani au fost împroprietãriţi cu câte 5,5 ha de pãmânt. La sfârşitul secolului 19, Conţeşti era o comunã ruralã formatã din satele Conţeştii de Jos, Conţeştii de Sus, Cãlugãreni şi Heleşteu, cu 1 092 locuitori, trei biserici şi o şcoalã mixtã, înfiinţatã în anul 1858. În aceeaşi perioadã exista si comuna Bãlteni, alcãtuitã din satele Bãlteni şi Stãneşti, cu o populaţie de 844 locuitori. În anul 1925, comuna Conţeşti era formatã doar din satele Conţeştii de Jos şi Conţeştii de Sus, cu 1 653 locuitori, iar comuna Bãlteni era alcãtuitã din satele Bãlteni, Cãlugãreni, Mereni, Stãneşti şi Heleşteu, cu 1 580 de locuitori. În anul 1941, satele Mereni şi Stãneşti au fost trecute în componenţa comunei Rãcari (devenitã oraş la 6 decembrie 2004), la 17 februarie 1968, satul Conţeştii de Sus a fost desfiinţat şi unificat cu satul Conţeştii de Jos, formând satul Conţeşti, şi tot atunci, comuna Bãlteni a fost desfiinţatã, iar satele componente (Bãlteni, Cãlugãreni, Grãmeşti şi Heleşteu) au fost înglobate în comuna Conţeşti. În satul Conţeşti se aflã un conac (secolul 19), azi sediul şcolii comunale, o bisericã având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Treime” (1847–1848) şi o alta cu triplu hram – “Sfântul Nicolae”, „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” şi „Sfântul Ştefan”, ctitorie din anii 1814–1815 a boierului Panã Conţescu, împodobitã cu picturi murale interioare originare; în satul Boteni, atestat documentar la 14 septembrie 1578, existã biserica având triplu hram – „Sfântul Nicolae”, „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Voievozi”, construitã în anii 1833–1834, cu picturi murale interioare executate în anii 1910–1911; în satul Bãlteni, atestat documentar in anul 1618, existã biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Înãlţarea Domnului” (1876, reparatã în 1901 şi pictatã în 1945–1946 de Olga N. Greceanu, picturã reînnoitã în 1972) şi conacul “Olga N. Greceanu” (1905), declarat monument istoric în anul 2015, iar în satul Cãlugãreni, atestat documentar în secolul 18, ca sat cu 24 de familii şi 117 locuitori, este biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1927). În satul Crângaşi se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, iar în satul Mereni existã un cãmin de bãtrâni. Satul Heleşteu este amintit documentar în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654) – cel care a construit pe pârâul Ilfovãţ un zãgaz (baraj) de circa 8 m înãlţime, în urma cãruia s-a format un heleşteu (lac) lung de 13 km şi lat de 800 m, fapt pentru care satul s-a numit iniţial Heleşteu Domnesc. În anul 1821, Alexandru Ipsilanti (general în armata rusã şi aghiotant al Ţarului, şeful suprem al organizaţiei secrete greceşti, numitã Eteria, fiul domnitorului Ţãrii Româneşti, Constantin Ipsilanti), a demolat barajul pentru ca apele revãrsate sã opreascã înaintarea oştilor otomane.

CONŢEŞTI, comunã în extremitatea de Sud a României şi în cea de Sud Est a judeţului Teleorman, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Burnas, la 33 m altitudine, pe stânga râului Vedea, afluent stâng al Dunării; 3115 loc. (1 ian. 2019):  1 586 de sex masc. şi 1 529 fem. Produse textile; presă de ulei comestibil. Legumicultură. Culturi de cereale (grâu, porumb ş.a.), de plante tehnice şi de nutreţ, de floarea-soarelui etc. Viticulturã. Centru etnografic (ţesături din lână şi borangic/mătase naturală; cobze). În perimetrul satului Conţeşti au fost descoperite vestigiile unor aşezări din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr). În satul Conţeşti, înfiinţat în anul 1796, se află biserica având hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în etape, în perioada 1936-1976, pictată în frescă de Voicu Pascu, în anii 1981-1986, sfintită la 30 noiembrie 1986 si reparată în anul 1998. Biserica este dominată de o turlă octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înalte si înguste, terminate cu arcade, si de două turle octogonale, gemene, la fatadă, situate pe pronaos, luminate de câte opt ferestre fiecare, înalte si înguste, terminate cu arcade. Biserica are un pridvor deschis sprijinit pe sase stâlpi cilindrici, cu arcade ample la partea superioară. Tot in acest sat există ruinele bisericii „Sfântul Nicolae”, construită în anii 1801-1802 şi sfinţită la 6 decembrie 1802

COPALNIC-MĂNĂŞTUR, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Maramureş, alcãtuitã din 12 sate, situatã în Depresiunea tectono-erozivã Copalnic, la poalele de Nord ale Culmii Preluca şi la cele ale M-ţilor Lãpuş şi Gutâi, la confluenţa râului Bloaja cu râul Cavnic; 5 606 loc. (1 ian. 2019): 2 809 de sex masc. şi 2 797 fem. Reşedinţa comunei este satul Copalnic-Mãnãştur. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Centru pomicol. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1965, azi cu peste 11 000 de volume. Satul Copalnic-Mãnãştur apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1424, iar în anul 1566 se afla în componenţa domeniului Cetãţii Chioar. Urbariul din acea vreme (registru oficial în care erau trecute proprietãţile funciare) consemna cã în fruntea voievodatului Copalnic-Mãnãstur se aflau voievozii români Gheorghe Pop si Luca, iar locuitorii se ocupau cu agricultura, pomicultura şi cu diferite meşteşuguri (blãnari, cojocari, pielari, fierari, morari, ţesãtori ş.a.). În satul Copalnic-Mãnãştur se aflã biserica de zid cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sfinţitã în anul 1884, dominatã de un turn pãtrat, masiv, plasat pe pronaos, luminat de patru ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade. Intrarea în bisericã se face prin intermediul unui frumos pridvor deschis, sprijinit pe opt stâlpi pãtraţi, înalţi, terminaţi cu arcade ample. Tot în acest sat existã Casa Anca, datând din anul 1910. În satul Cãrpiniş existã biserica din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1757, cu pridvor adãugat în anul 1812, azi declaratã monument istoric. Biserica prezintã un turn înalt, plasat pe pronaos, de formã pãtratã, terminat cu un coif înalt, cu o cruce în vârf, sub streaşina cãruia existã, pe fiecare laturã a turnului, câte douã ferestre pãtrate, mici. În satul Copalnic, atestat documentar în anul 1405, se aflã biserica din lemn cu dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1735), azi declaratã monument istoric, în satul Berinţa, menţionat documentar în anul 1405, existã biserica “Sfântul Nicolae” (secolul 18) şi ruinele bisericii “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1807), iar în satul Preluca Veche, atestat documentar în anul 1603, este biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1750. În satul Lãschia, menţionat documentar în anul 1543, se aflã biserica din lemn pe temelie de piatrã cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în anii 1857-1861 de cãtre meşterul lemnar George Horgea din Satu Nou, ajutat de meşterul fierar şi lãcãtuş Roman Tãnãsilã din satul Lãschia. Pereţii interiori au fost pictaţi de zugravul Paul Weisz din Baia Mare în anul 1870. Biserica, azi declaratã monument istoric, este dominatã de un turn pãtrat, înalt, prelungit cu unul mai mic, de aceeaşi formã, peste care se suprapune un coif înalt, având baza asemãnãtoare cupolelor rotunde ale bisericilor ruseşti, continuat cu o prelungire conicã, înaltã, în vârful cãreia se aflã o cruce.

COPĂCEL, comunã în partea centralã a judeţului Bihor, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona de contact a Dealurilor Hidişelului cu M-ţii Pãdurea Craiului, la 220-230 m altitudine, pe râul Chijic; 2 091 loc. (1 ian. 2019): 1 079 de sex masc. şi 1 012 fem. Prelucrarea primară a lemnului; produse lactate; presã de ulei comestibil. Firme specializate în construirea caselor din lemn. Creşterea bovinelor. În satul Sãrand, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1236 şi consemnat pe harta Josephinã a Comitatului Bihor din anii 1782-1785, existã biserica ortodoxã cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Botezãtorul” ziditã în stil gotic, în anii 1905-1906, pe locul uneia din lemn care data din anul 1600 şi mistuitã de un incendiu în anul 1905, iar în satul Chijic, atestat documentar în anul 1236, este biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” ziditã în anii 1905-1908. În satul Copãcel, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1508, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în anii ’30 ai secolului 20 şi sfinţitã în anul 1934. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade ample, şi este dominatã de o turlã foarte înaltã, hexagonalã, luminatã de trei ferestre, prelungitã cu o cupolã mare, desupra cãreia se continuã cu un turnuleţ de aceeaşi formã, cu o cupolã micã şi cu o cruce în vârful acesteia. Turla mare este flancatã la stânga şi la dreapta de câte un turnuleţ. În satul Bucuroaia, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1508, existã biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (12 m lungime şi 6 m lãţime), datând din anul 1754, cu picturi interioare originare şi cu unele modificãri din anii 1927 şi 1934. Biserica, azi declaratã monument istoric, este dominatã de o turlã de formã pãtratã, nu prea înaltã, plasatã pe pronaos, terminatã cu un coif prelung, sub care existã câte douã ferestre mici, pãtrate, pe fiecare laturã a turlei. Pereţii laterali ai bisericii prezintã câte trei ferestre mici, iar în zona altarului existã încã trei ferestre mici. În satul Surduc, atestat documentar în anul 1508, existã biserica din lemn cu hramul “Adormirea Micii Domnului”, construitã în a doua jumãtate a secolului 19, pe locul uneia mai vechi, pe cheltuiala familiilor Luca Vese, Toader Vese şi Petru Iovan, reparatã în 1887 şi restauratã în anul 1965.

COPĂCELE, comunã în extremitatea de Nord a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona Dealurilor Pogãnişului, la 195 m altitudine, pe cursul superior al râului Valea Secãneasca; 1 097 loc. (1 ian. 2019): 567 de sex masc. şi 530 fem. Carierã de piatrã. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. Produse de panificaţie şi de patiserie. Pomiculturã. În perimetrul satului Ohaba-Mâtnic, în punctul numit Dealu Vacii sau Dealu cu Pãpuşi, au fost descoperite (în anul 1963) vestigiile unei aşezãri din perioada neoliticã, aparţinând Culturii materiale Vinča-Turdaş (mileniile 5-4 î.Hr.). În satul Copãcele, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1503 şi consemnat pe harta Josephinã a Banatului din anii 1769-1772, se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Acoperãmântul Maicii Domnului”, construitã în perioada 1906-1912, iar în satul Ruginosu, atestat documentar în anul 1411, existã o bisericã din anul 1862. În satul Ohaba-Mâtnic, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1370, şi apoi în anii 1745 şi 1747 (cu 84 de case) se aflã biserica “Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1867, pictatã în anul 1902 de Ioan Bagiu şi repictatã în anii 2011-2012 de soţii Mihaela şi Damian Mihuţ. Satul Zorile a fost înfiinţat în perioada 1905-1910 prin stabilirea aici a mai multor familii de ucraineni, originari din zona Carpaţilor Pãduroşi de pe teritoriul Maramureşului istoric, aduşi în aceastã zonã pentru exploatãrile forestiere. Iniţial, aşezarea a fost numitã Zoltanfalva (satul lui Zoltan), iar din anul 1922 poartã numele actual (Zorile). În acest sat se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în stil baroc, în anii 1928-1929, dupã planurile arhitectului Iosif Ternovici din Lugoj, pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1910. Biserica actualã a fost pictatã în frescã, în anii 1980-1981, de cãtre soţii Maria şi Grigore Popescu.

COPĂCENI, comunã în partea de Sud a judeţului Ilfov, formată din-un sat, situatã în Câmpia Românã, pe stânga râului Argeş, la 15 km Sud de municipiul Bucureşti, capitala României; 2 703 loc. (1 ian. 2019): 1 363 de sex masc. şi 1 340 fem. Legumiculturã; pomiculturã; floriculturã. Deşi nu sunt date documentare sigure asupra existenţei acestei aşezãri, unele referiri indirecte apar pe la sfârşitul secolului 17, iar în anul 1740 este amintitã prezenţa unei biserici în fostul sat Copãcenii de Jos. La sfârşitul secolului 19, Copãceni era o comunã ruralã, formatã din satele Copãcenii de Jos, Nucari-Mãnãstirea, Mogoşeşti şi Varlaam şi purta denumirea Copãceni-Mogoşeşti, care la acea datã avea trei biserici (la Copãcenii de Jos, Nucari-Mãnãstirea şi Mogoşeşti), douã şcoli mixte şi 1 872 locuitori. În Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Copãceni era alcatuitã din satele Copãcenii de Jos, Copãcenii de Sus, Copãceni-Sfântu Ion, Mãnãstirea, Mogoşeşti şi Varlaam, cu reşedinţa în satul Copãcenii de Jos, şi avea 6 500 de locuitori. La 17 februarie 1968, prin Legea nr. 2, comuna Copãceni a fost desfiinţatã, satele Mogoşeşti şi Varlaam din componenţa ei au fost transferate la comuna Adunaţii-Copãceni din judeţul Giurgiu, iar satele Copãcenii de Jos, Copãcenii de Sus, Copãceni-Mãnãstirea şi Copãceni-Sfântu Ion au fost unificate sub denumirea Copãceni, formând un sigur sat cu numele Copãceni şi înglobat în comuna 30 Decembrie, judeţul Ilfov – comunã care din 20 mai 1996 poartã numele 1 Decembrie. Comuna Copăceni a fost înfiinţatã la 25 martie 2005 prin desprinderea satului Copăceni din comuna 1 Decembrie (fostã 30 Decembrie), judeţul Ilfov. În comuna Copãceni, în zona fostului sat Copãcenii de Jos, se aflã biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” (30 m lungime şi 9 m lãţime), construitã în perioada 1937-1940 pe locul uneia din 1840 care la rândul ei fusese ziditã pe locul alteia din 1827-1828. Biserica actualã a fost construitã dupã planurile arhitectului Constantin Mihãescu, pictatã în anii 1954-1957 de preotul Constantin Niţulescu (elev al pictorului Dimitrie Belizarie) şi sfinţitã în anul 1958. Catapeteasma, construitã din lemn de stejar, a fost pictatã în ulei, în anul 1946, de cãtre Vasile Georgescu din Bucureşti. Intrarea în bisericã se face prin intermediul unui frumos pridvor închis, luminat de patru ferestre mari, înalte, terminate cu arcade ample, iar uşa de intrare în pridvor este dublã, cu ferestre terminate în arcadã sub formã de treflã. Biserica a fost supusã unor lucrãri de consolidare, restaurare, înfrumuseţare şi reabilitare a picturilor murale interioare în anii 2006-2007. În perimetrul fostului sat Copãceni-Mãnãstire existã biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, ziditã în perioada 12 septembrie 1937-1940, dupã planurile arhitectului Jean Iliescu, sub conducerea meşterului Costicã Petrache din satul Stoeneşti, judeţul Giurgiu, în apropierea unei biserici care data din anul 1928, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, mistuitã de un incendiu la 19 septembrie 1943. În timpul incendiului din 19 septembrie 1943, în care a dispãrut biserica-metoc “Adormirea Maicii Domnului”, acoperişul bisericii “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din apropiere a fost afectat în proprorţie de 2/3, fiind reparat pânã la sfârşitul anului 1943. Aceastã bisericã, frumoasã şi elegantã, azi declaratã monument de arhitecturã, este dominatã de o singurã turlã, de formã octogonalã, plasatã pe naos, luminatã de opt ferestre înalte şi înguste, terminate în partea de sus cu arcade. Intrarea în bisericã se face prin intermediul unui pridvor închis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici. Pridvorul este prevãzut cu o uşã şi patru ferestre mari, terminate cu arcade. Pereţii bisericii sunt strãpunşi de numeroase ferestre foarte înalte şi foarte înguste, terminate cu arcade mici. Picturile murale interioare au fost executate în stil neobizantin, în anii 1951-1953, de cãtre preotul Constantin Niţulescu (elev al pictorului Dimitrie Belizarie). Biserica a fost sfinţitã la 8 noiembrie 1953 de cãtre Preafericitul Iustinian Marina, cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din acel timp. Între 23 octombrie 1975 şi 14 decembrie 1976 picturile murale interioare au fost refãcute în tempera de Toma Lascoiu şi resfinţite la 14 decembrie 1976 de cãtre Preafericitul Patriarh Iustinian Marina. Aceste picturi au fost restaurate în anii 2000-2001. În anii 2006-2007, aici a fost construit un cãmin de bãtrâni, aflat sub îngrijirea bisericii.

COPĂCENI, comunã în partea central-vesticã a judeţului Vâlcea, alcãtuitã din 6 sate, situatã în extremitatea de Nord a Podişului Getic, în Depresiunea Horezu, pe cursul mijlociu al râului Cerna, la jumãtatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, respectiv pe paralela de 45° latitudine nordicã; 2 769 loc. (1 ian. 2019): 1 420 de sex masc. şi 1 349 fem. Reşedinţa comunei Copãceni este satul Ulmetu. Apiculturã. Centru pomicol (meri, peri, cireşi, gutui). Culturi de cãpşuni şi zmeurã. Bibliotecã publicã, adapostitã în clãdirea Cãminului Cultural. În perimetrul satului Bondoci au fost descoperite, întâmplãtor, în noiembrie 1977, mai multe monede din argint, emise în perioada 1740-1875 în diferite ţãri (Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania, Turcia). La sfârşitul secolului 19 existau comunele Bãlteni, Copãceni, Ulmetu şi Broşteni (cu satele Bondoci, Hotãrasa şi Veţelu). În anul 1909, comunele Bãlteni, Copãceni şi Ulmetu au fost unificate într-o singurã comunã, cu numele Copãceni, iar dupã adoptarea Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950, satele Bondoci, Hotãrasa şi Veţelu au fost transferate la comuna Copãceni. În satul Copãceni, menţionat documentar, prima oarã, la sfârşitul secolului 15 şi apoi în anii 1591 şi 1612, se aflã o bisericã din lemn, cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1775–1779, azi declaratã monument istoric. Bârnele de stejar din care este construitã biserica au fost asamblate prin îmbinarea acestora în “coadã de rândunicã”, fixate în cuie de lemn – tehnicã arhaicã folositã în Evul Mediu. Biserica este aşezatã pe un soclu, înalt de 40 cm, realizat din piatrã de râu şi bolovani. Biserica are un pridvor deschis, îngust, sprijinit pe patru stâlpi ciopliţi în lemn, acoperişul bisericii este cu pante accentuate, terminate cu o streaşinã relativ mare, iar deasupra pronaosului existã o turlã foarte micã, octogonalã, luminatã de ferestre foarte mici. Pereţii bisericii sunt strãpunşi, pe alocuri, cu ferestre mici, dreptunghiulare. Tot în satul Copãceni se mai aflã biserica de zid, cu hramul „Buna Vestire”, ctitorie din anul 1804 a diaconului-cãrturar Şerban Copãceanu, cu faţadele pictate în acea perioadã de cãtre zugravii Manole (unul dintre ucenicii zugravului Oprea din Craiova) şi Dinu, ajutaţi de calfele Dumitru şi Dumitraşcu. Diversele personaje sunt pictate în arcadele oarbe din registrul superior al faţadelor. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi la partea superioarã cu arcade ample. Cele douã turle gemene, care dominã biserica, sunt de formã octogonalã, una plasatã pe naos şi alta pe pronaos, şi sunt luminate, fiecare, cu câte opt ferestre înalte şi înguste. La sfârşitul anilor ’80 ai secolului 20, biserica a fost scoasã din uz pentru a fi consolidatã, reparatã şi restauratã, dar din lipsã de fonduri financiare lucrãrile au fost întrerupte şi reluate în anul 2005, dar şi acestea au rãmas nefinalizate. În satul Hotãrasa, atestat documentar în secolul 18, existã biserica din lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1719 a lui Pãtru Haiducu, restauratã în anii 1980, 2009 şi 2012 şi sfinţitã la 3 martie 2013. În satul Ulmetu (reşedinţa comunei Copãceni), menţionat documentar, prima oarã, în anul 1591 şi apoi pe o hartã austriacã întocmitã de cãpitanul şi cartograful Friedrich Schwantz în anii 1720-1722, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1747 pe cheltuiala şi prin osârdia preotului Dumitru Tãnãsescu, iar în satul Veţelu, menţionat documentar, prima oarã, în secolul 15 şi apoi în anii 1612 şi 1720 (consemnat cu numele Wezel pe harta austriacã a capitãnului-cartograf Freidrich Schwantz, întocmitã în anii 1720-1722) se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Pânã la 17 februarie 1968, în componenţa comunei Copãceni a existat satul Gãtrejei, care a fost desfiinţat la acea datã şi înglobat în satul Copãceni.

COPĂLĂU, comunã în partea de Sud a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Jijiei Superioare, la poalele Dealului Cerbu (262 m altitudine), la 108-138 m altitudine, pe râul Miletin, afluent al râului Jijia; 4 334 loc. (1 ian. 2019): 2 225 de sex masc. şi 2 109 fem. Prelucrarea artisticã a lemnului. Morărit şi panificaţie. Ateliere de confecţionare a împletiturilor. Apiculturã. Culturi de cereale (grâu, porumb, orz, orzoaicã), de plante furajere, de floarea-soarelui, de legume, usturoi ş.a. Cãmin Cultural; bibliotecã publicã. Fanfarã civilã. În perimetrul satului Cotu au fost descoperite (în anii 1985-1988, 1990 şi 2003-2004) numeroase figurine antropomorfe, pandantive, fragmente de amfore greceşti, fusaiole, vase în formã de clopot, vârfuri de sãgeţi din bronz, o brãţarã din fier ş.a., în apropiere de satul Copãlãu au fost identificate vestigiile unei locuinţe de tip Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.) din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, de statuete, unele sãgeţi din silex ş.a., iar în poiana Jorovlea au fost descoperite 17 monede din argint. În poiana Costãchel din arealul satului Cotu au fost scoase la ivealã (în anul 1973) vestigiile unei aşezãri getice, fortificatã, datand din secolele 4-3 î.Hr., pe locul careia a existat în Evul Mediu satul Jorovlea (azi dispãrut). Satul Cotu, numit în trecut Cotu Ruşilor, apare consemnat într-un recensãmant din anii 1772-1774, ca sat cu 40 de case şi 38 de birnici (plãtitori de biruri), satul Copãlãu figura în anul 1816 în Condica Vistieriei Moldovei cu 51 de locuitori, iar în 1835, satul Copãlãu apãrea consemnat pe o hartã cu numele Copaleu. În urma adoptãrii Legii comunale din 2/14 aprilie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, a fost înfiinţatã comuna Copãlãu, cu satele componente Copãlãu şi Cotu, iar în anul 1906, aceastã comunã a fost desfiinţatã, satul Copãlãu fiind înglobat în comuna Coşula, iar satul Cotu înglobat în comuna Flãmânzi. În urma adoptãrii Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Copãlãu a fost reînfiinţatã, având în componenţã satele Copãlãu şi Cotu, iar în anul 1935 a fost inclus şi satul Cerbu, înfiinţat în perioada 1930-1935. La 17 februarie 1968, comuna Coşula cu satele componente Buda, Coşula, Pãdureni şi Şupitca, a fost desfiinţatã şi satele acesteia au fost transferate la comuna Copãlãu. În urma unui referendum şi a Legii nr. 337 din 8 iulie 2003 a fost reînfiinţatã comuna Coşula, cu satele componente Buda, Coşula, Pãdureni şi Şupitca, comuna Copălău rãmânând cu vechea componenţă a satelor ei (Copãlãu, Cerbu şi Cotu). Prima biserică din satul Copălău a fost construită din lemn, în anul 1785, iar în prezent există o biserică ortodoxă cu dublu hram – “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construită la începutul secolului 20 şi sfinţită în anul 1916. Biserica a fost afectată de un incendiu în ziua de marţi, 28 iunie 2016, şi supusă ulterior unor lucrări de reparaţii şi restaurări în anii 2016-2017 şi resfinţită la 26 august 2017. Biserica este domintată de o turlă mare, octogonală, plasată pe naos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, terminate la partea de sus cu arcade. Pridvorul este închis, luminat de patru ferestre mari, înalte, şi o uşa cu fereastră mare, toate terminate cu arcade ample. Tot în satul Copălău a fost construită o biserică nouă, cu hramul “Înălţarea Domnului”, zidită în perioada 1997-2006, pictată în anii 2014-2016 şi sfinţită la 11 septembrie 2016. În satul Cerbu există biserica “Sfânta Treime” (26 m lungime, 7,50 m lăţime şi 8 m înălţime până la streaşină), construită în perioada 1990-1995, pictată în tempera de către soţii Gabriela şi Paul Irimescu din satul Cerbu. Catapeteasma a fost sculptată în lemn de stejar de către Valentin Călin din satul Câmpeni, comuna Prăjeni, judeţul Botoşani. Biserica a fost sfinţită în luna iunie 1995. În anii 2005-2010 pe lângă această biserică a fost construită o casă de prăznuire. Într-o poiană din pădurea Buduhal din satul Cerbu există un loc mocirlos, adânc, acoperit cu vegetaţie (un smârc), în care apa amestecată cu noroi bolboroseşte permanent (un fel de vulcani noroioşi) – loc pe care localnicii îl numesc “poarta iadului” şi pe care îl socotesc ca “sursă a răului” din cauza unor fenomene misterioase în care, de-a lungul timpului, au dispărut mai multe persoane. Acest smârc, cu un diamteru de circa 40 m, a fost studiat în anul 1975 de câţiva cercetători din municipiul Iaşi, care au presupus că acest smârc s-a format cu circa 3 000 de ani în urmă. Zona este declarată rezervaţie naturală.

CORBASCA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Bacău, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de contact a Colinelor Tutovei cu terasele şi lunca de pe stânga cursului mijlociu al râului Siret, la poalele de Vest ale Dealului Mascani şi cele de Est ale Dealului Dacu, la 186-230 m altitudine, pe pârâul Corbasca şi pe ţãrmul de Est al lacului de acumulare Bereşti (→ lacul Bereşti); 5 488 loc. (1 ian. 2019): 2 855 de sex masc. şi 2 633 fem. Morãrit şi panificaţie. Presã de ulei de floarea-soarelui. Culturi de cereale şi plante uleioase. Centru de confecţionare a costumelor populare, covoarelor, cergilor, lãicerelor, ţesãturilor şi cusãturilor. Cãmin Cultural; Bibliotecã publicã. La sfârşitul secolului 19, Corbasca era o comunã ruralã, formatã din satele Bãcioiu, Corbasca, Fofaza, Marvila, Pogleţ, Porcãreţ şi Scãrişoara, avea 2 223 de locuitori, 4 biserici (la Corbasca, Marvila, Pogleţ – un schit, şi Scãrişoara) şi o şcoalã. Aplicarea Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna exsitenţa comunei Corbasca având în componenţa sa aceleaşi sate, cu o populaţie totalã de 3 200 de persoane. La 1 ianuarei 1965, numele satului Porcãreţ a fost schimbat în Vâlcele, iar la 17 februarie 1968, satul Fofaza (atestat documentar în anul 1792) a fost desfiinţat şi înglobat în satul Rogoaza (acesta din urmã menţionat documentar, prima oarã, în anul 1437), azi aflat pe ţãrmul de Est al lacului de acumulare Bereşti. În satul Pogleţ, atestat documentar în anul 1617, se aflã biserica din lemn cu hramul „Buna Vestire” a unui schit de cãlugãri numit iniţial Scumezeu (dupã moşia satului cu acelaşi nume), iar dupã anul 1774 cunoscut cu numele Pogleţ. Biserica a fost construitã în anul 1752 din bârne de stejar dispuse orizontal, încheiate la coţuri în “coadã de rândunicã” şi prinse în cuie de lemn, prin strãdania şi pe cheltuia paharnicului Constantin Balş şi atestatã documentar în 1758 în hrisovul domnesc al lui Scarlat Ghica, în care se spunea cã …”schitul iaşte fãcut den temelie de cinstit şi credincios boierul domniei mele, Konstantin Balse (Balş, n.n.), biv vel vornic, şi iaşte închinat metoh de singur numitul vornic la Schitul cel Mare din Ţara Leşeascã” (Polonia de azi, n.n.). Schitul a încetat sã funcţioneze dupã secularizarea averilor mănãstireşti în urma Legii din 17/29 decembrie 1863, dupã aceastã datã a rãmas doar biserica de mir, restauratã în anul 1968. În anul 1996 a fost reînfiinţatã aşezarea monahalã, ca mănãstire de maici, într-o poianã din mijlocul unei pãduri de stejari seculari, la circa 5 km Nord de satul Corbasca, reşedinţa comunei cu acelaşi nume. Biserica „Buna Vestire” a mănãstirii Pogleţ, care nu are turle, a fost supusã unor lucrãri de consolidare, restaurare si conservare în anii 2019-2020 şi resfinţitã la 16 august 2020, fiind declaratã monument istoric. În satul Corbasca, atestat documentar în anul 1768, se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (21,80 m lungime şi 7,10 m lãţime), construitã în anii 1993-2000 (sfinţitã la 11 iunie 2000), pe locul uneia din anul 1808, în satul Bãcioiu existã biserica având dublu hram – “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi “Izvorul Tãmãduirii”, construitã în anul 1947, în prezent în stadiu avansat de degradare, iar în perioada 2010-2013 a fost construitã o bisericã nouã, sfinţitã la 25 august 2013. În satul Vâlcele, menţionat documentar în anul 1800, cu numele Porcãreţ, este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ziditã în anii 1970-1971 pe locul uneia din lemn, construitã în anii 1945-1946, pictatã în frescã de Costicã Fânaru din satul Marvila, iar în satul Rogoaza, atestat documentar în anul 1437, se aflã biserica “Sfântul Dumitru”, datând din anul 1926, restauratã în anii 1952, 1978 şi 2010. Satul Rogoaza a fost afectat grav, de alunecãrile de teren din anul 1971, când o mare parte dintre locuitori s-au mutat în comuna învecinatã Sascut. În satul Scãrişoara, atestat documentar în anul 1652 şi în care se petrece acţiunea romanului “Viaţa la ţarã” de Duiliu Zamfirescu, se aflã biserica “Sfântul Ilie”, construitã în anii 1923-1926 pe cheltuiala Ştefaniei Diamandy, vãduva dramaturgului George Ion Diamandy sau Diamandi (n. 27 februarie 1867 – m. 27 decembrie 1917), iar în satul Marvila, atestat documentar în anul 1650, existã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, datând din secolul 19, afectatã de cutremurele din anii 1940, 1977, 1986, 1990. În perioada 1996-2010 a fost construitã o bisericã nouã, cu acelaşi hram, sfinţitã la 25 iulie 2010, pictatã în frescã de Costiã Zafiu din municipiul Oneşti. Biserica are o turlã centralã, octogonalã, plasatã pe naos, flancatã de douã turle gemene, ocotgonale, la faţadã, situate pe pronaos, şi de alte douã turle gemene, octogonale, plasate pe abside la stânga şi la dreapta de turla centralã de pe naos, iar deasupra altarului mai existã încã o turlã de aceeaşi formã. Intrarea în bisericã se face prin intermediul unui pridvor deschis, îngust, sprijinit pe stâlpi cilindrici foarte înalţi, terminaţi cu arcade.

CORBEANCA, comunã în partea de Vest-Nord Vest a judeţului Ilfov, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Vlãsiei, la 97-101 m altitudine, pe cursul superior al râului Cociovaliştea, în apropiere de izvorul acestuia, la 20 km de municipiul Bucureşti, capitala României; 7 876 loc. (1 ian. 2019): 3 800 de sex masc. şi 4 076 fem. Staţiune de cercetãri pentru creşterea taurinelor. Prefabricate din beton; brânzeturi. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale şi plante tehnice. Pomiculturã. Iazuri şi heleşteie. Pãduri de foioase, în arealele satelor Corbeanca, Petreşti şi Tamaşi, care în secolele trecute fãceau parte din vechii Codrii ai Vlãsiei, situaţi pe o suprafaţã uriaşã în partea de Sud a Munteniei. În perimetrul comunei Corbeanca au fost descoperite vestigiile unor aşezãri din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), ale unora din secolele 2-1 î.Hr. şi ale altora din secolele 4-6, 10 şi 18. La sfârşitul secolului 19, Corbeanca era o comunã ruralã, formatã din satele Corbeanca, Mechioaia (ulterior scris Mecheaua), Oracu, Ostratu, Sãrindãreanca şi Tamaşi, în care locuiau 1 114 persoane, adãpostite în 254 de case, şi în care existau trei biserici şi o şcoalã mixtã. În Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Corbreanca avea în componenţã satele Corbeanca, Corneşti, Mecheaua, Oracu, Ostratu şi Tamaşi, cu o populaţie totalã de 1 288 de locuitori. O datã cu restructurarea administrativã a ţãrii din 17 februarie 1968, satul Oracu a fost desfiinţat şi înglobat în satul Ostratu, satul Mecheaua desfiinţat şi inclus în satul Corbeanca, satul Corneşti desfiinţat şi înglobat în satul Corbeanca, iar satul Petreşti (numit anterior Popeşti-Petreşti), care pânã la acea datã aparţinuse de comuna Baloteşti, a fost transferat la comuna Corbeanca. Între 23 ianuarie 1981 şi 10 aprilie 1997, comuna Corbeanca a fãcut parte din Sectorul Agricol Ilfov. În satul Corbeanca, atestat documentar în anul 1750, se aflã o bisericã ortodoxã cu triplu hram – „Buna Vestire”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Ştefan”, ctitorie din anul 1819 a fraţilor boieri Ştefan (vornic) şi Nicolae Pãlãdescu, consolidatã, reparatã şi restauratã în anii 1999-2002 – perioadã în care au mai fost executate, în frescã şi în ulei, picturi murale noi de cãtre o echipã coordonatã de profesorul restaurator Nicolae Sava. Biserica este declarată monument istoric. În satul Ostratu, menţionat documentar în anul 1886, existã biserica ”Sfânta Treime” (19 m lungime şi 9 m lãţime), construitã în anii 1902-1904 pe moşia boierului Constantin Dolãnescu, consolidatã şi reparatã în anul 1956 şi repictatã în anul 1960. Biserica a fost afectatã de cutremurele din seara zilei de vineri, 4 martie 1977 (cu o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde), 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi 30 mai 1990 (7 grade pe scara Richter), consolidatã şi reparatã în anul 1993 şi repictatã în anul 2009. În satul Petreşti existã biserica ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anul 1820 a soţilor Scarlat şi Bãlaşa Petrescu, reparatã în anii 1854, 1906-1909 (cand a fost pictatã de preotul V. Damian), 1941 şi 1970, iar în satul Tamaşi este biserica ”Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1868 a boierilor Dumitru Frangule şi a fraţilor Ioan şi Constantin Duladiri, cu picturi murale interioare originare, renovatã în anii 1918-1920, reparatã în anii 1956, 1966, 2002-2006 şi 2019-2020 şi resfinţitã la 11 octombrie 2020 (inclusiv picturile murale), când i s-a mai atribuit încã douã hramuri, respectiv ”Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe” şi ”Sfântul Gheorghe Pelerinul”.

CORBENI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Argeş, alcãtuitã din 8 sate, situatã în Depresiunea Arefu–Corbeni din zona Muscelelor Argeşului, între Dealurile Tãmaşu (1 104 m), la Vest, şi Chicera sau Chiciura (1 218 m, dupã alte surse 1 227 m altitudine), la Est, la 600 m altitudine, pe cursul superior al râului Argeş şi pe traseul şoselei Transfãgãrãşene; 5 796 loc. (1 ian. 2019): 2 858 de sex masc. şi 2 938 fem. Hidrocentralã, în satul Oeştii Pãmânteni (15 MW), intratã în funcţiune în 1967. Ateliere de confecţionare a unor piese de mobilier din lemn şi din aluminiu. Creşterea ovinelor şi bovinelor. Pomiculturã (meri, pruni, peri ş.a.). Pânã în anul 1966, la Corbeni a existat o staţie pe linia de cale feratã forestierã Curtea de Argeş – Corbeni – Cumpãna – linie desfiinţatã dupã darea în folosinţã a barajului hidrocentralei de la Vidraru. Satul Corbeni apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1456, într-un document emis de domnul Ţãrii Româneşti, Vladislav al-II-lea. Înainte de anul 1864, satul Corbeni s-a numit Cheiani, iar în urma Legii comunale din 2/14 aprilie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, a fost înfiinţatã comuna ruralã Corbeni. La sfârşitul secolului 19, Corbeni era o comunã ruralã formatã din satele Berindeşti, Bucşeneşti, Cãpãţâneni, Corbeni, Poienari şi Turburea, cu o populaţie totalã de 1 800 locuitori, cu cinci biserici, o şcoalã de bãieţi şi una de fete. Totodatã, în acea perioadã exista şi comuna, separatã, Oeşti, alcãtuitã din satele Oeşti-Pãmânteni şi Oeşti-Ungureni, cu 567 locuitori şi douã biserici. O datã cu aplicarea Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Corbeni era compusã din satele Berindeşti, Bucşeneşti, Cãpãţânenii Pãmânteni, Cãpãţânenii Ungureni, Corbeni, Poienari şi Turburea şi avea o populaţie de 3 481 locuitori. În anul 1931, comuna Oeşti a fost desfiinţatã, dar dupã scurt timp a fost reînfiinţatã cu satele ei componente Oeşti-Pãmânteni şi Oeşti-Ungureni. La 17 februarie 1968, satele Cãpãţânenii Pãmânteni şi Cãpãţânenii Ungureni au fost înglobate în comuna Arefu, iar comuna Oeşti a fost desfiinţatã şi cele douã sate componente – Oeşti-Pãmânteni (cu grafia actualã Oeştii Pãmânteni) şi Oeşti-Ungureni (Oeştii Ungureni) au fost transferate la comuna Corbeni. În comuna Corbeni se aflã ruinele curţilor şi conacelor boierilor Bucşenescu şi Corbeanu, declarate monumente istorice şi de arhitecturã, în curtea boierului Bucşenescu din satul Bucşeneşti fiind biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1746–1748), iar în cea a boierului Corbeanu din satul Corbeni se aflã biserica având triplu hram – “Sfântul Gheorghe”, „Sfântul Dumitru” şi “Sfântul Teodor Tiron”, datând din anul 1743. În perimetrul satului Corbeni, în cartierul Antoneşti, existã o mãnãstire de maici, cu biserica “Naşterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, construitã parţial în anul 1943 pe un teren donat de Gheorghe Erbaşu şi rãmasã nefinalizatã. Lucrãrile de reconstrucţie ale bisericii au fost reluate abia în jurul anului 2000 şi terminate în anul 2004, biserica fiind sfinţitã la 24 iunie 2004, perioadã în care a fost construit şi un corp de chilii. În satul Corbeni mai existã casa „Petre  Vãtãşescu” (1915), vila arhitectului Richard Bordenache (n. 10 mai 1905 – m. 14 aprilie 1982), construitã în anul 1930, şi o cruce din piatrã, aflatã lângã casa lui Vasile Popescu, pe care este încrustat anul 1766, declaratã monument istoric, iar în satul Oeştii Pãmânteni este biserica „Sfântul Nicolae” (1840).

CORBI, comunã în partea de Nord a judeţului Argeş, alcãtuitã din 6 sate, situatã în bazinetul depresionar omonim din zona Muscelelor Argeşului, la 540-780 m altitudine, la poalele M-ţilor Iezer-Pãpuşa şi cele de Est ale Dealului Chicera sau Chiciura (1 218 m, dupã alte surse 1 227 m altitudine), pe cursul superior al Râului Doamnei, într-o zonã înconjuratã de pãduri de foioase, alcãtuite din fag, paltin, mesteacãn, frasin ş.a.; 3 991 loc. (1 ian. 2019): 1 984 de sex masc. şi 2 007 fem. Exploatãri de gips (în satele Corbşori şi Stãneşti). Producţie de cãrãmidã, de cahle de teracotã şi de ţuicã din prune. Prelucrarea lemnului, a lânei şi a laptelui. Morãrit şi panificaţie. Ateliere de confecţionare a articolelor de artizanat. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Centru de cusãturi şi ţesãturi populare (scoarţe ş.a.) şi de confecţionat cojoace. Izvoare cu ape minerale sulfuroase, iodurate, calcice, sodice, în perimetrul satului Nucşoara. Cãmine Culturale, în satele Corbi (din 1930), Corbşori ((1956) şi Stãneşti (1934-1936), acesta din urmã cu un punct de informare turisticã, amenajat în anul 2006. În perimetrul satului Corbi au fost descoperite vestigii neolitice (topoare din piatrã şlefuitã), în satul Corbşori, în punctul numit Coasta Frumoasã-Cârstieneşti, au fost identificate vestigiile unei aşezãri din secolul 15, iar pe teritoriul satului Stãneşti a fost scoasã la ivealã o tetradrahmã din timpul lui Alexandru cel Mare (secolul 4 î.Hr.). Satul Corbi apare menţionat documentar, prima oarã, la 15 aprilie 1456, cu numele Corbii de Piatrã, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Vladislav al II-lea, prin care acesta întãrea jupanului Mogoş dreptul de stãpânire asupra satului “Corbii pe Argeş, în jos de Corbii de Piatrã, şi peste ocinele Miceşti şi Mãlureni”. La sfârşitul secolului 15, satul Corbi apare consemnat cu numele “Piatra de Corvo”, în cronica istoricului italian Antonio Bonfini, intitulatã “Rerum Hungaricarum decades”, în care acesta menţiona existenţa unui castel în acest sat, în care s-a nãscut Ioan Corvin (Iancu de Hunedoara), voievodul Transilvaniei. În prima jumãtate a secolului 18, în satul Corbi au venit circa 120 de familii de români ardeleni din satul Jivna (azi Jina) de lângã Sibiu, din cauza persecuţiilor religioase la care erau supuşi de biserica romano-catolicã, aceste familii integrându-se imediat în comunitatea ortodoxã a schitului Schiab din satul cu acelaşi nume (azi satul Jgheaburi). La sfârşitul secolului 19, Corbi era o comunã ruralã formatã din satele Corbi şi Sboghiţeşti, cu 1 553 locuitori, adãpostiţi în 396 de case, şi în care existau douã mori de apã, o dârstã, trei pive, cinci ferãstraie hidraulice – toate pe Râu Doamnei, patru biserici şi o şcoalã mixtã. În acea perioadã mai existau, separat, şi comunele Corbşori, Poienãrei şi Stãneşti, aflate în apropiere de comuna Corbi. Comuna Corbşori era formatã din satul cu acelaşi nume, comuna Poienãrei era alcãtuitã din satul omonim, iar comuna Stãneşti avea în componenţã satele Stãneşti, Pârâieşti şi Podurile. În Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comunele Corbşori şi Poienãrei au fost desfiinţate şi înglobate prima, în comuna Stãneşti, şi a doua în comuna Corbi. Atunci, comuna Corbi era formatã din satele Corbi şi Poienãrei şi avea 2 146 locuitori, iar comuna Stãneşti avea în componenţã satele Stãneşti, Corbşori şi Pârâieşti, cu o populaţie totalã de 2 147 locuitori. În anul 1931, în comuna Corbi au mai fost incluse şi cãtunele Alexandria, Piua şi Schiab (azi satul Jgheaburi). La 17 februarie 1968, comuna Stãneşti a fost desfiinţatã, iar satele ei componente au fost transferate la comuna Corbi. În satul Jgheaburi se aflã schitul rupestru cu același nume, cu biserica având dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, cunoscut și sub numele de Schitul Corbii de Piatră (→ Schitul Jgheaburi, judeţul Argeş, Capitolul Schituri, Litera J). În satul Corbi se află două biserici cu acelaşi hram „Sfânta Treime”, construite una lângă alta, una zidită în anii 1828-1830, pe cheltuiala lui Fãnicã Frumuşescu, pictatã în 1846 pe cheltuiala lui Hagi Giurcã, numit Ruşculescu, azi declaratã monument istoric şi de arhitecturã, şi cealaltă ridicată în etape între anii 1941 şi 1963, pictatã în frescã, în stil neobizantin, de Theodor Petrescu-Tutana şi sfinţitã la 25 octombrie 1963. Iconostasul, din lemn, al acesteia din urmã a fost sculptat de meşterul Ion Iliescu-Cãlineşti, iar în bisericã se pãstreazã mai multe icoane pictate de Gheorghe Belizarie, fratele lui Dimitrie Belizarie. În biserica veche a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse icoane vechi, pictate pe lemn şi pe sticlã, obiecte de cult, veşminte preoţeşti, obiecte de artã tradiţionale, cãrţi vechi, printre care Octoih (tipãrit în anul 1811), Penticostar (1820), Octoih Mic (1848), Chiriacodromion (1857), Minunile Maicii Domnului (1859) ş.a. În satul Stãneşti, atestat documentar la 19 iunie 1502, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Radu cel Mare, prin care acesta întãrea ocina Stãneşti jupanului Mogoş şi fratelui sau, jupan Nanul – ocinã amintitã în vremea domnului Vlad Cãlugãrul (1482-1495), se aflã biserica „Sfânta Treime” (1829–1834), cu picturi murale originare executate în frescã, iar în cãtunul Pârâieşti al satului Stãneşti existã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1816, azi declaratã monument istoric şi de arhitecturã. În satul Corbşori, numit iniţial Corbii Mici, existã biserica având dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Nicolae” (1857-1861), în satul Nucşoara este biserica ortodoxã cu hramul “Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, datând din anul 1880, iar în cãtunul Alexandria din satul Jgheaburi se aflã biserica având dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Ioan Botezatorul”, sfinţitã în anul 1960. În centrul satului Corbi, în faţa Cãminului Cultural, se aflã statuia clericului şi cãrturarului Naum Râmniceanu (nãscut la Corbi în anul 1764 şi decedat in 1838), operã a sculptorului Traian Ivãnescu, dezvelitã la 24 aprilie 1995. În satul Poienãrei existã trei cruci din piatrã pe care sunt incrustaţi anii 1660, 1673 şi 1776, iar în satul Stãneşti sunt douã cruci din piatrã din anii 1725 şi 1802, toate declarate monumente istorice. În comuna Corbi are loc anual (din anul 1972), în luna mai, Sãrbãtoarea tradiţionalã “Rapsodia pãstoreascã” în timpul cãreia sunt etalate numeroase bucate tradiţionale, se fac plimbãri cu cai, are loc un concurs cu cele mai frumoase oi, cel mai frumos berbec etc.

CORBII MARI, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 9 sate, situatã în Câmpia Titu, la 145 m altitudine, pe râul Neajlov şi pe autostrada Bucureşti–Piteşti; 8 105 loc. (1 ian. 2019): 4 147 de sex masc. şi 3 958 fem. Exploatãri de petrol. Culturi de cereale şi plante tehnice. Cu 126 de ani în urmã, Corbii Mari era o comunã ruralã, cu o existenţã anterioarã acestei date (1896), formatã din satele Corbii Mari şi Podu Corbencii, avea 958 de locuitori, o bisericã (din 1859) şi o şcoalã mixtã. Tot la sfârşitul secolului 19 mai exista şi comuna Patruzeci de Cruci (numitã Petreşti de la 1 ianuarie 1926), care era alcãtuitã din satele Patruzeci de Cruci şi Moara din Groapã, cu o populaţie totalã de 518 locuitori, o moarã şi o piuã pe râul Neajlov şi o şcoalã. Satul Grozãveşti se afla în acea perioadã în componenţa comunei Fundu Pãrului, iar satul Vadu Stanchii fãcea parte din comuna Corbii Mari. În Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna comuna Corbii Mari cu aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte şi cu o populaţie de 1 600 de locuitori, iar comuna Fundu Pãrului era formatã din satele Fundu Pãrului, Ungureni şi Principele Carol. Tot la 1 ianuarie 1926, comuna Patruzeci de Cruci şi-a schimbat numele în Petreşti şi avea în componenţã satele Bãrãceni, Grozãveşti, Moara din Groapã, Obislav şi Petreşti, cu 2 217 locuitori. La 17 februarie 1968, comuna Petreşti a fost desfiinţatã şi satele ei componente înglobate în comuna Corbii Mari, satul Fundu Pãrului a fost desfiinţat şi unificat cu satul Ungureni, iar satul Obislav desfiinţat şi unificat cu satul Grozãveşti. În satul Corbii Mari se aflã biserica „Sfânta Treime”, ctitorie din 1693–1705 a paharnicului Dumitraşcu Corbeanu, cu picturi murale din 1761, în satul Ungureni existã biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1916-1922 pe locul uneia din anii 1802–1803, iar în satul Petreşti este biserica având triplu hram – „Sfânta Treime”, „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1842 şi restauratã în anul 1978. În satul Moara din Groapã se aflã biserica „Sfânta Treime” (1837–1838), iar în fostul sat Obislav, unificat cu satul Grozãveşti la 17 februarie 1968, existã o bisericã din lemn din anul 1730.

CORBIŢA, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Vrancea, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona Colinelor Tutovei, la 130-270 m altitudine, pe valea râului Berheci; 1 759 loc. (1 ian. 2019): 901 de sex masc. şi 858 fem. Reşedinţa comunei Corbiţa este satul Şerbãneşti, atestat documentar în anul 1617. La sfârşitul secolului 19, Corbiţa era o comunã ruralã formatã din satele Bou Roş, Buda, Corbita, Rãdãcineşti, Strâmba, Şerbãneşti şi Tuţu, avea 2 005 locuitori (adãpostiţi în 512 case), cinci biserici (în satele Buda, Rãdãcineşti, Strâmba, Şerbãneşti şi Tuţu) şi o şcoalã (din 1865-1868) în satul Lãrgãşeni. Legea pentru unificarea ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna comuna Corbiţa cu aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte şi cu un numar de 2 375 locuitori. La 1 ianuarie 1965, satul Strâmba şi-a schimbat numele în Vâlcelele, iar satul Bou Roş în Izvoarele. În satul Lãrgãşeni, menţionat documentar, prima oarã, la 20 aprilie 1546, se aflã biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anii 1759-1760 a lui Gavrilã Conachi, construitã pe moşia acestuia. Iconostasul bisericii a fost pictat în anul 1761 de zugravul Apostol, iar biserica a fost supusã unor reparaţii capitale în anul 1840 şi apoi consolidatã şi reparatã în anii 1886, 1940 şi 2011-2012, azi declaratã monument istoric. În satul Tuţu existã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, datând din anul 1921, iar în satul Corbiţa o bisericã din anul 1932. Satul Rãdãcineşti apare menţionat documentar în anul 1617.

CORBU, comunã în partea de Nord Est a judeţului Constanţa, alcãtuitã din 3 sate, situatã la extremitatea de Sud Est a Podişului Casimcea, pe ţãrmul de Vest al Mãrii Negre, pe malul de Nord Est al limanului fluvio-maritim Corbu (satul Corbu), pe cel de Sud Est al limanului maritim Taşaul (satul Luminiţa) şi pe cel de Sud al lacului Sinoie (satul Vadu), la Nord de staţiunile balneo-climaterice Mamaia şi Nãvodari; 6 337 loc. (1 ian. 2019): 3 238 de sex masc. şi 3 099 fem. Exploatãri de calcar (în satul Luminiţa). Producţie de var. Prelucrarea lemnului şi a laptelui; morãrit şi panificaţie. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pescuit. Potenţial eolian ridicat pentru instalarea unui Parc eolian. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, pe teritoriul comunei Corbu existau 11 mori de vânt folosite pentru mãcinarea cerealelor. În perimetrul satului Corbu a fost descoperitã (în anul 1969) o necropolã cu 10 morminte de înhumaţie, datând din secolele 6–5 î.Hr., în care s-au gãsit vase greceşti de lux, fragmente de amfore greceşti şi ceramicã autohtonã, precum şi vestigiile unei aşezãri rurale romane din secolele 3–4. În secolul 19 exista satul Cargalâcu Mare, întemeiat în anul 1876 de turci, cu numele Yukarı Kargalık (numit de la 1 ianuarie 1926 Corbu de Sus), extins în anii 1878-1879 prin venirea şi stabilirea aici a mai multor familii de români din satul Cargalâcu Mic (în limba turcã Aşağı Kargalık), numit de la 1 ianuarie 1926 Corbu de Jos. Aceste douã sate, Corbu Mare şi Corbu Mic, s-au unit, la 17 februarie 1968, într-o singurã localitate, formând comuna Corbu. Satul Luminiţa, apare menţionat documentar la sfârşitul secolului 19 cu numele Sahman (iar de la 1 ianuarie 1926 cu numele actual), locuit în majoritate de turci, care se ocupau cu pescuitul în apele limanului maritim Taşaul, iar satul Vad a fost numit pânã la 1 ianuarie 1926 Karaharman (Caraharman). În satul Corbu se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în anii 1892-1894, supusã unor ample lucrãri de reparaţii şi restaurare în perioada 1986-1988 şi pictatã pentru prima oarã, în frescã, în anul 1989 de cãtre Teodor Delcea Munteanu din Târgovişte, în satul Luminiţa existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dumitrie, Izvorâtorul de Mir”, ctitorie a soţilor Ecaterina şi Vasile Halici de la începutul anilor 2000, sfinţitã la 9 decembrie 2007 de Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, iar în satul Vadu este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii ’40 ai secolului 20. În arealul comunei Corbu existã limanurile Taşaul şi Corbu, declarate (la 24 octombrie 2007) arie de protectie specialã avifaunisticã, extinsã pe o suprafaţã de 2 701 ha, care oferã condiţii optime de vieţuire pentru numeroase specii de pãsãri acvatice migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care pescãruşul albastru (Alcedo atthis), raţa pestriţã (Anas strepera), gârliţa mare (Anser albifrons), stârcul cenuşiu (Ardea cinerea), stârcul galben (Ardeola ralloides), barza albã (Ciconia ciconia), lebãda-de-varã (Cygnus olor), lebãda-de-iarnã (Cygnus cygnus), pelicanul comun (Pelecanus onocrotales), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus), codobatura albã (Motacilla alba), egreta albã (Egretta alba), egreta micã (Egretta garzetta) şi multe altele. Comuna Corbu prezintã un potenţial turistic ridicat, cu multe oferte de agrement (sporturi nautice, pescuit, circuite de moto-cross, practicarea turismului cu ATV la cetãţile Histria şi Enisala din apropiere, în Delta Dunãrii, grindul Chituc etc.). Tabarã pentru tineret. Comuna Corbu beneficiazã de o plajã naturalã cu o suprafaţã de circa 20 km².

CORBU, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Harghita, alcãtuitã din 2 sate, situatã în partea de Est a Depresiunii Borsec, la 674-750 m altitudine, în zona de confluenţã a râului Bistricioara (afluent al râului Bistriţa) cu pâraiele Corbu şi Argintaria, dominatã la Nord de masivul şi vârful Budacu (1 859 m altitudine), de culmea Comarnicului (1 519 m) şi Piatra Arsã (1 348 m) din M-ţii Bistriţei, şi la Sud de culmile Tulgheş, Preluca (1 178 m) şi Corhana din M-tii Giurgeu; 1 444 loc. (1 ian. 2019): 727 de sex masc. şi 717 fem. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului; produse lactate; apiculturã; pisciculturã (pãstrãvãrii). În secolul 19 au existat mine de exploatare a minereului de argint şi de plumb. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Izvoare cu ape minerale. Bibliotecã publicã (peste 10 000 de volume). Cãmin Cultural. În cronica maghiarã a lui Simon Kézai (1282-1285) existã informaţii referitoare la stabilirea secuilor veniţi din Câmpia Panonicã în aceastã zonã, care au gãsit aici o populaţie româneascã, de la care “au învãţat scrierea acestora” – populaţie care se ocupa cu creşterea animalelor, cultivarea pãmântului şi cu diferite meşteşuguri. Satul Corbu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1770, cu numele Valea Corbului, apoi în anul 1790 cu toponimul Poiana Corbului, iar ulterior cu alte denumiri: Corbu, cãruia secuii îi spuneau Holló (în anul 1808), Holló (1854), Gyergyöholló (1913). La recensãmântul din anul 1850, Corbu apare consemnat cu 160 de familii, cu un total de 702 locuitori, adãpostiţi în 148 de case, din care 533 de persoane erau români, 75 maghiari, 41 secui şi 53 de alte nationalitãţi (germani, armeni ş.a.). În satul Corbu se aflã biserica greco-catolicã, din lemn, cu hramul “Sfântul Simeon Stâlpnicul”, datând din anul 1839, şi bisericile ortodoxe cu hramurile “Naşterea Maicii Domnului” din cartierul Bãrãsãu, ziditã în anii 1908-1910, şi “Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în perioada 1925-1928, reparatã şi restauratã în anii 2007-2016, pictatã în frescã, în anii 2013-2015, de cãtre Ovidiu Florian Puşcaşiu şi Aurel Dumitrescu din Bucureşti, şi sfinţitã la 21 iunie 2016. În perimetrul comunei Corbu existã o poianã cu narcise, la 850 m altitudine, extinsã pe o suprafaţã de 300 ha.

CORBU, comunã în partea de Est-Nord Est a judeţului Olt, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Cotmeana cu Câmpia Gãvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Vedea; 2 209 loc. (1 ian. 2019): 1 115 de sex masc. şi 1 094 fem. Staţie de cale feratã (inauguratã la 5 ianuarie 1875) pe linia Bucureşti – Titu – Gãeşti – Piteşti – Costeşti – Corbu – Slatina. Exploatãri de petrol (în satul Ciureşti). Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Bisericile cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” (1802, reparatã în anii 2009-2010 şi sfinţitã la 20 septembrie 2010), „Sfântul Ioan Botezãtorul” (1812), „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1831), „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1837) şi „Sfântul Ioan Botezãtorul” (construitã în anul 1865 pe locul uneia din lemn care data din secolul 14), în satele Milcoveni, Ciureşti, Corbu, Buzeşti şi Burduleşti, toate declarate monumente istorice în anul 2015. Satul Corbu apare menţionat documentar, prima oarã, la 25 aprilie 1531.

CORCOVA, comunã în partea de Est a judeţului Mehedinţi, alcãtuitã din 13 sate, situatã în zona de Est a Piemontului Coşuştei, cu un relief predominant colinar, în zona de confluenţã a râului Coşuştea cu râul Motru; 5 981 loc. (1 ian. 2019): 3 058 de sex masc. şi 2 923 fem. Haltã de cale feratã (în satul Jirov). Exploatãri de nisip şi argilã. Fabricã de cãrãmidã; produse din lemn şi plutã; produse lactate; morãrit şi panificaţie. Culturi de varzã, tomate, ardei, cartofi, morcovi ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, pãsãrilor ş.a. Douã lacuri piscicole. Vechi centru de vinificaţie şi de fabricare a bãuturilor alcoolice. Producţie de vinuri de calitate superioarã: Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Chardonnay, Feteascã neagrã, Muscat Ottonel, Merlot. Cramã. Renumita podgorie Corcova, apare menţionatã documentar, prima oarã, la 29 iunie 1497, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Radu cel Mare, prin care acesta dãruia mãnãstirii Tismana 300 de vedre de vin (o vadrã = 12,88 litri) care provenea din viile Jidoştiţa (azi sat în comuna Brezniţa-Ocol, judeţul Mehedinţi). O altã referire privitoare la podgoria Corcova dateazã din data de 1 iulie 1594 când voievodul Mihai Viteazul întãrea, prin hrisov domnesc, lui Necula, douã vii din satul Corcova, iar la 8 iulie 1596, acelaşi voievod atribuia paharnicului Radu ocine şi vii la Jirov şi Cernaia (azi sate componente ale comunei Corcova), şi la Cotoroaia şi Valea Bunã (azi sate în comuna Voloiac, judeţul Mehedinţi). La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, prinţul Anton Bibescu era posesorul a peste 2 000 de hectare de teren arabil, pãduri şi vii în satul Corcova, iar în anul 1920 şi-a construit un conac pe moşia de la Corcova, azi aflat în stare avansatã de degradare. În acea perioadã, prinţul Anton Bibescu a angajat pe agronomul francez Aristoteles Sauget pentru a-i reorganiza moşia şi pentru a crea noi soiuri de viţã de vie pe baza unor soiuri nobile aduse din Franţa. Pe baza soiului Cabernet Sauvignon şi a metodei de obţinere a vinului de Bordeaux, Aristoteles Sauget a creat renumitele vinuri Corcovin şi Corcovel pe care le expedia în Franţa, în butoaie din lemn de stejar. Pentru rezultatele obţinute de Aristoteles Sauget, Anton Bibescu i-a daruit 50 de hectare de teren pe care acesta şi-a construit un conac în stil alsacian, azi aflat în stare bunã. În conacul lui Anton Bibescu se întâlneau frecvent numeroase personalitãţi literare, printre care dramaturgul Mihail Sebastian, care la îndemnul lui Bibescu, se pare ca a scris piesa “Steaua farã nume”, poeţii Ion Minulescu, Ion Pillat ş.a. care au creat aici unele dintre cele mai frumoase poezii, inspirate de aceste locuri mirifice. In satul Corcova, atestat documentar, prima oarã, în anul 1472, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Radu cel Frumos, se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anii 1752-1755 a stolnicului Constantin Strâmbeanu, cu picturi murale interioare originare, reparatã în anul 1889, consolidatã, reparatã şi restauratã în anii 1921-1925, azi declaratã monument istoric, şi conacele prinţului Anton Bibescu, construit în anul 1920, azi în stare avansatã de degradare, şi cel al agronomului francez Aristoteles Sauget, construit la începutul secolului 20, în prezent reabilitat – ambele conace declarate monumente istorice. În satul Jirov existã biserica de zid cu triplu hram – „Sfântul Nicolae”, „Pogorârea Duhului Sfânt” şi “Sfântul Nicodim de la Tismana”, ctitorie din anii 1833-1835 a logofãtului Milcu Condescu, ajutat material şi de enoriaşii satului. Biserica (17,50 m lungime şi 7 m lãţime) pãstreazã picturi murale interioare şi exterioare originare, executate de zugravul Constantin Dimitriu, iar intrarea în bisericã se face prin intermediul unui frumos pridvor deschis. Biserica a fost reparatã în anii 1890, 1932 şi 1984, consolidatã, reparatã şi reabilitatã în perioada 1990-1994 şi declaratã monument istoric. În satul Cernaia se aflã biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în perioada 1808–1835 şi pictatã în anul 1843, azi declaratã monument istoric.

CORDĂRENI, comunã în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Jijiei Superioare, la poalele de Vest ale Dealului Holm, la 133-247 m altitudine, pe cursul mijlociu al râului Ibãneasa; 1 763 loc. (1 ian. 2019): 851 de sex masc. şi 912 fem. Prelucrarea pieilor de animale, a lemnului şi a laptelui. Tinichigerie. Creşterea bovinelor. Pomiculturã; viticulturã. Iaz piscicol (în satul Slobozia). Muzeu sãtesc (în satul Slobozia). Ansamblul folcloric “Cordãreanca” (115 membri), reînfiinţat în anul 2008 ca un continuator al vechiului ansamblu care a activat în perioada 1968-1986. În perimetrul comunei Cordãreni au fost descoperite vestigiile unei aşezãri neolitice din care s-au recuperat obiecte din silex, fragmente de vase ceramice aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), precum şi vestigiile unor aşezãri datând din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului şi a celei de tranziţie de la Epoca bronzului la cea a fierului. Satul Cordãreni apare menţionat documentar, prima oarã, la 17 ianuarie 1517, într-un hrisov al domnului Moldovei, Bogdan al III-lea (1504-1517), prin care acesta întãrea câteva sate boierului Luca Arbore, un alt document din 30 iunie 1519, semnat de domnul Moldovei, Ştefan cel Tânãr (Ştefãniţã), fiul lui Bogdan al III-lea, menţioneazã aşezarea Cordãreni ca având o existenţã din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), la 23 aprilie 1529, un alt document atesta existenţa satului Cordãreni de “sub Dumbrava Înaltã”, iar un alt document, din 8 iulie 1670, aminteşte de “soacra lui Pãtraşco Ţiţul din Cordãreni”, cãsãtorit cu Paraschiva, fiica Dumitrei Ghermãneasa”. În anul 1826, Gheorghe von Gafenco, unul dintre urmaşii neamului Gafenco de prin secolul 17, care stãpânea moşia Cordãreni, considerat “un adevãrat pãrinte al sãtenilor sãi”, a adus numeroase familii de ruteni (numele ucrainenilor din Imperiul Austro-Ungar) din Galiţia pe care i-a aşezat în partea de Sud a satului Cordãreni, întemeind, astfel, satul Slobozia, unde el avea o curte boiereascã. Satul Griviţa a fost înfiinţat în anul 1878, iar satul Slobozia întemeiat în anul 1826, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Cordãrenii Vechi (azi satul Cordãreni) şi reînfiinţat la 23 iunie 2004. În secolul 19, satul Slobozia s-a numit Slobozia-Cordãreni. În satul Cordãreni se aflã biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1868, construitã pe locul uneia din lemn mistuitã de un incendiu la 24 aprilie 1856. Biserica a fost afectatã de un alt incendiu în anul 1884, refacutã ulterior, cãruia i s-a adãugat un pridvor în anul 1919 şi pictatã în frescã, în anul 1995. În satul Slobozia existã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã din lemn de stejar pe temelie de piatrã în anii 1929-1942, cu pridvor închis şi cu o catapeteasmã pictatã în anii 1938-1939 de pictorul Gherleţchi din Herţa. Biserica a fost consolidatã, reparatã şi restauratã în perioada 2005-2010 şi repictatã în anii 2006-2007 de Sorin Florea din Suceava şi sfinţitã la 9 mai 2010. În comuna Cordãreni existã o pãdure cu rezervaţie de fazani, precum şi 4 stejari multiuseculari, martori ai unei pãduri medievale numitã “Dumbrava Înaltã”.

CORDUN, comunã în partea de Est-Sud Est a judeţului Neamţ, alcãtuitã din 3 sate, situatã pe stânga cursului inferior al râului Moldova (afluent drept al râului Siret), la 203 m altitudine, la circa 2 km Nord Vest de municipiul Roman; 8 045 loc. (1 ian. 2011): 3 997 de sex masc. şi 4 048 fem. Exploatãri de balast. Producţie de cherestea, cărămidă, articole de sport, de produse ceramice de uz gospodăresc, ornamentale. Fabricã de nutreţuri concentrate. Morărit şi panificaţie. Cãmine Culturale în satele Pildeşti şi Simioneşti. Bibliotecã publicã (în satul Cordun), cu peste 12 000 de volume. În perimetrul satului Simioneşti a fost descoperit, în anul 1964, un tezaur monetar, iar în cel al satului Cordun au fost scoase la ivealã vestigiile unei aşezãri geto-dacice datând din secolele 6-7. La sfârşitul secolului 19, Cordun era o comunã ruralã formatã din satele Cordun şi Simioneşti, avea 1 386 locuitori, adãpostiţi în 306 case, o bisericã şi o şcoalã mixtã. În acea perioadã mai exista în apropierea acestei comune şi comuna Pildeşti, alcatuitã din satul cu acelaşi nume, avea 803 locuitori, o bisericã romano-catolicã şi o şcoalã. Comuna Pildeşti fusese înfiinţatã în urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 iunie 1864 şi promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, apoi desfiinţatã în 1875, reînfiinţatã în anul 1887 şi desfiinţatã în 1895, reînfiinţatã în 1896 şi desfiinţatã în anul 1906, reînfiinţatã în 1932, iar în 1950 era formatã din satele Pildeşti şi Corhana. La 17 februarie 1968, comuna Pildeşti a fost desfiinţatã, satul Pildeşti intrând în componenţa comunei Cordun, iar satul Corhana în componenţa comunei Dulceşti, judeţul Neamţ. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926 prevedea schimbarea numelui comunei Cordun în Simioneşti, cu reşedinţa în satul Simioneşti, era alcãtuitã din satele Cordun, Pildeşti şi Simioneşti şi avea 3 376 locuitori, iar Legea nr. 5 din 2 decembrie 1950 a consemnat revenirea comunei Simioneşti la numele anterior (Cordun), cu reşedinţa în satul Cordun şi cu aceeaşi componenţã a satelor. Satul Pildeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 29 mai 1587, într-un hrisov al domnului Moldovei, Petru Şchiopul, în care se arãta cã “postelnicul Bartolomeo Brutti a dãruit mãnãstirii Agapia satul Cheldeşti (Pildeşti n.n.) de pe malul râului Moldova – sat ascultãtor de ocolul oraşului Roman.” Aceastã danie a fost întãritã ulterior la 24 august 1589 şi apoi la 26 august 1609. Iniţial, satul Pildeşti a fost locuit de creştini ortodocşi, fapt atestat într-un document din anul 1646, în care se consemna cã în aceastã aşezare nu erau catolici. Aceştia s-au stabilit aici abia în a doua jumãtate a secolului 18 veniţi ca emigranţi din Transilvania. În anul 1776 existau la Pildeşti doar 30 de catolici. În anul 1835, satul Pildeşti apare consemnat pe o hartã rusã cu 96 de gospodãrii şi o bisericã din lemn, construitã în anul 1830. Satul Simioneşti apare consemnat documentar la 6 aprilie 1828 cu o moşie aflatã în posesia lui Nicolae Sturdza – moşie pe care acesta a vândut-o în 1864. În satul Cordun se aflã biserica ortodoxã cu dublu hram – “Sfântul Lazãr” şi “Sfântul Ioan Botezãtorul”, construitã in a doua jumãtate a secolului 19, pe cheltuiala lui Iancu Haret (fratele omului politic Spiru Haret), primarul de atunci al comunei Cordun, şi al mãtuşii sale, Cãminaru Catinca, şi sfinţitã la 24 iunie 1878. Biserica a fost restauratã în anii 2018-2020 şi resfinţitã la 6 septembrie 2020. În satul Pildeşti existã o bisericã ortodoxã, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1893-1900, pe locul uneia ziditã în perioada 1843-1850 (sfinţitã la 15 octombrie 1850), care fusese ziditã la rândul ei pe locul uneia din lemn care data din anul 1830. La Pildeşti mai existã o bisericã nouã, romano-catolicã, având hramul “Adormirea Maicii Domnului” (60 m lungime, 41 m lãţime, 24 m înãlţime, iar pânã în vârful crucii 67 m), ziditã în perioada 1996-2012 şi sfinţitã la 16 august 2012. Pe peretele din prezbiteriu, aflat în zona dintre altar şi naos, se aflã o Icoanã a Maicii Domnului, realizatã în mozaic, cu înãlţimea de 13,75 m şi lãţimea de 8,60 m, fiind cea mai mare icoanã de acest fel din România. Tot la Pildeşti mai existã un conac din secolul 19, aflat în fosta curte boiereascã a Janei Cristoveanu, care a fost restituit urmaşilor în anul 1991, împreunã cu terenul aferent. În satul Simioneşti, atestat documentar în anul 1667, se aflã o bisericã ortodoxã cu dublu hram – “Botezul Domnului” şi “Sfinţii Pãrinţi Ioachim şi Ana”, construitã în anii 1889-1898 pe cheltuiala familiei Donic Simionescu.

CORLĂTENI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Câmpia Jijiei Superioare, la 130 m altitudine, pe stânga cursului superior al râului Jijia; 2 038 loc. (1 ian. 2019): 1 024 de sex masc. şi 1 014 fem. Confecţii de damã, de cojoace şi de cãciuli din piei de miel karakul). Culturi de cereale. Creşterea bovinelor, ovinelor (rasa karakul), porcinelor şi pãsãrilor. Apiculturã. În perimetrul satului Corlăteni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1431, au fost descoperite fragmente de ceramicã pictatã, de tip Cucuteni, datând din Epoca neoliticã (mileniile 4-3 î.Hr.) şi un tezaur monetar (5 800 de piese din argint, din perioada feudalã, reprezentând groşi moldoveneşti) cu monede emise în vremea domnului Moldovei, Petru I Muşat (1375-1391). În satul Vlãdeni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1581, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Gheorghe” (1785, cu transformãri şi adãugiri din anul 1945), biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în intervalul 1920-1927, restauratã în anii 2015-2016 şi sfinţitã la 3 septembrie 2016, şi conacul „Hariett” (1760), reparat în anii 1888 şi 1989, declarat monument istoric. În satul Corlãteni există biserica “Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1986-1988, pe locul unei din lemn, care data din anul 1876, sfinţitã la 29 august 1988, restauratã în anii 2020-2021 şi resfinţitã la 3 octombrie 2021, în satul Carasa se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Voievozi”, ctitorie din anul 1850 a lui Gheorghe Cracalie, iar în satul Podeni este biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã în perioada 1948-1959, cu catapeteasma pictatã în 1959 de Constantin Arnãutu. Biserica nu posedã picturi murale interioare. În perioada 1997-2001, la Podeni a fost construitã o bisericã nouã, pictatã pe cheltuiala lui Gheorghe Cotescu. Până la 17 iulie 2003, comuna Corlăteni a avut în componenţă satele Dimăcheni, Mateieni şi Recia-Verbia, care la acea dată s-au separat din comuna Corlãteni şi au format comuna Dimăcheni, judeţul Botoşani.

CORLĂŢEL, comunã în partea central-sudicã a judeţului Mehedinţi, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Bãlãciţei cu Câmpia Blahniţei, la 130-200 m altitudine, pe cursul superior al râului Drincea; 1 270 loc. (1 ian. 2019): 613 de sex masc. şi 657 fem. Pomiculturã; legumiculturã. Creştera animalelor. Bibliotecã publicã (peste 7 000 de volume). Şcoalã înfiinţatã în anul 1907. Satul Corlãţel apare menţionat documentar, prima oarã, la 15 iunie 1543 într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Radu Paisie, prin care acesta “întãrea marelui armaş, soacrei lui, Neacşa, şi jupânesei lui, calea de stãpânire peste mai multe sate, între care şi Corlãţel”. În satul Corlãţel se aflã biserica ortodoxã cu dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi „Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în anii 1837-1838, pe cheltuiala serdãresei Pipica Aman, a postelnicului Pãtru Matei şi a preoţilor Ghiţã Popescu, Simion Matei şi Dragomir Bãtrânu, cu picturi murale interioare originare şi catapeteasma pictatã de zugravul Mihai. Biserica a fost consolidatã şi reparatã atât în anul 1892 (an în care pridvorul a fost închis), cât şi în perioada 1997-2005 şi declaratã monument istoric. În satul Valea Anilor existã biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1862.

CORNĂŢELU, comunã în partea de Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Titu, la 173 m altitudine, pe râurile Ilfov şi Baranga; 1 354 loc. (1 ian. 2019): 678 de sex masc. şi 676 fem. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Târg anual (7-9 septembrie). În satul Alunişu a fost creat un lac de acumulare, pe râul Baranga, a cãrui apã este folositã pentru irigaţii şi pescuit. În perimetrul satului Alunişu au fost descoperite vestigiile unei aşezãri din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) şi ale uneia din secolul 4 d.Hr. Satul Alunişu apare menţionat documentar prima oarã, la 15 iulie 1625, cu numele Fundeni, iar la 22 mai 1747 cu denumirea Cocoşu, dupã numele negustorului Andronache Cocoş, proprietarul moşiei Fundeni. La 3 ianuarie 1786, Nicolae Cocoş, fiul lui Andronache Cocoş, a vândut moşia Fundeni paharnicului Rãducanu Golescu – moşie numitã Fundenii lui Cocoş, în perioada 1812-1826, iar dupã anul 1859, consemnatã cu toponimul Cocoşu, pânã la 1 ianuarie 1965. Satul Cornãţelu este atestat documentar în anul 1497, în 1531, moşia Cornãţelu apare consemnatã ca posesiune a marelui clucer, Vintilã Cornãţeanu şi a soţiei sale, Voica, iar în anul 1627 moşia aparţinea lui Socol Cornãţeanu (strãnepot al lui Vintilã Cornãţeanu). La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1898, Cornãţelu era o comunã ruralã, formatã din satele Cornãţelu, Cocoşu, Corni şi Slobozia, avea 1 448 locuitori, o moarã cu aburi, trei biserici şi o şcoalã. În aceeaşi perioadã, în apropiere exista şi comuna Bolovani, alcãtuitã din satele Bolovani (reşedinţa comunei), Adunaţi, Bãneşti, Beşteloaia, Crângaşi, Cuza Vodã şi Moara Nouã, cu 2 976 locuitori. O datã cu aplicarea Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950, din comuna Bolovani s-au desprins satele Bãneşti, Beşteloaia (numit de la 1 ianuarie 1965 Sãlcioara), Cuza Vodã şi Moara Nouã, formând comuna Beşteloaia (din 1965, numitã Sãlcioara), cu reşedinţa în satul Bãneşti. La 17 februarie 1968, comuna Sãlcioara a fost desfiinţatã, iar satele componente Bãneşti şi Sãlcioara (fost Beşteloaia) au intrat în componenţa comunei Cornãţelu. În satul Cornãţelu se aflã biserica „Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1596 a marelui clucer Vintilã Cornãţeanu şi a jupânesei sale, Voica, cu refaceri din anii 1725 şi 1884. În curtea bisericii existã o cruce monumentalã, din piatrã (3,10 m înãlţime), ridicatã în anul 1645 de Socol Cornãţeanu, azi declaratã monument istoric. Tot în satul Cornãţelu, în apropierea bisericii, se mai aflã conacul “Dumitrescu”, construit în anul 1933, cu numeroase camere în care sunt sobe elegante din teracotã albã, cu model. Conacul este situat în mijlocul unui teren de 3,67 ha, în care existã şi un lac. În satul Bolovani existã biserica “Sfântul Nicolae” (1835), în satul Alunişu este biserica având triplu hram – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfânta Muceniţã Anastasia” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, ctitorie din anii 1818-1836 a logofãtului Dimitrie Ralet, cu picturi murale interioare din anii 1904–1905 şi unele refaceri din anul 1947. Biserica este dominatã de un turn pãtrat, situat pe pridvor şi pronaos, luminat de patru ferestre mari şi înalte, terminate cu arcade. În satul Slobozia existã biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1848–1850 pe locul uneia care data din anul 1810, iar în satul Bãneşti este biserica “Sfânta Treime” (circa 1800). În satul Bolovani se aflã o pădure de stejari – un rest al vestiţilor Codrii ai Vlãsiei, declarată rezervaţie forestieră şi cinegetică (mistreţi, fazani, iepuri, cerbi, cãprioare).

CORNEA, comunã în partea de Sud Est a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 4 sate, situatã în culoarul depresionar Timiş–Cerna, la poalele M-ţilor Ţarcu şi Godeanu în Est şi cele ale M-ţilor Semenic în Vest, la 250-353 m altitudine, pe cursul superior al râului Cerna; 1 671 loc. (1 ian. 2019): 809 de sex masc. şi 862 fem. Staţie de cale feratã (în satul Cruşovãţ), şi haltã de cale feratã (în satul Cornea), pe linia de cale feratã Caransebeş – Drobeta-Turnu Severin, inauguratã la 20 mai 1878. Exploatarea şi prelucrarea lemnului; producţie de ţuicã. Culturi de cereale, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pomiculturã. Apiculturã. Muzeu etnografic. În satul Cornea existã douã Cãmine Culturale, iar în satele Cruşovãţ şi Cuptoare câte un Cãmin Cultural. În perimetrul satului Cornea au fost descoperite vestigiile unei aşezãri neolitice, aparţinând Culturii materiale Tisa (mileniile 7-3 î.Hr.), precum şi urmele unei aşezãri daco-romane din secolele 3-4 d.Hr., iar în arealul satului Cuptoare, în puncul Sofaga a fost scoasã la ivealã o necropolã din secolele 12-15, situatã deasupra unei aşezãri eneolitice aparţinând Culturii materiale Sãlcuţa (sfârşitul mileniului 4 – începutul mileniului 3 î.Hr.). Satul Cornea apare consemnat pe harta Josephinã a Banatului din anii 1769-1772. În satul Cornea, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1539, se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului” (26 m lungime şi 9,30 m lãţime), construitã în perioada 1775-1779 (pe locul uneia din lemn care data din anul 1727), incendiatã de turci în anul 1788 şi refacutã în anii 1792-1794. Picturile murale interioare au fost executate în 1824 de Dimitrie Popovici (inclusiv catapeteasma) şi reînnoite în 1862 de Mihai Velceanu. Iconostasul a fost repictat în 1855 de Lazãr Sbãganu. Biserica a fost repictatã în anii 1993-1995 de Florica şi Eugen Papici şi resfinţitã la 17 septembrie 1995. Intrarea în bisericã este dominatã de un Turn pãtrat, masiv, luminat de patru ferestre mari, terminate cu arcade, deasupra cãrora existã câte un ceas. În satul Cruşovãţ, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1440 şi apoi în 1447, existã biserica ortodoxã cu hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (19,20 m lungime şi 9 m lãţime), construitã în stil baroc, în anii 1805-1810 (pe locul uneia din anul 1775), pictatã de un necunoscut în 1824 şi finalizatã în 1834 de cãtre Dimitrie Popovici. Picturile murale au fost refãcute în 1936-1937 de Petru Drãgilã din Orşova şi spãlate în 2008 de Ion Truţan. Biserica a fost restauratã în anii 1992-1994, sfinţitã la 25 septembrie 1994 şi declaratã monument istoric. În satul Cuptoare, atestat documentar în anul 1501, se aflã biserica „Înãlţarea Domnului”, ziditã în stil baroc, în perioada 1812-1825, pe locul unei biserici din lemn care data din secolul 18, reparatã în anii 1866, 1936 şi 1980, pictatã în 1824-1826 de Ion Zaicu – picturi restaurate în 1938-1939 de Petru Drãgilã din Orşova şi repictatã în frescã în anii 1994-1995 de Maria Tudor. Biserica este declaratã monument istoric.

CORNEREVA, comunã în extremitatea de Est a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 40 de sate (cea mai mare comunã din România ca numãr de sate), situatã la poalele de Nord Vest ale M-ţilor Cernei, în depresiunea omonimã, în zona de contact cu culoarul Timiş-Cerna, la 436-700 m altitudine, pe cursul superior al râului Bela Reca (afluent al râului Cerna) şi pe afluentul sãu Ciumerna; 2 870 loc. (1 ian. 2019): 1 460 de sex masc. şi 1 410 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (pãdurile ocupã circa 28 000 ha); prelucrarea lânei; produse lactate preparate în gospodãriile ţãrãneşti. Producţie de ţuicã (rãchie de Banat), de sucuri naturale din fructe ş.a. Pomiculturã (meri, pruni, peri, cireşi). Culturi de cartofi, ceapã, morcovi ş.a. Creşterea bovinelor (rasele Bãlţata româneascã şi Pinzgau), ovinelor, cabalinelor şi porcinelor. Apiculturã. Numeroase mori de apã şi vâltori, datând de la începutul secolului 20, situate pe râul Bela Reca şi pe pâraiele Ramna, Camena, Zmogotin şi Obiţa, printre care Morile lui Lazãr Broascã, Adam Gherescu, Nistor Gherescu, Nicolae Nemeş, Nicolae Brânzei, Moara de la Pod ş.a., Vâltoarea lui Nicolae Nemeş, Vâltoarea Poloieştilor ş.a. Practicarea unor meşteşuguri tradiţionale, cum sunt torsul lânei şi confecţionarea diferitelor ţesãturi (covoare din lânã, pãturi, traiste, macaturi/cuverturi, cingãtori etc.). Târg în cadrul cãruia sunt comercializate produsele tradiţionale ţãrãneşti (din anul 2017), ca de exemplu rãchia de Banat (ţuica), cârnaţi, sucuri naturale din fructe, miere, legume ş.a. În comuna Cornereva îşi desfãşoarã activitatea cinci Cãmine Culturale (douã Cãmine Culturale în satul Cornereva, şi câte unul în satele Bogâltin, Gruni şi Ineleţ). Potenţial cinegetic (mistreţi, cãprioare, vulpi ş.a). În perimetrul satului Cornereva au fost descoperite vestigii neolitice (mileniile 4-3 î.Hr.) şi din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Satul Cornereva apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1518, apoi în anul 1543 cu numele Konyorova şi în anul 1603 cu toponimul Kuneirova, iar satul Bogâltin este atestat documentar în anii 1436, 1452, 1480 (cu numele Bogoltyn), 1528 (Bogâltin) etc. Majoritatea celorlate sate componente ale comunei Cornereva au fost înfiinţate dupã aplicarea Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950 (→ capitolul Judeţe – Judeţul Caraş-Severin, subcapitolul Localitãţile judeţului Caraş-Severin). În satul Cornereva se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în stilul barocului vienez, în perioada 1779-1805, pe locul uneia din lemn, cu hramul “Înãlţarea Domnului”, construitã în anul 1740 şi incendiatã de turci în anul 1788. Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (22 m lungime şi 6,80 m lãţime) a fost renovata frecvent, în anii 1821, 1836, 1888, 1935, 1975, 1982 şi 2010-2011 (sfinţitã la 29 mai 2011). Biserica a fost pictatã în anul 1855 de Liubomir, repicatatã în anii 1936-1937 de cãtre Corneliu Baba, refacutã în 1966 de Victor Jurca din Lugoj şi restauratã în anul 2011 de Rita Aldea. În satul Bogâltin existã biserica “Sfântul Ilie” (32 m lungime, 12 m lãţime şi 30 m înãlţime), ziditã în anii 1854-1856 (pe locul uneia din lemn care data din anul 1775) şi sfinţitã pentru prima datã la 27 iunie 2010. Iconostasul a fost pictat în anul 1876 de Nicolae Haşca din Topleţ, iar picturile murale interioare, din naos, au fost executate de Corneliu Baba, împreunã cu tatãl sãu, Gheorghe Baba, în anul 1926. Aceste picturi s-au deteriorat cu timpul şi au fost înlocuite cu picturi noi în anii 1983-1984 realizate de Elvira Dãscãlescu. Tot în satul Bogâltin se aflã schitul Bogâltin, ctitorie din anul 1949 a monahiei Nimfodora Ghergulescu şi a familiilor Ion Rãdulescu (ctitor principal), Gheorghe Sorescu, Nicolae Cãnicean şi Lazãr Drãghicescu, cu o bisericã având hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, reparatã în anii 1958-1959 şi sfinţitã la 8 iulie 1959. Biserica, de dimensiuni mici (10 m lungime şi 5 m lãţime), are un pridvor deschis, sprijinit pe 10 stâlpi din lemn, de formã pãtratã. Prin decretul nr. 410 din 28 octombrie 1959, emis de Consiliul de Stat comunist, mănãstirea a fost desfiinţată, iar biserica a trecut în subordinea parohiei Bogâltin. Mănãstirea a fost reînfiinţatã dupã 1989. Iniţial, schitul a fost destinat vieţuirii calugãrilor, la 14 octombrie 2007 a fost transformat în schit de maici, iar la 1 noiembrie 2020 a redevenit schit de cãlugãri. În satul Dobraia, înfiinţat dupã aplicarea Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950 şi consemnat în statistici, prima oarã, în anul 1954, se aflã biserica din lemn cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul”, construitã ca o capelã în anii 2004-2005, sfinţitã la 24 iunie 2005 şi pictatã parţial, iar în satul Ineleţ, înfiinţat dupã aplicarea Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950 şi consemnat în statistici, prima oarã, în anul 1956, este biserica din lemn, cu dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Înalţarea Domnului”, construitã pe o fundaţie din piatrã, în anii 1973-1975, reparatã în anul 2012 şi transformatã în schit de cãlugãri la 1 februarie 2013. În arealul comunei Cornereva se aflã peştera Borzoni (ocrotitã de lege). Agroturism.

CORNEŞTI, comunã în partea de Nord-Nord Est a judeţului Cluj, alcãtuitã din 9 sate, situatã la poalele sudice ale Dealului Bobâlna (693 m altitudine), din zona de Nord-Nord Est a Dealurilor Clujului, pe râul Lujerdiu (afluent stâng al râului Someşu Mic); 1 344 loc. (1 ian. 2019): 681 de sex masc. şi 663 fem. Culturi de grâu, porumb, secarã, orz, ovãz, cartofi, plante furajere ş.a. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pomiculturã (pruni, meri, peri ş.a.). Producţie de ţuicã. Cãmine Culturale, în satele Corneşti şi Tioltur. Bibliotecã publicã (în satul Corneşti), inauguratã în anul 1960, în prezent cu peste 11 000 de volume. Satul Corneşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1306, cu numele Chend, ulterior numit Chendu – nume derivat de la familia nobiliarã maghiarã Kendi, posesoare a unor moşii în aceastã zonã. Satele Corneşti şi Tioltur apar consemnate pe harta Josephinã a Transilvaniei, realizatã în anii 1769-1773. În satul Corneşti există biserica romano-catolică “Adormirea Maicii Domnului”, azi declaratã monument istoric, construitã în stil baroc la începutul secolului 18 şi finalizatã în anul 1725, pe locul unei vechi biserici romanice care data din anul 1332. Biserica posedã un altar construit de Anton Schuchbauer şi decoraţiuni interioare în stil baroc. În satul Corneşti mai există şi o bisericã ortodoxã, nouã, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ziditã în perioada 1960-1963; în satul Tiocu de Jos, atestat documentar în anul 1392, se află o biserică reformată-calvinã, datând din secolul 14, cu unele refaceri din anul 1700, azi declaratã monument istoric; în satul Tiocu de Sus, mentionat documentar în anul 1280, este o bisericã din secolul 13, azi declaratã monument istoric, ziditã iniţial de comunitatea romano-catolicã, în stil romanic, cãreia i-a atribuit hramul “Beate Mariae Virginis”, preluatã de cultul reformat-calvin în secolul 16 şi renovatã în anul 1907. În satul Lujerdiu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1279 şi apoi la 14 aprilie 1596, se aflã biserica ortodoxã cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, cu Turn-clopotniţã pe naos, ctitorie din anul 1600 a voievodului Mihai Viteazul, cu transformãri din 1684 şi din secolul 19, pictatã în anul 1866 de Ştefan Belindeanu. Biserica, azi declaratã monument istoric, se aflã în stare avansatã de degradare, fiind supusã unor lucrãri ample de consolidare şi restaurare. Tot în satul Lujerdiu existã o bisericã ortodoxã, nouã, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului, construitã în perioada 2005-2021, pictatã în frescã de Gabriel Ştefan Solomon şi sfinţitã la 12 septembrie 2021. În satul Tioltiur, menţionat documentar în anul 1317, existã o bisericã ortodoxã, greco-catolicã, din lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1800), cu fragmente de picturi naive, în care predominante sunt culorile albastru şi verde, şi cu unele picturi realizate în anii 1968-1969 de monahul Alexandru Artemie şi sfinţitã la 10 august 1969. Biserica a fost reparatã în anul 2003 şi declaratã monument istoric. În satul Stoiana, atestat documentar în anul 1306, existã o bisericã datând din secolul 15, iniţial romano-catolicã, preluatã de cultul reformat-calvin în secolul 16, azi declaratã monument istoric.

CORNEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 10 sate, situatã în Câmpia Cricovului, pe dreapta râului Cricovu Dulce şi pe stânga vãii râului Ialomiţa; 6 054 loc. (1 ian. 2019): 2 973 de sex masc. şi 3 081 fem. Nod rutier. Morãrit. Produse de panificaţie. Cãmine Culturale, în satele Corneşti (înfiinţat în anul 1936) şi Frasinu (1948). Biblioteca publicã “George Coşbuc”, inauguratã în anul 1910, în prezent cu circa 10 000 de volume. În perimetrele satelor Corneşti, Bujoreanca, Crivãţu şi Ibrianu au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), din cea de-a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 5 î.Hr.-1 d.Hr.), din secolele 16-18, precum şi fragmente de vase ceramice romane şi mai multe tezaure, cu 542 de monede imperiale romane, emise în secolele 1 î.Hr.-2 d.Hr., şi un tezaur cu monede greceşti şi macedonene din secolul 2 î.Hr. Satul Corneşti apare menţionat documentar, prima oarã, la sfârşitul secolului 15, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Vlad Cãlugãrul (1482-1495), prin care acesta oferea fiicei lui, ca zestre, satul Corneşti, fiind cãsãtoritã cu marele logofãt Staico. La 20 iunie 1579, satul Corneşti apare din nou menţionat într-un act al domnului Ţãrii Româneşti, Radu Paisie (1535-1545), prin care acesta fãcea cadou de zestre satul Corneşti, fiicei sale, Stana, cãsãtoritã cu postelnicul Staico, nepotul marelui logofãt Staico. Ulterior, satul Corneşti apare frecvent menţionat în diferite acte din anii 1611 (8 septembrie), 20 martie şi 25 noiembrie 1632, 20 august 1638 (în care se menţioneazã boierii Cornescu, care aveau în posesie satul Corneşti), 20 aprilie 1691, 1785 etc. În anul 1843, satul Corneşti se afla în posesia logofãtului Constantin Cornescu, iar din 1857 în cea a boierului Nicolae Alexandrescu. La sfârşitul secolului 19, Corneşti era o comunã ruralã, formatã din satele Corneşti şi Cristeasca şi avea 1 500 locuitori. În aceeaşi perioadã, în apropirea acestei comune mai existau comuna Frasinu, cu satele Frasinu, Bãltiţa şi Ibrianu, care avea 1 800 locuitori, o moarã de apã, douã biserici şi o şcoalã, şi comuna Cãtunu, cu satele Cãtunu, Bujoreanca, Butimanu, Hodãrãşti şi Ochiu Boului (numit Crivãţu de la 1 ianuarie 1965), cu 1 876 locuitori, o moarã de apã, trei biserici şi o şcoalã mixtã. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Corneşti, cu satele componente Corneşti (reşedinţa comunei), Cristeasca şi Ungureni, cu o populaţie totalã de 2 440 locuitori, a comunei Frasinu cu satele Frasinu (reşedinţa comunei), Ibrianu, Postârnacu şi Bãltiţa, cu 3 628 locuitori, iar comuna Cãtunu rãmãsese cu aceeaşi componenţã ca mai înainte. La 17 februarie 1968, comunele Cãtunu şi Frasinu au fost desfiinţate şi o parte din satele lor componente au fost trecute la comuna Corneşti şi altele la comuna Butimanu, fãcând parte din structura actualã. În satul Corneşti existã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” (1829), în satul Cãtunu, atestat documentar la 16 noiembrie 1629, existã biserica având dublu hram – „Sfântul Ştefan” şi “Sfântul Nicolae”(1812–1817), în satul Hodãrãşti, atestat documentar în anul 1817 cu numele Odãrãşti, se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1862–1864, cu unele refaceri din anul 1970, în satul Cristeasca, menţionat documentar la 27 aprilie 1619, este biserica având dublu hram – „Sfântul Evanghelist Ioan” şi „Sfântul Grigore”, ziditã înainte de anul 1810, în satul Frasinu, atestat documentar în secolul 19, se aflã biserica având dublu hram – „Sfântul Haralambie” şi „Adormirea Maicii Domnului” (1832), iar în satul Crivãţu, atestat documentar în anul 1557 şi numit Ochiu Boului panã la 1 ianuarie 1965, existã biserica “Sfântul Dimitrie Basarabov”, datând din anul 1936.

CORNETU, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Ilfov, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Gãvanu-Burdea (Câmpia Românã), pe stãnga vãii râului Argeş şi pe malul de Vest al lacului de acumulare Mihãileşti-Cornetu, la 17 km Sud Vest de municipiul Bucureşti; 6 139 loc. (1 ian. 2019): 2 982 de sex masc. şi 3 157 fem. Balastierã. Producţie de materiale de construcţie, de îmbrãcãminte şi de încãlţãminte. Culturi de cereale, plante tehnice şi de nutreţ etc. Legumiculturã; viticulturã. Centru Cultural. Complex turistic, în satul Buda, situat în lunca râului Argeş. Satul Cornetu apare menţionat documentar, prima oarã, în secolul 16, cu numele Mãicãneşti, la 4 ianuarie 1641 apare consemnat cu toponimul Poenile, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti, Matei Basarab, la 20 ianuarie acelaşi an figura cu grafia Poeni, iar la 10 decembrie 1641, cu grafia Poene, dupã care, ulterior, alterneazã cu aceleaşi denumiri, dar cu grafii diferite (Poeni, Poene, Poenile etc.). În anii 1640-1641, mai mulţi boieri au cumpãrat pãmânt de la ţãranii din acea zonã, dupã care au adus numeroşi oameni din alte sate pentru a le lucra ogoarele, aceştia aşezându-se în apropiere de vechea vatrã a satului Mãicãneşti, lângã o pãdure cu numeroşi arbuşti de corn (Cornus mas) de la care se pare cã a derivat numele Cornetu. Astfel, în anii 1770-1771, satul apare menţionat documentar, prima oarã, cu denumirea Cornetul, iar dupã anul 1789, cu grafia Cornetu. În anii 1819-1820 existau satele Cornetu din Vale, Cornetu Glogoveanului şi Cornetu Grãdişteanului. În anul 1899, Cornetu era o comunã ruralã, formatã din satul cu acelaşi nume, cu 1 222 de locuitori, adãpostiţi în 248 de case, avea o bisericã şi o şcoalã mixtã. În apropierea acestei comune exista şi comuna Buda-Prisiceni, alcãtuitã din satele Buda, Prisicenii Turnescului şi Drãgãnescu, cu o populaţie totalã de 1 232 locuitori, adãpostiţi în 278 de case şi un bordei, avea douã biserici (una în satul Buda şi alta în satul Drãgãnescu) şi douã şcoli mixte. Aplicarea Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, a consemnat contopirea celor douã comune existente (Cornetu şi Buda-Prisiceni) sub numele de Buda-Cornetu, formatã din satele Buda (reşedinţa comunei), Cornetu Glogoveanului, Cornetu din Deal, Cornetu din Vale, Drãgãnescu şi Poşta (noul nume al satului Prisicenii Turnescului). La 27 septembrie 1952, satul Cornetu din Deal s-a unificat cu satul Cornetu din Vale formând satul Cornetu, reşedinţa comunei Cornetu, iar la 17 februarie 1968, satul Cornetu Glogoveanului a fost unificat cu satul Cornetu, formând, împreunã cu satul Buda, comuna actualã Cornetu. Satul Drãgãnescu a fost transferat la comuna Mihãileşti (azi oraşul Mihãileşti), iar satul Poşta (numit anterior Prisicenii Turnescului) la comuna Buturugeni. În anul 1987, o datã cu inaugurarea lacului de acumulare Mihãileşti-Cornetu, ale cãrui ape au inundat vatra fostului sat Buda, locuitorii acestuia au fost transferaţi pe un amplasament nou unde şi-au reîntemeiat o nouã vatrã a satului Buda pânã în anul 1992. Între 23 ianuarie 1981 şi 2 decembrie 1985, comuna Cornetu a fãcut parte din judeţul Giurgiu, iar între 2 decembrie 1985 şi 10 aprilie 1997 din Sectorul Agricol Ilfov. În satul Cornetu se află biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (28 m lungime, 11,50 m lăţime şi 22,40 m înălţimea turlei), construită în anii 1900-1905, cu picturi murale interioare executate în stil neobizantin, în anul 1906, de cãtre Anton Serafim, şi restaurate în anul 1928 şi, respectiv, în 1974 (de cãtre pictoriţa Olga Greceanu). În anii 1992-1993, picturile murale interioare au fost din nou restaurate, de data aceasta de Elena Vasilescu, iar picturile de pe catapeasmã restaurate şi aurite. Picturile murale exterioare ale medalioanelor au fost repictate în ulei, în anul 2000, de cãtre pictorul Nicolae Oanã. Biserica este dominatã de o turlã mare, octogonalã, situatã pe naos, şi de alta pe pronaos, iar intrarea în bisericã se face prin intermediul unui pridvor închis, luminat de douã ferestre mari, laterale, cu o uşã centralã, deasupra cãreia existã o copertinã semisfericã. În satul Buda se aflã biserica “Naşterea Maicii Domnului”, construitã pe noul amplasament al satului, în perioada 2007-2012, pictatã în frescã în anii 2013-2014 de Ivana Marius Cezar şi Bãluţ Cezar Cãtãlin, sfinţitã în anul 2014, când a primit un al doilea hram – “Sfântul Cuvios Ilarion de la Lainici”. Vechea bisericã din fosta vatrã a satului Buda, care data din anul 1858, a fost acoperitã de apele lacului de acumulare Mihãileşti-Cornetu.

CORNI, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Podişului Sucevei cu Câmpia Moldovei, la poalele dealului Corni, la 290 m altitudine, pe stânga vãii râului Siret; 6 650 loc. (1 ian. 2019): 3 394 de sex masc. şi 3 256 fem. Exploatãri de gresii, nisip şi argilã. Prelucrarea primară a lemnului. Creşterea bovinelor. În arealul comunei Corni au fost descoperite vestigii neolitice (vârf de sãgeatã din silex., fragment de topor din şist negru, neşlefuit, topor din piatrã şlefuitã, dãlţi din silex, rãzuitoare, trei fusaiole din lut ş.a.), fragmente de vase ceramice din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), trei monede imperiale romane din timpul împãratului Hadrian şi douã de bronz din secolele 2-4, precum şi fragmente de vase ceramice din secolele 17-18. Satul Corni apare menţionat documentar, prima oarã, la 14 martie 1489 într-un hrisov al domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, în care se aminteşte de “moşia Vlãdenii ce-i zic şi Cornii pe Sãretu”, iar în secolul 16 existau referiri asupra existenţei satului Corni într-o poianã dintr-o pãdure cu numeroşi arbuşti de corni (Cornus mas) pentru ca locuitorii sã fie feriţi de atacurile tãtarilor şi otomanilor. În catagrafia din anii 1772-1774, realizatã în Moldova, de Imperiul Ţarist, satul Corni apare consemnat în Ţinutul Botoşani, cu şase familii şi 24 de locuitori, iar pe o hartã rusã a Ţãrilor Române, întocmitã în anul 1835, satul Corni figura cu 69 de familii şi 345 locuitori. În anul 1874, moşia Corni se afla în posesia lui Constantin Cananãu – moşie pe care acesta a vândut-o, la 25 iunie 1874, Anei de Balş-Dumbrãveni, iar în anul 1888 moşia Corni a trecut în proprietatea Catincãi (Catiţa) Leon Ghica (nãscutã Balş). La 1 mai 1888, locuitorii din Corni au declanşat o puternicã rãscoalã ţãrãneascã împotriva familiei de moşieri Balş – rãscoalã repetatã şi în februarie 1907. În satul Corni se aflã biserica ortodoxã cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, construitã în 1780 pe cheltuiala boierului Şerban Cananãu şi a soţiei sale Bãlaşa, reparată în anul 1889, restauratã în anii 2001-2006 şi pictatã în frescã, în intervalul 2007-2014, de cãtre Dan Gogu din Bucureşti. Picturile catapetesmei au fost restaurate în anii 2014-2017 şi biserica sfinţitã la 16 septembrie 2017. Tot în satul Corni existã şi biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ziditã în perioada 2007-2013, prin contribuţia enoriaşilor, pe un teren de 750 m² donat de familia Elena şi Mihai Iurieţ, iar în satul Balta Arsã existã biserica “Sfinţii Pãrinţi Ioachim şi Ana”, sfinţitã la 2 octombrie 2016. În satul Mesteacãn este biserica “Intrarea Domnului în Ierusalim”, ziditã în perioada 1998-2005, pictatã în anii 2007-2009 şi sfinţitã la 21 septembrie 2012, iar în satul Sarafineşti se aflã biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, construitã în etape, din cãrãmidã pe temelie de beton, în perioada 1935-1966 şi sfinţitã la 6 noiembrie 1966, şi o bisericã nouã, cu acelaşi hram, ziditã în anii 1998-2005. La aceastã bisericã a fost construit, în anul 2009, un aşezãmânt social cu bucãtãrie, salã de mese şi bibliotecã parohialã.

CORNI, comunã în partea central-nordicã a judeţului Galaţi, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Podişului  Covurlui cu Câmpia Covurlui, la 128-143 m altitudine; 2 143 loc. (1 ian. 2019): 1 133 de sex masc. şi 1 010 fem. Pomiculturã (meri, peri, pruni, caişi); viticulturã; apiculturã. Satul Corni apare menţionat documentar, prima oarã la 8 mai 1637, satul Mãcişeni la 8 martie 1513, iar satul Urleşti la 18 iunie 1764. La sfâriştul secolului 19 exista comuna ruralã Mãcişeni, formatã din satele Corni, Mãcişeni (reşedinţa comunei) şi Urleşti, avea 1 523 locuitori, douã biserici (“Sfinţii Voievozi” în satul Corni şi “Sfântul Nicolae” în satul Urleşti) şi douã mori cu aburi, iar Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Corni, cu reşedinţa în satul Corni, alcãtuitã din aceleaşi sate ca mai înainte, şi avea 2 038 locuitori. In satul Corni se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” sau “Sfinţii Voievozi”, datând din anul 1889, cu picturi murale interioare originare, declaratã monument istoric, afectatã de un incendiu în luna mai 2008, reparatã şi restauratã ulterior, iar în satul Urleşti existã biserica “Sfântul Nicolae” (1865-1868).

CORNU, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Prahova, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Subcarpaţilor Prahovei cu prelungirile de Sud Est ale M-ţilor Baiu, la 550-600 m altitudine, pe stânga cursului mijlociu al vãii râului Prahova, dominatã de Dealul Sinoiu (740 m altitudine); 4 278 loc. (1 ian. 2019): 2 074 de sex masc. şi 2 204 fem. Reşedinţa comunei Cornu este satul Cornu de Jos. Zăcăminte de sare gemă. Izvoare cu apă sărată, iodurată, clorurată, slab sulfuroasă, cu o concentraţie ridicată de sodiu, iod şi clor (15 g/l), propice pentru tratamentele reumatismale. Primele analize chimice ale apelor minerale de aici au fost efectuate în anul 1883 de către medicul Bernard. Turnãtorie de fontã (din 1990); produse de mecanicã finã; construcţii de maşini şi utilaje şi de echipamente pentru industria bomboanelor (din 1996); producţie de capsule moi din gelatinã pentru industria farmaceuticã, de confecţii, tricotaje (din anul 2000) şi lenjeie de corp, de produse de panificaţie şi patiserie. Pomiculturã. Pãşuni naturale. Serã floricolã (din anul 2002). Muzeu cu colecţii de istorie, etnografie şi artã popularã, inaugurat în anul 1950, modernizat şi reamenajat în 1986; Cãmin Cultural, cu 350 de locuri, inaugurat în anul 1953; Muzeul hãrţilor, amenajat în clãdirea Cãminului Cultural, inaugurat în anul 2006, cu o colecţie de 124 de hãrţi vechi donate de soţii Daniela şi Adrian Nãstase (fostul prim-Ministru al Guvernului României); Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1965, în prezent cu peste 20 000 de volume; Salã modernã de sport, multifuncţionalã. În perimetrul comunei Cornu au fost descoperite vestigii neolitice, din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.), din secolele 9-10 şi 15-16 (podoabe, arme, monede ş.a.). Satul Cornu de Jos apare menţionat documentar, prima oarã, la 23 iulie 1514, într-un hrisov al domnului Ţãrii Româneşti Neagoe Basarab, prin care acesta …”Da poruncã Sfintelor mãnãstiri Snagov şi Glavacioc sã le fie loc de chilie la Cornu pe Prahova, pe ocina lui Dragomir Pântei”. Un document din 4 iunie 1581, semnat de domnul Ţãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, aminteşte de “megieşii” (vecinii) de la Cornu, anume Mircea, şi Albul, şi Stanciul, şi Vlad şi cu ceata lor”, iar hrisovul din 27 iulie 1586 al domnului Ţãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, consemneazã cã …”Am dat domnia mea înscrisul domniei mele lui Nicoarã grãmãticul şi feciorilor lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca sã aibã şi ţinea moşia Cornu, partea lui Lepãdat toatã şi partea lui Stoica toatã cât s-ar alege şi ar vrea din câmp, din apã, din pãdure şi dã pretutindenea dã peste tot hotarul”. La sfârşitul secolului 19, Cornu era o comunã ruralã, alcatuitã din satele Cornu de Jos, Cornu de Sus, Câmpiniţa şi Frãsinet, avea 899 locuitori, douã mori de apã, o piuã şi o şcoalã mixtã, inauguratã in anul 1892. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna comuna Cornu cu aceleaşi sate ca mai înainte şi cu o populaţie de 2 711 locuitori. În anul 1931, satul Frãsinet a fost transferat în componenţa comunei Breaza de Sus. În satul Cornu de Jos se află clădirea Primăriei (1914), biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită în perioada 11 iunie 1907 – 9 iunie 1913 pe locul uneia care data din anul 1771, dominatã de douã turle gemene, octogonale, plasate pe pronoas şi de o turlã mare, octogonalã, pe naos, şi casa Paraschivei Istrate (1919), declaratã monument istoric şi de arhitecturã. În satul Cornu de Jos se mai aflã mãnãstirea Cornu (de cãlugãriţe), cu biserica având dublu hram – “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan” şi “Sfânta Cuvioasã Eufrosina”, construitã în anii 2006-2008 din initiativa poetei Aurora Cornu-Cornea (n. 6 decembrie 1932, comuna Proviţa de Sus, judeţul Prahova – m. 14 martie 2021, Paris), prima soţie a scriitorului Marin Preda, cãsãtoritã ulterior cu Aurel Cornea şi stabilitã la Paris în anul 1965. În anul 2007 s-a manifestat o alunecare de teren în zona arhondaricului (casa de oaspeţi) şi a corpului de chilii pe versantul dinspre pârâul Câmpiniţa – alunecare care s-a înregistrat permanent panã în anul 2012, când autoritãţile locale au intervenit pentru oprirea acestui fenomen şi stabilizarea terenului. În anul 2022, alunecãrile de teren s-au reactivat pe o lungime de 30 m, fapt pentru care au fost iniţiate ample lucrãri de consolidare şi stabilizare a ambelor versante ale pârâului Câmpiniţa. În satul Cornu de Sus există biserica din lemn „Înălţarea Domnului” a fostului schit Draghici Cantacuzino Spãtarul, menţionat documentar la 19 iunie 1649, construită în anul 1811, afectatã grav de cutremurul din 26 noiembrie 1829, care a avut magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, reparatã, restauratã şi înfrumuseţatã în anul 1835. Biserica a fost refacutã în anul 1911 şi declarată monument de artă, prin Decret regal semnat de Regele Ferdinan I la 18 decembrie 1914. În satul Cornu de Sus mai existã Monumentul Eroilor Neamului, operã în bronz a sculptorului Nicolae Otto Kruch, dezvelit în anul 1986, casa Anei Burlacu (1900) şi cea a lui Vasile Marinescu (1920), ambele declarate monumente istorice şi de arhitecturã. Agroturism (numeroase pensiuni).

CORNU LUNCII, comunã în partea de Sud-Sud Est a judeţului Suceava, alcãtuitã din 9 sate, situatã în zona de Sud a Podişului Sucevei, la 386-425 m altitudine, pe stânga cursului mijlociu al râului Moldova, la graniţa cu Ucraina; 7 371 loc. (1 ian. 2019): 3 657 de sex masc. şi 3 714 fem. Nod rutier. Exploatãri de balast şi de lemn. Producţie de prefabricate din beton, de mobilier, de termopane şi de produse din carne. În anul 1952, în satul Bãişeşti a fost inauguratã o topitorie de in şi cânepã, care a funcţionat pânã în anul 1995, când a fost falimentatã şi desfiinţatã, iar în perioada 1919-1948, la Cornu Luncii a funcţionat o fabricã de cherestea. Parc eolian. Culturi de grâu, porumb, orz, orzoaicã, secarã, sorg, plante de nutreţ, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor, pãsãrilor ş.a. Pomiculturã (meri, pruni, peri, nuci, castani comestibili ş.a.). În satul Cornu Luncii se aflã Muzeul Unirii, amenajat în fosta clãdire a Oficiului vamal, care dateazã din anul 1809. Cãmine Culturale în satele Cornu Luncii, Bãişeşti, Brãieşti, Dumbrava, Sasca Mare şi Sasca Micã. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1968, în prezent cu peste 12 000 de volume. Salã modernã de sport, în satul Brãieşti. Ansamblul folcloric “Mãgieşii”. Satul Bãişeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 15 septembrie 1499, într-un act semnat de domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, prin care voievodul Moldovei “întãrea lui Giurgiu Gumernic 1/3 din satele Bãişeşti şi Mãlini, cu moara pe Topliţa (râul Topliţa, n.n.), care erau parte din posesiunile lui Oanã Bãeşescul (nepotul lui Gurban ….)”. Ulterior, satul Bãişeşti apare menţionat la 4 ianuarie 1663, la 23 ianuarie 1735 şi în 1869 când a devenit comunã, care avea în componenţã satul Stãnileşti (numit pânã în anul 1775 Cornu Luncii-Steleneşti). Satul Stãnileşti (Steleneşti) este mai vachi decât satul Bãişeşti, acesta apãrând consemnat la 11 iunie 1428 cu numele Stãniga dupã cel al bisericii din lemn care purta denumirea “Biserica de la Sluga Stan”. La 7 mai 1775, Poarta Otomanã a cedat Imperiului Habsburgic Bucovina (parte componentã a provinciei istorice Moldova), datã la care satul Cornu Luncii a devenit punct de frontierã, cu un pichet de grãniceri, situat la graniţa dintre Bucovina şi Moldova, iar la 6 mai 1809, în satul Cornu Luncii a fost înfiinţat un Oficiu vamal. În anul 1835, la Cornu Luncii a avut loc inaugurarea primului iarmaroc de vite. Satul Brãieşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 13 septembrie 1518 şi apoi la 27 februarie 1577 cu numele Corlãţeale (ulerior Corlãţele) – sat în care, în intervalul 1763-1778, s-au stabilit numeroase familii de ardeleni. Satul Sasca Mare este atestat documentar în anul 1774, satul Şinca a fost înfiinţat în anul 1800, satul Pãiseni în anul 1828, satul Sasca Micã a fost înfiinţat în anul 1834, pe moşia lui Sandu Sturdza, satul Sasca Nouã înfiinţat în anul 1922, iar satul Dumbrava în anul 1925. În satul Bãişeşti se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ctitorie din anul 1778 a boierului Constantin Stoicescu, cu unele adãugiri (pridvor, pronaos, turle, abside laterale) şi reparaţii din anii 1869 şi 1921, declaratã monument istoric în anul 2015. În apropierea acestei biserici din lemn a fost ziditã, în anii 1988-1994, o bisericã nouã, cu acelaşi hram, pictatã integral, în frescã, de Liviu Dumbravã din oraşul Gura Humorului. În satul Cornu Luncii existã Clãdirea fostului Oficiu vamal, datând din anul 1809, declaratã monument istoric, azi sediul Muzeului Unirii, biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, în construcţie din anul 2018, biserica romano-catolicã “Sfânta Fecioarã Maria”, datând din anul 1861, restauratã în anii 2012-2022 şi sfinţitã la 8 octombrie 2022, şi o bisericã din lemn; în satul Pãiseni se aflã mãnãstirea Pãiseni (de cãlugãriţe) cu biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1979-1982 şi pictatã în perioada 1982-1985; în satul Dimbrava existã o bisericã romano-catolicã, datând din anul 1901, renovatã în anii 2020-2021, sfinţitã la 8 noiembrie 2021, iar în satul Sasca Micã este conacul domnului Moldovei, Ioan (Ioniţã) Sandu Sturdza, datând din secolul 19, transformat în spital de bolnavi neuropsihici în anul 1961, numit în prezent “Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatricã”.

COROD, comunã în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Galaţi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Podişului Covurlui cu Câmpia Tecuci, la 106 m altitudine, pe râul Corozel; 7 544 loc. (1 ian. 2019): 3 790 de sex masc. şi 3 754 fem. Prelucrarea primarã a lemnului. Producţie de materiale de construcţii, de utilaje agricole, de utilaje pentru transporturi şi pentru lucrãri de infrastructurã. Mori de cereale, în satele Corod, Blânzi şi Brãtuleşti; patru prese de ulei comestibil în satul Corod şi o presã de ulei comestibil în satul Blânzi; produse de panificaţie (3 brutãrii). Legumiculturã. Centru viticol. Cãmin Cultural. Biblioteca publicã “Mihai Eminescu”, inauguratã în anul 1957, azi cu peste 20 000 de volume. La 13 iunie 2013, o ploaie torenţialã a provocat ieşirea din matcã a râului Corozel care a inundat 85 de gospodãrii şi biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”. Satul Corod apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1438, într-un document semnat de domnul Moldovei, Iliaş, prin care acesta “întãrea lui Mihãilã Oţel Pisarul un loc, numit Oţãleşti, situat pe valea râului Corozel”. Ulterior, acestui loc i s-au atribuit mai multe denumiri succesive: Sãpunarii, Cobulenii, Gãgeşti, Movileni şi apoi Corod. La sfârşitul secolului 19, Corod era o comunã ruralã, alcãtuitã din satele Corod, Blânzi şi Brãtuleşti, avea 4 585 de locuitori, adãpostiţi în 926 de case, douã mori cu aburi, 7 biserici ((5 în satul Corod şi câte una în satele Blânzi şi Brãtuleşti) şi trei şcoli (douã la Corod – una de bãieţi şi una de fete) şi o şcoalã mixtã la Blânzi. În acea perioadã, în apropiere mai exista comuna Cãrãpceşti, formatã din satele Cãrãpceşti şi Tãlpãoani, care avea 567 locuitori, 131 de case, o bisericã şi o şcoalã. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna comuna Corod cu aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte şi cu o populaţie de 6 115 locuitori, iar comuna Cãrãpceşti formatã doar din satul Cãrãpceşti (satul Tãlpãoani trecuse la altã comunã) şi avea 733 de locuitori. În anul 1956, comuna Cãrãpceşti a fost desfiinţatã şi înglobatã în comuna Blânzi, care avea în componenţã satele Blânzi şi Brãtuleşti, cu o populaţie totalã de 2 477 locuitori. În anul 1966, comuna Blânzi a fost desfiinţatã, iar satele ei componente au fost transferate la comuna Corod, având o populaţie de 8 695 locuitori. Satul Brãtuleşti apare consemnat documentar, prima oarã, la 15 septembrie 1594, apoi la 7 ianuarie 1623, 1744, 4 noiembrie 1811, 3 august 1814 etc. La 28 aprilie 1858, satul Brãtuleşti apare consemnat cu numele Popeni (amintit cu acest nume în anii 1774 şi 1811) şi alternativ cu denumirea Brãtuleşti. Pe teritoriul comunei au fost descoperite vestigiile unui zid de fortificaţii, numit „Valul lui Athanaric” (rege vizigot), datând din secolele 2-4, pãstrat nealterat, situat între localitãţile Ploscuţeni (sat în comuna Homocea, judeţul Vrancea) şi Stoicani (sat în comuna Folteşti, judeţul Galaţi) – zid desfãşurat pe o distanţã de 90 km, azi declarat monument istoric de importanţã naţionlã. Unii istorici atribuie aceastã fortificaţie ca fiind fãcutã de romani. În satul Corod se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (secolul 19), afectatã de inundaţia din 13 iunie 2013; în satul Brãtuleşti existã biserica având dublu hram – “Sfântul Nicolae” şi “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, ctitorie de la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 (anul 1802) a Saftei Negri, reparatã în anii 1912-1914, pictatã în 1920-1921 de Vasile Robea din Galaţi şi I. Oancã şi sfinţitã la 22 mai 1922. Biserica a fost grav afectatã de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, ora 21 şi 20 de minute, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, şi reparatã ulterior, iar în satul Cãrãpceşti existã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în anii 1896-1916 (sfinţitã la 26 octombrie 1916, pe locul uneia care data din anul 1833, sfinţitã la 11 mai 1833.

COROIENI, comunã în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Maramureş, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Podişul Boiu (parte componentã a Podişului Someşan), la poalele de Nord Vest ale Culmii Breaza, în zona de izvor a râului Poiana; 2 475 loc. (1 ian. 2019): 1 249 de sex masc. şi 1 226 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului şi a pietrei de var (cuptoare de ars piatra de var). Producţie de rachiuri naturale (palincã) şi de produse de panificaţie (20 de brutãrii). Pomiculturã. Trei lacuri piscicole, fiecare având o suprafaţã de 2,50 ha. În perimetrul comunei Coroieni au fost descoperite vestigii paleolitice (sãpãligã din piatrã ş.a.). În satul Coroieni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1584, cu numele Karulyfalva, se aflã bisericile ortodoxe cu hramurile “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1862-1867) şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã de comunitatea greco-catolicã în anii 1870-1874, renovatã în anul 1974 şi pictatã în anul 1978; în satul Drãghia, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1392 şi apoi în 1541 (cu numele Dragusfalva) existã o bisericã având hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã de meşterul Grigore Both din satul Drãghia, în anul 1706, din lemn de stejar pe temelie de piatrã, în prezent declaratã monument istoric. Biserica are un acoperiş în pantã accentuatã, terminat cu o streaşinã amplã, largã, şi dominatã de o turlã înaltã, de formã pãtratã, terminatã cu un coif înalt, cu streaşinã la bazã. Picturile interioare au fost executate în ulei pe pânzã, în anul 1797, de cãtre zugravul Petre din satul Preluca Veche, judeţul Maramureş. Biserica a fost reparatã în anii 1960 şi 1972 şi supusã unor ample lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare în anul 2006 şi declaratã monument istoric. Tot în satul Drãghia existã şi o bisericã de zid, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datând din anul 1936. În satul Dealu Mare, atestat documentar în anul 1521, existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1875, din lemn de stejar pe fundaţie din piatra, în prezent declaratã monument istoric şi de arhitecturã. Pereţii interiori şi exteriori sunt tencuiţi cu terasit alb. Acoperişul, iniţial din şindrilã, a fost înlocuit cu tablã zincatã în anul 1961. Biserica a fost reparatã în anii ’80 ai secolului 20. Biserica posedã icoane pictate pe lemn şi cãrţi vechi de cult, ca de pildã “Noul Testament” al lui Simion Ştefan, datând din anul 1648, “Octoihul Mic” (1898) ş.a. Tot în satul Dealu Mare, pe un platou înconjurat de pãduri de foioase, se află Mănãstirea Dealu Mare (de cãlugãri), înfiinţatã în anii 1990-1993, cu biserica „Sfântul Ilie” datând din 1922. În satul Vălenii Lãpuşului, atestat documentar în anul 1331, existã biserica „Naşterea Maicii Domnului”, ziditã în perioada 1813-1817, azi declaratã monument istoric, iar în satul Baba, menţionat documentar în anul 1357, se aflã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1905). În arealul satului Baba se aflã rezervaţia naturalã peisagisticã Cheile Babei, extinsã pe o suprafaţã de 15 ha – chei sãpate de râul Poiana (afluent al râului Someş) în calcare eocene, pe o distanţã de circa un km. Cheile Babei au fost declarate arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000, publicatã in Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000. Versantele care strãjuiesc cheile Babei au înãlţimi de 80-100 m şi sunt acoperite cu pãduri de gorun (Quercus petraea). Comuna Coroieni prezintã interes turistic, având condiţii optime pentru asigurarea practicãrii agroturismului.

COROIEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Vaslui, alcãtuitã din 7 sate, situatã în partea de Sud a Colinelor Tutovei, la 173-180 m altitudine, pe râul Pereschivu Mic şi pe afluentul acestuia, Dumbrava; 2 024 loc. (1 ian. 2019): 1 063 de sex masc. şi 961 fem. Preparate din carne şi lapte (caş, brânzã telemea ş.a.). Moarã de cereale. Pomiculturã; viticulturã; legumiculturã; apiculturã. Ferme de creştere a ovinelor şi bovinelor. Culturi de grâu, porumb, rapiţã, floarea-soarelui, plante furajere ş.a. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1960, azi cu peste 10 000 de volume. În perimetrul comunei Coroieşti au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului, apaţinând Culturii materiale Noua (secolele 14-12 î.Hr.) şi din secolul 4 d.Hr. În satul Coroieşti (numit Coroieştii de Jos pânã la 17 februarie 1968) se aflã biserica “Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1758, restauratã în anii 2021-2022 şi sfinţitã la 16 octombrie 2022; în satul Coroieştii de Sus existã o bisericã din anul 1818, iar în satul Mireni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1529, se aflã biserica “Sfântul Dumitru” (secolul 19). Satul Chilieni apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1436 şi apoi în 1629. În perimetrul comunei Coroieşti se aflã pãdurea Seaca-Movileni, alcãtuitã din stejar pufos (Quercus pubescens), stejar brumãriu (Quercus pedunculiflora), gârniţã (Quercus frainetto), stejar pedunculat (Quercus robur) în amestec cu arţar tãtãresc (Acer tataricum), mojdrean (Fraxinus ornus) ş.a. Pãdurea este declaratã rezervaţie forestierã şi botanicã şi este ocrotitã de lege.

COROISÂNMĂRTIN, comunã în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Mureş, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Podişul Târnavelor, la 314-510 m altitudine, în lunca şi pe terasele râului Târnava Micã şi pe afluentul sãu, Seleuş; 1 518 loc. (1 ian. 2019): 762 de sex masc. şi 756 fem. Haltã de cale feratã (în satul Şoimuş), pe linia Sovata – Târnãveni, inauguratã în anul 1906. Nod rutier. Exploatãri de gaze naturale. Fermã de creştere a porcilor. Silozuri de cereale. Apiculturã. Cãmin Cultural. În satul Coroisânmãrtin, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1324, cu numele Sanctus Martinus, iar în anii 1769-1773 apare consemnat pe o hartã austriacã Josephinã a Transilvaniei, se aflã biserica ortodoxã “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (12 m lungime, 6 m lãţime şi 11 m înãlţime), datând din anul 1850, şi o bisericã reformatã (1829), dominatã de un turn pãtrat, luminat la partea superioarã de patru ferestre înalte şi înguste – turn care are la bazã o poartã de intrare. Satul Şoimuş apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1001, cu numele Solymos, pe o hartã a istoricului maghiar Győrffy Győrgy, şi apoi în anii 1405 (possessio villa Solmus), 1450 (Solmos), 1750 (Pagus Óláh Sollymos), 1850 (Sollymus), 1854 (Óláh Solymos). În satul Şoimuş existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhanheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1805, pictatã în frescã în anul 1958, repictatã în 1993 de cãtre Ignat Adrian din Sighişoara, cu unele înfrumuseţãri executate în anii 2012-2015 şi sfinţitã la 27 septembrie 2015. Tot la Şoimuş se aflã şi o bisericã greco-catolicã din anul 1896, azi capelã. În satul Coroi, atestat documentar, prima oarã, în anul 1337, cu numele Koruth, existã biserica greco-catolicã “Adormirea Maicii Domnului” şi biserica ortodoxã cu hramul “Sfânta Treime”, construitã la începutul anilor 2000, pe locul uneia din lemn, cara data din anul 1830, pictatã în frescã, în perioada 2002-2005, de cãtre Ignat Adrian din Sighişoara, iar în satul Odrihei, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1332, cu numele Ouduorhel, este o bisericã ortodoxã din anul 1908.

CORONINI, comunã în partea de Sud Vest a României, în extremitatea de Sud-Sud Vest a judeţului Caraş-Severin, din provincia istoricã Banat, alcãtuitã din 2 sate, situatã la poalele de Sud Est ale M-ţilor Locva, pe malul stâng al fluviului Dunãrea, într-o zonã de podiş carstic, numitã Clisura Dunãrii, cu numeroase doline, stânci calcaroase brãzdate de lapiezuri adânci, lacuri instalate în doline ş.a; 1 967 loc. (1 ian. 2019): 995 de sex masc. şi 972 fem. Producţie de mobilă pentru birouri; produse de panificaţie. Pomiculturã. Pescuit. Parc eolian (în satul Sfânta Elena), cu 24 de turbine, inaugurat în anul 2010, cu o putere instalatã de 84 000 kW. În perimetrul comunei Coronini au fost descoperite ruinele unui castru romn, vestigiile unor aşezãri din secolele 7-9 şi ruinele unei cetãţi feudale din secolele 11–15, de formã, aproximativ, circularã, cu ziduri groase şi turnuri de apãrare. În perioada 1552-1716, când partea de Vest a provinciei istorice Banat se afla sub administraţia otomanã ca unitate administrativã numitã Paşalacul Timişoara (Eyâlet-i Temesvar), localitatea Coronini se numea Alibeg, iar dupã trecerea provinciei Banat sub administraţia Imperiului Habsburgic, aşezarea a fost numitã Coronini (atestatã documentar cu acest nume în anul 1850), dupã numele generalului austriac Johann Baptist conte Coronini de Cronberg, guvernatorul militar şi civil al provinciilor Banat şi Voivodina (din Serbia) în perioada 1851-1859. În anul 1798, la Coronici s-au stabilit mai multe familii venite din provincia istoricã Oltenia pentru exploatãrile forestiere din acea zonã, iar în anii 1823-1825 a fost înfiinţat satul Sfânta Elena (Svata Helena) de cãtre coloniştii cehi, aduşi aici pentru exploatãrile forestiere şi în care azi funcţioneazã o şcoalã cu limba de predare cehã. Între 1 ianurie 1965 şi 20 mai 1996, satul şi comuna Coronini s-au numit Pescari. La Coronini se află ruinele unei cetăţi din secolul 13, situată pe o înălţime a malului Dunării, construită din piatră de către cavalerii teutoni, numită Cetatea Ladislau, iar în apropiere de Coronini au fost descoperite, în anii 2012-2013, ruinele unei mănăstiri din secolul 16, cu biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, consemnată într-un document otoman din anii 1569-1579, cu numele Isveti Arhagiâl în cadrul vilaietului otoman al Timişoarei. În satul Coronini există o biserică ortodoxă cu hramul “Sfântul Ilie” (15,30 m lungime şi 8,15 m lăţime), construită în perioada 1895-1899 pe locul uneia din lemn care data din anul 1809. Biserica a fost pictată prima oară în anii ’60 ai secolului 20 de către Silviu Boroancă, sfinţită la 5 octombrie 1969 şi repictată în frescă, în anii 1996-1997, de către Ioan Cosma din Timişoara şi sfinţită la 27 septembrie 1997. Biserica a mai fost supusă unor lucrări de înfrumuseţare în anul 2012 şi sfinţită la 21 octombrie 2012. În satul Sfânta Elena se află o biserică romano-catolică, datând din anul 1879, şi o biserică evanghelică-luterană din 1887, preluată apoi de comunitatea baptistă. În dreptul comunei Coronini, în apele Dunării, se află o stâncă solitară, numită Babacai, care atunci când este bătută de vântul local, Coşava, emite un sunet bizar, care a dat naştere mai multor legende interesante. Una dintre aceste legende se referă la iubirea dintre o turcoaică frumoasă din Cetatea Golubac, de pe malul sârbesc al Dunării, şi un tânăr român, comandantul Cetăţii Cula de pe malul românesc, care a răpit-o pe frumoasa fată. În urma acestui fapt, tatăl fetei, Beiul Cetăţii Golubc, a pornit cu oaste, cucerind Cetatea Cula şi omorând pe toţi ostaşii, în frunte cu comandantul acestora, iar pe fiica lui a legat-o de stânca Babacai unde a murit în chinuri de foame şi de sete. O altă legendă aminteşte de un voievod sârb care şi-a legat nevasta de stânca Babacai, spunându-i: “Babo, kaji se” – adică “Nevastă, căieşte-te”. Aceasta, refuzând să rostească acele cuvinte, a rugat vântul Coşava sau Gornicul (în limba sârbă) să sufle cât poate de tare şi să amintească oamenilor că i s-a făcut o mare nedreptate. Agroturism (numeroase pensiuni).

CORUNCA, comunã în partea central-sudicã a judeţului Mureş, formată dintr-un sat, situatã în zona Dealurilor Nirajului, la 400-420 m altitudine, pe interfluviul dintre râurile Mureş şi Niraj, pe pârâul Vaţman, la 5 km Sud Est de municipiul Târgu Mureş; 3 569 loc. (1 ian. 2019): 1 766 de sex masc. şi 1 803 fem. Zãcãminte de sare gemã. Exploatãri de gaze naturale. Turnãtorie de fontã. Producţie de îmbrăcăminte din piele, de încălţăminte, de pesticide, de mobilă, de produse textile, farmaceutice, din lavandã, de panificaţie, de gemuri, sucuri şi siropuri naturale. Staţie de lichefiere a gazelor naturale. Moarã de cereale. Produse meşteşugãreşti (sculpturi în lemn). Universitatea “Sapientia”, cu Facultatea de Drept şi Economie, adãpostitã într-o clãdire modernã. Cãmin Cultural. Agroturism (pensiuni, hoteluri, case particulare). În perimetrul satului Corunca, în zona Dealului sondei, au fost descoperite vestigiile unei aşezări din a doua Epocă a fierului/La Tène (secolele 5 î.Hr.-1 d.Hr.), precum şi unele obiecte (vas din bronz, ceaşcă din lut, cu toartă, râşniţă din piatră, vas mare din lut ş.a.), datând din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Satul Corunca apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1332, într-un registru de dijme papale, cu numele Korunka, în anul 1567 era menţionat ca sat iobăgesc cu denumirea Coronka – sat pe care Ioan Sigismund Zápolya (János Zsigmond Zápolya), regele Ungariei şi principe al Transilvaniei, l-a donat la 22 noiembrie 1569, văduvei lui János Tamásfalvi, iar în secolul 17 a intrat în posesia familiei de origine română, Tholdalagi. Conscriptia din anul 1733 consemnează existenţa în satul Coronka a unui numar de 250 de români care aveau biserică proprie, iar în a doua jumătate a secolului 18, satul apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei, realizată în anii 1769-1773. Din anul 1920, satul apare în documente cu grafia actuală – Corunca. Comuna Corunca a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satului Corunca din comuna Livezeni, judeţul Mureş. În comuna Corunca se aflã castelul „Tholdalagi”, construit în anii 1829-1830, în stil baroc, pe locul unuia din anul 1630, dupã planurile arhitectului Joseph Weixelbraun, în folosul lui László Tholdalagi, declarat monument istoric în februarie 2001, azi aflat în stare avansatã de degradare. În comuna Corunca mai existã o bisericã reformatã, datând din anul 1802, o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, sfinţitã în anul 1912, şi o bisericã nouã, ortodoxã, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, ziditã între 31 martie 2018 şi 2022.

CORUND, comună în partea de Sud Vest a judeţului Harghita, în Ţinutul Secuiesc, alcătuită din 5 sate, situatã în zona de Sud Est a Depresiunii Praid – Corund, la poalele Dealurilor Şiclod şi ale M-ţilor Gurghiu, la 540–600 m altitudine, pe cursul superior al râului Corund, la 95 km Vest-Nord Vest de municipiul Miercurea-Ciuc; 6 524 loc. (1 ian. 2019): 3 206 de sex masc. şi 3 318 fem. Zăcăminte de sare gemă. Exploatări forestiere, de calcar, andezit, aragonit şi argilă. Prelucrarea primarã a lemnului. Fabrică de cărămizi. Moară de apă pentru măcinatul cerealelor. Străvechi (atestat ca atare în anul 1333) şi renumit centru de ceramică popularã smălţuită, caracterizată prin eleganţa şi bogăţia ornamentaţiei (motive florale şi zoomorfe stilizate) şi prin glazura albastră/cobalt, mai rar gălbuie. Varietatea vaselor smălţuite (farfurii, oale, urcioare, căni, vaze pentru flori ş.a.) sunt bogat ornamentate în culorile albastru/cobalt, maro, alb sau multicolor.

Vestit şi vechi centru (din 1910) de confecţionare a produselor artizanale din iascã, din paie, din pănuşi de porumb, lână, macramé ş.a. Staţiune balneoclimaterică sezonieră, de interes local, cu climat de depresiune, tonic-stimulant, şi cu izvoare de ape minerale carbogazoase, clorurate, feruginoase, bicarbonatate, calcice, indicate în curã internã pentru tratarea afecţiunilor tubului digestiv şi a celor hepato-biliare. Muzeu sătesc (în satul Corund) organizat prin efortul profesorului Tófalvi Zoltán, într-o casă veche, din lemn, declarată monument istoric, şi inaugurat în anul 1960. În muzeu sunt expuse numeroase vase ceramice populare, unelte de prelucrare a lânii şi cânepii, mobilă ţărănească, pictată etc. În faţa casei muzeului existã o poartă secuiască, datând din anul 1899, adusã din satul Atia şi instalată aici în anul 1978. În satul Corund mai existã o Expoziţie permanentã cu obiecte de artizanat şi o bibliotecă publică având peste 12 000 de volume. În perimetrul comunei Corund, în arealul Dealului Firtuş, au fost descoperite mai multe verigi din aur, iar într-o altă zonă a fost scos la iveală un tezaur monetar roman din argint din perioada 27 î.Hr. – 68 d.Hr. În anul 1983, în urma unor săpături arheologice au fost recuperate două tipare avare pentru confecţionarea unor piese ornamentale, datând din secolul 7 d.Hr., mai multe monede bizantine, două celturi din bronz, o seceră din bronz din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.). Satul Corund apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1333, într-un registru de dijme papale, cu denumirea Petrus sacerdos de Kurund, precum şi pe harta Josephină a Transilvaniei realizatã în anii 1769-1773. În satul Corund există o biserică unitariană, fortificată, construită în perioada 1720-1750 şi restaurată în anii 1821, 1971, 2011, declarată monument istoric. Biserica posedã o orgă construitã în anul 1822 de către János Góos, cumparatã în anul 1835 de la comunitatea romano-catolicã. Tot în satul Corund se află capela romano-catolicã “Sfântul Bartolomeu”, construitã la începutul secolului 16, în stil romanic, cu transformãri baroce din anul 1533. În anul 1568 capela a intrat în posesia cultului unitarian, apoi a revenit cultului romano-catolic în anul 1716 şi renovatã în 1720, azi declaratã monument istoric. Noua biserică romano-catolică, având hramul “Preasfânta Inimă a lui Iisus”, a fost ziditã în anii 1910-1911 şi supusă unor ample lucrãri de restaurare şi înfrumuseţare în anul 2011. Biserica posedă o orgă, cumparatã în anul 1896 de la Nagy József, reparată în anul 1904. Biserica este dominatã, la faţadă, de un turn pătrat, înalt, luminat de patru ferestre înalte, terminate cu arcade. În arealul comunei Corund se află Rezervaţia geologică “Dealul Melcilor”, extinsã pe o suprafaţã de 8 ha, şi Rezervaţia mixtã “Dealul Firtuş”, cu o suprafaţã de 40 ha. Agroturism şi turism de tranzit legat de comercializarea obiectelor de artizanat şi a celebrelor vase ceramice.

COSÂMBEŞTI, comunã în partea de Sud-Sud Est a judeţului Ialomiţa, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Bãrãganului, la 24 m altitudine, pe dreapta râului Ialomiţa; 1 805 loc. (1 ian. 2019): 904 de sex masc. şi 901 fem. Produse de panificaţie. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţã, orz, plante tehnice şi de nutreţ, sfeclã de zahãr etc. Legumiculturã. Pomiculturã (meri, peri, pruni, caişi, vişini). Creşterea ovinelor, caprinelor, bovinelor, porcilor, pãsãrilor ş.a. Apiculturã. Douã cãmine culturale. Satul Cosâmbeşti a fost înfiinţat în anul 1742, a devenit comunã ruralã în anul 1865, prin aplicarea Legii comunale din 2/14 iunie 1864, intratã în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, formatã din satele Cosâmbeşti, Cornatele, Gimbãşani, Popeşti şi Bora, iar în anul 1898 avea în componenţã doar satele Cosâmbeşti, Gimbãşani şi Popeşti, cu o populaţie totalã de 2 395 locuitori, cu trei biserici şi trei şcoli. Conform Legii pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1924, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, comuna Cosâmbeşti era alcãtuitã din satele Cosâmbeşti şi Gimbãşani şi avea 2 742 locuitori. În anul 1951, comuna Cosâmbeşti a primit în componenţa sa satul Viişoara, înfiinţat în acel an cu populaţie deportatã din provincia istoricã Banat, care se opunea regimului comunist. Satul Viişoara a fost desfiinţat la 29 octombrie 1977 ca urmare a unei politici comuniste de desfiinţare a unor sate. La 17 februarie 1968, comuna Mãrculeşti din apropiere, formatã din satul cu acelaşi nume, a fost desfiinţatã şi înglobatã în comuna Cosâmbeşti, iar la 25 martie 2005, satul Mãrculeşti s-a desprins din comuna Cosâmbeşti, devenind comunã de sine stãtãtoare. În satul Cosâmbeşti se află biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în perioada 1859-1864, declarată monument istoric, şi reconstruitã din temelii în anii 1997-2007 şi sfinţitã la 21 octombrie 2007. Tot în satul Cosâmbeşti se mai aflã casele “Gheorghe Popescu” (1880), “Frusina Popescu” (1891), “Cristofor Zupcu” (secolul 20), douã cruci din piatrã, datând din anii 1818 şi, respectiv, 1821, şi ruinele conacului „Bolomey”, construit în anii 1892-1898 de familia Gheţu şi cumpărat de Constantin Bolomey în anul 1932. Naţionalizat în 1948, conacul a devenit sediul Cooperativei Agricole de Producţie/C.A.P., iar după anul 1989 a căzut în ruină, toate declarate monumente istorice. În satul Gimbãşani, atestat documentar înainte de anul 1600 cu numele Pupezeni, existã biserica “Înãlţarea Domnului”, construitã în anul 1873, pe locul uneia mai vechi, şi reconstruitã din temelii în perioada 1937-1954, sfinţitã la 27 decembrie 1954 şi pictatã în frescã, în anii 1962-1965, de Aneta Cantaragiu.

COSMEŞTI, comunã în partea de Vest-Nord Vest a judeţului Galaţi, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Tecuciului, la 81 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe ambele maluri ale râului Siret; 6 602 loc. (1 ian. 2019): 3 356 de sex masc. şi 3 246 fem. Staţie de cale feratã (în satul Cosmeşti), pe linia Galaţi – Tecuci – Cosmeşti – Mãrãşeşti – Adjud, inauguratã la 13 septembrie 1872. Pod feroviar şi rutier peste râul Siret, cu o lungime de 430 m, însoţit de douã pasaje pietonale, construit în anii 1869-1870 (ca pod rutier) şi reconstruit în perioada 1885-1888 (ca pod rutier) dupã proiectul inginerului Anghel Saligny. Distrus în timpul Primului Rãzboi Mondial, podul a fost reconstruit în anii 1921-1924 (ca pod feroviar şi rutier). La 19 aprilie 2022, a fost semnat contractul pentru proiectarea şi construirea unui nou pod peste râul Siret, pe alt amplasament, cu fonduri obţinute de la Uniunea Europeanã. În arealele satelor Ciuşlea (judeţul Vrancea), Furcenii Noi, comuna Cosmeşti şi Movileni, comuna Movileni (judeţul Galaţi) a fost construit, în anii 2003-2008, un baraj pe râul Siret, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Movileni-Ciuşlea (320 ha) ale cărui ape pun în mişcare turbinele hidrocentralei Movileni, cu o putere instalată de 47,7 MW, dată în folosinţă la 30 octombrie 2008. Producţie de cherestea. Exploatãri de balast. Confecţii textile. Legumiculturã. Fermã de creştere a porcinelor. Cămin Cultural, construit în anul 1962, care în prezent găzduieşte Biblioteca “V. A. Urechia”, înfiinţată în anul 1958, azi cu peste 20 000 de volume. La sfârşitul secolului 19, Cosmeşti era o comunã ruralã formatã din satele Bãltãreţi, Cosmeştii din Deal, Cosmeştii din Vale, Furceni şi Satu Nou, avea 2 150 locuitori, o bisericã şi o şcoalã mixtã. Legea pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Cosmeşti cu aceeaşi componenţă a satelor ca mai înainte şi cu o populaţie de 3 600 de locuitori. În anul 1931, satele Furcenii Noi, Furcenii Vechi şi Satu Nou s-au desprins din comuna Cosmeşti, formând o comunã de sine stãtãtoare cu numele Furceni, la care s-au mai adãugat şi satele Movilenii de Jos şi Movilenii de Sus. La 17 februarie 1968, comuna Furceni a fost desfiinţatã, iar satele ei componente au revenit la comuna Cosmeşti. În satul Cosmeşti, numit Cosmeşti Deal pânã la 17 februarie 1968, se aflã biserica “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, construitã în perioada 1908-1927, şi biserica având triplu hram – “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi “Sfântul Lazãr”, ziditã în anii 2011-2016, pictatã în frescã în anii 2012-2016 şi sfinţitã la 9 octombrie 2016; în satul Cosmeşti Vale existã biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1862-1869), în satul Furcenii Noi este biserica “Sfinţii Voievozi” (1912-1915), iar în satul Furcenii Vechi existã biserica “Sfântul Nicolae” (1923-1930). Comuna Cosmeşti a fost afectată de inundaţiile din 12–14 iulie 2005.

COSMEŞTI, comunã în partea de Nord-Nord Est a judeţului Teleorman, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Câmpia Gãvanu-Burdea, pe râul Sericu; 2 574 loc. (1 ian. 2019): 1 313 de sex masc. şi 1 261 fem. Exploatãri de petrol. Iazuri pentru pescuit. Aviculturã. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţã, plante tehnice şi de nutreţ etc. Bibliotecã publicã având peste 9 000 de volume. Târg sãptãmânal (în ziua de sâmbãtã). În satul Cosmeşti se aflã o bisericã ortodoxã, datând din anul 1874, şi Hanul grecilor (circa 1890), situat în apropierea Primãriei, declarat monument istoric.

COSMINELE, comunã în partea central-vesticã a judeţului Prahova, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Subcarpaţii Teleajenului, la 300-400 m altitudine, pe cursul superior al râului Cosmina (afluent de gradul 2, prin râul Telega, al râului Teleajen); 966 loc. (1 ian. 2019): 491 de sex masc. şi 475 fem. Reşedinţa comunei Cosminele este satul Cosmina de Jos. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. Exploatãri de argile, marne, luturi şi nisipuri. Pomiculturã (pruni, meri, peri ş.a.). Bibliotecã publicã având peste 3 000 de volume. Satul Cosmina de Jos apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1514, iar Cosmina de Sus apare consemnat la sfârşitul secolului 18, în legãturã cu biserica din lemn mistuitã de un incendiu în anul 1799, iar apoi menţionat la 25 martie 1818. La sfârşitul secolului 19, Cosmina era o comunã ruralã formatã din satele Cosmina de Jos, Cosmina de Sus, Poiana Trestiei şi Podu Ursului, avea 1 161 locuitori, o moarã pentru mãcinat cereale, douã biserici (una la Cosmina de Jos şi alta la Cosmina de Sus) şi o scoalã mixtã. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Cosmina cu aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte, cu o populaţie totalã de 1 654 locuitori. În anul 1931, satul Podu Ursului a fost transferat la comuna Livadea (azi sat în comuna Vãrbilãu, judeţul Prahova). În satul Cosmina de Jos se aflã biserica „Înãlţarea Domnului”, datând din anul 1898, iar în satul Cosmina de Sus existã biserica “Sfânta Treime”, datând din anul 1818, construitã pe locul uneia din lemn mistuitã de incendiu în anul 1799. În satul Cosmina de Sus se aflã mai multe case vechi, declarate monumente istorice, printre care casa “Anica Simache”, construitã în anul 1800 pentru logofãtul Chiţu Cosmineanu, casa “Mihail Alexandrescu” (sfârşitul secolului 19), casele “Ion Dima” (1909), “Maria Ionescu” (1930), “Viorel Sultan” (1931), “Zamfira Stãnescu” (1932) ş.a.

COSOBA, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Giurgiu, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Vlãsiei, la 107 m altitudine, pe râurile Dâmboviţa şi Ciorogârla, la 23 km Nord Vest de municipiul Bucureşti, capitala României; 2 722 loc. (1 ian. 2019): 1 357 de sex masc. şi 1 365 fem. Producţie de carton şi de preparate din lapte. Târg săptămânal şi Târg anual (26 septembrie). La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1898, Cosoba era o comună rurală, numită Cosoba-Trestieni, formată din satele Cosoba-Goelscu, Cosoba-Hristii şi Trestieni, avea 1 248 locuitori, adăpostiţi în 282 de case şi un bordei, două mori de apă pentru măcinat cereale, două biserici şi o şcoală mixtă. Legea pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa acestei comune cu denumirea Cosoba, alcătuită din satele Cosoba-Cristi, Cosoba-Golescu, Deleni şi Trestieni, cu o populaţie totală de 3 044 locuitori. În anul 1931, satele Cosoba-Cristi şi Cosoba-Golescu au fost unificate sub numele Cosoba. La 17 februarie 1968, comuna Cosoba a fost desfiinţată, satul Deleni desfiinţat şi unificat cu satul Trestieni şi transferat la comuna Ulmi din apropiere, iar satul Cosoba a trecut la comuna Joiţa. Comuna Cosoba a fost reînfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satului Cosoba din comuna Joiţa, judeţul Giurgiu. În satul Cosoba se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1899, dominată de o turlă centrală, ocotgonală, situată pe naos, luminată de opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, iar la faţadă sunt două turle mai mici, gemene, plasate pe pronaos, luminate de patru ferestre fiecare. Biserica are un pridvor închis, sprijinit pe opt sâtlpi cilindrici, terminaţi cu arcade ample. În satul Cosoba mai există conacul moşierului Ilie Niculescu-Dorobanţu, construit la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, după planurile arhitectului Grigore Cerchez, moştenit de fiul acestuia, Ion (Jean) Niculescu-Dorobanţu, până la 11 iunie 1948, când conacul a fost naţionalizat şi folosit ca sediu al Întreprinderii Agricole de Stat (I.A.S.) şi vândut la licitaţie în anul 2021, azi declarat monument istoric.

COSTACHE NEGRI, comunã în partea central-sudicã a judeţului Galaţi, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Covurlui, la 49 m altitudine, pe râul Gologan; 2 750 loc. (1 ian. 2019): 1 404 de sex masc. şi 1 346 fem. Nod rutier. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anii 1948-1949, azi cu peste 10 000 de volume. Cãmin Cultural (din 1964). Muzeul memorial “Costache Negri”, inaugurat la 2 iunie 1968. Satul Costache Negri apare menţionat documentar, prima oarã, la 1 iunie 1521 cu numele Mânjina, apoi la 19 decembrie 1741, în 1803, cu acelaşi nume, etc. Numele Mânjina derivã de la o consemnare documentarã din anul 1521 în care se aminteşte de “hotarul lui Mânjea”. În urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, Mânjina a fost declaratã comunã ruralã, formatã din satul cu acelaşi nume. În anul 1875, comuna a fost desfiinţatã şi înglobatã în comuna Pechea, iar în anul 1908 a fost reînfiinţatã, atribuindu-i-se numele Costache Negri şi avea 800 de locuitori, o bisericã şi o şcoalã mixtã, inauguratã în anul 1879. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa acestei comune, cu numele schimbat în Costache Negri, cu o populaţie de 1 600 locuitori. În anul 1929 comuna Costache Negri a fost din nou desfiinţatã şi înglobatã în comuna Cudalbi, iar în anul 1931 a fost din nou reînfiinţatã. La conacul cãrturarului revoluţionar Costache Negri, situat în cadrul unei moşii pe care o avea în posesie, se întâlneau, frecvent, în perioada 1840–1857, revoluţionarii “paşoptişti”, unionişti, din Ţara Româneascã şi Moldova, printre care Nicolae Bãlcescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Ion Ghica, Alecu Russo, Mihail Kogãlniceanu ş.a., în vederea stabilirii unui program comun de luptã pentru libertate şi independenţã naţionalã. Conacul a fost construit în jurul anului 1836, în stilul caselor ţãrãneşti, cu cerdac susţinut pe stâlpi din lemn, declarat monument istoric în anul 1943. În luna septembrie 2022 a fost aprobatã finanţarea necesarã pentru începerea restaurãrii conacului lui Costache Negri. În faţa acestui conac se aflã bustul lui Costache Negri, operã a sculptorului Boris Leonovici, dezvelit la 19 mai 1973, declarat monument istoric. În comuna Costache Negri existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în perioada 1870-1878.

COSTEŞTI, comunã în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Buzău, alcãtuitã din 6 sate, situatã în Câmpia Buzãu-Cãlmãţui (parte componentã a Câmpiei Române), la 82-87 m altitudine, pe cursul superior al râului Cãlmãţui, la 13 km Sud Vest de municipiul Buzãu; 4 915 loc. (1 ian. 2019): 2 434 de sex masc. şi 2 481 fem. Nod rutier. Moarã de cereale. Bibliotecã publicã având peste 6 000 de volume. În arealul comunei Costeşti au fost descoperite vestigii neolitice, din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Monteoru (mileniul 2 î.Hr.), precum şi o necropolã de incineraţie din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi urmele unei aşezãri geto-dacice din secolele 3–4. Satul Costeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 10 ianuarie 1559 într-un hrisov emis de domnul Ţãrii Româneşti, Mircea Ciobanul. La sfârşitul secolului 19, Costeşti era o comunã ruralã, formatã din satele Budeşti, Costeşti, Gomoeşti, Groşani şi Pietrosu, avea 1 520 de locuitori, adãpostiţi în 369 de case, patru biserici şi o şcoalã. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Costeşti, cu 2 250 de locuitori, care, alãturi de cele cinci sate existente în componenţa sa, avea un sat în plus – Spãtaru -, care panã la acea datã facuse parte din comuna alãturatã, Simileasca. În satul Costeşti se aflã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena” construitã în anii 1937-1938 pe locul uneia din lemn care data din 1842. Biserica are un pridvor închis şi este dominatã de o turlã octogonalã, luminatã de patru ferestre înalte şi foarte înguste. Afectatã grav de puternicul cutremur din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde, biserica a fost supusã ulterior unor ample lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare. În curtea bisericii existã un monument dedicat eroilor Primului Rãzboi Mondial, dezvelit în anul 2007. În satul Pietrosu se află biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ziditã în anii 1954–1955 pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1836 şi mistuitã de un incendiu în anul 1948. Biserica a fost pictatã în anul 1962 de Octavian Teodorescu din municipiul Buzãu, în anul 1982 a fost reparatã dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 4 martie 1977, iar picturile murale interioare restaurate de Aurel Tabacu din Bucureşti. În satul Budişteni existã biserica „Sfânta Treime”, datând din anul 1876, iar în satul Spãtaru existã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” în curtea cãreia se aflã o Cruce-monument, din marmurã albã, ridicatã în memoria eroilor satului Spãtaru, realizatã de italianul Mario Galeotti Pietrosanta pe cheltuiala omului de afaceri român, Iosif Constantin Drãgan şi a Veronicãi Daniela Guşã, dezvelitã în anul 1997, iar lângã bisericã este mormântul generalului Ştefan Guşã (sotul Veronicãi Daniela), nãscut în anul 1940 şi mort în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Pe teritoriul satului Spãtaru se aflã o pãdure (346 ha) alcãtuitã predominant din frasin pufos (Fraxinus pallisae), în amestec cu stejar pedunculat (Quercus robur) şi stejar brumãriu (Quercus pedunculiflora). La parterul acestei pãduri se dezvoltã multe raritãţi de florã, printre care laleaua de crâng (Tulipa biebersteniana), bibilica (Fritillaria tenella), garofiţa (Dianthus guttatus) ş.a. Declaratã rezervaţie forestierã în anul 1975.

COSTEŞTI, comunã în partea de Vest-Nord Vest a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona de contact a Câmpiei Jijiei Inferioare cu Colinele Ruginoasa, la 194 m altitudine, pe cursul superior al pârâului Bahlueţu Rece; 1 799 loc. (1 ian. 2019): 905 de sex masc. şi 894 fem. Haltã de cale feratã (în satul Costeşti) pe linia Iaşi – Târgu Frumos – Costeşti – Ruginoasa – Paşcani (76 km), inauguratã la 1 iunie 1870. Viticulturã. La marginea satului Costeşti, pe Dealul Coasta Mãnãstirii, au fost descoperite vestigii neolitice (vase ceramice, topoare din piatrã, statuete/idoli, cuptoare), aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), incluse în situl arheologic “Cier”, declarat monument istoric de interes local în anul 2015. Satul Costeşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1425, şi apoi în anul 1594, într-un pomelnic. La sfârşitul secolului 19, satul Costeşti, împreunã cu cãtunele Costeştii Rãzãşeşti şi Costeşti-Sturdza fãceau parte din comuna Ruginoasa, aflatã atunci în judeţul Suceava, iar Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Costeşti, formatã din satele Costeşti, Corneşti, Giurgeşti, Pietrişu de Jos şi Pietrişu de Sus. În anul 1931, comuna Costeşti a fost desfiinţatã, satele ei componente înglobate în comuna Ruginoasa, aflatã atunci în judeţul Baia, iar dupã aplicarea Legii de organizare administrativã centralizatã a României din 27 martie 1936, comuna Costeşti a fost reînfiinţatã şi apoi desfiinţatã, din nou, la 17 februarie 1968, satele ei componente fiind trecute la comuna suburbanã de atunci, Târgu Frumos (azi oraş). Tot la 17 februarie 1968, satul Pietrişu, format din unificarea satelor Pietrişu de Jos şi Pietrişu de Sus, a fost desfiinţat şi unificat cu satul Costeşti. Comuna Costeşti a fost reînfiinţatã la 7 aprile 2004 prin desprinderea satelor Costeşti şi Giurgeşti din comuna Târgu Frumos – comunã numitã pânã la acea datã Ion Neculce. În satul Costeşti se aflã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (13,20 m lungime şi 5,90 m lãţime), construitã din bârne de stejar, în anul 1777 (pe locul uneia mai vechi, care data din anul 1594), pe cheltuiala boierului Petre Palade Secarã. Catapeteasma este construitã din lemn de stejar, sculptat şi pictat, iar pereţii interiori sunt acoperiţi cu picturi în stil bizantin. Biserica a fost reparatã în anul 1938. În satul Giurgeşti, atestat documentar, prima oarã, în anul 1456, existã biserica având hramul „Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul”.

COSTEŞTI, comunã în partea centralã a judeţului Vaslui, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona de Est a Colinelor Tutovei, la 155-160 m altitudine, pe pâraiele Albeşti, Ghilahoi (afluent al pârâului Albeşti), Chiţcani şi Pârveşti; 2 806 loc. (1 ian. 2019): 1 409 de sex masc. şi 1 397 fem. Producţie de mobilă pentru birouri şi magazine, de articole de îmbrãcãminte şi de produse din lemn şi plutã. Morãrit şi panificaţie. Fermã de creştere a bovinelor. Viticulturã. Culturi de cereale, de floarea-soarelui, de legume ş.a. Haltã de cale feratã pe linia Crasna – Huşi (33,10 km), inauguratã la 15 octombrie 1890. Satul Costeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 14 decembrie 1433, într-un act de danie emis de domnul Moldovei Ștefan II, fiul lui Alexandru cel Bun, şi apoi în anul 1495, satul Rãdeşti a fost atestat documentar, prima oarã, în anul 1509, iar satele Chiţcani şi Puntişeni în anul 1529. La 15 februarie 1826, la Costeşti a fost inaugurat primul iarmaroc din cele şase iarmaroace care urmau sã aibe loc anual. La mijlocul secolului 19, la Costeşti funcţiona o staţie de poştã. În satul Chiţcani a existat o bisericã din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anul 1817 pe locul uneia care data din secolul 14 şi care a fost transferatã în satul Rãdeşti. În prezent, la Chiţcani existã o bisericã de cãrãmidã, sfinţitã în anul 1935, consolidatã şi reparatã în anii 1956 şi 1978-1980, dupã stricãciunile provocate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi care a durat 90 de secunde. În satul Chiţcani mai existã şi un pod vechi, numit „Podul Doamnei” (90,40 m lungime şi 9 m lãţime), construit peste pârâul Albeşti, din blocuri masive de piatrã, în anul 1841, scos din uz în anul 1981 şi intrat în conservare, declarat monument istoric şi de arhitecturã în anul 2015. Pilonii podului de piatrã se sprijinã pe arce, consolidate la exterior prin contraforturi din piatrã. În satul Costeşti existã biserica “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, sfinţitã în anul 1942, construitã pe locul uneia care data din anul 1788 şi distrusã de marele cutremur din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, iar în satul Pârveşti se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” a fostului schit Crucea, construitã în perioada 1816–1820 pe locul uneia din 1666. În anul 1864, schitul şi-a încetat activitatea, biserica devenind de mir, iar în anul 1993 a fost reactivatã ca mãnãstire de maici. În satul Puntişeni se aflã biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anul 1802 şi sfinţitã la 14 octombrie 1802, reparatã în anii 1930 si 1966, iar în satul Rãdeşti existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sfinţitã în anul 1935, construitã pe locul uneia din lemn care fusese adusã din satul Chiţcani.

COSTEŞTI, comunã în partea central – Nord vesticã a judeţului Vâlcea, alcătuită din 4 sate, situată în mica depresiune Costeşti-Bistriţa, în zona de contact a Subcarpaţilor Olteniei cu prelungirile de Sud ale M-ţilor Căpăţânii, la 450-544 m altitudine, pe stânga văii râului Bistriţa olteană şi pe pârâul Costeşti, afluent stâng al râului Bistriţa olteană, la 54 km Vest-Nord Vest de municipiul Râmnicu Vâlcea; 3 098 loc. (1 ian. 2019): 1 518 de sex masc. şi 1 580 fem. Exploatări forestiere, de calcar şi de nisip cuarţos. Prelucrarea lemnului şi a calcarului; producţie de materiale de construcţie şi de produse alimentare. Moarã de apã pentru mãcinat cereale şi joagăr (din secolul 19), pe râul Bistriţa (până în anul 1925 au existat 18 mori de apă). Creşterea ovinelor şi bovinelor. Pomiculturã. În satul Costeşti funcţionează Muzeul de artã „Gheorghe D. Anghel”, organizat în perioada 1970-1974 pe baza colecţiilor donate de muzeograful Alexandru Bălintescu, şi inaugurat în anul 1974, cu lucrări de sculpturã, aparţinând lui Gheorghe D. Anghel, şi de picturã modernă. Bibliotecă publică, având peste 10 000 de volume. Cămin Cultural (la Costeşti), înfiinţat în anul 1922, azi cu o clădire modernă, inaugurată în anul 1970. Comuna Costeşti este un important centru cultural-etnografic cu activităţi tradiţionale, printre care oieritul, cojocăritul, ţesăturile populare, confecţionarea articolelor de port popular tradiţional, de arhitectură populară, tehnică populară, păstrarea şi perpetuarea dansurilor şi cantecelor populare, cu participarea unor formaţii de dansuri populare, de fluieraşi ş.a. Bâlci anual (din anul 1839) în ziua de 15 august. Staţiune balneoclimaterică sezonierã, de interes local, cu climat de dealuri, sedativ-indiferent (temperatura medie anualã este de circa 8°C) şi cu izvoare de ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bicarbonatate, sodice, hipotone, indicate, în curã internã, pentru tratarea unor tulburări funcţionale ale intestinului gros (colon iritabil, constipaţie) şi a unor afecţiuni hepato-biliare (dischinezie biliarã), iar în cură externă pentru tratarea unor afecţiuni reumatismale şi ginecologice (sindrom ovarian de menopauzã). Stabiliment pentru băi, construit în anii ’48-’50 ai secolului 20, folosit până în anul 1992, după care a fost abandonat şi rămas în stare de degradare. În perimetrul comunei Costeşti au avut loc alunecări de teren în anii 1970 şi 1972, cauzate de ploile torenţiale şi de cele de lungă durată, care au provocat mai multe pagube materiale. Pe teritoriul fostului sat Ferigile (sat desfiinţat şi înglobat în satul Costeşti la 17 februarie 1968) a fost descoperitã o necropolã tumularã de incineraţie, datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (secolele 6–4 î.Hr.), aparţinând populaţiei traco-getice, în care s-au gãsit vârfuri de lance, o fibulă din bronz de 10 cm lungime, decorată cu buline, topoare şi zãbale din fier, vase mari din ceramicã, cãni cu o toartã, cu decor spiralat, ceşti cu una sau douã toarte, cu decor spiralat, străchini etc., iar în satul Vãratici au fost identificate vestigii neolitice (douã topoare-ciocan din piatrã, un vârf de lance din fier ş.a.), precum şi fragmente de vase ceramice datând din prima Epocã a bronzului, aparţinând Culturii materiale Glina III-Schneckenberg (secolele 18-16 î.Hr.). Satul Costeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 11 octombrie 1512, într-un hrisov semnat de domnul Ţãrii Româneşti, Neagoe Basarab, iar comuna Costeşti a fost înfiinţatã în urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865 – comunã care avea în componenţã satele Costeşti (reşedinţa comunei), Costeasca, Desrobiţi, Negruleşti, Pietreni şi Vãratici. La sfârşitul secolului 19, respectiv la 20 februarie 1896, comuna Costeşti era formatã din satele Costeşti, Ferigile (sat nou, înfiinţat în anul 1881, prin împroprietãrirea însurãţeilor), Negruleşti, Pietreni, Ţigãnia (fost Desrobiţi) şi Vãratici. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Costeşti, alcãtuitã din satele Costeşti, Bistriţa (fost Ţigãnia), Ferigile, Negruleşti, Pietreni şi Vãratici, cu reşedinţa în satul Ferigile. În anul 1941, comuna Costeşti era formatã din satele Bistriţa, Costeşti, Ferigile, Pietreni şi Vãratici, satul Negruleşti fiind inclus atunci în comuna învecinatã, Bodeşti, iar în urma aplicãrii Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950, comuna Costeşti era formatã din satele Costeşti (reşedinţa comunei), Bistriţa, Ferigile, Pietreni, Vãratici, Bogdãneşti şi Tomşani (ultimele douã sate fiind transefrate de la comuna Tomşani care fusese desfiinţatã, dar reînfiinţatã la 4 ianuarie 1956). Forma actualã a comunei Costeşti, alcãtuitã din satele Costeşti (reşedinţa comunei), Bistriţa, Pietreni şi Vãratici, dateazã în urma aplicãrii Legii nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã în Monitorul Oficial al României la 17 februarie 1968, când satul Ferigile a fost desfiinţat şi înglobat în satul Costeşti. În anul 1821, Tudor Vladimirescu, însoţit de cei 40 de panduri, în drumul sãu dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu a trecut şi prin Costeşti, îndemnând poporul sã se revolte împotriva stãpânirii, a boierilor şi a orânduirii feudale. În satul Costeşti se află mănăstirea Arnota (→ mănăstirea Arnota, capitolul Mãnãstiri, litera A), iar în satul Bistriţa existã mănăstirea Bistriţa (→ mănăstirea Bistriţa, capitolul Mãnãstiri, litera B). În satul Bistriţa, menţionat documentar, prima oară, în anul 1492, se mai aflã biserica „Sfântul Grigorie Decapolitul-Eleonul” a fostului schit Pãpuşa, ziditã în anii 1711-1712 prin osârdia stareţului Ștefan al mãnãstirii Bistriţa, pe locul unei biserici vechi, construitã la sfârşitul secolului 15 de cãtre boierii Craioveşti. Biserica, azi declaratã monument de arhitecturã, posedã fresce originare, în care apar Constantin Brâncoveanu, domn al Ţãrii Românesti în perioada 1688-1714, soţia sa, Maria, şi copiii lor, Constantin şi Safta. Tot în satul Bistriţa, în apropierea Peşterii Liliecilor, existã douã bisericuţe – una cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”/Ovidenia (5 m lungime şi 2,50 m lãţime), ctitorie a mitropolitului Teofil din anul 1633, şi alta cu hramul, „Sfinţii Îngeri”, situată în faţa intrãrii în peşterã, datând din anul 1637, refacutã în anul 1732, cu picturi din anii 1781-1782, mistuitã de un incendiu şi refacutã în anii 1828-1831 şi, tot în satul Bistriţa, se mai aflã biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”/Ovidenia a fostului schit Ţigănia, numitã şi “Biserica de la Păr”, ctitorie din anul 1689 a logofãtului Pârvu Cantacuzino şi a arhimandritului Paisie de la mãnãstirea Bistriţa, reparatã în anii 1775-1776, cu picturi murale din 1788, restauratã în anul 2012 şi declaratã monument de arhitecturã. În fostul cãtun Săcături al satului Pietreni se aflã biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în anii 1912-1919 pe locul uneia care data din 21 august 1803, în fostul cãtun Ciorobeşti al satului Pietreni, existã biserica “Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”/Ovidenia, ziditã în anii 1749-1750 de egumenul Antonie al mãnãstirii Bistriţa, sfinţitã la 12 august 1750, iar în satul Pietreni se aflã biserica „Sfântul Nicolae” a fostului schit „Sub Piatră” (sau “44 de izvoare”), ziditã în anii 1700-1701, prin stãdania mitropolitului Ştefan (pe locul uneia din lemn construitã în anii 1664-1665). Biserica a fost jefuitã de turci în 1763, reparatã ulterior şi repictatã în anul 1779. În anul 1935 biserica se afla în stare de degradare şi restauratã abia în anii 2000 şi sfinţitã în anul 2011 şi declaratã monument istoric. Lângã aceasta bisericã existã un bazin în care este captatã apa potabilã provenitã din 44 de izvoare. În cãtunul Gruşetu al satului Costeşti existã biserica din lemn pe care s-a aplicat tencuialã în anul 1801, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1791-1792, pictatã în anul 1843 şi renovatã în anii 2009-2010. Biserica nu are turlã, acoperişul este cu şindrilã şi terminat cu o streaşinã amplã. Pridvorul bisericii are aspectul unei case ţãrãneşti, este închis şi luminat de mai multe ferestre. Declaratã monument istoric. În satul Costeşti existã şi o bisericã nouã, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1 septembrie 1913 – 15 august 1937, când a fost sfinţitã. În arealul comunei Costeşti se află Cheile Bistriţei, în lungime de 600 m, foarte înguste, săpate în calcar de râul Bistriţa olteană, precum şi Rezervaţia geologică “Muzeul Trovanţilor”, situat în zona carierei de nisip din Costeşti, unică în Europa, extinsã pe o suprafaţã de 1,1 ha, înfiinţată în anul 2005 şi declarată arie protejată de interes naţional la 6 martie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României la 12 aprilie 2000), inclusă pe lista Patrimoniului cultural mondial UNESCO. Această rezervaţie, în aer liber, se evidenţiază printr-o multitudine de formaţiuni geologice stâncoase, numite ştiinţific trovanţi, şi în limbaj popular “pietre vii”, cu o mare diversitate a formelor (sferice, cilindrice, elipsoidale, discoidale, cilindrice etc.) şi a mărimilor (de la caţiva centimetri şi până la circa 2 m sau chiar mai mari). Aceşti trovanţi s-au format din acumulãri de nisip şi de gresii friabile, cimentate, stratificate, sub acţiunea apelor calcaroase care au pãtruns în aceste straturi de-a lungul erelor geologice, cu milioane de ani în urmã, în condiţii fizico-chimice speciale, sub acţiunea unor soluţii concentrate de carbonat de calciu, trovanţii fiind, de fapt, o gresie silicioasă. Diversele forme sub care apar aceşti trovanţi sunt rezultatul modelãrii îndelungate exercitate de agenţii climatici externi (ploi, zãpezi, îngheţ-dezgheţ, vânt ş.a.). Geologii apreciazã cã vârsta acestor trovanţi este de circa 6 milioane de ani. Aceşti trovanţi se gãsesc în mai multe locuri din România (comuna Bozioru, judeţul Buzău, comuna Chiojdu, judeţul Buzău, satul Caşolţ din comuna Roşia, judeţul Sibiu, satul Domneşti din comuna Mãrişelu, judeţul Bistriţa-Năsăud, satul Cliţ din comuna Băbeni, judeţul Sălaj, satul Hăşdat din municipiul Hunedoara, judeţul Hunedoara ş.a.). → şi trovanţii din comunele Bozioru şi Chiojdu, ambele în judeţul Buzău.

COSTEŞTII DIN VALE, comunã în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Dâmboviţa, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Câmpia Titu, în lunca de pe stânga râului Argeş; 3 486 loc. (1 ian. 2019): 1 731 de sex masc. şi 1 755 fem. În satul Mãrunţişu a fost instalat un parc fotovoltaic, extins pe o suprafaţã de 17 ha, cu o putere instalatã de 9 MW, dat în folosinţã în anul 2014. Prelucrarea maselor plastice; fabricã de nutreţuri concentrate. Aviculturã şi centru de sortare şi ambalare a ouãlor. Culturi de cereale, de plante tehnice şi de nutreţ, de cartofi, legume ş.a. Pomiculturã (meri, peri, pruni, cireşi, vişini, gutui). În arealul comunei Costeştii din Vale au fost descoperite vestigii din Epoca bronzului (mileniile 3-2 î.Hr.) peste care s-au identificat urmele unei aşezãri geto-dacice, cu necropolã biritualã, datând din secolele 2-3. Prima menţiune documentarã a aşezãrii Costeştii din Vale dateazã din 25 februarie 1619, într-un document în care apar trei martori din Costeşti, în anul 1835 era consemnat cu 147 de case, iar în 1838 cu 275 de familii, cu o populaţie totalã de 805 locuitori, în mare parte meşteşugari (zidari, fierari, ciurari, plugari ş.a.). La sfârşitul secolului 19 , respectiv în anul 1896, Costeştii din Vale era o comunã ruralã, formatã din satele Costeşti-Vatra, numit apoi Costeşti-Vale (reşedinţa comunei), Puţu cu Salcie şi Bucuroaia, cu 810 locuitori, o bisericã şi o şcoalã. În acea perioadã, în apropiere se afla şi comuna Mãrunţişu, alcatuitã din satele Mãrunţişu (reşedinţa comunei), Matracaua, Poşta şi Tomşani, cu 900 de locuitori şi douã biserici. Legea pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna comuna Costeşti-Vatra, care avea în componenţã satele Costeşti-Vatra (reşedinţa comunei), Bucuroaia, Costeştii din Deal, Meriş şi Puţu cu Salcie, cu o populaţie totalã de 1 886 locuitori, iar comuna Mãrunţişu avea 1 253 locuitori şi era alcatuitã din satele Mãrunţişu (reşedinţa comunei), Mãrunţişu-Titu, Tomşani şi cãtunele Matracaua şi Poşta. În anul 1950, comuna Mãrunţisu a fost desfiinţatã, iar satele ei componente incluse în comuna Costeştii din Vale. La 17 februarie 1968, satele Bucuroaia, Matracaua şi Meriş (numit Ursari în secolele trecute) au fost desfiinţate şi înglobate în satul Costeştii din Vale. Satul Costeştii din Vale a fost unul dintre centrele Rãscoalei ţãrãneşti din anul 1907. În satul Mãrunţişu, consemnat în anul 1829 în proprietatea serdarului Dimitrie Rãtescu, se aflã o bisericã avand triplu hram – “Sfântul Nicolae”, “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi “Sfinţii Împãraţi Constanitn şi Elena”, construitã la începutul anilor ’50 ai secolului 20 (sfinţitã în anul 1957) pe locul unei biserici de schit, care data din anul 1830. În satul Tomşani, numit în secolele trecute Tomşani de la Rãstoaca şi consemnat la sfârşitul secolului 15 ca fiind în posesia pârcãlabului Gherghina, care în anul 1501 a dãruit mãnãstirii Nucet o parte din acest sat, existã biserica „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1855 şi reparatã în anul 1898, iar în satul  Costeştii  din  Vale se aflã conacele “Ştefãnescu” (secolul 17) şi „Costescu” (secolul 18) şi biserica având triplu hram – „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Ştefan” şi „Sfântul Gheorghe”, construitã din piatrã de calcar în perioada 1816-1831, pe locul unei vechi biserici din lemn ctitoritã de fraţii Preda şi Stroe Buzescu în anul 1575. Biserica are 20 m lungime, 8 m lãţime şi un pridvor deschis sprijinit pe şase stâlpi cilindrici din piatrã, terminaţi cu arcade ample.

COSTINEŞTI, comunã în extremitatea de Sud-Est a României şi a judeţului Constanţa, alcătuitã din 2 sate, situatã pe ţărmul de Vest al Mării Negre şi pe malul limanului fluvio-maritim Costineşti (7 ha), la 0-10 m altitudine, la 28 km Sud de municipiul Constanţa; 3 301 loc. (1 ian. 2019): 1 627 de sex masc. şi 1 674 fem. Staţie de cale feratã pe linia Constanţa – Agigea – Eforie Nord – Eforie Sud – Tuzla -Costineşti – Neptun – Mangalia (43 km), inauguratã în anul 1938, continuatoarea liniei de cale feratã Bucureşti – Feteşti – Cernavodã – Medgidia – Constanţa. Cãmin Cultural; Bibliotecã publicã (peste 2 000 de volume); Parc de distracţii. Popas turistic. Staţiune balneoclimaterică estivală, de interes general, cu climat de litoral maritim, cu veri călduroase (în iulie sunt temperaturi de peste 22°C) şi ierni blânde (în ianuarie media termicã este in jur de 0°C). Vara predominã zilele senine, iar durata de strălucire a Soarelui este de 10–12 ore pe zi. Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, excitant-solicitant, bogat în aerosoli salini, şi apa Mării Negre clorurată, sulfatată, sodică, magneziană (mineralizare 15,5‰). Staţiunea beneficiazã de o plajã întinsã, de circa 2 km lungime şi 50-200 m lãţime, cu nisip fin şi cu orientare spre Est, amenajatã pentru helioterapie şi talazoterapie. Staţiunea este indicată atât pentru persoanele sănătoase, care pot folosi cura heliomarină în vacanţele de vară, cât şi pentru cele suferinde, pentru tratarea unor afecţiuni reumatismale, a unor stări de debilitate, anemii secundare, rahitism, decalcefieri, hipotiroidism, a unor dermatoze scuamoase (psoriazis) etc. Staţiunea dispune de mini-hoteluri, vile, camping, restaurante, baruri de zi şi de noapte, cinematografe, Teatru de varã (inaugurat în anul 1971) etc. Staţiunea a debutat în anul 1949, o dată cu deschiderea primei tabere de vacanţă pentru elevi, iar în anul 1959 a fost inauguratã prima tabără studenţească internaţională de vară. În prezent există un mare complex turistic pentru tineret, construit într-o concepţie modernă, fapt care i-a conferit un binemeritat renume de staţiune pentru tineret şi studenţi. Anual, în perioada mai-septembrie, are loc la Costineşti Salonul naţional de grafică satirică pentru tineret, în iulie se desfăşoară Gala tinerilor actori, iar în august Festivalul naţional de jazz şi Serbările Mãrii. Între 26 şi 30 august 1996, a avut loc prima ediţie a Festivalului naţional „Mediafest”. Satul Costineşti s-a dezvoltat pe vatra unei mici colonii greceşti (emporion), numitã Parthenopolis, iar în timpul Imperiului Bizantin aşezarea s-a numit Stratoni. În perimetrul comunei Costineşti au fost descoperite fragmente de vase ceramice cu diferite ornamente, aparţinând Culturii materiale Hamangia (a doua jumãtate a mileniului 5 î.Hr), fragmente de vase ceramice de uz casnic din mileniile 4-3 î.Hr., aparţinând Culturii materiale Gumelniţa, precum şi fragmente de vase ceramice smãlţuite (în interior de culoare roşie şi în exterior de culoare neagrã), datând din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). În arealul comunei Costineşti au mai fost descoperite fragmente de amfore greceşti, o fibulă din bronz, de tip tracic, fragmente de vase din sticlã, monede din bronz din secolele 3-5, opaiţe romane din lut, o statuetã din marmurã care o înfãţişeazã pe zeiţa naturii şi a fertilitãţii – Cybele, precum şi vestigii din perioada feudală (un vas cu gât lung), o cupã smãlţuitã cu decor în relief, douã paftale din bronz ş.a. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1897, Emil Costinescu (om politic şi latifundiar), unul dintre fondatorii Bãncii Naţionale a României, a cumpãrat un teren aproape de ţărmul Mãrii Negre de la Vasile Kogãlniceanu (ziarist şi om politic), fiul omului politic Mihail Kogălniceanu – teren pe care ulterior s-a înfiripat şi a evoluat satul Costineşti al cãrui nume a derivat din cel al lui Emil Costinescu, astfel încât, în anul 1932, în satul Costineşti existau 70 de gospodãrii cu 347 locuitori, o întreprindere comercialã şi una industrialã. În perioada 1897-1940, alãturi de români, satul Costineşti a fost populat de aşa-numiţii germani dobrogeni – sat pe care ei îl numeau Büffelbrunnen (în traducere: Fântâna Bivolilor), iar la mijlocul secolului 20, Costineşti era un mic sat de pescari numit Libertatea. La 5 mai 1999, satele Costineşti şi Schitu s-au desprins din comuna Tuzla şi au format o comună de sine stãtãtoare, cu reşedinţa în satul Costineşti. Satul Schitu este o veche aşezare de pescari şi oieri, care în timpul Imperiului Otoman se numea Mangea-Punar (în traducere: Ospãţul Puţului). În apele Mării Negre, la circa 1,5 km departare de ţărm, se află epava navei greceşti “Evangelia” (construitã la Șantierul naval din Belfast, Irlanda de Nord, şi lansatã la apã la 28 mai 1942), care a eşuat aici la 6 octombrie 1968, devenind, ulterior, un punct de atracţie turistică. În prezent (2023), nava se aflã într-o fazã avansatã de degradare (foarte ruginitã, dezmembratã şi ruptã în douã – pupa s-a desprins de corpul navei şi a cãzut în apa Mãrii Negre), fiind scoasã din circuitul turistic.

Pe plajă a existat un obelisc de 12 m înălţime, confecţionat din beton alb de sculptorul Wilhelm Demeter şi inaugurat în anul 1972, devenit ulterior un simbol al staţiunii. La 23 septembrie 2005, acest obelisc a fost distrus complet de o inundaţie catastrofalã, pe locul lui fiind amplasat un nou obelisc de 18,50 m înălţime şi o greutate de circa 15 tone, operă a aceluiaşi sculptor, Wilhelm Demeter, asemănătoare cu cea anterioară. Noul monument, inaugurat în vara anului 2006, este iluminat pe timp de noapte de patru proiectoare. În satul Costineşti existã o bisericã romano-catolicã (17,50 m lungime şi 7 m lăţime), construitã în perioada 1902-19 mai 1906 de cãtre comunitatea germanilor dobrogeni, şi o catedralã ortodoxã cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” (35 m lungime), zidită între anii 1993 şi 2003, sfinţitã la 22 iunie 2003. Catapeteasma a fost construită din lemn de stejar şi sculptată de o echipă de meşteri populari din comuna Vânători, judeţul Neamţ, iar picturile murale interioare sunt executate în frescã. În satul Schitu existã mãnãstirea “Sfânta Elena de la Mare” (de maici), reînfiinţată la 14 mai 1996, pe locul unei vechi mãnãstiri, numitã Tatlageac, care data din anul 1929 şi desfiinţatã la 3 octombrie 1950. Biserica mănăstirii, cu hramul “Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, a fost construită în anii 1996-1998, pictatã de Viorel Neagu, Adrian Dumitru şi Radu Trandafir şi sfinţitã la 21 mai 1998. În interiorul bisericii sunt pãstrate fragmente din moaştele Sfântului Nifon, Patriarh de Constantinopol cu numele Nifon II (1486-1488, 1497-1498 şi 1502) şi mitropolit al Ţării Româneşti, în anii 1503-1505, şi ale Sfinţilor Mucenici Attalos, Kamasis, Philippos şi Zotikos de la Niculiţel, judeţul Tulcea, martiri persecutaţi în anii 369-372 de regele vizigot Atanaric (Athanaric).

COSTIŞA, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Neamţ, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de Sud Est a Depresiunii Cracãu-Bistriţa, dominatã de Dealurile subcarpatice Cetãţuia/Costişa şi Dorneşti, la 227-251 m altitudine, pe râul Bistriţa moldoveneascã şi pe afluentul acesteia – pârâul Dorneşti; 3 502 loc. (1 ian. 2019): 1 743 de sex masc. şi 1 759 fem. Haltã de cale feratã pe linia Bacãu – Buhuşi – Costişa – Roznov – Piatra-Neamţ – Tarcãu – Bicaz, construitã în etape, în perioada 1883-1885 (inauguratã la 15 decembrie 1885, tronsonul Bacãu – Piatra-Neamţ, şi 1949 – 20 decembrie 1951, tronsonul Piatra-Neamţ – Bicaz). Hidrocentralã cu o putere instalatã de 14 MW, datã în folosinţã în anul 1964. Producţie de băuturi răcoritoare. Prelucrarea lemnului, a cãrnii, a laptelui şi a fructelor. Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã (peste 9 000 de volume). În anii 1958-1960, în perimetrul comunei Costişa, pe Dealul Cetãţuia, au fost descoperite urmele unei aşezãri neolitice, cu ceramicã şi plasticã specifice culturii materiale Precucuteniene (prima jumãtate a mileniului 4 î.Hr.) şi o aşezare, fortificatã cu şanţuri de apãrare, datând din Epoca brozului (secolele 19–14 î.Hr.), în care s-au gãsit amfore, vase de provizii, castroane, toporaşe de luptã, o amforetã şi ceşti cu una sau douã toarte, cu decor geometric incizat adânc, creând cultura eponimã. În satul Mãnoaia au fost identificate vestigiile unei aşezãri din secolele 4-6 şi ale alteia din seolele 10-11. Prima menţiune documentarã a satului Dorneşti dateazã din 1 septembrie 1627, într-un document semnat de domnul Moldovei, Miron Barnovschi, prin care acesta “întãrea lui Ghiorghie, pârcãlab de Neamţ, pãrţi din ocina de la Durneşti” (azi Dorneşti, n.n.), iar prima menţiune documentarã a satului Frunzeni dateazã din 30 iunie 1830 şi apoi din 2 aprilie 1840. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1890, Costişa era o comunã ruralã alcãtuitã din satele Costişa, Ciolpanu, Frunzeni, Mãnoaia, Mocani, Orbicu de Sus, Sbereştii de Jos şi Sbereştii de Sus, avea 1 737 locuitori, opt mori de apã, douã pive pentru bãtut sumanele, trei biserici şi o şcoalã. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Costişa, care avea în componenţã satele Costişa (reşedinţa comunei), Frunzeni, Mãnoaia, Orbicu de Sus, Sbereşti (sat rezultat din unificarea satului Sbereştii de Jos cu satul Sbereştii de Sus) şi cãtunele Ciolpanu şi Mocani, cu o populaţie totalã de 2 850 locuitori, iar la 15 iulie 1931 rãmãsese cu satele Costişa (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Dorneşti, preluat de la comuna învecinatã Podoleni), Frunzeni, Mãnoaia şi Şerbeşti – satul Orbicu de Sus fiind unificat cu satul Orbicu de Jos şi inclus în oraşul Buhuşi. Tot la 17 februarie 1968, satul Zbereşti (consemnat anterior cu grafia Sbereşti) a fost desfiinţat şi înglobat în satul Costişa, reşedinta comunei Costişa, judeţul Neamţ. Prima şcoalã primarã (clasele 1-4) a fost inauguratã în anul 1865, în satul Sbereşti, la care aveau acces şi copiii din satele Costişa şi Dorneşti, şi la care primul învãţãtor a fost Alecu Ciurea. A doua şcoalã primarã a fost înfiinţatã în anul 1928, în satul Mãnoaia, în 1961 s-a dat în folosinţã şcoala din satul Costişa, în 1970 au fost deschise şcolile din satele Dorneşti şi Frunzeni, iar în anul 1980 a fost construitã o clãdire şcolarã (Gimnaziu), în satul Costişa, în care sã înveţe elevii din clasele 1-8. În satul Costişa se aflã biserica “Naşterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, ctitorie de la începutul secolului 19 (sfinţitã la 13 februarie 1803) a cãpitanului Ioan Boianul şi a soţiei sale, Anicuţa, precum şi conacul „Cantacuzino-Paşcanu”, proprietate din anul 1870 a boierului Constantin Cantacuzino-Paşcanu, aflat în mijlocul unui parc, cu lacuri arificiale şi cascadã. Conacul, aflat, în prezent, în coproprietatea Primãriei comunei Costişa şi a firmei româno-belgiene Enzymes & Derivates S.A., a fost consolidat şi reabilitat în anul 2001 şi declarat monument istoric. Moşierul Constantin Paşcanu, stabilit la Paris, a lãsat un testament olograf, scris la 15 ianuarie 1927, prin care acesta “lãsa moştenire soţiei sale, Maria Cantacuzino, numitã Aldica Paşcanu, întreaga lui avere (terenuri, pãduri, pãşuni, iazuri, douã imobile în Bucureşti, conacul, 480 ha de teren din Costişa şi 430 ha de teren în satul Dorneşti, iar aceasta sã doneze Nuda lui proprietate comunei Roman (azi municipiul Roman, n.n.). În satul Dorneşti existã biserica “Sfinţii Pãrinţi Ioachim şi Ana”, construitã în perioada 2004-2007, pe un teren donat de Ana şi Toader Ţuglea, pictatã în frescã, în perioada 2007-2009, de Daniel Adãscãliţei, pe cheltuiala donaţiilor fãcute de enoriaşi şi sfinţitã la 22 iunie 2013. În satul Frunzeni se aflã biserica având dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã în perioada 3 mai 1990 – 1995, pictatã în frescã, în anii 1995-1997, de Dumitru Macovei şi Constantin Ciupercã şi sfinţitã la 27 iulie 1997. La Frunzeni se mai aflã o bisericã din lemn construitã pe temelie din piatrã, în perioada 11 august 1870 şi 26 iunie 1876, pe cheltuiala lui Gheorghe şi Ioan Buculei, pe un teren donat de Iordache Capşa şi pictatã de un necunoscut. Biserica are 15 m lungime, 5,50 m lãţime şi un pridvor de 2,60 x 2,60 m şi a fost renovatã în anul 1937. În satul Mãnoaia este biserica “Naşterea Maicii Domnului”, construitã în perioada 1991-1997, pictatã în frescã de Constantin şi Zenaida Racheriu şi sfinţitã la 19 septembrie 1999. Biserica este dominatã de douã turle octogonale, gemene, una pe naos şi alta pe pronaos, luminate, fiecare, de câte opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, şi are un frumos pridvor deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade sub formã de acolade. În curtea bisericii a fost inauguratã o casa parohialã, în anul 1998, şi o casã socialã în anul 3003.

COSTULENI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Podişului Central Moldovenesc cu terasele şi lunca de pe partea dreaptã a râului Jijia, la poalele Dealului Marcacioiu, la 37 m altitudine, la 23 km de municipiul Iaşi; 6 327 loc. (1 ian. 2019): 3 443 de sex masc. şi 2 884 fem. Exploatãri de calcar pentru var (în Dealul Vãrãria din satul Hiliţa), de gresii cuarţoase şi nisipuri (în satul Covasna). Producţie de dulceţuri, gemuri şi compot. Prese pentru obţinerea uleiului comestibil. Morãrit şi panificaţie. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Iazuri piscicole (ferma piscicolã Costuleni în care se creşte crap, caras, lin ş.a.). Pomiculturã. Centru viticol şi de vinificaţie (din anul 1964). Culturi de cereale, sfeclã de zahãr, floarea-soarelui, cartofi, legume ş.a. Centru de confecţionare a produselor meşteşugãresti (pânzeturi, lãicere, macaturi, costume populare ş.a.). Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1968, azi cu peste 10 000 de volume. În partea de Sud a satului Cozia existã site-ul arheologic “Curmãtura”, declarat monument istoric, în perimetrul cãruia au fost descoperite urmele unei aşezãri de bordeie, cu vatrã şi acoperiş de lemn, datând din prima Epocã a fierului/Hallstatt (secolele 10–9 î.Hr.), în care s-au gãsit unelte din os, strãchini, oale cu decor geometric, pumnale de tip scitic, un cazan ş.a., care au dat numele culturii Hallstattiene eponime, rãspânditã în zona de Nord a Moldovei, precum şi vestigiile unei aşezãri din a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 4-2 i.Hr.), peste care s-au suprapus vestigiile altor aşezãri din perioada romanã (secolele 2-3) şi din secolele 8-10 şi 12-13. La marginea satului Covasna, în punctul numit “La Punte”, au fost identificate vestigii Neolitice, care aparţin Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), la Nord-Nord Vest de satul Hiliţa, pe un deal, au fost scoase la ivealã vestigii din Paleoliticul Superior (mileniul 10 î.Hr), din care s-au recuperat un cuţit din silex, un vârf de sãgeatã din silex, fragmente de vase ceramice ş.a., precum şi vestigiile unei aşezãri din a doua Epocã a fierului/La Tène (secolele 5-3 î.Hr.) şi din secolele 2-4. Satul Costuleni apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1605, într-un document prin care Ieremia Movilã, domn al Moldovei în perioada 1555-1606, “a dãruit moşia Costuleni Mitropoliei Sucevei”, şi apoi în anii 1661, 1772 (cu numele Rotari), 1795 (cu denumirea Costulenii din Luncã), 1803 şi 1816 (cu toponimul Costuleni-Rotari). La sfârşitul secolului 19, Costuleni era o comunã ruralã formatã din satele Costuleni şi Mãcãreşti (atestat documentar în anul 1772 cu numele Piscani), avea 1 408 locuitori, o moarã de vânt şi una de apã, douã biserici şi douã şcoli. În acea vreme existau, separat, şi comunele Covasna, alcãtuitã doar din satul cu acelaşi nume, avea 1 256 de locuitori, o bisericã din anul 1866 şi o şcoalã, şi Cozia, formatã din satele Cozia şi Petcu, cu o populaţie de 719 locuitori şi o bisericã din anul 1874. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenta comunei Costuleni, compusã din satele Costuleni (reşedinţa comunei), Hiliţa şi Mãcãreşti, cu o populaţie totalã de 2 668 locuitori. Tot la acea datã, comuna Cozia a fost desfiinţatã, iar satele ei componente au fost înglobate la comuna Covasna, care avea 1 914 locuitori. La 15 iulie 1931, comuna Covasna a fost desfiinţatã, satul Covasna fiind transferat la comuna Costuleni, iar satul Cozia la comuna Rãducãneni şi apoi, la 17 februarie 1968, satul Cozia a trecut în componenţa comunei Costuleni. Satul Covasna apare menţionat documentar, prima oarã, la 1 ianuarie 1454, iar în catagrafiile anilor 1832 şi 1845 figura în proprietatea mãnãstirii Dobrovãţ, satul Hiliţa este atestat documentar la 28 februarie 1586 şi apoi la 21 octombrie 1606 şi din 1947 face parte din comuna Costuleni, iar satul Cozia apare consemnat documentar în anul 1421 şi apoi în 1455, într-un hrisov semnat de Petru IV Aron Voievod prin care acesta “dãruia lui Pan Duma Micaci un loc (teren n.n.) pe râul Cozia, lângã prisaca (albinãria) mãnãstirii, ca sã-şi întemeieze un sat”. În perimetrul comunei Costuleni au existat de-a lungul istoriei mai multe sate şi moşii care, cu timpul, au dispãrut din diferite motive, printre acestea numãrându-se satele Noureţu (atestat documentar în anul 1454), Petcu (menţionat ca sat în anii 1820 şi 1872), Sãuleşti (menţionat ca sat în prima jumãtate a secolului 20) ş.a. În satul Costuleni se aflã biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în anii 1858-1860 pe locul uneia din 1795, pe cheltuiala moşierului Nicolae Tacu, renovatã şi pictatã în 1924 şi apoi reparatã în 1999-2001 şi pictatã în frescã în anii 2004-2007 de Dumitru Anicolaeisei şi Vlad Ailoaie din Botoşani, declaratã monument istoric, iar în satul Cozia existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anul 1958 pe locul uneia din anul 1830, restauratã în 2021-2022 şi sfinţitã la 28 iunie 2022. În satul Covasna se aflã biserica având dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Sfinţii Trei Ierarhi”, ziditã în etape, între 30 iunie 1930 şi 5 iunie 1946, pe locul unei vechi biserici din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”, care data din anul 1739. Aceastã bisericã din lemn de stejar, cu hramul “Sfântul Nicolae”, a fost demontatã în anul 1946, transportatã şi reasamblatã ulterior în satul Ursoaia, comuna Româneşti, judeţul Iaşi (→ comuna Româneşti, judeţul Iaşi).

COŞBUC, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Bistriţa-Năsăud, formatã dintr-un sat, situatã în Țara Nãsãudului, în zona Dealurilor Nãsãudului, la poalele de Sud Vest ale Dealului Mãgura (1 194 m), la confluenţa râului Bichigiu cu râul Sãlãuţa (afluent pe partea dreaptã a râului Someşu Mare); 1 966 loc. (1 ian. 2019): 971 de sex masc. şi 995 fem. Staţie de cale ferată pe linia municipiul Bistriţa – oraşul Nãsãud – Salva – Coşbuc – Telciu – Romuli – Dealu Ştefăniţei – Săcel – Vişeu de Sus – Vişeu de Jos – Petrova – Sighetu Marmaţiei. Segmentul de cale ferată dintre Salva şi Vişeu de Jos (judeţul Maramureş), în lungime de 61 km, a fost construit în anii 1948-1949 (inaugurat la 28 decembrie 1949), pe valea râului Sălăuţa, prin pasul Şetref, aflat la 817 m altitudine, scurtând drumul dintre provincia istorică Maramureş şi partea central-nordică a provinciei istorice Transilvania. Acest segment de cale ferată trece peste 14 viaducte şi prin 5 tuneluri, dintre care cel mai lung (2 388 m) este acela dintre satele Dealu Ştefăniţei (comuna Romuli), judeţul Bistriţa-Nãsãud, şi Săcel (comuna Sãcel), judeţul Maramureş. Prelucrarea lemnului. Confecţii textile. Culturi de cartofi. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1962, azi cu peste 11 000 de volume. Unele surse consemnează faptul că aşezarea datează de la sfârşitul secolului 14 şi începutul secolului 15, menţionând că în acea perioadă exista o mănăstire pe râul Sălăuţa, între satele Telciu şi Hărdău, iar într-un document din anul 1475, semnat de Matia I Corvin, regele Ungariei în perioada 1458-1490 (fiul voievodului Iancu de Hunedoara), satul apare consemnat cu acelaşi nume, ca mai înainte, Hărdău. Ulterior, satul Coşbuc apare menţionat documentar, frecvent, cu diferite denumiri: Hordo (în anul 1523), Ordo (1529 şi 1547), Hordomezeu (1616), Horduani (1691), Hordoul (1723 şi 1760), Hordou (1750), Hordãu (1763), Hordou (1854), iar din anul 1925 cu numele Coşbuc. În a doua jumãtate a secolului 18, Imperiul Austro-Ungar a organizat în aceastã zonã un sistem de graniţã militarizatã pentru a stãvili invaziile turcilor şi tãtarilor. În anii 1762, 1763, 1764 şi 1783, românii, cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani, din 44 de sate de pe vãile râurilor Someş, Sãlãuţa, Şieu, Bârgãu, Mureş ş.a., apţi pentru serviciul militar, au fost încorporaţi în Regimentului II de graniţã austriac numit “Virtus Romana Rediviva”, înfiinţat de împãrãteasa Austriei, Maria Tereza, cu sediul la Năsăud, ai cãror soldaţi fãceau permanent patrularea pe fâşia de graniţã. Tot atunci, oraşul Năsăud era centrul administrativ al unui ţinut grãniceresc, care cuprindea 44 de sate româneşti. În anul 1760, satul Hordoul a fost eliberat de dependenţa faţã de cetatea Bistriţa, devenind aşezare liberã. În anul 1763, satul Hordãu a fost încorporat în Regimentul II Valah de infanterie de la Năsăud, numit şi Regimentul Sumanelor Negre, în cadrul cãruia a luptat şi Ionicã Coşbuc (n. 1741 – m. 1844), strãmoşul poetului George Coşbuc. Soldaţii Regimentului II Valah de infanterie de la Năsăud, numiţi “cãtanele negre”, au participat, alãturi de armatele imperiale austriece, la luptele din 15-17 noiembrie 1796 de la Arcole (Italia) împotriva armatelor lui Napoleon I Bonaparte, unde s-au remarcat prin vitejia lor. În satul Hordou s-a nãscut poetul George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866 , Hordou, Imperiul Austriac – m. 9 mai 1918 , București), în casa cãruia, construitã în anul 1840 de tatãl poetului, Sebastian Coşbuc, restauratã în anul 1954 și declaratã monument istoric, a fost organizat un muzeu memorial, fundat în anul 1905 din iniţiativa lui Iuliu Moisil, organizat și inaugurat în anul 1922. Muzeul cuprinde obiecte care au aparţinut poetului (leagãnul, scaunul, pupitrul, pelerina, trusa de voiaj, pãlãria, mobilierul, cãrţi apãrute cu poeziile sale, manuscrise ş.a.). În faţa Casei natale se aflã bustul poetului George Coşbuc, realizat de sculptorul Oscar Han. În satul Coşbuc a existat o moarã pentru mãcinat cereale, care data din anul 1870, aparţinând lui Sebastian Coşbuc (tatãl poetului), dezafectatã în timpul Primului Rãzboi Mondial. În prezent (2023), în satul Coşbuc existã un pod grãniceresc, cu acoperiş, construit din lemn de stejar, în stil tirolez, în anii 1776-1778, peste râul Sãlãuţa (afluent pe partea dreaptã a râului Someşu Mare), de cãtre o echipã de meşteri, sub coordonarea unui inginer militar italian, reparat în anul 1937. Acest pod, numit de localnici ”Podul Iubirii”, a fost supus unor lucrãri de consolidare, reparaţii şi reabilitare în anii 2022-2023, pãstrându-se elementele de construcţie şi de îmbinãri din lemn, originare, fiind declarat monument istoric şi de arhitecturã. Tot în comuna Coşbuc se mai aflã biserica ”Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã din piatrã şi cãrãmidã pe locul uneia din lemn, care data de la începutul secolului 18, în anii 1900-1901, de cãtre meşterul Ştefan Mureşan din oraşul Bistriţa, cu ajutorul enoriaşilor, pe cheltuiala lui Iacob Tãnase şi prin osârdia preotului Sebastian Coşbuc (tatãl poetului). Picturile din altar au fost executate de cãtre Ştefan Romicher din satul Aldorf (numele localitãţii componente Unirea a municipiului Bistriţa, pânã în anul 1959). Biserica a fost renovatã în anul 1938, reparatã şi reabilitatã în anii 1965-1966, 1973-1974 şi 1983-1989 când a fost repictatã în frescã de cãtre preoţii Ştefan Teodor şi Victor Tistu şi sfinţitã la 27 august 1989. Pânã la 6 mai 2004, comuna Coşbuc a avut în componenţã satul Bichigiu, care la acea datã a fost transferat în componenţa comunei Telciu, judeţul Bistriţa-Nãsãud.

COŞEIU, comunã în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Sălaj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona Dealurilor Sãlajului, la 197-289 m altitudine, pe valea râului Coşeiu; 1 148 loc. (1 ian. 2019): 574 de sex masc. şi 574 fem. Producţie de articole din plută, din paie şi din alte materiale vegetale împletite. Staţie de purificare a apei (de clorinare) şi de distribuire a apei potabile. Pomiculturã. În satul Coşeiu, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1299 ca târg (oppidum), cu numele Kusaly, se aflã o bisericã ortodoxã, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din anul 1942, şi o bisericã construitã în stil gotic târziu, în etape, în perioada 1420-1480, de cãtre familia nobiliarã Jacks. Biserica a aparţinut iniţial mãnãstirii franciscane minorite şi preluatã de cultul reformat-calvin la mijlocul secolului 16, azi fiind declaratã monument istoric. Este o bisericã impunatoare, dominatã de un turn pãtrat, cu trei niveluri, luminat de mai multe ferestre, care anterior a avut rol de clopotniţã, iar faţadele bisericii sunt împãrţite de un brâu median din piatrã. Biserica se evidenţiazã prin uşa de intrare, care este masivã şi de dimensiuni mari, aflatã în partea de Vest a bisericii, într-un intrând marcat din trei pãrţi de pereţi (dreapta, stânga şi sus) în care sunt încrustate cinci şanţuri paralele care alterneazã cu şase proeminenţe de zid, toate terminate la partea de sus (deasupra uşii) sub forma unei acolade ample. Deasupra uşii de intrare în bisericã existã o superbã formã trilobatã a zidului, mãrginitã de un ancadrament decorat cu elemente florale, terminat în arc cu acoladã. În curtea bisericii se aflã o clopotniţã din lemn, construitã în anul 1865, azi declaratã monument istoric. În satul Chilioara, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1368, existã o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datând din anul 1803, şi o bisericã greco-catolicã, sfinţitã în anul 2009, cu dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfântul Anton de Padova”, temporar închisã, iar în satul Archid, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1368, existã o bisericã reformatã, ziditã în perioada 1866-1886, de cãtre o echipã de meşteri zidari condusã de Wohlfarth Mihály din oraşul Baia Mare, pe locul uneia care data din anul 1760. Biserica este dominatã de un Turn-clopotniţã, înalt de 24 m, plasat deasupra uşii de intrare, de formã pãtratã, luminat de patru ferestre înalte, terminate cu arcade. Biserica posedã o orgã, construitã în anul 1886 de Kolonics István din oraşul Târgu Secuiesc. Agroturism.

COŞERENI, comunã în extremitatea de Vest a judeţului Ialomiţa, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Vlăsiei, la 50-86 m altitudine, în lunca şi pe terasele de pe dreapta râului Ialomiţa şi pe malul de Est al lacului Comana (3,5 km lungime şi circa 3 m adâncime), la 50 km Nord de municipiul Bucureşti (capitala României); 4 387 loc. (1 ian. 2019): 2 176 de sex masc. şi 2 211 fem. Cursul râului Ialomiţa, pe teritoriul comunei Coşereni şi în aval de Coşereni, este însoţit pe dreapta văii, la circa 2-3 km de talvegul râului, de o coastă sinuoasă, respectiv un versant abrupt de circa 30-40 m înălţime, cu o pantă de circa 15-20% înclinare, parţial acoperită de vegetaţie, la poalele căreia se înşiră, pe o lungime de circa 50 km, mai multe comune şi sate (Coşereni, Borăneşti, Bărcăneşti, fostul sat Eliza-Stoeneşti, azi unificat cu satul Condeeşti, Axintele, Balaciu, Andrăşeşti ş.a. Această coastă (versant) reprezintă o parte din fostul mal al râului Ialomiţa la baza căruia curgea râul în timpul erelor geologice. La Coşereni, pe malul râului Ialomiţa, funcţionează un post hidrometric din anul 1914, în cadrul căruia se fac diverse măsurători anuale şi multianuale, referitoare la nivelurile apei, la debitul lichid şi solid, la putitatea apei, la temperatura apei, la fenomenul de îngheţ-dezgheţ şi formarea de zăpoare etc. Nod rutier. Producţie de var şi ipsos. Abator de bovine. Moară de cereale. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, tutun, orz, orez, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Legumiculturã. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor, păsărilor. Irigaţii pe circa 2 500 ha. Cămin Cultural, cu o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1959, în prezent cu peste 11 000 de volume. În perimetrul comunei Coşereni, în punctul numit “Măgura de la Comana”, au fost descoperite vestigii neolitice, cu nouă morminte, aparţinând Culturii materiale Gumelniţa (mileniile 4-3 î.Hr.) şi urmele unei aşezări medievale din secolele 9-11, iar în punctul “Turceasca” au fost identificate vestigiile unei aşezări neolitice şi o necropolă din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). La sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19, în această zonă existau mai multe cătune (Bordeeni sau Cătun, Colibaşi sau Bulala, Coşerelele sau Coşăreni, Giureşti şi Sârbeni) cu case sărăcăcioase şi adăposturi pentru animale numite “coşare” – nume de la care derivă numele actual al comunei, care iniţial a fost denumit Coşăreni. Cătunul Giureşti, întemeiat la începutul secolului 19 pe moşia serdarului Nicolae Giurescu, apare consemnat în anul 1831 cu 168 de familii, iar în anul 1837 cu 259 de familii şi 1 117 locuitori. La mijlocul secolului 19, satul Giureşti s-a unit cu satul Coşăreni, formând comuna Coşăreni, care a intrat în posesia paharnicului Nicolae Costacopol sub numele de Coşăreni, devenit ulterior Coşereni. La sfârşitul secolului 19, Coşăreni era o comună rurală, formată din satele Coşăreni şi Giureşti, avea 1 551 locuitori, o biserică din anul 1814, restaurată în anii 1852 şi 1891, o şcoală de băieţi şi una de fete. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Coşereni, alcătuită din satele Coşereni şi Giureşti, cu 2 346 de locuitori, iar în anul 1950, comuna Coşereni a mai primit în componenţă satul Pătrimea din Luncă – sat care a fost desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Coşereni, reşedinţa comunei Coşereni. La 17 februarie 1968, comuna învecinată Borăneşti, formată din satele Borăneşti şi Sinteşti, a fost desfiinţată şi înglobată în comuna Coşereni, iar la 7 aprilie 2004, satele Borăneşti şi Sinteşti s-au desprins din comuna Coşereni şi au format, din nou, comuna Borăneşti. Între 17 februarie 1968 şi 23 ianuarie 1981, comuna Coşereni a fãcut parte din judeţul Ilfov. În comuna Coşereni există biserica “Sfântul Nicolae”, ctitorie din anul 1814 a serdarului Nicolae Giurescu, reparată în anul 1852 de Ion Costacopol şi apoi în 1891 de Lache Constantinescu, iar în anii 1923-1924, biserica a fost supusă unor ample lucrări de reparaţii, restaurare şi înfrumuseţare. În perimetrul fostului sat Pătrimea din Luncă (azi cartier al comunei Coşereni), se află biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datând din anul 1935 şi pictată după anul 2016, iar în perioada 20 septembrie 2011 – mai 2015, la Coşereni a fost construită o noua biserică, având dublu hram – “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi “Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi (Basarabov)”, sfinţită la 24 mai 2015. În partea de Sud a comunei Coşereni se află lacul piscicol Peri, pe ţărmul căruia, în zona de Nord-Nord Vest a acestuia, a fost inaugurat, în anul 2012, un Complex turistic cu 16 căsuţe (cu două paturi fiecare), două piscine, un restaurant cu specific pescăresc, terasă, spaţii de joacă pentru copii ş.a.

COŞEŞTI, comunã de tip rãsfirat în partea centralã a judeţului Argeş, alcãtuitã din 7 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Cândeşti cu Dealurile Argeşului, la 374 m altitudine, pe ambele maluri ale cursul inferior al Râului Doamnei; 5 237 loc. (1 ian. 2019): 2 648 de sex masc. şi 2 589 fem. Exploatãri forestiere şi de argilã pentru olãrit. Producţie de mobilă pentru birouri, de ambalaje din lemn, de butoaie, de putinee pentru bãtut untul, de maşini-unelte, de plăci şi dale din ceramică şi de produse lactate. Producţie de ţuicã din prune şi din alte fructe. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Pomiculturã (meri, pruni, peri, nuci ş.a.). Apiculturã. Centru de olãrit, în satul Petreşti. Cãmin Cultural, datând din anul 1933, în satul Coşeşti, în cadrul cãruia funcţioneazã o bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1933, azi cu peste 9 000 de volume. La Coşeşti se desfãşoarã, anual, Festivalul ţuicii, care are loc, din 19 mai 2002, pe Valea Pãcurarului. Dintre toate satele componente ale comunei Coşeşti, cea mai veche atestare documentarã o are satul Petreşti, menţionat documentar, prima oarã, la 13 septembrie 1495 într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Radu cel Mare, prin care acesta “întãrea lui jupan Radul şi fratelui sãu Badea mai multe moşii, între care şi mosia Petreşti”, iar apoi apare consemnat în diferite documente ale anilor 1631 (4 februarie), 1635 (4 noiembrie), 1672 (5 iunie), în catagrafia din anul 1831, în care se consemna cã moşia Petreşti era în posesia logofãtului Ștefan Belu etc. Satul Coşeşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 5 iunie 1672, într-un zapis în care se consemna cã fraţii Radu şi Pãdure Kretzulescu vindeau satul Coşeşti “cu rumâni şi toatã moşia lor”, precum şi moşia din satul Petreşti, cumnatului lor Tudoran, pentru 500 de talere, iar satul Pãcioiu este atestat documentar, prima oarã în anul 1799 şi apoi la 6 februarie 1826, 1831. Satul Pãdureţu apare menţionat documentar, prima oarã, la 24 iulie 1524, într-un act semnat de domnul Țãrii Româneşti, Vladislav al III-lea, prin care acesta dãruia satul Pãdureţu “sã fie de hranã fraţilor de la bolniţa toatã din judeţul Pãdureţu”, iar catagrafia din anul 1831 consemna existenţa satului Pãdureţu ca moşie stãpânitã de Marghioala Drugãnescu. Satul Pãdureţu a fãcut parte din comuna Jupâneşti, pânã la 1 ianuarie 1965, când comuna Jupâneşti a fost desfiinţatã, iar satele ei componente, respectiv Jupâneşti şi Pãdureţu au fost unificate sub numele Jupâneşti şi transferat la comuna Coşeşti. Satul Jupâneşti apare menţionat documentar, prima oarã, la 1 iunie 1541, într-un zapis semnat de domnul Țãrii Româneşti, Radu Paisie, prin care acesta “dãruia nepoatei calugãriţei Anghelina pãrţi din moşiile Jupâneşti, Mãrcuşi şi Vrãneşti”. Satul Lãpuşani apare consemnat într-un act din anul 1549 în legãturã cu prestarea ca “jurãtor al lui Dragomir din Lãpuşani”, iar satul Leiceşti este menţionat în acelaşi an (1549), în legãturã cu mai mulţi “jurãtori din satul Leiceşti. În anul 1893, Leiceşti figura ca reşedinţa comunei Leiceşti, care era formatã din satele Leiceşti, Corbu, Lãpuşani şi Priseaca. În acelaşi an, 1893, Coşeşti era o comunã ruralã formatã din satele Coşeşti, Pãcioiu şi Petreşti, avea 1 812 locuitori, trei biserici şi o şcoalã mixtã. Tot atunci mai existau comuna Jupâneşti, cu satele Jupâneşti şi Mesteceni, cu 192 de case (care adãposteau 882 de persoane), cu douã mori, trei ferãstraie (joagãre), douã biserici şi o şcoalã mixtã, şi comuna Leiceşti , formatã din satele Leiceşti, Corbu, Priseaca şi Lãpuşani, cu 220 de case (în care locuiau 979 de persoane), cu o moarã de cereale, un ferãstrau (joagãr), douã biserici şi o şcoalã mixtã. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consmena existenţa comunei Coşeşti cu aceeaşi comonenţã a satelor, cu o populaţie totalã de 2 406 locuitori, iar comuna Jupâneşti, compusã din satele Juâneşti şi Pãdureţu avea 1 070 de locuitori. În satul Jupâneşti se aflã biserica din lemn cu hramul „Înãlţarea Domnului”, construitã în anul 1742, pe cheltuiala negustorului grec Necula Eneotu, pe locul unei vechi biserici din lemn, care data din anul 1636. Biserica are un pridvor cu foişor deschis, situat deasupra acestuia, folosit ca clopotniţã. Biserica a fost restauratã în anul 1959, pãstreazã picturi originare pe pereţi şi este declaratã monument istoric şi de arhitecturã. Tot în satul Jupâneşti existã şi biserica având dublu hram – “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi ”Sfântul Ioan Botezãtorul” (1839), repictatã în anul 1958; în satul Lãpuşani se aflã biserica „Sfinţii Voievozi” (1775), în satul Petreşti este biserica având dublu hram – „Sfântul Nicolae” şi “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1775, cu picturi originare), iar în satul Priseaca existã o bisericã nouã, cu dublu hram – “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi “Sfântul Mucenic Pantelimon”, construitã în anii 2003-2009 şi sfinţitã la 21 noiembrie 2009.

COŞNA, comunã în extremitatea de Sud Vest a judeţului Suceava, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Depresiunea Dornelor, la 840-853 m altitudine, în provincia istoricã Bucovina, la graniţa cu provincia istoricã Transilvania, pe râul Dorna şi pe afluenţii sãi, pâraiele Coşna şi Teşna; 1 480 loc. (1 ian. 2019): 713 de sex masc. şi 767 fem. Staţe de cale feratã pe linia Vatra Dornei – Floreni – Podu Coşnei – Poiana Stampei – Dornişoara. Exploatarea şi prelucrarea lemnului (mobilier, butoaie, cofe pentru apã, doniţe pentru lapte, linguri ş.a.). Produse lactate. Creşterea bovinelor şi ovinelor. Important centru de confecţionare a cojoacelor, bundiţelor şi chimirelor (în satul Coşna). Valorificarea fructelor de pãdure în cadrul gospodãriilor ţãrãneşti (dulceţuri, siropuri naturale, bãuturi racoritoare ş.a.). Izvoare cu ape minerale feruginoase, sulfatate. În anii ’70 ai secolului 20, la Coşna a funcţionat o fabricã de îmbuteliere a apelor minerale, precum şi o fabricã (“Aurora”) de producere a sucurilor naturale din fructe. Cãmin Cultural şi bibliotecã publicã (în satul Coşna), înfiinţatã în anul 2004, în prezent cu peste 3 000 de volume. Centrul de tineret Coşna, inaugurat în anul 2019, cu o clãdire nouã, modernã, cu o capacitate de 180 de locuri. Producţie meşteşugãreascã (confecţionarea costumelor populare, ştergare ţesute la razboiul manual, produse de artizanat etc.). Festivalul fructelor de pãdure (din anul 2004). Satul Coşna apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1410, într-un act de danie al domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, prin care acesta oferea satul Coşna, mãnãstirii Moldoviţa, iar locuitorilor din Coşna le dãruia muntele Suhard. În anul 1769, satul Coşna a fost inclus în Districtul militar Rodna, fãrã sã fie, însã, încadrat în comunele grãnicereşti ale acestui district. Aflându-se la graniţa provinciei istorice Bucovina cu provincia istoricã Transilvania, comuna Coşna a fost parte componentã a Transilvaniei, în perioada 1867-1918, în cadrul Imperiului dualist Austro-Ungar. Dupã anul 1918, Coşna a intrat în componenţa Regatului României şi inclusã în judeţul Nãsãud pânã la 1 ianuarie 1926, apoi a fãcut parte din judeţul Câmpulung, pânã în anul 1940, dupã care, în perioada 1940-1944, s-a aflat sub ocupaţia Ungariei horthyste, iar între 1945 şi 1952 a revenit la judeţul Câmpulung şi din 1953 pânã în 1968 a fãcut parte din raionul Vatra Dornei. La 17 februarie 1968, comuna Coşna a fost desfiinţatã şi satele ei componente au fost transferate al comuna Dorna Candrenilor, judeţul Suceava, fiind reînfiinţatã la 6 octombrie 2003 prin desprinderea satelor Coşna, Podu Coşnei, Româneşti, Teşna şi Valea Bancului din comuna Dorna Candrenilor, judeţul Suceava. În satul Coşna existã biserica “Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã din lemn de stejar în perioada 1879-1881, cu pridvor închis, adãugat în anul 1938, pictatã în anul 1969 de preotul Vasile Pascu din Focşani, restauratã în anul 2014 şi sfinţitã la 7 septembrie 2014, iar în satul Podu Coşnei se aflã o mănãstire de cãlugãri, cu biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construitã în anii 1924-1929. Mãnãstirea a fost desfiinţatã în urma aplicãrii Decretului nr. 410 emis de Consiliul de Stat la 28 octombrie 1959 şi reînfiinţatã în anul 2006, prin osârdia pãrintelui Mihai Negrea (1952-2017), când biserica a fost restauratã integral şi resfinţitã la 6 noiembrie 2006. În dimineaţa zilei de duminicã, 28 mai 2023, aceastã bisericã a fost mistuitã de un violent incendiu, cauzat de un scurtcircuit electric. O pãrticicã din moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava nu a fost afectatã de acest incendiu. În perioada 2006-2016, la aceastã mãnãstire a fost construitã o bisericã nouã şi sfinţitã la 8 noiembrie 2016. În cadrul acestei mãnãstiri funcţioneazã un centru de îngrijire a 119 copii. În satul Româneşti se aflã o mlaştinã oligotrofã de turbã (→ Capitolul Tinoave, litera R).

COŞOVENI, comunã în partea de Est a judeţului Dolj, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Romanaţi, la poalele şi pe pantele Dealului Lumaşu, la 150-171 m altitudine, pe pâraiele Lumaş şi Cãlugara; 3 264 loc. (1 ian. 2019): 1 600 de sex masc. şi 1 664 fem. Nod rutier. Exploatãri de petrol şi gaze naturale. Producţie de articole de uz gospodăresc şi sanitar din hârtie şi carton, de articole de galanterie şi de ciorapi. Fabricã de nutreţuri concentrate. Culturi de cereale, sfeclã de zahãr, floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, pepeni etc. Complex avicol. Pomiculturã (pruni, meri, nuci, piersici, caişi, smochini). Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã, inauguratã în anul 1960, azi cu peste 9 000 de volume. În anul 1932, pe teritoriul comunei Coşoveni a fost descoperit un tezaur de argint, datând din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism (douã fibule mari din argint, din secolul 5, atribuite gepizilor, pandantive, cercei din argint, catarame ş.a.), şi un alt tezaur de la sfârşitul secolului 17 (fibulã umanã cu mascã, cercei de argint ş.a.). În anul 1969, în punctul numit ”Podişor” a fost descoperit un ciocan din perioada neoliticã şi un târnacop din bronz, de facturã sciticã. Satul Coşoveni apare consemnat documentar, prima oarã, la 7 noiembrie 1587, cu numele Coşovenii de Sus, într-un act semnat de domnul Țãrii Româneşti, Mihnea Turcitul. Comuna Coşovenii de Sus a fost înfiinţatã prin aplicarea Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865. În aceeaşi perioadã exista şi satul Deleni (numit aşa dupã denumirea pe care o avea dealul pe care era situat), al cãrui nume a fost schimbat în Coşovenii de Jos, o datã cu aplicarea Legii din 1864, mai sus amintitã, şi care la acea datã a fost unificat cu satul Coşovenii de Sus, formând comuna Coşovenii de Sus. La 26 martie 1884, cele douã sate componente s-au despãrţit, devenind comune separate, de sine stãtãtoare – Coşovenii de Sus şi Coşovenii de Jos. Satul Coşovenii de Jos apare menţionat documentar, prima oarã, la 28 februarie 1622, într-un act prin care domnul Țãrii Româneşti, Radu Mihnea, “întãrea lui Vladul şi Petria, cu fiii lor, mai multe ocine în Coşovenii de Jos”. Ulterior satul Coşovenii de Jos mai apare consemnat la 20 iunie 1702 şi apoi în catagrafiile anilor 1831, 1840, 1855, iar în anul 1826 se aminteşte de înfiinţarea unui bâlci anual pe moşia familiei Oteteleşanu. În anul 1892, comuna Coşovenii de Sus avea 2 510 locuitori, adãpostiţi în 150 de case şi 280 de bordeie, avea o moarã cu aburi, patru cazane pentru fabricarea alcoolului (ţuica), o bisericã din 1794 şi o şcoalã mixatã (din 1840), iar comuna Coşovenii de Jos, avea 862 de locuitori, adãpostiţi în 214 case şi 23 de bordeie, avea o bisericã (din 1804-1809) şi o şcoalã din 1884. În apropierea satului Coşovenii de Sus a existat şi un sat mai vechi, numit Lumaşu, menţionat documentar, prima oarã, la 19 aprilie 1495, într-un zapis prin care domnul Țãrii Româneşti, Vlad Cãlugãrul “întãrea lui Stoica şi copiilor sãi moşia de la Lumaşu, toatã”. Ulterior, satul Lumaşu mai apare consmenat la 19 aprilie 1503, 27 mai 1603, 7 noiembrie 1587, 18 ianuarie 1619, pe o hartã a cartogarfului Fr. Schwantz din 1723 şi pe o hartã austriacã din 1790, dupã care, satul Lumaşu nu mai apare deloc consemnat în documentele din perioada 1791-1853, fapt pentru care se presupune cã a dispãrut. Unii cercetãtori considerã cã satul Lumaşu a continuat sã existe şi în acea perioadã, dar sub numele Coşovenii de Mijloc, fapt confirmat de existenta moşiei Lumaşu, stãpânitã de diverşi locuitori din Coşovenii de Jos. Comuna Coşoveni a fost înfiinţatã în urma aplicãrii Legii nr. 5 din 2 decembrie 1950, formatã din satele Coşovenii de Sus, Coşovenii de Jos şi Cârcea – acesta din urmã s-a desprins din comuna Coşovenii de Sus la 7 aprilie 2004, formând o comunã de sine stãtãtoare cu numele Cârcea. La 17 februarie 1968, satul Coşovenii de Jos a fost desfiinţat şi unificat cu satul Coşovenii de Sus, care la aceeaşi datã a adoptat numele Coşoveni, formând comuna Coşoveni. În comuna Coşoveni existã conacul ”Costicã Nicolau”, construit în anii 1797–1798, azi aflat în ruinã, şi bisericile cu hramurile „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (ante 1794) şi „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1809, cu fresce originare, declaratã monument istoric în anul 2001.

COŞTEIU, comunã în partea central-esticã a judeţului Timiş, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Lugojului, la 109-111 m altitudine, pe râul Timiş şi pe canalul Timiş – Bega, la 12,3 km Nord-Vest de municipiul Lugoj; 3 854 loc. (1 ian. 2019): 1 871 de sex masc. şi 1 983 fem. Halte de cale feratã (în satele Pãru şi Coşteiu), pe linia Lugoj – Pãru – Fãget – Coşteiu – Ilia (83 km), inauguratã la 17 septembrie 1898. Nod rutier. Exploatãri de balast, de argilă şi de caolin. Producţie de încălţăminte, de biscuiţi, pişcoturi şi de produse de patiserie. Școalã din anul 1887. Fanfarã civilã (din anul 1929). Bibliotecã publicã (peste 8 000 de volume). Nod hidrotehnic la confluenţa râului Timiş cu canalul Timiş – Bega, construit în anii 1759-1761, între satele Coşteiu şi Chizãtãu (comuna Belinţ), în lungime de 9 km, dupã proiectul inginerului valon Maximilian Emmanuel Fremaut. În cadrul nodului hidrotehnic de la Coşteiu a fost construit un stãvilar, dupã proiectul aceluiaşi inginer valon, numit Casa Stãvilarului, care funcţioneazã şi în prezent cu scopul de reglare a debitelor de apã ale canalului, azi declarat monument istoric. Stãvilarul a fost restaurat în anul 1860 şi reabilitat în anul 2007. Satul Coşteiu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1597 şi apoi în anul 1717 cu numele Gustik, iar în anii 1769-1772 apare consemnat pe harta Josephinã a Banatului. Pânã la 17 februarie 1968, comuna Coşteiu a avut în componenţã satul Salha, care la acea datã a fost desfiinţat şi unificat cu satul Coşteiu. În satul Hezeriş, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1401, se aflã o bisericã din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1743, cu picturi interioare din anul 1779, reparată în anii 1900 şi 1960, declarată monument istoric, şi cabana „Cãpriorul”, iar în fostul sat Salha (unificat cu satul Coşteiu la 17 februarie 1968) existã biserica greco-catolicã “Sfântul Gheorghe”, construitã în anii 1869-1870. În satul Pãru, atestat documentar în anul 1723, se aflã biserica greco-catolicã “Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1875, restauratã în anul 1927, preluatã de cultul creştin ortodox în anul 1948 şi retrocedatã cultului greco-catolic la 13 noiembrie 2006. În satul Valea Lungã Românã, atestat documentar în anul 1510 şi apoi în anul 1650, este biserica greco-catolicã “Naşterea Maicii Domnului”, datând din anul 1898, iar în satul Țipari, întemeiat în anul 1881, existã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Gheorghe”, construitã în anii 1971-1974, sfinţitã în anul 1995 şi pictatã în tempera în anul 2008. În anul 1760, în satul Coşteiu a fost construit un pod din cãrãmidã, peste canalul Timiş – Bega, dupã proiectul inginerului valon Maximilian Emmanuel Fremaut, restaurat de mai multe ori, azi declarat monument istoric. În arealul comunei Coşteiu existã pãdurea Cãtãlina, declaratã rezervaţie forestierã .

COŞULA, comunã în partea Sud Vest a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Podişul Moldovei, la poalele Dealurilor Cozancea şi Todireni, la 150 m altitudine, pe râul Miletin, afluent al râului Jijia; 3 206 loc. (1 ian. 2019): 1 675 de sex masc. şi 1 531 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfeclã de zahãr ş.a. Cãmin Cultural (în satul Şupitca). În anul 1976, în perimetrul comunei Coşula au fost descoperite vestigii din perioada neoliticã (sãgeţi din silex, fragmente de vase ceramice ş.a.), aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.). Comuna Coşula a fost înfiinţatã în anul 2003, în urma unui referendum şi a Legii nr. 337 din 8 iulie 2003, prin desprinderea satelor Coşula, Buda, Pãdureni şi Şupitca din comuna Copălău, judeţul Botoşani. În satul Coşula, atestat documentar, prima oarã, în anul 1535, se aflã mănãstirea cu acelaşi nume, cu biserica „Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1533–1535, în timpul domniei lui  Petru Rareş, prin strãdania şi pe cheltuiala marelui vistiernic Matiaş, Mãtieş sau Mateiaş Coşorvei, sfetnic al lui Petru Rareş (→ mãnãstirea Coşula, Capitolul Mãnãstiri, Litera C). În centrul satului Coşula se aflã un pod construit din piatrã şi cãrãmidã, peste râul Miletin, datând din anul 1503, reabilitat în anul 2001, declarat monument istoric în anul 2015, precum şi o bisericã nouã, cu hramul „Izvorul Tãmãduirii” (20 m lungime şi 6 m lăţime), construitã în perioada 2003– 2008, pictată ulterior şi sfinţită la 21 septembrie 2013. În satul Buda existã biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1704).

COTEANA, comunã în partea centralã a judeţului Olt, formată dintr-un sat, situatã în Câmpia Boian, la 144 m altitudine, pe interfluviul dintre râurile Olt (în Vest) şi Vedea (în Est); 2 131 loc. (1 ian. 2019): 1 082 de sex masc. şi 1 049 fem. Nod rutier. Producţie de hârtie igienicã; ateliere de tâmplãrie şi de produse din aluminiu. Moarã pentru mãcinat cereale. Culturi irigate de cereale, floarea-soarelui, in, cânepã ş.a. Pomiculturã (pruni, meri, peri, cireşi, nuci). Târgul fetelor din Coteniţa are loc anual, la 15 august, din anul 2002. Satul Coteana apare menţionat documentar, prima oarã, la 8 august 1438, într-un hrisov al domnului Vlad Dracul, prin care acesta “întãrea lui Stan şi Colţea ocinã (bucatã de pãmânt stãpânitã cu drept ereditar) în Coteana, pe care s-au înfrãţit”. Ulterior mai apare în documentele anilor 1793 şi 1838. La sfârşitul secolului 19 Coteana era o comunã ruralã cu 2 081 locuitori, în majoritate bulgari, veniţi din zonele Rahova şi Lom din Bulgaria. În anul 1899, la Coteana a avut loc o puternicã revoltã ţãrãneascã. În comuna Coteana se aflã bisericile cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1866-1868 pe cheltuiala lui Alessandri Hagi Georgi din Brebeni (numit Brebeanu), restauratã în anii 2011-2012 şi sfinţitã la 9 septembrie 2012, declaratã monument istoric, şi „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, restauratã în anii 2017-2018 şi sfinţitã la 16 octombrie 2018. La Coteana s-au nãscut geograful Ion Conea (n. 15 ianuarie 1902, Coteana – m. 22 iunie 1974, Bucureşti), specialist în toponimie geograficã, şi jurnalistul Dumitru Tinu (n. 21 octombrie 1940, Coteana – m. 1 ianuarie 2003, într-un accident de maşinã), Directorul ziarului Adevãrul.

COTEŞTI, comunã în partea de Sud-Sud Vest a judeţului Vrancea, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Subcarpaţii Vrancei, în zona de contact a Dealului Deleanu cu Glacisul Râmnicului, la 230 m altitudine, la 16,3 km Sud Vest de municipiul Focşani, reşedinţa judeţului Vrancea; 4 867 loc. (1 ian. 2019): 2 368 de sex masc. şi 2 499 fem. Nod rutier. Staţie de cale feratã pe linia Bucureşti – Ploieşti – Buzãu – Vadu Paşii – Boboc – Zoiţa – Râmnicu Sãrat – Sihlea – Gugeşti – Coteşti – Putna – Mãrãşeşti, construitã în perioada noiembrie 1879-13 iunie 1881, inauguratã la 18 octombrie 1881. Muzeu sãtesc. Exploatãri forestiere; producţie de confecţii textile. Important centru viticol şi pomicol. Combinat de vinificaţie. Podgoriile ocupã o suprafaţã de peste 12 000 ha, cu diferite soiuri de struguri din care se obţin vinuri variate (Feteascã regalã, Feteascã albã, Feteascã neagrã, Galbena de Odobeşti, Pinot Gris, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot, Babeascã neagrã ş.a.). Crama “Pandora” (în satul Coteşti); Crama “Dealurile Coteştilor” (în satul Goleştii de Sus). Centru de agrement, inaugurat în anul 2011. Tabãrã pentru şcolari, situatã în pãdurea de fag şi de stejar din apropierea satului Coteşti. Bibliotecã publicã (peste 9 000 de volume). Satul Coteşti apare menţionat documentar, prima oarã, în perioada 1470-1472, într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Radu cel Frumos, prin care acesta înfiinţa o aşezare pe moşia Odobasca a lui Stan Cotea (de la care derivã numele Coteşti) – fost cãpitan în oastea domnului Radu cel Frumos. În perioada 1495-1508, aşezarea figura ca posesiune a domnului Ţãrii Româneşti, Radu cel Mare. La sfârşitul secolului 19, Coteşti era o comunã ruralã, formatã din satele Coteşti (reşedinţa comunei), Calicu (numit Dumbrava de la 1 ianuarie 1965 – azi sat în comuna Poiana Cristei, judeţul Vrancea), Goleşti, Odobasca-Coteşti şi Sluţi (numit Valea Coteşti de la 1 ianuarie 1965), avea 1 906 locuitori, patru biserici (douã la Coteşti şi câte una la Odobasca-Coteşti şi Sluţi), o şcoalã de bãieţi şi una de fete. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Coteşti, formatã din satele Coteşti, Calicu şi Goleşti, cu o populaţie de 2 199 locuitori. La 17 februarie 1968, satul Odobasca-Coteşti a fost desfiinţat şi unificat cu satul Coteşti. Zona în care se aflã comuna Coteşti prezintã o seismicitate accentuatã, epicentul acesteia aflându-se pe linia de falie tectonicã Zãbala – Nãmoloasa – Galaţi. De-a lungul secolelor, aceastã zonã a fost zguduitã de numeroase cutremure, dintre care, cele mai puternice s-au înregistrat la: 1 aprilie 1170, care a avut magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, 13 februarie 1196 (7,5 grade pe scara Richter), 10 octombrie 1446 (7,5 grade), 14 noiembrie 1516 (7,5 grade), 30 aprilie 1590 (7,3 grade), 8 noiembrie 1620 (7,5 grade), 9 august 1679 (7,5 grade), 11 iunie 1738 (7,7 grade), 14 octombrie 1802 (7,9-8,2 grade şi a durat 2 minute şi 30 de secunde – cel mai puternic cutremur din toate timpurile), 11 ianuarie 1838 (7,5 grade), noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 (7,4 grade), seara zilei de 4 martie 1977, ora 21 şi 22 de minute (7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde), 30 august 1986 (7,1 grade) şi 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter). În marginea de Nord Vest a satului Coteşti, într-o poianã înconjuratã de o pãdure de fag şi stejar şi de podgorii, se aflã mănãstirea Coteşti, de maici, întemeiatã în anul 1720 de cãtre Ştefan al II-lea, episcop al Buzãului, în anii 1720-1732, şi mitropolitul Ungro-Vlahiei, în perioada 1732-1738 (→ mãnãstirea Coteşti, Capitolul Mãnãstiri, Litera C). În satul Coteşti mai existã o bisericã din lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, datând din secolul 17, declaratã monument istoric, în satul Valea Coteşti se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1792, iar în satul Budeşti este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1844), dominatã de o turlã mare, pe naos şi de douã turle, gemene, pe pronaos, iar intrarea în bisericã se face prin intermediul unui pridvor închis, cu douã ferestre la faţadã şi o uşã de intrare, cu ferestre.

COTMEANA, comunã în extremitatea de Vest-Sud Vest a judeţului Argeş, alcãtuitã din 14 sate, situatã în regiunea Piemontului Cotmeana, în zona de izvor a râului Cotmeana, afluent drept al râului Vedea; 1 843 loc. (1 ian. 2019): 911 de sex masc. şi 932 fem. Nod rutier. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Fabricã de cherestea. Creşterea bovinelor şi a ovinelor. Pomiculturã. Apiculturã. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1970, azi cu peste 8 000 de volume. În perimetrul comunei Cotmeana au fost descoperite vestigii din Paleoliticul inferior (circa un milion de ani în urmã), aparţinând Culturii materiale de prund (unelte din piatrã şi os), precum şi din secolele 14-18 (tezaur monetar alcãtuit din 103 piese austriece din argint şi 11 monede turceşti din aur, din seacolul 18). Satul Cotmeana apare menţionat documentar, prima oarã, la 20 mai 1388, într-un hrisov al domnului Țãrii Româneşti, Mircea cel Bãtrân, prin care acesta dãruia mãnãstirii Cozia mai multe sate, iar mãnãstirea Cotmeana a închinat-o mãnãstirii Cozia. În anul 1810, satul Cotmeana avea 71 de case care adãposteau 277 de locuitori. La sfârşitul secolului 19, Cotmeana era o comunã ruralã care purta numele Drãguţeşti-Sãpunari, era alcãtuitã din satele Drãguţeşti, Sãpunari (reşedinţa comunei), Bouleni, Codreşti, Cotmeana, Costeşti, Gheorduneşti şi Spiridoneşti, avea 1 250 de locuitori, trei biserici şi o şcoalã mixtã. În acea perioadã, în apropierea acestei comune exista şi comuna Bascovele, formatã din satele Bascovele (reşedinta comunei), Buneşti, Buzoeşti, Cioreşti, Drãgoleşti, Grajduri, Linteşti, Negoeşti, Pieleşti, Sãnduleşti, Ursoaia, Valea Porcului, Vârloveni şi Zamfireşti, avea 1 465 locuitori, patru biserici şi o şcoalã mixtã. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Drãguţeşti-Sãpunari, dar cu numele schimbat în Sãpunari, avea în componenţã satele Sãpunari (reşedinţa comunei), Cotmeana şi Drãguţeşti, care aveau în total 2 360 de locuitori, iar comuna Bacovele era compusã din satele Bascovele (reşedinţa comunei), Buneşti, Drãgoleşti, Grajduri, Linteşti, Negoeşti, Pieleşti, Ursoaia, Vârloveni, Zamfireşti şi cãtunele Buzoeşti, Chiorãşti şi Sãnduleşti, cu o populaţie totalã de 1 845 locuitori. Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931 prevedea schimbarea denumirii comunei Sãpunari în comuna Drãguţeşti, avea în componenţã satele Drãguţeşti, Costeşti (reşedinţa comunei), Cotmeana, Dealu Boului, Sãpunari şi Spiridoni, iar comuna Bascovele a fost desfiinţatã şi unificatã cu comuna Drãganu. Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 prevedea schimbarea numelui comunei Drãguţeşti în Cotmeana, şi reînfiinţarea comunei Bascovele, care a fost desfiinţatã din nou la 17 februarie 1968 şi înglobatã în comuna Cotmeana, împreunã cu satele ei componente. La 1 ianuarie 1965, numele satului Dealu Boului a fost schimbat în Dealu Pãdurii. În satul Cotmeana se aflã o mănãstire de cãlugãri, cu biserica având dublu hram „Buna Vestire” şi „Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul”, ziditã în mare parte în anii 1377–1383 prin grija domnului Țãrii Româneşti, Radu I, continuatã de fiul sãu, Dan I (1383-1386) şi terminatã de domnul Mircea cel Bãtrân (fiul lui Dan I şi nepotul lui Radu I) în anul 1388, atestatã documentar la 20 mai 1388 (→ mănăstirea Cotmeana, Capitolul Mănăstiri, litera C). În satul Ursoaia existã biserica având hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1843) şi mănãstirea Bascovele (de maici), cu biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1695, ctitorie a lui Şerban Cantacuzino, reconstruitã în 1843 prin grija lui Ştefan Nicolau, sprijinit de ispravnicul „Partenie ot Cotmeana” şi pictatã în 1869 (→ mănăstirea Bascovele, Capitolul Mănăstiri, litera B); în satul Bascovele mai este şi biserica “Adormirea Maicii Domnului (1795), iar în satul Cotmeana existã bisericile “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (secolul 19) şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (secolul 19).

COTNARI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 11 sate, situatã în zona de contact a Dealului Mare din zona de Sud Est a Podişului Sucevei cu Câmpia Jijiei Inferioare, la 145-197 m altitudine, pe râul Bahlui, afluent al râului Jijia, la 67,7 km Nord Vest de municipiul Iaşi; 7 731 loc. (1 ian. 2019): 4 021 de sex masc. şi 3 710 fem. Halte de cale feratã (în satele Hodora şi Cotnari) pe linia Podu Iloaiei – Târgu Frumos – Hodora – Cotnari – Hârlãu (64 km), construitã în anul 1910. În anul 1987 au început lucrãrile de construire a unei linii de cale feratã între Hârlãu şi Botoşani (57 km), ca o continuare a liniei Podu Iloaiei – Hârlãu, dar din cauza prãbuşirii regimului comunist la 22 decembrie 1989, lucrãrile au fost întrerupte la începutul anului 1990, reluate în anul 1996 şi din nou întrerupte în anul 1998. Exploatãri de gresii. Producţie de mobilă pentru bucătărie; produse de panificaţie. Creşterea bovinelor. Pomiculturã (meri, peri, pruni, cireşi, vişini). Depozit de legume şi fructe. Cămin Cultural. Bibliotecă publică (peste 20 000 de volume). În satul Hodora, înfiinţat în anul 1806, există un Centru de Informare şi Promovare Turisticã, inaugurat în martie 2016, în care funcţionează şi muzeul memorial ”Cezar Petrescu”. În satul Cotnari existã Muzeul Viei şi Vinului, amenajat într-o casã din secolul 18. Comuna Cotnari este o veche (secolul 15) şi renumitã podgorie în care predominã soiurile indigene de viţã de vie: Grasa de Cotnari (510 ha), Feteascã albã (220 ha), Tãmâioasã româneascã (460 ha), Frâncuşa (210 ha). Combinat de vinificaţie. Faima vinurilor de Cotnari s-a perpetuat din secolul 15, de pe vremea lui Ştefan cel Mare, domn al Moldovei în perioada 1457-1504, şi pânã în zilele noastre. Ca urmare a acestei axiome, în anul 1502, medicul personal al domnului Ştefan cel Mare, italianul Matteo Muriano, transmitea dogelui Veneţiei cuvinte de laudã referitoare la vinurile de Cotnari care se serveau la masa domnului Moldovei, iar în anul 1641, episcopul Pietro Diadoto, care a vizitat localitatea Cotnari, descria cu lux de amãnunte regiunea viticolã Cotnari. Referiri laudative despre vinul de Cotnari mai apar în anul 1711, în timpul vizitei la Iaşi a Țarului Rusiei, Petru cel Mare, apoi în anii 1752, 1845, 1868 etc. În anul 1873, vinul de Cotnari a obţinut Diploma de Merit la Expoziţia Internaţionalã de la Viena şi apoi medalia de aur, în anul 1875, la Viena, în anul 1884 vinul a fost medaliat cu aur la Budapesta, obţinand aceeaşi medalie de aur şi Grand Prix la Expoziţiile Universale de la Paris din anii 1889 şi 1900. Ulterior a mai obţinut medalia de aur la Paris în anul 1937, Budapesta în anii 1963, 1966, 1972, Turcia 1992. Pe Dealul Bãiceni din partea de Sud a comunei Cotnari au fost descoperite vestigiile unei cetãţi eneolitice, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 3-2 î.Hr.) din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, iar pe Dealul Cãtãlina (395 m altitudine), situat în partea de Vest a comunei Cotnari, au fost descoperite (în 1967) urmele unei cetãţi traco-getice, datând din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), parţial conservatã, consideratã ca fiind reşedinţa unui conducãtor tribal, din care s-a recuperat o diademã din argint aurit din secolul 13 ş.a. În arealul satului Hodora au fost identificate vestigii din secolele 2, 3, 4 şi 8. Satul Cotnari apare menţionat documentar, prima oarã, ca târg, la 5 octombrie 1448. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1896, Cotnari era o comunã ruralã, alcatuitã din satele Cotnari (reşedinţa comunei), Dealu, Hodora, Horodiştea, Iosupeni, Lupãria, Valea, Zbereni şi Zlodica, avea 2 698 locuitori, douã mori cu aburi pentru mãcinat cereale, patru biserici şi douã şcoli mixte. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Cotnari, care avea în componenţã satele Cotnari (reşedinţa comunei), Hodora, Horodiştea, Iosupeni, Lupãria, Valea Racului, Zbereni şi Zlodica, cu un total al populaţiei de 3 337 locuitori, iar în Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, comuna Cotnari era formatã din satele Bãiceni, Cârjoaia, Cotnari (reşedinţa comunei), Coasta-Mãgurei, Hodora, Horodiştea, Iosupeni, Lupãria, Valea Racului şi Zlodica. În Evul Mediu, la Cotnari a existat o mare comunitate de etnici catolici germani şi unguri, iar în timpul lui Ioan Iacob Heraclid/Despot Vodã, domn al Moldovei în anii 1561-1563, la Cotnari a funcţionat un Colegiu Latin (Schola latina), pe lângã biserica romano-catolicã, inaugurat în anul 1562, al cãrui director a fost umanistul transilvanean Johannes Sommerus. În satul Cotnari se aflã Ansamblul medieval ”Curtea Domneascã”, datând din secolul 15, alcãtuit din ruinele Palatului domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (sfârşitul secolului 15), beciul caselor domneşti, datând din anul 1491 (20 m lungime şi 3 m înãlţime), atribuit lui Ştefan cel Mare, biserica „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (ctitorie din jurul anului 1493 a lui Ştefan cel Mare), declaratã monument istoric, ruinele bisericii romano-catolice „Sfânta Maria” construitã în anii 1561-1563, în stil gotic, din iniţiativa domnului Moldovei, Despot Voda, şi distrusã de un incendiu în 1873. În satul Cotnari mai existã cetatea de pe Dealul Cãtãlina, declaratã monument istoric, şi biserica „Sfântul Nicolae”, datând dinainte de anul 1617, iar în satul Cârjoaia se aflã conacul boierului Vasile Vlãdoianu, construit în anul 1901, cu un beci aflat la 15 m adâncime, lung de 30 m şi înalt de 6 m, cu o capacitate de peste 100 000 de litri de vin, şi la parter cu o cramã. În anul 1990, conacul a fost retrocedat urmaşilor, dar cumpãrat imediat de cãtre Societatea Comercialã Cotnari S.A. Asociaţia viticultorilor din Cotnari a construit pe Dealul Paraclis un beci foarte mare, la o adancime de 20 m, cu mai multe galerii, cu lungimi de circa 60 m şi înãlţimi de 7 m, în care se pot pãstra butoaie mari din stejar cu capacitãţi de peste 300 de litri de vin fiecare. În satul Bahluiu, înfiinţat în anul 1864 cu numele Armanu şi din 1896 panã la 1 ianuarie 1965 numit Moara Prefectului, se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în perioada 1990-1996; în satul Cârjoaia, atestat documentar în anul 1551, existã un pod de piatrã, peste râul Cârjoaia, datând din secolul 15 şi reparat în anul 1847 şi de mai multe ori ulterior, iar în satul Lupãria, înfiinţat în anul 1864, existã un schit înființat în anul 1995 de ÎPS Daniel, într-o fostă cramă a Mitropoliei Moldovei. În arealul comunei Cotnari existã Pãdurea Cãtãlina, alcãtuitã din arbori seculari de goruni (Quercus robur) şi fag Fagus sylvatica), declaratã rezervaţie forestierã şi arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000 şi publicatã în Monitorul Oficial la 12 aprilie 2000. În satul Hodora s-a nãscut prozatorul Cezar Petrescu (1 decembrie 1892 – decedat la 9 martie 1961 la Bucureşti). Agroturism.

COŢOFĂNEŞTI, comunã în extremitatea de Sud a judeţului Bacău, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de Nord Est a Subcarpaţilor Vrancei, la poalele Dealului Ouşoru, la 162-197 m altitudine, pe drepta vãii râului Trotuş; 3 641 loc. (1 ian. 2019): 1 833 de sex masc. şi 1 808 fem. Haltã de cale feratã (în satul Bâlca) pe linia Adjud – Bâlca – Oneşti -Târgu Ocna – Comãneşti, cu prelungire spre Ghimeş – Miercurea-Ciuc, derivaţie (la Adjud) din magistrala feroviarã Bucureşti – Ploieşti – Buzău – Focşani – Adjud – Bacău – Roman – Paşcani – Suceava, inaugurată la 13 septembrie 1872, construitã dupã proiectul inginerului Anghel Saligny şi inauguratã la 28 septembrie 1884. Exploatãri de balast. Fabricã de mobilã. Morãrit şi panificaţie. Creşterea ovinelor, bovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Pomiculturã. Cãmine Culturale în satele Coţofãneşti, Bâlca, Borşani şi Tãmãşoaia. Bibliotecã publicã (în satul Coţofãneşti), înfiinţatã în anul 1962, azi cu peste 10 000 de volume. Parc public, în satul Coţofãneşti. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1896, Coţofãneşti era o comunã ruralã formatã din satele Coţofãneşti (reşedinţa comunei) şi Tãmãşoaia, avea 610 locuitori, o bisericã şi o şcoalã mixtã. În acea perioadã, existau şi comunele învecinate Bâlca (alcãtuitã doar din satul cu acelaşi nume, care avea 568 locuitori şi o bisericã) şi Borşani (formatã doar din satul omonim, care avea 551 locuitori şi o bisericã). Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa celor trei comune, cu aceeaşi componenţã a satelor şi care aveau, fiecare, 823 locuitori (comuna Coţofãneşti), 665 locuitori (Bâlca) şi 542 locuitori (Borşani). Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Coţofãneşti, alcãtuitã din satele Coţofãneşti (reşedinţa comunei) şi Tãmãşoaia, şi a comunei Bâlca, formatã din satele Bâlca (reşedinţa comunei cu acelaşi nume) şi Borşani, ambele comune, la acea datã, fãceau parte din judeţul Putna. În satul Coţofãnesti se aflã biserica „Sfântul Gheorghe”, construitã în perioada 12 mai 1830 – 13 noiembrie 1834 (când a fost sfinţitã) pe locul unei biserici din lemn, care datá din anul 1730. În anii 2002-2006, în curtea acestei biserici a fost construit un aşezãmânt social-filantropic, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”. În satul Borşani existã biserica “Pogorârea Duhului Sfânt”, datând din anul 1841, refãcutã în anul 1891 şi restauratã în anul 1972, declaratã monument istoric, iar în satul Bâlca, întemeiat la sfârşitul secolului 17 de un grup de mocani (oieri) veniţi din comuna Dragoslavele, judeţul Argeş, este biserica “Sfântul Nicolae”, construitã în anul 1802, din bârne de stejar, pe locul alteia de la sfârşitul secolului 17. Biserica a fost şubrezitã de cutremurul din noaptea de marţi, 11 ianuarie 1838 (ora 4 dimineaţa), care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter, şi reparatã ulterior. În anul 1848 a fost adãugat pronaosul bisericii, construit din cãrãmidã, sfinţit la 6 decembrie 1848. Biserica a fost supusã unor reparaţii capitale în anul 1891 şi sfinţitã la 22 decembrie 1891. În anul 1896 au fost pictate icoanele catapetesmei, în 1915 au fost refãcuţi pereţii altarului şi naosului, din cãrãmidã, din cauzã cã cei vechi, din bârne, putreziserã, sfintiţi la 10 ianuarie 1916. În anul 1938 au fost efectuate ample lucrãri de reparaţii interioare şi exterioare, în anul 1970 biserica fost pictatã în interior, iar în perioada 1996-1999 au fost efectuate reparaţii capitale şi sfinţitã la 19 septembrie 1999.

COŢOFENII DIN DOS, comunã în partea de Nord a judeţului Dolj, alcãtuitã din 3 sate, situatã în zona de contact a Piemontului Bãlãciţei cu terasele şi lunca de pe dreapta râului Jiu, la 102 m altitudine, la 25 km Sud Vest de comuna Coţofenii din Faţã; 2 261 loc. (1 ian. 2019): 1 099 de sex masc. şi 1 162 fem. Zãcãminte de petrol şi gaze naturale. Morărit şi panificaţie. Viticulturã. Cãmin Cultural cu o clãdire construitã în anul 1954, în care funcţioneazã o bibliotecã publicã, azi cu peste 8 000 de volume. Pe teritoriul comunei Coţofenii din Dos, pe terasa superioarã a râului Jiu, au fost descoperite urmele unei aşezãri, cu inventar bogat, tipic pentru perioada de trecere de la Neolitic la Epoca brozului (2500–1800 î.Hr.), cãreia i s-a atribuit numele de cultura materială Coţofeni, cu arie largã de rãspândire în provinciile istorice Oltenia, Crişana, Banat şi Transilvania. Aceastã culturã materialã se caracterizeazã prin existenţa locuinţelor de tip bordei în care s-au gãsit ceşti cu bazinul sferic şi gura evazatã, cu toartã supraînãlţatã, cu decor geometric, realizat prin împunsãturi succesive, topoare din piatrã şi cupru, strãchini hemisferice etc. Pe Dealul Botu Mare a existat o cetate dacicã, extinsã pe 3 ha, care datá din secolele 4-3 î.Hr., fortificatã cu val, palisadã şi şanţ de apãrare, ale cãrei urme nu se mai vãd în prezent. Sãpãturile arheologice din anii 1979-1983 au scos la ivealã fragmente de vase greceşti şi mai multe monede. Satul Coţofenii din Dos apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1615, ca sat în posesia jupâniţei Zamfira, iar comuna Coţofenii din Dos, alcãtuitã din satele Coţofenii din Dos, Valea Bisericii şi Vodinici, a fost înfiinţatã în urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale – lege promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865. Tot atunci a fost înfiinţatã şi comuna Mihãiţa, formatã din satele Mihãiţa şi Potmelţu (numit atunci Obeanu). În anul 1875, comuna Mihãiţa a fost desfiinţatã, iar satele ei componente au fost incluse în comuna Coţofenii din Dos. În satul Coţofenii din Dos se aflã clãdirea Primãriei, construitã în anii 1864-1866, douã hanuri din secolul 19 şi biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în perioada 1928-1932 de meşteri italieni, pictatã Jan Lesteveanu şi sfinţitã la 25 septembrie 1932. Biserica a fost renovatã în anii 2009-2010 şi sfinţitã la 16 octombrie 2010. Aceastã bisericã a fost construitã pe locul vechii biserici din lemn ridicatã în anul 1827 de cãtre biv vel paharnic Gheorghe Coţofeanu, cu picturi din 1831, reparatã în anii 1860 şi 1930. În satul Mihãiţa există biserica având hramul „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (ante 1872).

COŢOFENII DIN FAŢĂ, comunã în partea de Nord a judeţului Dolj, alcãtuitã din 2 sate, situatã în zona de contact a Platformei Olteţului (Podişul Getic) cu prelungirile de Nord-Nord Est ale Câmpiei Romanaţi şi cu terasele şi lunca de pe stânga vãii râului Jiu, la 21 km Nord Vest de municipiul Craiova şi 25 km Nord Est de comuna Coţofenii din Dos; 2 047 loc. (1 ian. 2019): 1 011 de sex masc. şi 1 036 fem. Staţie de cale feratã pe linia Craiova – Filiaşi, inauguratã la 5 ianuarie 1875. Exploatãri de petrol şi gaze naturale şi de marne, argile, nisipuri şi pietrişuri. Ferme legumicole (în satul Beharca). Culturi de grâu, porumb, ovãz, cartofi ş.a. Pomiculturã. Centru viticol şi de vinificaţie. Numeroase alunecãri de teren. Cãmin Cultural, cu salã de spectacole. Bibliotecã publicã (peste 4 000 de volume). Ca şi în comuna Coţofenii din Dos, pe teritoriul comunei Coţofenii din Faţã au fost descoperite vestigii datând din perioada de trecere la la Neolitic la Epoca bronzului (→ Coţofenii din Dos), precum şi din a doua Epocã a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.). În secolul 17, în aceastã zonã, spãtarul Mihai Coţofeanu şi stolnicul Gheorghe Coţofeanu aveau moşii întinse pe care munceau ţãranii localnici sau familii de ţãrani aduse din alte locuri. Se ştie cã spãtraul Mihai Coţofeanu avea douã fiice cãrora le-a dãruit câte o moşie, pe terenul cãrora s-au format satele Coţofenii din Faţã şi Coţofenii din Dos. Comuna Coţofenii din Faţã a fost înfiinţatã la 7 aprilie 2004 prin desprinderea satelor Coţofenii din Faţã şi Beharca din comuna Almãj, judeţul Dolj. În satul Coţofenii din Faţã se aflã curtea boierilor Coţofeanu, numitã şi Curtea Coţofenilor, în care existã un conac, construit în anul 1653 de spãtarul Mihai Coţofeanu, declarat monument istoric în anul 2004, aflat în stare avansatã de degradare, şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1653, refãcutã în anii 1827-1832, declaratã monument istoric în anul 2004. Aceste obiective sunt situate în cadrul unui Parc, care a fost amenajat în a doua jumãtate a secolului 19 de cãtre arhitectul peisagist francez Édouard Redont. În anul 1976, în conacul Coţofeanu au fost filmate o mare parte a scenelor din filmul “Tãnase Scatiu”, în regia lui Dan Piţa. În satul Beharca existã biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

COŢUŞCA, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Botoşani, alcãtuitã din 9 sate, situatã în Câmpia Jijiei Superioare, la 180-197 m altitudine, pe râul Volovãţ (afluent drept al râului Prut) şi pe malul dreapt al râului Prut, la graniţa cu Republica Moldova (satele Cotu Miculinţi şi Crasnaleuca de la graniţa cu Republica Moldova se aflã, fiecare, “cuibãrite” în câte un imens meandru/buclã, cot/, fãcut de râul Prut); 4 941 loc. (1 ian. 2019): 2 563 de sex masc. şi 2 378 fem. Prelucrarea laptelui; produse de panificaţie. Creşterea bovinelor. Culturi de cereale, plante tehnice şi uleioase etc. Cãmine culturale (din 1953), în satele Coţuşca şi Crasnaleuca. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1949, în satul Coţuşca. Satul Coţuşca apare menţionat documentar, prima oarã, la 30 martie 1636 într-un hrisov al domnului Moldovei, Vasile Lupu, prin care acesta “întãrea lui Dumitraşco Fulger şi soţiei sale, Maria…..satele Vişnovãţul, cu privilegii de la Ștefan Voievod şi Ioan Voievod, Rãdãuţii pe Prut, ţinutul Dorohoi, şi jumãtate din satul Cochiujca (Coţuşca n.n.) pe Volovãţ”. Legea comunalã din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, consemneazã înfiinţarea comunei Coţuşca, formatã din satele Coţuşca şi Puţureni. În prima jumãtate a secolului 20, comuna Coţuşca a mai primit în componenţa sa satele Avram Iancu, Ghireni, Nichiteni, Mihail Kogãlniceanu şi Nicolae Bãlcescu, iar la 17 februarie 1968, în comuna Coţusca au fost incluse satele Crasnaleuca şi Cotu Miculinţi ca urmare a desfiinţãrii comunei Crasnaleuca, situatã la Nord Est de Coţuşca, pe dreapta râului Prut. In satul Coţuşca se aflã biserica “Naşterea Maicii Domnului”, construitã din paiantã (pereţi formaţi din stâlpi din lemn, înfipţi în pãmânt, armaţi cu şipci din lemn, între care se umplu cu un amestec de lut, apã, paie tocate şi bãlegar de vacã) în anii 1891-1892, sfinţitã la 31 mai 1892, pe cheltuiala boierilor Gheorghe şi Ilie Vãsescu, pe locul unei biserici care datá din anul 1772. În perioada 1996-2014, la Coţuşca a fost ziditã o nouã bisericã, având acelaşi hram – “Naşterea Maicii Domnului”, sfinţitã la 7 septembrie 2014. În satul Crasnaleuca, atestat documentar la 4 mai 1444, existã biserica “Sfântul Nicolae”, datând din anul 1847, iar în satul Ghireni, menţionat documentar la 31 mai 1619, 18 septembrie 1639, 23 iunie 1659 etc., existã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, ziditã în perioada 13 iulie 1860 – august 1861 pe locul unei alte biserici din 1639. În perioada 1859-1912, satul Ghireni a purtat numele Ghireni-Tãutu. În satul Puţureni se aflã biserica “Sfânta Cuvioasã Parascheva” (1948), iar în satul Nichiteni este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1965).

COVĂSINŢ, comunã în partea central-Sud Vestică a judeţului Arad, formată dintr-un sat, situatã în zona de contact a prelungirilor vestice ale M-ţilor Zarand cu Câmpia Aradului, la 154 m altitudine, pe canalul Matca (→ Capitolul Canale, Litera M); 2 708 loc. (1 ian. 2019): 1 352 de sex masc. şi 1 366 fem. Haltã de cale ferată pe linia electricã Arad – Ghioroc – Covãsinţ – Șiria – Pâncota, inauguratã la 11 noiembrie 1906. Produse de papetărie. Ferme de creştere a bovinelor, ovinelor şi porcinelor. Centru pomicol (meri, peri, caişi, vişini, nuci, castani cu fructe comestibile ş.a.) şi viticol. Culturi de grâu, secarã, porumb, floarea-soarelui, cartofi, cãpşuni ş.a. Muzeul etnografic “Zestrea satului”. Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 1953, azi cu peste 5 000 de volume. Fanfarã civilã a Bisericii baptiste. În perimetrul comunei Covãsinţ, în punctul numit Stifler, au fost descoperite (în anul 1960) vestigii Paleolitice, între care o unealtã din opal, Neolitice (daltã din piatrã) şi din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca brozului (2500–1800 î.Hr.), iar de pe înãlţimea Cioaca-Tornea au fost recuperate fragmente ceramice aparţinând Culturii materiale Coţofeni (2500-1800 î.Hr.). În anul 1967 au fost scoase la ivealã urmele unei aşezãri dacice, fortificatã cu patru valuri de pãmânt şi cinci şanţuri succesive, datând din secolele 1 î.Hr. – 3 d.Hr., din care s-au recuperat vase ceramice lucrate la roatã (canã cu toartã, strãchini, oalã de culoare gri, bine arse) sau cu mâna (oalã mare, decoratã cu butoni şi brâu în relief). În anul 1872 a fost descoperit un tezaur monetar alcãtuit din 500 de denari imperiali romani, din argint, datând din secolele 1-2, precum şi inele, brãţãri şi obiecte din bronz. Satul Covãsinţ apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1278, cu numele Kwasy, apoi în anul 1280, ca centru al unui cnezat românesc, şi în perioada 1332-1337 într-un registru de dijme papale cu grafiile Kuasy, Kwasy, Kovasz. În a doua jumãtate a secolului 14, satul Covãsinţ apare consemnat, din nou, ca centru voievodal (cnezial) condus de Voievodul de Kuassy, amintit în documentele anilor 1367-1368 şi din 1384. În anii 1461, 1466 şi 1494 Covãsinţ apare consemnat ca târg (oppidum Kowazy sau Kovasy) în comitatul Arad şi principal centru viticol, reconfirmat ca aşezare viticolã, cu mari suprafeţe de viţã de vie, în Reglementarea urbarialã din anii 1771-1772. La sfârşitul secolului 18, aşezarea Covãsinţ devenise centru minier pentru exploatarea zãcãmintelor de cupru, continuate şi în secolul 19, iar în a doua jumãtate a secolului 19 era consemnatã cu titulatura de comunã promotorialã, cu formã specialã de organizare, cu autoritate juridicã, statut propriu şi conducere proprie, care reglementa întreaga activitate în plantatiile cu viţã de vie. Dupã anul 1867, în perioada dualismului Austro-Ungar, a avut loc o organizare comunalã, reglementatã prin Legile din anii 1871, 1876, 1881 şi 1886, care stabilea ca fiecare sat sã aibe o organizare administrativã proprie, astfel încât fiecare sat sã aibe statut de comunã. Dupã proclamarea României Mari la 1 decembrie 1918, s-a trecut la o nouã organizare administrativ-teritorialã prin aplicarea Legii nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, iar în Tabloul de Reglementarea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr.161 din 15 iulie 1931, comuna apare cu grafia Covãşinţ. Legea nr. 5 din 2 decembrie 1950 a statuat o nouã organizare administrativ-teritorialã, dupã model sovietic, prin care erau desfiinţate judeţele şi plãşile şi înfiinţate regiunile şi raioanele, iar în prezent este în vigoare Organizarea administrativ-teritorialã stabilitã în urma aplicãrii Legii nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã în Buletinul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968, în care comuna actualã este consemnatã cu grafia Covãsinţ şi nu Covãsânţ, aşa cum mai apare prin diferite publicaţii. În comuna Covãsinţ se află biserica „Pogorârea Duhului Sfânt”, construitã în anii 1776-1779 din piatrã şi cãrãmidã, în stil baroc, pe cheltuiala negustorilor macedo-români Pascali şi Riga Ciocovãţ, pe locul alteia care datá din anul 1734. Biserica a fost renovatã şi pictatã de Iulian Toader în anul 1927, iar în anul 2003 au fost efectuate ample lucrãri de reparaţii capitale şi de restaurare a picturilor murale interioare, efectuate de Viorel Ţigu. În mijlocul comunei Covãsinţ existã un Monument închinat Eroilor cãzuţi pe câmpurile de luptã în timpul Primului Rãzboi Mondial, dezvelit la 22 februarie 1937.

COZIENI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Buzău, alcãtuitã din 20 de sate, situate în depresiunea Cozieni din Subcarpaţii Buzãului, sau rãspândite pe pantele dealurilor subcarpatice Blidişel, în Vest, şi Dâlma, în Est, la 350-650 m altitudine, pe râul Bãlãneasa; 1 902 loc. (1 ian. 2019): 951 de sex masc. şi 951 fem. Zãcãminte de petrol şi gaze naturale. Exploatãri de balast. Ateliere de confecţii, de pielãrie şi încãlţãminte. Pomiculturã (meri, peri, pruni, nuci), în satul Bãlãneşti. Creşterea ovinelor, caprinelor, porcinelor şi bovinelor. Cãmine Culturale, în satele Cozieni, Bãlãneşti şi Trestia. Bibliotecã publicã, azi cu peste 7 000 de volume. Vulcani noroioşi, în satele Gloduri, Scorţoasa şi Trestia. Satul Cozieni apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1525, iar satele Trestia în 1519, Bãlãneşti în 1608, Zãpodia în 1618, Mãrculeşti în 1599 cu numele Tihuleşti, Gloduri în secolul 16 şi Tulburea în secolul 16 cu numele Moşãşti. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Bãlãneşti, alcãtuitã din satele Bãlãneşti (reşedinţa comunei), Berceşti, Bodromireşti, Cocârceni, Cozieni, Faţa lui Nan, Mãrculeşti, Tulburea, Valea Banului şi Valea-Epei, avea 2 050 de locuitori (adãpostiţi în 521 de case), şase mori de apã pentru mãcinat porumbul, pe râul Sãrãţelul Bãlãneştilor, patru biserici (una la Cozienii de Jos, alta la Cozienii de Sus, la Bãlãneşti şi Cocârceni) şi o şcoalã. În aceeaşi perioadã exista şi comuna Trestia, formatã din satele Trestia (reşedinţa comunei), Ciocãneşti, Colţeni, Glodurile, Isvoru (Izvoru), Lungeşti, Nistoreşti, Pietraru, Punga, Teişu şi Zãpodia. Legea nr. 95 din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa comunei Bãlãneşti, cu aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte, cu o populaţie totalã de 2 633 locuitori, iar comuna Trestia avea aceeaşi componenţã a satelor ca mai înainte, cu o populaţie totalã de 2 090 locuitori. Aceste douã comune şi-au pãstrat, fiecare, aceeaşi componenţã a satelor pânã la 17 februarie 1968, când prin Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã Buletinul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968, cele douã comune – Bãlãneşti şi Trestia – au fost unificate sub numele de Cozieni, cu reşedinţa în satul Cozieni, având în componenţã 20 de sate, dar cu câteva modificari în rândul satelor componente, ca de pildã: satul Mãrculeşti a fost desfiinţat şi unificat cu satul Bãlãneşti, satul Bodromireşti a fost desfiinţat şi unificat cu satul Berceşti, iar satul Valea-Epei (scris Valea Iepii) şi-a schimbat numele în Anini (la 1 ianuarie 1965). În satul Bălăneşti, atestat documentar în anul 1608, se aflã biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi” (1841), declaratã monument istoric, şi biserica de zid cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (1834-1841), declaratã monument istoric şi de arhitecturã, iar în satul Cocârceni existã biserica avand dublu hram – “Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron” şi „Sfântul Nicolae” (1819-1821), restauratã şi pictatã în anii 2012-2013 şi sfinţitã la 15 iunie 2014. În satul Trestia existã biserica “Sfinţii Impãraţi Constantin şi Elena”, ctitorie a lui Nicolae Trestianu din prima jumãtate a secolului 19, în satul Pietraru este biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1849), iar în fostul sat Mãrculeşti, desfiinţat şi unificat cu satul Bãlãneşti la 17 februarie 1968, se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului” (1834-1836). În arealele satelor Faţa lui Nan, Punga şi Valea Banului se aflã câte o rezervaţie geologică şi geomorfologică, în cadrul cărora se evidenţiază un grup de formaţiuni geologice stâncoase, de mari dimensiuni, numite ştiinţific trovanţi, a căror varietate de forme (rotunjite, alungite, sferice, elipsoidale, discoidale, cilindrice sau contururi aparte – forme de broaşte ţestoase, ciuperci, cochilii de melci, farfurii zburătoare) este rezultatul modelării îndelungate exercitate de agenţii climatici externi (ploi, zăpezi, îngheţ-dezgheţ, vânt ş.a.). Aceste formaţiuni, de diferite dimensiuni (de la un diametru de câţiva centimetri până la trovanţi de peste 2 m), numite popular “pietre vii”, au luat naştere în condiţii fizico-chimice speciale, prin pătrunderea apelor calcaroase în straturi cimentate, formate din acumulări de nisip şi de gresii friabile, proces care a avut loc de-a lungul erelor geologice, vârsta estimată a acestor trovanţi este de circa 6 milioane de ani (→ şi comuna Bozioru, judeţul Buzău). Comuna Cozieni face parte din “Geoparcul Ţinutul Buzãului” (→ comuna Berca, judeţul Buzãu).

COZMA, comunã în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Mureş, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona Colinelor Mãdãraşului, pe cursul superior al râului Agriş, afluent al râului Luţ; 524 loc. (1 ian. 2019): 284 de sex masc. şi 240 fem. Pomiculturã. Satul Cozma apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1231, apoi în anul 1315 cu numele Kozmateluke, iar în perioada 1769-1773 figura pe harta Josephinã a Transilvaniei. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa comunei Cozma, alcãtuitã doar din satul Cozma, iar configuraţia actualã a comunei Cozma, formatã din 5 sate, dateazã din 17 februarie 1968, în conformitate cu Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã în Buletinul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968. În satul Cozma se aflã biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, datând din secolul 14, reparatã în secolul 19, azi declaratã monument istoric, şi o bisericã nouã, cu hramul “Sfântul Ioan Gurã de Aur”, construitã în anii 2000 şi sfinţitã la 2 septembrie 2012, iar în satul Socolu de Câmpie, atestat documentar în anul 1322, existã o mãnãstire de cãlugãriţe, înfiinţatã în anul 1994 în jurul bisericii cu hramul “Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul”, care dateazã din anul 1942.

COZMENI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Harghita, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Depresiunea Ciuc, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Ciuc, la 650-690 m altitudine; 2 280 loc. (1 ian. 2019): 1 160 de sex masc. şi 1 120 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Culturi de cartofi. Suprafeţe mari de fâneţe pentru creşterea animalelor. În perimetrul satului Lãzãreşti există 48 de izvoare cu ape minerale ale cãror analize chimice au fost efectuate, prima oară, în anul 1818. În perimetrul comunei Cozmeni au fost descoperite vestigii din perioada neoliticã, din Epoca mijlocie a bronzului (Cultura materialã Witenberg – secolele 19-13 î.Hr.), din prima Epoca a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.), o drahma Dyrrachium din secolul 2 î.Hr., precum şi un chiup dacic de culoare cenuşie, datând din secolele 1 î.Hr. – 1 d.Hr., şi fragmente de vase ceramice lucrate cu mâna sau la roatã, datând din Evul Mediu. În anul 1719 s-a declanşat o cumplitã epidemie de ciumã care a provocat moartea a 826 de persoane, supravieţuind 1 124 de locuitori. În perioada 1762-1851, aşezarea Cozmeni a fãcut parte din Compania a II-a de graniţã a Regimentului Secuiesc de Infanterie, înfiinţat în anul 1762, reorganizat în 1764 şi transformat în 1851 în Regimentul de Linie nr. 5. Satul Lãzãreşti apare consemnat pe harta Josephinã a Transilvaniei din anii 1769-1773. În satul Lãzãreşti, atestat documentar, prima oarã, în anul 1365, se aflã biserica greco-catolicã „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1742, o bisericã romano-catolicã (1883), în stil neobaroc, şi conacul “Miklossy”. În secolul 19, la Lãzãreşti existau ruinele conacului Petki, iar la 4 iulie 1882 a fost mistuitã de incendiu o capelã construitã în anii 1580-1582. În satul Cozmeni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1333, existã o bisericã romano-catolicã, având hramul “Sfinţii Cozma şi Damian”, ziditã în anii 1653-1670, în stil gotic, pe locul uneia, în stil romanic, care datá din anul 1333, azi declaratã monument istoric. Biserica, renovatã în anii 1831-1833, posedã o orgã construitã de meşterul József Boda, instalatã în anul 1899. Biserica este înconjuratã cu zid de incintã construit în anul 1720, iar Turnul-clopotniţã, ridicat în secolul 15, cu poartã de intrare, a fost supraînãlţat în anii 1771-1772, în stil baroc. În apropierea de Nord a bisericii romano-catolice existã capela “Sfântul Ioan Nepomuk”, datând din anul 1761. În satul Cozmeni mai existã o casã din lemn din anul 1882, care a aparţinut lui Szács Lajos. Comuna Cozmeni a fost înfiinţatã la 18 martie 2002 prin desprinderea satelor Cozmeni şi Lãzãreşti din comuna Sânmartin, judeţul Harghita.

COZMEŞTI, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 3 sate, situatã în partea de Est-Sud Est a Podişului Central Moldovenesc, cu satele rãspândite pe pantele Dealului Cozmeşti, la 75-280 m altitudine, pe cursul superior al râului Moşna; 2 789 loc. (1 ian. 2019): 1 435 de sex masc. şi 1 354 fem. Exploatãri de gresii, argile şi nisipuri. Culturi irigate de cereale şi de legume. Viticulturã cu soiuri de viţã de vie nobile (Feteascã neagrã, Cabernet Sauvignon, Merlot ş.a.). Pomiculturã (meri, pruni, cireşi, vişini). Creşterea ovinelor, bovinelor şi porcinelor. Fanfarã civilã (din 1961). În perimetrul satului Cozmeşti, în punctul numit “La Lutãrie” au fost descoperite (în anul 1984) vestigii paleolitice (circa 10 000 de ani în urmã), precum şi fragmente de vase ceramice din prima Epocã a fierului/ Hallstatt (1200-400 î.Hr.), iar în punctul “La Movilã” au fost scoase la ivealã fragmente de vase ceramice din a doua Epocã a fierului/La Tène (450 î.Hr.- secolul 1 d.Hr.) şi un fragment de amforã romanã, datând din secolele 2-3. Satul Cozmeşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1503, apoi la 20 iunie 1632, 22 iunie 1669 cu numele Cozmeşti pe Jijia, 10 ianuarie 1689 (“Cozmeşti unde dã apa Jijiei în Prut”), 10 iunie 1691 etc. Pe o hartã întocmitã în anii 1768-1774 de cãtre cartograful F. G. Bawr, tipãritã la Amsterdam în anul 1783, satul apare consemnat cu grafia Kosmeschti. La sfârşitul secolului 19, respectiv în anul 1893, Cozmeşti era o comunã ruralã, înfiinţatã în urma aplicãrii Legii comunale din 2/14 iunie 1864 pentru organizarea comunelor urbane şi rurale, promulgatã de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 aprilie/5 mai 1865, care la acea datã (în 1893) era formatã doar din satul cu acelaşi nume, în care locuiau 337 de familii cu o populaţie totalã de 1 293 locuitori şi în care exista o bisericã din vãlãtuci (material de construcţie sub formã de cãrãmizi, realizat din lut amestecat cu apã, bãlegar de vacã şi paie de grâu, tocate, uscat la Soare, din care se clãdeau pereţii caselor ţãrãneşti în secolele trecute) cu hramul “Sfinţii Voievozi”, care datá din anul 1795 şi o şcoalã înfiinţatã în anul 1865. Tot în aceeaşi perioadã exista şi comuna Podoleni, alcãtuitã din satele Podolenii de Jos şi Podolenii de Sus care avea 1 423 de locuitori, douã biserici şi o şcoalã. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativã a ţãrii din 14 iunie 1925, intratã în vigoare la 1 ianurie 1926 consemna existenţa comunei Cozmeşti cu aceeaşi structurã a componenţei sale şi cu o populaţie de 1 531 locuitori, precum şi existenţa comunei Podoleni, cu 2 047 locuitori, care avea în plus, în componenţa ei, satul Podu Hagiu. În anul 1931, comuna Podoleni, cu satele ei componente, a fost desfiinţatã şi înglobatã în comuna Cozmeşti. Satul Podolenii de Sus apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1439, iar satul Podolenii de Jos a fost înfiinţat în anii 1613-1619 cu numele Valea de Jos, în care s-au stabilit locuitori, în majoritate basarabeni, veniţi din lunca râului Prut de frica nãvãlitorilor tãtari şi cazaci. În satul Cozmeşti se aflã biserica “Sfinţii Voievozi”, ziditã pe locul vechii biserici (construitã din vãlãtuci, care datá din anul 1795), în perioada 1901-1908 prin osârdia preotului Alexandru Munteanu, pictatã de Zamfirache Botez din Huşi şi Ionescu din Bârlad, sfinţitã la 5 aprilie 1909 şi declaratã monument istoric în anul 2004. Picturile murale interioare au fost refãcute în anii 1994-1995 şi sfinţite la 15 octombrie 1995. În satul Podolenii de Jos se aflã biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”, construitã din vãlãtuci în anul 1868 pe cheltuiala lui Gheorghe Bogoş şi a soţiei sale Elena. Biserica a fost cimentuitã şi placatã cu piatrã în anii 1955-1956, iar în anul 2009 au fost întreprinse lucrãri de modernizare şi împodobire cu icoane, de tencuire şi izolare termicã a pereţilor cu polistiren ş.a.

COZMEŞTI, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Vaslui, alcãtuitã din 4 sate, situatã în Podişul Central Moldovenesc, la 125-235 m altitudine, pe cursul superior al râului Stemnic, în zona de confluenţã cu pârâul Fâstâca, la 26 km Nord Vest de municipiul Vaslui; 2 329 loc. (1 ian. 2019): 1 215 de sex masc. şi 1 114 fem. Reşedinţa comunei Cozmeşti este satul Bãleşti, atestat documentar în secolul 15, iar satul Cozmeşti apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1459. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. Produse zaharoase casnice (dulceaţã de zmeurã, de mure şi sirop de cãtinã). Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiţã, orz, cãpşuni ş.a. Viticulturã; legumiculturã; pomiculturã (nuci, meri, pruni ş.a.). Creşterea, în cadrul gospodãriilor ţãrãneşti, private, a ovinelor, bovinelor, porcinelor, cabalinelor şi pãsãrilor. Cãmine Culturale, în satele Bãleşti şi Cozmeşti. Bibliotecã publicã, înfiinţatã în anul 2007, azi cu peste 2 000 de volume. Fanfara de copii “Stemnicul Junior”. În satul Bãleşti se aflã biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, datând din secolul 17, cu unele transformãri din anii 1802-1806 şi reparatã în anul 1933, iar în satul Cozmeşti existã biserica „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1732, reparată în anul 1931. În satul Fâstâci se aflã mănãstirea cu acelaşi nume (de cãlugãriţe), cu biserica „Sfântul Nicolae”, ctitorie din secolul 17 a familiei Palade (→ mănãstirea Fâstâci, Capitolul Mănãstiri, litera F). Comuna Cozmeşti a fost înfiinţatã la 7 mai 2004 prin desprinderea satelor Cozmeşti, Bãleşti, Fâstâci şi Hordileşti din comuna Deleşti, judeţul Vaslui.

CRAIDOROLŢ, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Satu Mare, alcãtuitã din 5 sate, situatã în Câmpia Ierului, la 123 m altitudine, pe râul Crasna; 2 211 loc. (1 ian. 2019): 1 112 de sex masc. şi 1 099 fem. Nod rutier. Apiculturã. Bibliotecã publicã, azi cu peste 8 000 de volume. Satul Craidorolţ apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1217, ca fãcând parte din domeniul regal, ulterior aflându-se în posesia succesivã a mai multor familii nobiliare, printre care Csáky, Drágfi, Báthori, Rákóczi şi Károlyi. În anul 1241, aşezarea a fost devastatã de marea invazie mongolã, iar în anul 1262 se afirma ca un important centru de dresare a şoimilor pentru vanãtoare, fiind numit Șoimuş. Ulterior a adoptat diferite denumiri, printre care Draucarii Craiului (nume derivat de la cuvântul Draucari, care era atribuit persoanelor care se ocupau cu dresarea şoimilor pentru vânãtoare), Kyrálydorog, Craidoroc, Craidorolţ. În secolul 15, aşezarea apare consemnatã ca oppidum (târg), iar în a doua jumãtate a secolului 18, figura pe harta Josephinã a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme), întocmitã în perioada 1769-1773. În a doua jumãtate a secolului 18, contele Károlyi a acceptat colonizarea aşezãrii cu mai multe familii de germani. La sfârşitul secolului 19, Craidorolţ era o comunã ruralã, consemnatã cu acelaşi nume (formatã doar din satul omonim) şi reconfirmatã, cu aceeaşi configuraţie, în Tabloul de Reglementarea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, publicatã în Monitorul Oficial nr. 17 din 17 februarie 1968 a consfinţit configuraţia actualã a comunei Craidorolţ, care este în vigoare şi în prezent. În satul Craidorolţ existã o bisericã ortodoxã cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în stil baroc, datand din anul 1770, cu iconostas pictat pe un fond auriu, la începutul secolului 19, de zugravul Ștefan din Șişeşti, o bisericã romano-catolicã având hramul “Sfântul Ștefan, ziditã în anii 1826-1831, şi o bisericã reformatã, datând din anul 1740, construitã dupã distrugerile provocate de invazia tãtarã din anul 1661, pe locul uneia care datá din anul 1024. Turnul bisericii dateazã din anul 1869. În satul Ţeghea, atestat documentar în 1279, se aflã biserica ortodoxã cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (1767) şi mănãstirea Ţeghea (de cãlugãriţe) înfiinţatã în anul 1994 pe vatra unei strãvechi sihãstrii, amintitã în documentele anilor 1300. Biserica mãnãstirii, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost construitã din bârne de lemn, în stil maramureşan, în anii 1995–1997, şi tot atunci au mai fost construite un altar de varã, o casã monahalã cu parter şi un etaj, fiecare nivel însoţit de câte un cerdac sprijinit pe stâlpi din lemn, cu incrustaţii, terminaţi cu arcade ample. În aceastã casã monahalã se aflã chiliile şi un paraclis. Ateliere de picturã şi de croitorie.

CRAIVA, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Arad, alcătuită din 10 state, situată în Ţara Zarandului sau Zãrandului, în zona de contact a Câmpiei Cermei cu Dealurile Codru-Moma, la 196 m altitudine, pe cursul superior al râului Sartiş; 2 888 loc. (1 ian. 2019): 1 441 de sex masc. şi 1 447 fem. Exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului. Produse de panificaţie. Cămin Cultural, în satul Coroi. Bibliotecă publică, în satul Craiva, înfiinţată în anul 1960, azi cu peste 8 000 de volume. În arealul satului Ciunteşti, în punctul numit Movila Bisericii, au fost descoperite fragmente de vase ceramice şi topoare din piatră, datând din perioada Neolitică (mileniile 7-3 î.Hr.). Satul Craiva apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1344, apoi în 1581 şi ulterior pe harta Josephină a Comitatului Arad, întocmită în anii 1782-1785. În perioada 1771-1786, în satul Craiva existau 31 de familii, cu circa 1 500 de persoane, în 1890 erau 93 de familii cu 520 de locuitori, în anul 1941 erau 148 de case cu 696 suflete, în anul 1956, întreaga comună Craiva, cu satele ei componente, avea 5 830 de locuitori, iar în 1966 comuna avea 5 217 locuitori. În anul 1791, în satul Craiva a fost înfiinţată prima şcoală confesională ortodoxă. În satul Craiva se află clădirea Primăriei, datând din anul 1904, şi biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în anul 1948 pe locul uneia din nuiele, care datá din anul 1648 şi reparată în anul 1782. În satul Ciunteşti, menţionat documentar în 1587 cu numele Ciuntăhaza, există biserica „Buna Vestire” (13 m lungime şi 5 m lăţime), construită din bârne de gorun în anul 1725, cu picturi interioare, în stil bizantin, realizate în anii 1861-1866 de către zugravul Ioan Lăpuşanu, pe lemn de tei sau pe pânză şi lipite pe pereţii de scânduri, azi declarată monument istoric. În satul Chişlaca, menţionat documentar în anul 1561, se află o biserică din lemn, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită din lemn în anul 1924 pe locul alteia din anul 1752, şi o biserică de cărămidă, cu acelaşi hram, finaliză în anul 1980, iar în satul Coroi, atestat documentar în anul 1786, există biserica din lemn cu hramul “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, construită din lemn în anul 1885 pe locul uneia din secolul 18. În satul Șiad, atestat documentar, prima oară, în anul 1344 cu numele Terra Sayath, se află biserica”Adormirea Maicii Domnului”, construită din cărămidă în anul 1938 pe locul uneia din lemn care datá din anul 1761, în satul Susag, menţionat documentar în anul 1828, există biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, zidită în anul 1933 pe locul uneia din lemn din secolul 18, în satul Mărăuş, atestat documentar în anul 1828, este biserica “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în 1977 pe locul uneia din lemn care datá din anul 1890, iar în satul Rogoz de Beliu, menţionat documentar în anul 1552, se află biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, zidită după anul 1990 pe locul unei biserici din lemn care exista din anul 1645.

CRASNA, comunã în extremitatea de Nord Est a judeţului Gorj, alcãtuitã din 9 sate, situatã în Depresiunea Subcarpaticã Olteanã, la 400-600 m altitudine, la poalele sudice ale M-ţilor Parâng, pe râul Blahniţa; 4 758 loc. (1 ian. 2019): 2 367 de sex masc. şi 2 391 fem. Creşterea ovinelor şi bovinelor. În satul Crasna se aflã un schit de călugări, cu biserica „Sfântul Nicolae” (→ Schitul Crasna, Capitolul Schituri, Litera C). Satul Crasna apare menţionat documentar, prima oarã, la 30 iunie 1486, într-un document al Domnului Țãrii Româneşti, Vlad Cãlugãrul, în care acesta spunea cã “Aceastã poruncã a domniei mele, boierului domniei mele, Jupân Roman, cu fiii sãi Dan şi Deatcu şi Șerban…. sã le fie lor…. Crasna toatã”. Satul Aninişu din Deal apare menţionat documentar, prima oarã, la 16 mai 1632 şi apoi la 18 ianuarie 1644 într-un hrisov al Domnului Țãrii Româneşti, Matei Basarab, prin care acesta “numea pe Ilie Bobican şi Dan Boatã din Aniniş sã adevereze unde-i direptatea în pricina dintre Udrea Postelnicu Bibescu şi Cânepã din Novãceşti pentru muntele Cibinul”, iar satul Cãrpiniş, numit iniţial Carpen, este menţionat documentar, prima oarã, la 16 mai 1632, într-un document al lui Leon Tomşa, Domn al Țãrii Româneşti în anii 1629-1632, prin care acesta “întãrea lui Stoica Postelnicu stãpânire peste nişte rumâni, iar Mãlin din Carpen semna ca martor”. În satul Crasna (numit Crasna-Ungureni pânã la 17 februarie 1968) se aflã biserica din lemn cu hramul “Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”, construitã în anul 1768 şi reparatã în anul 1828, cu aspectul unei case ţãrãneşti, cu prispa mãrginitã de şase stâlpi din lemn, cu incrustaţii, fãrã turlã, azi declaratã monument istoric; în fostul sat Crasna din Vale (sat desfiinţat la 17 februarie 1968 şi unificat cu satul Crasna-Ungureni, azi satul Crasna) existã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anul 1768 din bârne de lemn pe temelie de piatrã, pe cheltuiala boierului Crãsnaru, înnoitã şi zugrãvitã în anul 1835 pe cheltuiala lui Luca Dumitrache şi soţia lui, Aniţa Crãsnãreasa, azi declaratã monument istoric. Biserica a fost reparatã în anii 1876, 1906 şi 1986-1987 când picturile de pe pereţii interiori au fost refãcute de Gheorghe Plevat. În satul Crasna din Deal, consemnat ca reşedinţa comunei cu acelaşi nume în anul 1896, iar din 17 februarie 1968 ca sat component al comunei Crasna, se aflã biserica din lemn cu hramul” “Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1797-1798 şi pictatã în 1798 de zugravul “Ion ot Cernei”, azi declaratã monument istoric. Biserica are o prispã sustinutã de stâlpi din lemn cu incrustatii, iar uşa de intrare în bisericã şi tocurile uşii sunt bogat şi variat ornamentate cu figuri geometrice, sculptate în lemn, precum şi cu “funii” rãsucite, sculptate în lemn, care însoţesc chenarele uşii. În satul Aninişu din Deal, atestat documentar la 16 mai 1632, se aflã biserica „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, datând din anul 1768, în satul Aninişu din Vale existã biserica „Sfânta Cuvioasã Parascheva”, construitã în jurul anului 1800, reparatã în 1834, refãcutã în 1904 şi repictatã în 1945 de Ion Mustãţescu din Novaci. Biserica, renovatã în anul 2003 şi declaratã monument istoric, are un pridvor deschis, sub forma unei prispe largi, mãrginitã de un gard scund din uluci, prins de şase stâlpi din lemn. Biserica prezintã o turlã scundã, de formã pãtratã, luminatã de patru ferestre mici, plasatã pe pronaos. În satul Drãgoieşti, atestat documentar în anul 1500, existã biserica „Sfânta Cuvioasã Parascheva” (7,60 m lungime şi 4,00 m lãţime), datând din anul 1760, reparatã şi restauratã în anul 1829 şi repictatã în anul 1987 de Gheorghe Cicârlan. Biserica are înfãţişarea unei case ţãrãneşti, cu prispa mãrginitã de un gard scund, din uluci, sprijinitã pe şase stâlpi din lemn, ornamentaţi cu sculpturi, fãrã turlã şi acoperitã cu ţiglã. Biserica posedã un frumos candelabru din lemn, realizat în anul 1865 de Dumitru, sfinţit la 25 iunie 1865. Biserica este declaratã monument istoric. În satul Dumbrãveni se gãsesc bisericile din lemn cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului”, datând din anul 1768, cu pereţii interiori pictaţi în anul 1822 de zugravul Constandin, azi declaratã monument istoric, „Sfinţii Îngeri” (1810) şi „Sfântul Gheorghe” (6,70 m lungime şi 3,70 m lãţime), construitã în anul 1760 pe cheltuiala lui Toma Gojba şi Ion Liianu, reparatã şi pictatã în anul 1824 de zugravul Constandin, azi declaratã monument istoric, iar în satul Cãrpiniş există biserica din lemn cu hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului” (1738), cu zid de incintã din secolul 19.

CRASNA, comunã în partea de Sud Vest a judeţului Sălaj, alcatuită din 4 sate, situată în zona de Sud a Depresiunii Şimleu, la poalele M-ţilor Plopiş, la 288-392 m altitudine, pe râul Crasna şi pe pâraiele Valea Banului şi Marin; 6 737 loc. (1 ian. 2019): 3 254 de sex masc. şi 3 483 fem. Nod rutier. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Producţie de mobilă, de cuptoare şi arzătoare, de articole de îmbrăcăminte pentru lucru şi de articole din material plastic pentru construcţii, de băuturi răcoritoare ş.a. Fermă de creştere a bovinelor. Pomicultură; viticultură (pivniţele de vin din Dealul Strugurilor, în satul Crasna). Cămine Culturale, în satele Crasna şi Marin, cu o clădire din 1979. Bibliotecă publică, în satul Crasna, înfiinţată în anul 1960 pe baza colecţiilor bibliotecii din anul 1951, azi cu peste 16 000 de volume. În arealul satului Crasna au fost descoperite vestigii paleolitice (vârfuri de săgeţi), în zona satului Ratin au fost identificate vestigii neolitice (topoare din tuf vulcanic, urme de locuinţe), aparţinând Culturii materiale Tisa (mileniile 7-3 î.Hr.), iar în perimetrul satului Huseni au fost scoase la iveală vestigii din Epoca bronzului şi din perioada dacică. În secolul 4 î.Hr., în această zonă s-au stabilit mai mulţi celţi care cunoşteau tehnicile noi de prelucrare a metalelor – tehnici pe care localnicii şi le-au însuşit rapid. Pe teritoriul satului Marin, pe Măgura Şimleului, au fost scoase la iveală urmele cetăţii Dacidava – cetate care avea legături strânse cu Porolissum (aşezare romană antică, civilă, urbană şi militară, capitala Daciei Porolissensis, ridicată la rang de municipiu în timpul domniei împăratului roman Septimius Severus/193-211). Aşezarea Crasna a fost devastată de marea invazie mongolă din anul 1241. Satul Crasna apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1164, apoi în anii 1213, cu numele Carasna, 1249 (Crasna), 1451 (Krasna), 1481 (Crazna), în a doua jumătate a secolului 18 era consemnată pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme), întocmită în perioada 1769-1773, în anul