Satele care intră în componenţa fiecărei comune sunt incluse, în ordine alfabetică, în tabelul “Localităţile componente” al fiecărui judeţ, în dreptul comunei de care aparţin.
EFTIMIE MURGU, comunã în extremitatea de Sud Est a judeţului Caraş-Severin, în provincia istoricã Banat, la hotarul cu judeţul Mehedinţi, alcãtuită din satul cu acelaşi nume, situatã în partea de Nord Est a Depresiunii Almăj, la poalele de Nord ale M-ţilor Almăj, la 329-335 m altitudine, pe pârâul Rudărica, afluent al râului Nera, dominată de numeroase dealuri, printre care Poleanca, Țiglărie, Utrişte, Iloca, Socolot, Cotovăţ, Prislop, Vârtop ş.a., la 80 km Sud Est de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 1 544 loc. (1 ian. 2020): 769 de sex masc. şi 775 fem., adăpostiţi în 627 de case. Exploatări de antracit, de huilă şi de azbest. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Centru de colectare a laptelui şi a fructelor de pădure. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi păsărilor. Culturi de grâu, porumb, orz, legume ş.a. Pomicultură (meri, pruni, peri, caişi). Cămin Cultural. Bibliotecă publică. Muzeul satului „Eftimie Murgu”, inaugurat în anul 2005, cuprinde numeroase piese de mobilier vechi, de costume populare (catrinţe, cioareci ş.a.), de ţesături populare, de unelte pentru prelucrarea lânii şi borangicului, război de ţesut manual, o roată de moară cu palete din lemn, cărţi de cult, scrise cu litere kirilice, fotogarfii, obiecte de familie etc. În arealul comunei Eftimie Murgu, cu un climat de adăpost şi cu influenţe mediteraneene, în care temperatura medie anuală este de 10,5°C, se dezvoltă nenumărate elemente sudice de vegetaţie, termofile şi xerofile, printre care liliacul (Syringa vulgaris), mojdreanul (Fraxinus ornus), teiul (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus), cărpiniţa (Carpinis orientalis), arţarul (Acer platanoides), gârniţa (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris) ş.a. Sărbătoarea câmpenească „Ziua liliacului” are loc anual la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie. În perimetrul Dealului Socolot (753 m altitudine), situat pe partea dreaptă a cheilor pârâului Rudărica, au fost descoperite fragmente de vase ceramice, de culoare roşie şi neagră, datând din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Coţofeni (2500-1800 î.Hr.). Tot aici, în anul 1986, a fost găsit un ciocan din piatră, datând din Neolitic, precum şi fragmente de vase ceramice din prima Epocă a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.). Din perioada romană au fost scoşi la iveală mai mulţi dinari imperiali din argint, datând din timpul împăratului Vespasian (anii 69-79). Satul actual, Eftimie Murgu, apare menţionat documentar, prima oară, la 16 iunie 1410, cu numele Gerlissa, într-un act de proprietate prin care Pippo Spano di Ozoro (general italian şi strategist, prieten al Regelui Ungariei şi Croaţiei, Sigismund de Luxemburg) reînnoia dreptul de proprietate asupra satului lui Sebastian Gârlişteanu – sat care purta atunci numele Gârliştea – nume sub care apare consemnat şi în anul 1484, ca fiind în posesia lui Iacob Gârlişteanu; în anul 1565 satul figura cu toponimul Rwdarya, iar în a doua jumătate a secolului 18 apare consemnat pe harta Josephină a Banatului (Josephinische Landaufnahme), realizată în anii 1769-1773. Între 1588 şi 11 mai 1970 satul s-a numit Rudãria, dată după care i s-a atribuit numele Eftimie Murgu (după numele omului politic, jurist şi profesor de filosofie român, nãscut la 28 decembrie 1805, in satul Rudãria – decedat la 30 aprilie 1870 la Budapesta) în urma aplicării Decretului Consiliului de Stat al României nr 249 din 11 mai 1970. În perioada 1775 – 1 noiembrie 1872, satul Rudãria, alãturi de satele Prigor, Putna, Borloveni, Pãtaşu de Jos şi Pãtaşu de Sus, au fãcut parte din Compania a treia a Regimentului confiniar de grãniceri iliro-bãnãţean nr. 13, înfiinţat în anii 1766-1768. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Caraş a comuneiGârlişte (sic!), alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, cu un total de 1 467 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Gârlişte (sic!) în judeţul Caraş, formatã din satul omonim, cu un toal de 1 292 de locuitori, adãpostiţi în 335 de case. Configuraţia actuală a comunei Eftimie Murgu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Eftimie Murgu există Casa memorială „Ioan Sârbu” (secolul 19), declarată monument istoric, biserica ortodoxă cu dublu hram – „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Apostol Andrei”, datând din anul 1826, şi biserica ortodoxă cu hramul „Înălţarea Domnului”, zidită în etape, în perioadele 1805-1807, 1810-1819, finalizată în anul 1822. Biserica „Înălţarea Domnului” (24 m lungime şi 8,10 m lăţime) a fost construită din cărămidă şi piatră de râu, în stil baroc, pe locul unei vechi biserici din lemn, care data din anul 1750, renovată în aniil 1996, 1999-2000, 2001-2002, 2005-2006. Picturile murale interioare au fost realizate în anii 1839-1840 de Dimitrie Turcu, restaurate în anul 1936 de pictorul Petru Drăgilă din Oraviţa şi repictată în anii 1980-1982 de Dan Decebal Caceu, iar iconostasul a fost pictat în anul 1823 de Ștefan şi Dimitrie Popovici. La această biserică a existat un cor bărbătesc, înfiinţat în anul 1903 şi reluat în anul 2010 sub forma unui cor mixt, pe patru voci, dirijat de profesorul Ilie Mihăilescu. Pe valea pârâului Rudărica se mai pãstreazã 22 de mori de apă pentru măcinarea grâului şi a porumbului, din cele 40 câte au existat în prima jumătate a secolului 20, situate de-a lungul pârâului pe o distanţã de 3 km. Morăritul hidraulic este o veche îndeletnicire a locuitorilor din această zonă, datând din secolul 18, când în 1772 funcţionau opt mori, iar în perioada 1874-1910 existau 51 de mori de apă. Dupã lovitura de stat din România, din 22 decembrie 1989, multe mori au fost abandonate şi lăsate în paragină, în prezent mai funcţionând doar 13 mori din cele 22, fiind incluse în patrimoniul naţional şi declarate monumente istorice. Dintre toate se remarcă Moara de la Tunel, în legătură cu care, pentru a fi pusă în mişcare de forţa apei, localnicii au săpat (în prima jumătate a secolului 20), cu ajutorul ciocanelor şi al dălţilor, un tunel prin stâncă, lung de 30 de m şi lat de 1,50 m pentru a redirecţiona cursul pârâului Rudărica spre această moară. În perioada septebrie 2000-februarie 2001 o mare parte a morilor de aici au fost recondiţionate de către Muzeul Astra din Sibiu, prin programul Euroart, acestea constituind cel mai mare complex de morărit hidraulic din partea de Sud Est a Europei. În perimetrul comunei Eftimie Murgu se află Rezervaţia naturală Cheile Rudăricei, cu cele 22 de mori de apã, extinsă pe o suprafaţă de 290,50 ha (zona de uscat), declarate (în decembrie 2007) sit de importanţă comunitară şi arie specială, protejată, de coservare (în luna mai 2022) în cadrul căreia se dezvoltă numeroase plante de stâncărie, printre care se remarcă o plantă numită popular ruginiţa (Asplenium ruta-muraria), precum şi 15 specii faunistice protejate la nivel european, cum sunt lupul cenuşiu (Canis lupus), vidra de râu (Lutra lutra) ş.a. Cheile Rudăricei, în lungime de 2 km, săpate în şisturile cristaline, sunt dominate de stânci înalte, svelte şi abrupte, ale căror versante sunt acoperite cu tufe de liliac sălbatic (Syringa vulgaris). În cadrul acestor chei există două stânci cu înfăţişare umană, numite de localnici Adam şi Eva.
ELIZA-STOENEŞTI → sat în comuna Bărcăneşti, judeţul Ialomiţa.
EMIL BODNARAŞ, denumirea între 7 septembrie 1976 şi 20 mai 1996 a comunei Milişăuţi, devenitã oraş la 7 aprilie 2004.
EPISCOPIA BIHORULUI, sat în zona de Nord a municipiului Oradea, la 8 km distanţã, desfiinţat la 17 februarie 1968 şi înglobat în municipiul Oradea, judeţul Bihor, azi cartier al acestui municipiu.
EPURENI, comună în partea de Sud-Sud Est a judeţului Vaslui, alcãtuitã din 4 sate, situatã în zona de contact a Dealurilor (sau Colinelor) Fălciului cu Depresiunea Elanului, la 80 m altitudine, pe pârâul Epureni, afluent al râului Mihona, la 68 km Sud Est de municipiul Vaslui, reşedinţa judeţului Vaslui; 2 911 loc. (1 ian. 2020): 1 536 de sex masc. şi 1 385 fem. Staţie (în satul Epureni) şi haltă de cale feratã (în satul Bursuci) pe linia Zorleni – Fălciu (57,70 km lungime), inaugurată în anul 1917 – linie derivată (în satul Zorleni) din linia principalã Tecuci – Bârlad – Vaslui, inauguratã la 13 noiembrie 1886. În anul 2015, linia de cale feratã Zorleni – Fãlciu a fost închisã pentru traficul de mãrfuri şi cãlãtori din cauza insuficienţei serviciilor de transport feroviar solicitate, iar în luna martie 2022, acest tronson a fost redeschis pentru a reduce presiunea asupra punctului de trecere a frontierei din Ungheni cãtre Republica Moldova. Centru de prelucrare a lemnului (mobilier), la Epureni; materiale de construcţie; morãrit şi produse de panificaţie (în satele Epureni şi Bursuci). Apiculturã. Silviculturã (pãdurea de tei din satul Bursuci, cu o suprafaţã de 1 552 ha). Cãmin Cultural. Bibliotecã publicã (peste 11 000 de volume). Agroturism. Sãrbãtoarea teiului are loc anual, în luna iunie, din anul 1999. În perimetrul satului Bârlãleşti au fost descoperite vestigiile unor aşezãri din Eneolitic, aparţinând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Noua (secolelel 14-12 î.Hr.), din a doua Epocã a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.) şi din secolele 5-6, 9-11 şi 12-13, iar în arealul satului Horga au fost scoase la ivealã vestigiile unor aşezãri omeneşti din Epoca bronzului, aparţinând Culturii materiale Noua (secolele 14-12 î.Hr.), din a doua Epocã a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.) şi din secolele 4 şi 7-8. Satul Epureni apare menţionat documentar, prima oarã, la 5 martie 1493, într-un act emis de Ştefan cel Mare (Domn al Moldovei în perioada 12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504), cãtre cneaghina Dumitra. La sfârşitul secolului 19, Epureni era o comunã ruralã în judeţul Tutova, plasa Târgul, alcãtuitã din satele Epureni (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Bârlãleşti, Bursuci şi Horga, avea 1 853 de locuitori, patru biserici şi o şcoalã. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna existenţa, în cadrul judeţului Tutova, plasa Murgeni, a comunei Epureni, formatã din satele Epureni (reşedinţa comunei omonime), Bârlãleşti, Bursuci şi Horga, cu un total de 1 925 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Tutova, a comunei Epureni, alcãtuitã din satele Epureni (reşedinţa comunei omonime), Bârlãleşti, Bursuci, Gara Epureni, Gara Suzana şi Horga, cu un total de 2 705 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comuneiEpureni în cadrul judeţului Tutova, formatã din satele Epureni (reşedinţa comunei omonime), Bârlãleşti, Bursuci şi Horga, cu un total de 3 129 de locuitori, adãpostiţi în 755 de case. Aceastã configuraţie s-a pãstrat pânã în zilele noastre (anul 2026), ca urmare a aplicãrii Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Epureni este biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în satul Horga se află biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, datând din anul 1860 – an în care a fost adusă catapeteasma de la o mănăstire de la Muntele Athos; în satul Bursuci există biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, datand din anul 1918, iar in satul Barlalesti este biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir”, datând din anul 1921. Comuna Epureni a fost grav afectată de inundaţia provocată de o ploaie torenţială din noaptea de 13 spre 14 septembrie 2024, în timpul căreia a căzut o mare cantitate de apă, de peste 100 litri/m2, provocând mari pagube materiale (numeroase gospodării inundate şi case distruse).
ERBICENI, comunã în partea central-nordicã a judeţului Iaşi, alcãtuitã din 5 sate, situatã în zona de Sud Vest a Depresiunii Jijia-Bahlui, parte componentã a Câmpiei Jijiei Inferioare, la 73-84 m altitudine, în lunca şi pe terasele râului Bahlui, la 31 km Nord Vest de municipiul Iaşi, reşedinţa judeţului Iaşi; 5 723 loc. (1 ian. 2020): 2 906 de sex masc. şi 2 817 fem. Halte de cale feratã (în satele Erbiceni şi Spinoasa) pe linia Iaşi – Podu Iloaiei – Paşcani (inauguratã la 1 iunie 1870), cu ramificaţie în oraşul Podu Iloaiei spre Erbiceni, Spinoasa – Hârlãu – linie inauguratã la 1 iulie 1910. Morãrit şi panificaţie; presã de ulei; încălţăminte. Fermã de creştere a pãsãrilor (în satul Spinoasa). Legumiculturã; Pomiculturã; Viticulturã (în satul Bârleşti). Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor. În comuna Erbiceni existã opt iazuri piscicole (cele mai mari la Bârleşti şi Totoeşti). Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, plante tehnice şi de nutreţ ş.a. Canton silvic (în satul Erbiceni). Bazã sportivã, cu Sala sporturilor, realizatã în anul 2025 la Erbiceni. Cãmin Cultural în incinta cãruia existã un punct muzeistic şi o bibliotecã publicã (din martie 2025), înfiinţatã în anul 1936, în prezent (2025) cu peste 10 000 de volume. În luna iunie 2025, o companie specializată în producția de energie electrică, deținută de oameni de afaceri din Turcia, s-a angajat sã construiascã un parc fotovoltaic pe raza comunei Erbiceni, alcãtuit din 65 000 de panouri solare (extinse pe un teren de 450 000 m2). În perimetrul satului Bârleşti, în zona fostei Curți boieresti, au fost descoperite vestigiile unor aşezãri omeneşti din perioada Neoliticã, aparținând Culturii materiale Cucuteni (mileniile 4-3 î.Hr.), ale unor aşezãri din Epoca bronzului, aparținând Culturii materiale Noua (secolele 14-12 î.Hr.), din a doua Epocã a fierului/La Tène (450 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), din secolele 4 d.Hr. şi 16-17, iar la circa un km Sud Est de Bârleşti au fost identificate urmele unor aşezãri din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparținând Culturii materiale Horodiştea-Folteşti (sfârşitul mileniului 3 – începutul mileniului 2 î.Hr.) şi din secolele 4 d.Hr. şi 11-13. La 1,3 km Nord de satul Erbiceni au fost descoperite urmele unor aşezãri din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparținând Culturii materiale Horodiştea-Folteşti (sfârşitul mileniului 3 – începutul mileniului 2 î.Hr.), precum şi din prima Epocã a fierului/Hallstatt (1200-400 î.Hr.) şi din secolele 7-8. Pe teritoriul satului Spinoasa au fost descoperite urmele mai multor aşezãri şi morminte datând din Paleoliticul superior, din Epipaleolitic, Neolitic, din perioada de trecere de la Epoca bronzului la cea a fierului, din timpul migraţiilor popoarelor şi din perioada de trecere de la sclavagism la feudalism. Satul Erbiceni apare menționat documentar, prima oarã, la 17 iulie 1436, într-un document prin care voievozii Ilie şi Ștefan întãreau o moşie boierului Iurghici – nume de la care provine denumirile vechi ale satului, cum sunt Ierghiceni, Ierbiceni, Erghiceni şi apoi Erbiceni. Satul Totoeşti apare menționat documentar, prima oarã în anul 1420, satul Bârleşti apare consemnat documentar, prima oarã, în anul 1576, satul Spinoasa în 1663, iar satul Sprâncenata în anul 1864. La sfârşitul secolului 19 exista comuna Bârleşti, în cadrul județului Iaşi, plasa Bahlui, alcãtuitã din satele Bârleşti (reşedinţa comunei cu acelaşi nume), Erbiceni, Spinoasa şi Totoeşti, care avea 2 375 de locuitori, o moarã de apã şi una cu aburi, patru biserici şi douã şcoli. Legea nr. 95 pentru unificarea administrativă a ţării din 14 iunie 1925, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926, consemna desfiinţarea comunei cu numele Bârleşti şi înfiinţarea comunei cu numele Erbiceni, în cadrul judeţului Iaşi, plasa Bahlui, formatã din sateleErbiceni (reşedinţa comunei omonime), Bârleştii-Români/sic! (numit aşa între 1912 şi 1926), Bârleştii–Ungureni/sic! (numit aşa între 1912 şi 1926, dupã care i s-a atribuit numele Sprâncenata), Spinoasa şi Totoeşti, cu 3 194 de locuitori. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna desfiinţarea comunei Erbiceni, cu satele ei componente (Bârleşti, Erbiceni, Spinoasa, Sprâncenata şi Totoeşti) şi incluse în cadrul comunei Podu Iloaiei, judeţul Iaşi, plasa Bahlui. Comuna Erbiceni a fost reînfiinţatã în anul 1938, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei Erbiceni, în judeţul Iaşi, formatã din satele Erbiceni (reşedinţa comunei omonime), Bârleşti, Spinoasa şi Totoeşti, cu un total de 4 233 de locuitori adãpostiţi în 882 de case. Configuraţia actuală a comunei Erbiceni datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, apoi a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Erbiceni a existat un han de tip rateş, fãrã curte interioarã, datând din secolul 19 şi dispãrut în a doua jumãtate a secoluli 20, iar în prezent (2025), la Erbiceni, în mijlocul satului, la circa 200 m de fostul conac boieresc, existã biserica „Sfinţii Împãraţi Constantin şi Elena”, ctitorie din anul 1848 a boierilor Luca, Lascãr şi Constantin Paşcanu, sprijinitã de contraforturi la exterior şi dominatã de o turlã ocotgonalã plasatã pe naos, luminatã de patru ferestre, şi de un turn de formã pãtratã pe pronaos, luminat de patru ferestre. Biserica a fost supusã unor ample lucrãri de consolidare, de reparaţii, de extindere şi de reînnoire în anii 1980-1994 şi pictatã în tempera, în anii 1989-1994, de cãtre Dimitrie Gavrilean şi sfinţitã la 25 septembrie 1994. Catapeteasma veche a fost înlocuitã cu una nouã şi pictatã de Cornelia Merticariu, soţia preotului Dumitru Merticariu şi declarata monument istoric în anul 2010. La intrare, biserica prezintã un pridvor deschis, sprijinit pe şase coloane cilindrice, terminate la partea superioarã cu arcade. În satul Totoeşti se aflã biserica „Buna Vestire”, ctitorie din anii 1804-1805 (sfinţitã la 23 iulie 1805) a moşierului Constantin Palade şi a soţiei sale, Ilinca, cu pridvor adãugat în anul 1998 şi pictatã dupã anul 2007, iar în satul Bârleşti existã biserica având hramul „Intrarea în Bisericã a Maicii Domnului”/„Vovidenia”, construitã în anii 1862-1864, supusã unor lucrãri de reparaţii capitale în anii 1994-2000, pictatã în frescã de Gheorghe Dãnilã în anii 2000-2007 şi sfinţitã la 19 octombrie 2008. În satul Spinoasa este biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
EREMITU, comună în partea de Est a judeţului Mureş, alcãtuitã din 5 sate, situatã pe traseul turistic Via Transilvanica (satul Câmpu Cetăţii), în depresiunea omonimã din zona Dealurilor Mureşului, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Gurghiu şi cele de Nord Vest ale Dealului Becheci sau Bicheş (1 080 m altitudine), la 560 m altitudine, pe cursul superior al râului Niraj, la 38 km Nord Est de municipiul Târgu Mureş, reşedinţa judeţului Mureş; 4 078 loc. (1 ian. 2020), adãpostiţi în 1 819 case, din care 2 153 de sex masc. şi 1 925 fem. Nod rutier. Staţie de cale feratã pe linia îngustã, numitã mocãniţa „Vãii Nirajului”, desfãşuratã pe o lungime de 186 km, pe direcţia Târgu Mureş – Acãţari – Miercurea Nirajului – Sovata – Eremitu – Câmpu Cetãţii, construitã în perioada 1912-1915 (inauguratã, parţial la 1 februarie 1915 şi apoi, total, la 31 decembrie 1915), utilizatã pânã în anul 1997 pentru traficul de cãlãtori şi de mãrfuri, dupã care a fost scoasã din uz şi redeschisã în anul 2011 pe tronsonul Sovata – Eremitu – Câmpu Cetãţii cu scop turistic. Exploatarea şi prelucrarea primarã a lemnului. Produse de uz casnic. Pisciculturã (pãstrãvãria din satul Câmpu Cetãţii, inauguratã în anul 1930), cu Hanul pescãresc. Apiculturã. Culturi de cartofi. Centru de olãrit (în satul Cãlugãreni). Agroturism (Mustang Camping; Pensiunea agroturisticã de la Câmpu Cetãţii, cu saunã; ECO village House S.R.L. ş.a.). Cãmine Culturale multifuncţionale, în satele Eremitu şi Cãlugãreni. Bibliotecã publicã (în satul Eremitu). Parc arheologic (în satul Cãlugãreni), amenajat în anii 2015-2016, cu exponate referitoare la diferite aspecte din timpul existenţei graniţei romane de aici, iar în anii 2018-2019, în acest parc au fost aduse, dintr-un sat din zona castrului roman de la Cãlugãreni, douã case ţãrãneşti ale familiei Ángi, cu gospodãriile lor, demontate, transportate şi reasamblate în acest parc. Teatrul „Șurã”, inaugurat în anul 2002, cu spectacole de teatru, dans şi muzicã popularã. Expoziţia Mini Niraj. Porţi secuieşti, vechi de peste o sutã de ani, sculptate. Poianã cu lalele pestriţe. Lacul cu arini. Ruinele castrului roman din satul Câmpu Cetãţii. Parada baloanelor cu aer cald. În perimetrul satului Cãlugãreni au fost descoperite vestigiile unui castru roman. Satul Eremitu apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1567, cu numele Remete, iar în a doua jumãtate a secolului 18 apare consemnat pe harta Josephinã a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme), întocmitã în anii 1769-1773, ulterior cunoscut sub numele Remetea Secuiascã sau Remetea Nirajului (în limba maghiarã: Nyárádremete). Satul Cãlugãreni apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1309, apoi în anul 1567 şi în a doua jumãtate a secolului 18 apare consemnat, cu numele Mikháza pe harta Josephinã a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme, pagina 129), întocmitã în anii 1769-1773. Satul Dãmieni este atestat documentar în anul 1567, cu numele Dijmijenháza şi consemnat pe harta Josephinã a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme), întocmitã în anii 1769-1773, iar satul Mãtrici este atestat documentar, prima oarã, în anul 1484 şi apoi în a doua jumãtate a secolului 18, consemnat cu numele Maroser Stuhls, pe harta Josephinã a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme, pagina 129), întocmitã în anii 1769-1773. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Mureş, a comunelor separate Cãlugãreni, Dãmieni, Eremitul (sic!) şi Mãtrici, fiecare dintre ele alcãtuite din satul cu acelaşi nume, iar configuraţia actuală a comunei Eremitu datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, apoi a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În perimetrul satului Eremitu se aflã ruinele cetãţii Vityál, datând din secolele 14–16, ale cãrui ziduri de apãrare, foarte groase, aveau o circumferinţã de 246 de paşi, iar la circa 4 km Nord Est de satul Eremitu, pe Dealul Tompa existã un Turn din Epoca romanã. În satul Eremitu se aflã biserica romano-catolicã „Înãlţarea Domnului”, construitã în anii 1804-1812 (dupã alte surse în anii 1808-1812), pe locul alteia, care data din anul 1567, pe cheltuiala medicului Nyulas Ferenc şi a enoriaşilor. În altarul acestei biserici existã un crucifix Renascentist cu statuia Domnului nostru Iisus Hristos rãstignit, operã din anul 1486 a sculptorului german Veit Stoss din Nürnberg – crucifix donat de Miklós Apafi mãnãstirii franciscane din Târgu Mureş şi adus ulterior la biserica din Eremitu. Biserica posedã o orgã construitã în anul 1911 în oraşul Pécs din Ungaria. Biserica este declaratã monument istoric. La Eremitu existã şi o bisericã ortodoxã din lemn, datând din secolul 18, iar în satul Cãlugãreni existã biserica fostei mănãstiri franciscane, construitã din piatrã în anii 1666–1678, în stil Renascentist cu elemente baroce, de cãtre cãlugãrii franciscani stabiliţi aici în secolul 17, veniţi din Bosnia, pe cheltuiala familiei nobiliare Tholdalagi Mihály, pe locul unei vechi biserici. Biserica a suferit unele transformãri din secolul 20 şi a fost restauratã parţial în anii 2002-2004 şi declaratã monument istoric. În satul Dãmieni existã biserica romano-catolicã „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în anii 1833-1836 în apropierea unei biserici din lemn care data din anul 1761 şi mãritã în anul 1812 – bisericã demolatã, transportatã şi reasamblatã în anul 1836 de cãtre greco-catolicii din satul Șardu Nirajului – sat care azi (2026) aparţine oraşului Miercurea Nirajului, judeţul Mureş. Biserica din lemn a fost restauratã în anul 1902. În satul Mãtrici se aflã biserica romano-catolicã „Adormirea Maicii Domnului”, construitã în anii 1822-1826 pe locul unei vechi biserici care data din anul 1484. Biserica posedã o cristelniţã şi un potir din anul 1633. La aceastã bisericã a funcţionat o şcoalã catolicã în perioada 1860-1948.
ERNEI, comunã în partea centralã a judeţului Mureş, alcãtuitã din 6 sate, situatã în zona de contact a Dealurilor Nirajului (subunitate a Podişului Târnavelor) cu terasele de pe stânga râului Mureş, pe pârâul Cãluşeri sau Terebici, la 334 m altitudine, la 10 km Nord Est de municipiul Târgu Mureş, reşedinţa judeţului Mureş; 6 131 loc. (1 ian. 2020), din care 3 092 de sex masc. şi 3 040 fem., adãpostiţi în 1 911 case. Staţie de cale feratã (în satul Dumbrãvioara) pe linia electrificatã Alba Iulia – Târgu Mureş – Dumbrãvioara – Reghin – Deda -Topliţa – Gheorgheni, inauguratã la 20 noiembrie 1871. Nod rutier. Exploatãri de gaze naturale (în satul Dumbrãvioara). Producţie de echipamente frigorifice, de aparate şi instrumente medicale şi de laborator, de furnire şi de panouri din lemn. Brutãrie (în satul Ernei). Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi pãsãrilor. Culturi de cereale, cartofi, legume ş.a. Pomiculturã (în satul Cãluşeri). Cãmine Culturale (în satele Ernei şi Dumbrãvioara). Biblioteca publicã, în satul Ernei, cu peste 8 000 de volume. Muzeu de istorie şi etnografie (în satul Dubrãvioara). Tabãra Naţionalã, anualã, de picturã “Lacul Verde” activeazã din anul 2010. Satul Ernei apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1332 cu numele Ernee, într-un registru de dijme papale în care se aminteşte cã preotul Joan a plãtit 14 dinari zeciualã papalã. În septembrie 1661, Ali-Paşa Magearoğlu şi-a instalat tabãra militarã pe câmpia Libánes de la marginea satului Ernei, dupã care l-a numit voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály. Satul Dumbrãvioara apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1319; satul Cãluşeri este atestat documentar în anul 1332 cu numele Kaál; satul Sângeru de Pãdure, figura prima oarã în documente în anul 1409, cu numele Zengel, iar în anul 1733 cu toponimul Erdő Szengyel; satul Sãcãreni este amintit documentar, prima oarã în anul 1451 cu denumirea Sekesfalwa, iar satul Icland este amintit documentar, prima oarã, în anul 1566, cu grafia Iklánd, iar apoi apare consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme) întocmitã în anii 1769-1773 (planşa 128) cu aceeaşi grafie. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Mureş, a comunelor separate Cãluşer (sic!), Dumbrãvioara, Ernei, Icland, Sãcãreni şi Sângerul-de-Pãdure (sic!), fiecare dintre ele alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, nu aminteşte de aceste comune deoarece în urma Dictatului fascit de la Viena din 30 august 1940, când partea de Nord Vest a Transilvainei a fost rãpitã de cãtre Germania hitleristã şi Italia fascistã şi cedatã Ungariei horthyste, inclusiv un sector din judeţul Mureş, împreunã cu oraşul Târgu Mureş – terotoriu eliberat de armatele române la 28 septembrie 1944. Configuraţia actuală a comunei Ernei datează din anul 1968, o dată cu aplicarea Legii nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, apoi a Decretului Consiliului de Stat al României nr. 15 din 23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, a prevederilor Legii nr. 2 din 1989, precum şi a Decretului-Lege nr. 38 din anul 1990, a Legii nr. 290/29 noiembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2/16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, publicată în Monitorul Oficial nr. 1052 din 12 decembrie 2018 şi a altor Decrete. În satul Ernei existã o bisericã reformatã-calvină, construită în anii 1784-1788, pe locul unei vechi biserici, restaurată recent, o biserică unitariană, datând din anul 1778, o biserică romano-catolică, construită pe locul unei biserici din anul 1332, la sfârşitul secolului 19 şi finalizată în anul 1904, precum şi o biserică ortodoxă cu hramul “Sfântul Ioan Botezătorul”, datând din anul 1931, care a aparţinut comunităţii greco-catolice până în anul 1948, când a fost preluată de cultul ortodox. Tot la Ernei se află statuia principelui Apafi Mihály, plasată în faţa Primáriei. În satul Săcăreni se află o biserică reformată-calvină, datând din anul 1819, iar în satul Căluşeri există o biserică unitariană, situată pe Dealul Kripta, construită în stil baroc, în etape (pe locul unei biserici din anul 1647), din anul 1762, pe cheltuiala lui Berzeczey István şi a soţiei sale Kun Ilona şi finalizată în anul 1926. Biserica este dominată de un Turn-clopotniţă, de formă pătrată, luminat la parte superioară de patru ferestre, construit în anul 1783. În satul Dumbrăvioara există o biserică reformată, în stil baroc, finaliztă în anul 1785, declarată monument istoric, şi castelul contelui Sámuel Teleki, cancelarul Transilvaniei (n. 17 noiembrie 1739, satul Gorneşti, judeţul Mureş – m. 7 august 1862, Viena), construit în stil baroc, în perioada 1769-1770 (aripa de Nord) şi în 1773 (aripa de Sud), pe cheltuiala şi în folosul lui Teleki Sámuel. Corpul central al castelului a fost construit în stil neobaroc, în anii 1912-1914, de către strănepotul lui Teleki Sámuel, după planurile arhitectului maghiar Möller István (n. 9 aprilie 1860 – m. 30 septembrie 1934), profesor unversitar la Unuversitatea Tehnică din Budapesta. Castelul a fost retrocedat, în anul 2005, urmaşilor familiei Teleki (care locuiesc în Canada), aceştia închiriindu-l, pe baza unui contract, Liceului Tehnologic din Dumbrăvioara, iar în anul 2019, castelul a fost cumpărat de către medicul cardiolog Benedek Imre din municipiul Târgu Mureş. Domeniul Teleki este extins pe o suprafaţă de 49,20 ha, iar interioarele castelului ocupă 2 100 m2.
ESTELNIC, comună în extremitatea de Nord Est a judeţului Covasna, alcãtuitã din 3 sate, situatã în Depresiunea Târgu Secuiesc, la poalele de Vest ale M-ţilor Nemira şi cele de Sud Est ale M-ţilor Ciuc, la 600-640 m altitudine, pe cursul superior al pârâului Estelnic (afluent al Râului Negru), la 50 km Nord Est de municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna; 1 130 loc. (1 ian. 2020), adăpostiţi în 515 case, din care 545 de sex masc. şi 585 fem. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Fabricã de confecţii (în satul Estelnic), inauguratã în anul 1992. Produse lactate. Creşterea bovinelor, ovinelor, porcinelor şi păsărilor. Izvoare cu ape minerale (în satul Estelnic: „Izvorul Fântâna lui Hristos”). Cămin Cultural în incinta căruia funcţionează o bibliotecă publică. Turism ecvestru. În perimetrul comunei Estelnic există mlaştinile de trubă de la Apa Roşie şi Apa Lină din zona M-ţilor Nemira. Satul Estelnic apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1332, într-un registru de dijme papale, cu grafia Yskulnuk/Iskulnuk, iar în a doua jumătate a secolului 18 figura pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme), întocmită în anii 1769-1773. SatulValea Scurtă apare menţionat documentar, prima oară, în anul 1760, iar în a doua jumătate a secolului 18, era consemnat pe harta Josephină a Transilvaniei (Josephinische Landaufnahme) întocmită în anii 1769-1773. Satul Cărpinenii, aflat în zona pasului Cărpinenii (980 m altitudine), a purtat numele Ciangăi până la 1 ianuarie 1965 când, la acea dată se afla în cadrul regiunii Braşov. Până la 1 decembrie 1918, comuna Estelnic, cu satele ei componente, a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, fiind reîncadrată în teritoriul Regatului României în anul 1919, după înfãptuirea României Mari, la 1 decembrie 1918. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa, în cadrul judeţului Trei Scaune, a comunei Estelnic, alcãtuitã din satele Estelnic, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, şi Valea-Scurtã (sic!), iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, nu aminteşte de aceastã comunã deoarece în urma aplicãrii Dictatului fascit de la Viena din 30 august 1940, partea de Nord Vest a Transilvainei a fost rãpitã de cãtre Germania hitleristã şi Italia fascistã şi cedatã Ungariei horthyste. Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administratitvã a teritoriului Republicii Socialiste România, publicatã în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 17 februarie 1968, consemna existenţa în cadrul judeţului Covasna a comunei Estelnic, alcãtuitã din satele Estelnic (reşedinţa comunei omonime), Cãrpinenii şiValea Scurtã, iar prin aplicarea Legii nr. 2 din 18 aprilie 1989, privind înbunãtãţirea administrativã a teritoriului Republicii Socialiste România, comuna Estelnic a fost desfiinţatã şi satele ei componente (Estelnic, Cãrpinenii şi Valea Scurtã) au fost incluse în componenţa comunei Poian, judeţul Covasna. În urma unui referendum, care a avut loc la 10 octombrie 2004, comuna Estelnic a fost reînfiinţatã la 20 decembre 2005 prin desprinderea satelor Estelnic, Cãrpinenii şi Valea Scurtã din comuna Poian, judeţul Covasna, fiind reconfirmatã ca o comunã de sine stãtãtoare, de Legea nr. 290 din 29 noiembrie 2018, publicatã in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 1052 din 12 decembrie 2018. În satul Estelnic se aflã o cetate ţãrãneascã din secolul 14, cu o bisericã romano-catolicã de incintã, cu dublu hram – „Sfântul Simion” şi „Sfântul Iuda Tadeul”, construitã în perioada 1250-1265 pe cheltuiala primei soţii (Margit Losonczi) a lui Alexandru cel Bun (Domn al Moldovei în intervalul 1400-1432), cu unele reparaţii şi transformari din anii 1532, 1635, 1786 şi 1819 cauzate de stricãciunile provocate de cutremurele din 14 noiembrie 1516 (care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter), 8 noiembrie 1620 (7,5 grade pe scara Rochter), 11 iunie 1738 (7,7 grade pe scara Richter), 14 octombrie 1802 (7,9-82, grade pe scara Richter – cel mai puternic cutremur, din toate timpurile, de pe teritoriul actual al României) ş.a. Picturile murale interioare ale bisericii sunt de facturã goticã, inspirate de cele ale bisericii romano-catolice fortificate din comuna Ghelinţa, judeţul Covasna (→ comuna Ghelinţa), iar clopotul dateazã din anul 1567. Biserica a mai fost restauratã în anul 1958 şi apoi consolidatã, reparatã şi reabilitatã dupã cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977 (7,2 grade pe scara Richter). Biserica a fost declaratã monument istoric în anul 2010. În satul Estelnic a existat şi biserica mãnãstirii franciscane, construitã în anii 1729-1750 pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1690, pe lângã care a funcţionat un gimnaziu cu internat în perioada 1680-1730. La 23 decembrie 1921, biserica mãnãstirii franciscane şi construcţiile adiacente au fost mistuite de un violent incendiu (inclusiv biblioteca mãnãstirii), cãlugãrii pãrãsind locul. În prezent (2026) existã o bisericã franciscanã, reconstruitã în anii ’80 ai secolului 20, care necesitã reparaţii – mãnãstirea fiind reactivatã în anul 2020. În perimetrul comunei Estelnic existã rezervaţia botanicã Tinovul „Fagul Rotund”.
EŞELNIŢA, comunã alcătuitã din satul cu acelaşi nume, situatã în extremitatea de Sud Vest a României, în provincia istoricã Banat, în partea de Vest a judeţului Mehedinţi, pe stânga fluviului Dunărea, la graniţa cu Serbia, în zona de vãrsare a râului Eşelniţa în fluviul Dunãrea, la poalele de Sud ale M-ţilor Almăj, la 86 m altitudine, la 36 km Nord Vest de municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa, judeţului Mehedinţi şi la 6 km Sud Vest de municipiul Orşova; 2 873 loc. (1 ian. 2020): 1 446 de sex masc. şi 1 427 fem. Exploatãri de crom, granit, calcar şi balast. Zonã de pescuit (inclusiv pescuit sportiv). Pomiculturã. Apiculturã. Produse meşteşugãreşti. Muzeul etnografic „Doina şi Teodor Grigore”, în care sunt expuse piese de mobilier ţãrãnesc, vase ceramice populare, icoane, piese de port popular, fotografii ş.a. Muzeu parohial amenajat în anii 1990-1996 cu numeroase cãrţi vechi de cult, obiecte de cult, icoane etc. Cãmin Cultural, în incinta cãruia funcţioneazã o bibliotecã publicã (peste 6 000 de volume). Teren de sport. Parc de aventurã. Agroturism dezvoltat pe seama numeroaselor obiective fizico-geografice şi turistice existente în zona Defileului Dunãrii de la Porţile de Fier, numitã de localnici Clisura Dunãrii, alcãtuitã dintr-o succesiune de mici defilee (Cazanele Mari, Cazanele Mici, strãjuite de masivele muntoase Ciucaru Mare, Ciucaru Mic ş.a.) separate de bazinetul depresionar Dubova (→ Cazane, Capitolul Defilee, litera C). În arealul Cazanelor Mici se aflã Monumentul regelui dac Decebal (87-106 d.Hr.), realizat în perioada 1994-2004, din iniţiativa şi pe cheltuiala omului de afaceri şi istoric Iosif Constantin Drăgan (n. 1917 – m. 2008), de către o echipã de 11 alpinişti, coordonată de sculptorul Florin Cotarcea. Cei 11 alpinişti care au contribuit (împreună cu sculptorul Florin Cotarcea) la realizarea acestei opere monumentale sunt: Gheorghe Predoni, Ion Predoni, Rudolf Kocic, Petre Negoiţescu, Robert Torok, Darian Bãleanu, Kiss Cristinel, Pavel Boroancã, Bebe Pastiu, Petre Niţu şi Mircea Furlan. Chipul regelui dac Decebal, sculptat în stâncă, este cea mai mare lucrare de acest gen din Europa, având 55 m înălţime, 25 m lăţime, 4,30 m lăţimea orbitelor ochilor, 7 m lungimea nasului, 4 m lăţimea nasului şi circa 5 m lăţimea gurii. La baza sculpturii s-a dăltuit în stâncă inscripţia “DECEBALUS REX – DRĂGAN FACIT”. Lucrarea este realizată doar în proporţie de 60% din cauza lipsei unei finanţări care să permită finalizarea acesteia, întrucât Iosif Constantin Drăgan a murit în anul 2008. Din comuna Eselniţa se fac croaziere pe fluviul Dunărea şi tot de aici pornesc numeroase trasee amenajate pentru cicloturism. La Eşelniţa funcţionează satul de vacanţă Mraconia şi mai multe pensiuni turistice („Steaua Dunării”, „Nobless Eşelniţa” ş.a.), iar la 15 km Vest de municipiul Orşova existã mãnãstirea Mraconia (→ Capitolul Lăcaşuri spirituale/Mănăstiri, litera M). Satul Eşelniţa apare menţionat documentar, prima oarã, la 25 februarie 1484, într-un document prin care Matia Corvin/Matei Corvin sau Mateiaş (cum este amintit în cronicile Moldovei medievale), Regele Ungariei în perioada 1458-1490, dăruia lui Iacob Gârlişteanu mai multe moşii, printre care şi cea de la Ieşelniţa. În perioada 1872-1931, exista comuna Ieşelniţa, alcãtuitã din satul cu acelaşi nume, în cadrul judeţului Severin, plasa Orşova – comună reconfirmatã cu grafia Eşelniţa, de către Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa comunei cu grafia Ieşelniţa, în cadrul judeţului Severin – grafie schimbatã cu titulatura Eşelniţa în urma aplicãrii Legii nr. 2 din 17 februarie 1968 şi din nou schimbatã în Ieşelniţa prin aplicarea Legii nr. 2 din 18 aprilie 1989, revenind ultima oarã la grafia Eşelniţa la 20 mai 1996. Comuna Eşelniţa a fost afectatã, în mare parte, de lucrãrile din cadrul complexului hidroenergetic Porţile de Fier I, construit în perioada 1964-1971, în colaborare cu Iugoslavia, majoritatea gospodãriilor, inclusiv biserica satului fiind demolate şi strãmutate pe versantele dealurilor mai înalte, vatra vechiului sat fiind acoperitã de apele lacului de acumulare Porţile de Fier 1 (→ Defileul Porţile de Fier, Capitolul Unităţi de relief/Defilee, litera P). În satul Eşelniţa a existat biserica „Adormirea Maicii Domnului”, care data din anul 1842, cu picturi murale interioare finalizate în anul 1864, executate de Mihail Popovici din Oraviţa. Biserica a fost demolatã în anul 1970, iar majoritatea materialelor au fost recuperate care, alãturi de alte materiale noi, au fost folosite la construcţia unei biserici noi, în anii 1972-1973, pe un plasament mai înalt, vechiul loc din vatra satului fiind acoperit de apele lacului de acumulare Porţile de Fier 1. Noua bisericã, având hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, a fost ziditã în stil baroc vienez, din cãrãmidã şi piatrã, fiind dominatã de turnul din aramã al vechii biserici, care data din anul 1902. Biserica a fost pictatã în anii 1978-1979 de cãtre V. Ioana-Mageariu şi Petre Velici, are o catapeteasmã nouã, şi a fost sfinţitã la 31 august 1980. Clopotele bisericii noi sunt cele care au fost folosite la biserica veche, turnate în anul 1920.
EZERIŞ, comunã în partea de Nord Vest a judeţului Caraş-Severin, alcãtuitã din 2 sate, situatã în Depresiunea Ezeriş, la 219 m altitudine, pe pârâul Tău, afluent al râului Pogãniş, la 20 km Nord de municipiul Reşiţa, reşedinţa judeţului Caraş-Severin; 1 293 loc. (1 ian. 2020): 663 de sex masc. şi 630 fem. Staţie de cale feratã (în satul Ezeriş) pe linia Reşiţa – Caransebeş, inauguratã la 15 octombrie 1938. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Confecţii metalice. Producţie de pompe şi compresoare. Produse meşteşugãreşti. Pomiculturã (meri, pruni, peri, vişini, gutui ş.a.). Culturi de grâu, porumb, plante furajere, trifoi, lucernã, legume, cartofi ş.a. Creşterea bovinelor, ovinelor, caprinelor, porcinelor, cabalinelor şi pãsãrilor. Apiculturã. Douã iazuri piscicole (în special caras). Parc fotovoltaic extins pe o suprafaţã de 130 ha, construit în anul 2025 şi inaugurat la 21 ianuarie 2026, cu o putere instalatã de 400 kW. Cãmine Culturale (în satele Ezeriş şi Soceni, acesta din urmă fiind renovat în anii 2022-2023). Salã de sport (în satul Soceni), cu 180 de locuri. Asociaţia Culturalã „Cãluşarul” din satul Soceni. La circa 2 km Nord Vest de satul Soceni existã pãdurea Ezerişel (declaratã parc dendrologic) şi un punct fosilifer, declarat monument al naturii. Pãdurea Ezerişel, extinsã pe o suprafaţã de 120 ha, este declaratã rezervaţie naturalã forestierã, de tip floristic şi faunistic, şi arie protejatã de interes naţional la 6 martie 2000. Pãdurea este alcãtuitã dintr-un amestec de arbori şi arbuşti, reprezentaţi prin arbori de fag (Fagus sylvatica), frasin sau mojdrean (Fraxinus ornus), carpen (Carpinus betulus), cãrpiniţã (Carpinus orientalis), gorun (Quercus robur), cer (Quercus cerris), gârniţã (Quercus fraintetto), tei (Tilia tomentosa) ş.a. şi arbuşti cum sunt, pãducelul (Crataegus monogyna), sângerul (Cornus sanguinea), lemnul câinelui (Ligustrum vulgare), cornul (Cornus mas), socul negru (Sambucus nigra) ş.a., iar fauna este alcãtuitã din mamifere (lupi, vulpi, mistreţi, cãprioare ş.a.), pãsãri (ciocãnitori, piţigoi/Fringilla coelebs, vrãbii, ciori, ciocârlii ş.a.), reptile ş.a. Satul Ezeriş apare menţionat documentar, prima oarã, în anul 1319, iar din perioada 1552 – 1690 nu s-au descoperit referiri documentare despre aceastã aşezare, satul reapãrând consemnt documentar abia dupã anul 1690 în scrierile contelui, savantului şi diplomatului italian Luigi, Ferdinando Marsigli (n. 10 iulie 1658 – m. 1 noiembrie 1730), în care acesta face referire la existenţa aşezãrii Hecseris (azi Ezeriş) în cadrul districtului Bocşa. În conscripţia anului 1717, satul Ezeriş apare înscris în districtul Vrșeț (în limba sârbă Vršac), cu 52 de case, în 1757 avea 191 de case, iar în anul 1778 avea 242 de case. În a doua jumãtate a secolului 18, satul Ezeriş apare consemnat pe harta Josephinã a Banatului (Josephinische Landaufnahme), cu grafia Eseresch, întocmitã în anii 1769-1773 (pag/Secţia 119), iar în anul 1788 satul Ezeriş a fost incendiat de armata otomanã – moment în care biserica ortodoxã, din lemn, din sat, a fost mistuitã complet, fiind reconstruitã din cãrãmidã, abia în anul 1801. Satul Soceni, menţionat documentar, prima oarã, în anul 1452, cu numele Zachel, existent în districtul Caransebeş, ca fiind în proprietatea lui Ioan Bizerea, apare ulterior consemnat pe harta Josephinã a Banatului (pag./Secţia 133), cu grafia Socsan, în districtul Caranschebesch, iar în anul 1492 figura cu toponimul Szocel, tot în proprietatea urmaşilor lui Ioan Bizerea. În perioada 1751-1778, Ezeriş s-a aflat sub administraţia Imperiului Habsburgic, apoi sub cea maghiarã 1778-1780, iar în timpul Rãzboiului Ruso-Austro-Turc din anii 1787-1792 aşezarea a fost incendiatã de cãtre trupele otomane, Banatul rãmânând, în continuare, sub dominaţia austro-ungarã pânã la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, dupã care în iunie 1919 comuna Ezeriş a reintrat în componenţa Regatului României. Tabloul de Regruparea comunelor rurale, întocmit conform Legii pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Administraţiunii Locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1931, consemna existenţa separatã, în cadrul judeţului Caraş, a comunei Ezeriş, formatã din satul cu acelaşi nume, cu 1 318 locuitori, precum şi a comunei Soceni, formatã din satul omonim, cu 991 locuitori, iar Indicatorul localitãţilor din România, publicat în anul 1941, reconfirma existenţa aceloraşi comune, sub aceeaşi formã şi în acelaşi judeţ, respectiv comuna Ezeriş cu 1 261 locuitori, adãpostiţi în 326 de case, iar comuna Soceni cu 1 011 locuitori şi 238 de case. În satul Ezeriş se află biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construitã din cãrãmidã şi piatrã, în anii 1798-1801 (sfinţitã în anul 1802) pe locul fostei biserici din lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”, care data din anul 1742 şi atestată documentar la 15 ianuarie 1757. Biserica a fost incendiatã de turci în anul 1788. Iniţial, biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost pictată de Teodor Gherdanovici din Lugoj şi repictată ulterior de către Filip Matei din Bocşa. Biserica a fost supusă unor reparaţii capitale în anul 1883, iar în anul 1914 a fost construit turnul bisericii. Biserica a fost repictată în anii 1972-1973 şi sfinţită la 23 septembrie 1973, iar în anul 2010, Sfânta Masă din altar a fost placată cu marmură de Ruschiţa şi sfinţită la 4 septembrie 2011, iar în anii 2024-2025 picturile murale interioare au fost restaurate de către Rita Aldea şi resfinţite la 6 decembrie 2025. În satul Soceni există biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită înainte de anul 1700, fără să aibe turlă, aceasta fiind adăugată în anul 1812 şi sfinţită în anul 1816. Biserica a fost renovată în anii 1896-1897 şi sfinţită la 15 august 1897. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost reconstruită din temelie în anii 1960-1964, din cărămidă arsă, având dimensiunile interioare de 22 m lungime şi 8 m lăţime, şi pictată de Angela Voiticeanu Cărămidă, iar în 1970-1971 a fost construită bolta bisericii din beton armat. Biserica a fost renovată la exterior în anii 2022-2023.
Litera E a fost actualizată şi completată în perioada 1 decembrie 2025 – 21 ianuarie 2026.
Numârul total al comunelor cu litera E: 8 unităţi administrative.