Piteşti

Date generale

Municipiul Piteşti se aflã în partea central-sudică a României, în provincia istorică Muntenia, este reşedinţa judeţului Argeş, situat pe terasele asimetrice de pe dreapta râului Argeş, în zona de confluenţă cu Râu Doamnei, la poalele de Sud-Est ale Piemontului Cotmeana, în zona de contact cu Câmpia Înaltă a Piteştiului, la 270-300 de m altitudine, la intersecţia paralelei de 44°51’38” latitudine nordică cu meridianul de 24°52’04” longitudine estică, la 114 km Nord de capitala ţării (Bucureşti); 173 985 loc. (1 ian. 2019), din care 81 331 loc. de sex masc. şi 92 654 fem. Supr.: 111,1 km2, din care 16,4 km2 în intravilan; densitatea: 10 609 loc./km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 155 383 loc., 145 870 de persoane erau români (93,9%), 834 rromi (0,5%) şi 8 679 loc. (5,6%) aparţineau altor etnii (maghiari, turci, germani, greci, italieni, armeni, evrei, sârbi, ruşi-lipoveni ş.a.). Din  punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 144 911 ortodocşi (93,3%), 410 romano-catolici (0,3%), 360 penticostali (0,2%) şi 9 702 de persoane (6,2%) apartineau altor confesiuni (creştini dupã evanghelie, adventişti de ziua a şaptea, evanghelici, baptişti, musulmani, martorii lui Iehova, greco-catolici, reformaţi, creştini de rit vechi ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Municipiul Piteşti este un important nod feroviar, cu o staţie de triaj şi o staţie de cale ferată (Gara de Sud), inaugurată la 13 septembrie 1872, precum şi unul dintre cele mai mari noduri rutiere ale ţării, legat de Bucureşti printr-o autostradă de 114 km lungime, dată în folosinţă în 1972 şi modernizată în anii 1999-2000. Vechea clădire a Gării de Sud (Gara principală) a fost demolată în anul 2012 şi reconstruită până în 2016. Municipiul Piteşti este un important centru economic al ţării unde se produc motoare şi transformatoare electrice, poduri metalice, piese de schimb pentru autocamioane, tractoare şi autoturisme, energie electrică şi termică, mobilă, echipamente electrice, confecţii textile, stofe, încălţăminte, băuturi alcoolice, bere, vin, preparate din carne şi lapte ş.a. În municipiul Piteşti funcţionează 17 licee (Colegiul Naţional “I.C. Brătianu”, Colegiul Naţional “Alexandru Odobescu”, Colegiul de Artă “Dinu Lipatti” ş.a.), o universitate de stat –“Universitatea Piteşti”, cu 11 facultăţi, provenită (în 1991) din fostul Institut Pedagogic, înfiinţat în 1962, o universitate privată – “Constantin Brâncoveanu”, cu 3 facultăţi, inaugurată în 1991 şi acreditată în anul 2002, Teatrul “Alexandru Davila”, înfiinţat la 6 martie 1948 pe baza unor vechi tradiţii (în 1852 a luat fiinţă, la Piteşti, prima trupă permanentă de teatru), Muzeul Judeţean Argeş, adăpostit într-o clădire construită în anii 1898-1899, cu colecţii de arheologie şi istorie, de numismatică, de artă modernă şi contemporană şi de istorie naturală, o Galerie de Artă naivă (pictură, sculptură şi grafică naive), un Muzeu de Artă cu colecţii de artă românească, un Muzeu al pomiculturii şi viticulturii, o bibliotecă judeţeană “Dinicu Golescu”, inaugurată în 1878 pe baza unui fond de carte existent din 1869 şi care în prezent dispune de peste 500 000 de volume, cu un sediu nou construit în anul 2003 ş.a. La Piteşti există Parcul natural “Trivale” (27 ha), înfiinţat în anul 1900 şi reorganizat în 1967 şi o Expoziţie anuală, florală (în luna mai), numită “Simfonia lalelelor” (din 1977). Târg anual de maşini şi utilaje agricole (din 1992). La Piteşti se desfăşoară Festivalul naţional de muzică lăutărească veche “Zavaidoc”, Festivalul internaţional de muzică corală “D. G. Kiriac”, Festivalul internaţional de folclor “Carpaţi”, Festivalul internaţional “Parada fanfarelor”. La Piteşti s-au născut numeroase personalităţi, printre care politicienii Dumitru C. Brătianu (1807-1892), Ion C. Brătianu (1821-1891) şi Armand Călinescu (1893-1939), fotbalistul Nicolae Dobrin (1947-2007), tenismena Ruxandra Dragomir (1972), actorul Sebastian Papaiani (1936-2016), cântăreţul de muzică lăutărească Zavaidoc (Marin Teodorescu, 1896-1945) ş.a.

Istoric

În perimetrul municipiului Piteşti au fost descoperite vestigii arheologice datând din Paleoliticul inferior (unelte din piatră care aparţin Culturii materiale de Prund), din Neolitic şi din epocile Bronzului şi Fierului (unelte, arme, vase ceramice, podoabe etc.). După cucerirea Daciei de către romani (101-102, 105-106), această zonă a fost inclusă în provincia romană Moesia Inferior, iar apoi în provinciile Dacia Inferior şi Dacia Malvensis. Pe malul drept al râului Argeş au fost identificate urmele unui castru roman şi ale unui turn de apărare, construite pe linia de fortificaţii cunoscută sub numele de Limes Transalutanus. În arealul municipiului Piteşti au fost scoase la iveală vase ceramice aparţinând Culturii materiale Dridu (secolele 8-11) şi monede bizantine din secolele 10-13. Localitatea Piteşti apare menţionată documentar, pentru prima oară, în 1385, ca aşezare rurală în proprietatea vistiernicului Oancea. Într-un document emis la 20 mai 1388, la cancelaria domnului Mircea cel Bătrân, este consemnat faptul că domnul Ţării Româneşti dăruia mănăstirii Cozia, printre altele, o moară de apă aflată “în hotarul Piteştilor”. Piteşti apare menţionat documentar ca oraş într-un hrisov din 16 august 1481, apoi la 1 aprilie 1510, iar ca reşedinţă domnească în secolele 15-16, în timpul voievozilor Basarab cel Tânăr/Ţepeluş (1477-1481) şi Neagoe Basarab (1512-1521). În perioada domniei lui Neagoe Basarab, acesta a construit la Piteşti o curte voievodală. Situat pe drumul comercial al negustorilor între Bucureşti şi Sibiu, oraşul Piteşti a cunoscut o deosebită dezvoltare comercială şi meşteşugărească în secolul 16, cu numeroase bresle (tăbăcari, boiangii, croitori ş.a.), fiind amintit în anul 1507 ca principal centru de comerţ cu miere, ceară de albine, unt, vite, piei, cereale ş.a. În 1546, oraşul Piteşti a apărut pe o hartă întocmită de cartograful italian Giacomo Gastaldi. Un document din secolul 17 aminteşte de existenţa la Piteşti a 200 de case, în care locuiau circa 1 000 de persoane, a unei Curţi Domneşti şi a unei biserici domneşti, cu hramul “Sfântul Gheorghe”. În secolul 18, oraşul Piteşti a devenit staţie de poştă pe drumul care mergea către Braşov prin Culoarul Rucăr-Bran. O mărturie din 1791 menţiona că Piteştiul este “un târguşor cu opt biserici, o mănăstire, mai multe case boiereşti şi locuinţele isparvnicilor de district. În 1824, oraşul Pieşti avea 700 de case care adăposteau circa 5 000 de locuitori, iar la recensământul din 1859 s-au înregistrat 7 229 de locuitori şi 1889 de clădiri. Mistuit în mare parte de incendiul din 18 august 1848, oraşul Piteşti a fost refăcut ulterior. În 1848, Piteştiul a fost centrul administrativ de sprijin al Revoluţiei din Ţara Românească, iar în a doua jumătate a secolului 19, oraşul Piteşti s-a dezvoltat ca un important centru cultural (în 1852 a luat fiinţă prima trupă permanentă de teatru, condusă de C. Halepiu; în 1866 a fost inaugurat primul liceu; în 1878 s-au pus bazele unei biblioteci publice şi ale unui muzeu; au fost create societăţi culturale; s-au editat reviste şi ziare etc.). În anii 1907-1910 au fost executate ample lucrări de canalizare şi de alimentare cu apă potabilă şi s-a introdus iluminatul electric (1910). La începutul perioadei comuniste, începând din 8 iunie 1949, la penitenciarul din Piteşti a fost experimentat, cu ajutorul organelor de securitate comuniste, un sistem de reeducare prin tortură a tinerilor intelectuali, consideraţi ca potenţiali contestatari ai regimului comunist, prin care se urmărea formarea “omului de tip nou”, educat în spiritul învăţăturilor marxist-leniniste. La acest penitenciar au fost experimentate cele mai cumplite metode de tortură a deţinuţilor, care în final duceau la exterminarea fizică a numeroase persoane. Acest experiment oribil, cunoscut sub numele generic de “Fenomenul Piteşti”, a fost aplicat până în anul 1952 şi extins şi la alte penitenciare din ţară (Gherla, Ocnele Mari, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat ş.a.). În perioada de după 1960, oraşul Piteşti a cunoscut o dezvoltare accelerata urbanistică şi economică, fiind declarat municipiu la 17 februrie 1968 când a devenit şi reşedinţa judeţului Argeş.

Monumente

Biserica “Sfântul Gheorghe”-Domnească, ctitorie din anul 1656 a domnului Constantin Şerban Basarab şi a soţiei sale Bălaşa – valoros monument de artă architecturală, care are deasupra pridvorului un foişor cu coloane din cărămidă şi în care se află clopotniţa. Avariată grav de incendiul din 18 august 1848, biserica a fost refăcută în 1875-1876 şi pictată la interior în 1876 de Gheorghe Stoenescu (elev al lui Gheorghe Tattarescu) şi restaurate în anii 2011-2014. Biserica “Sfântul Gheorghe” a fost restaurată în anii 1963-1968 sub conducerea arhitectului Ştefan Balş, redându-i înfăţişarea iniţială. Biserica are o turlă mare pe naos şi două turle mai mici, gemene, pe pronaos. Faţadele sunt din cărămidă roşie, nezugrăvite, iar un brâu realizat din cărămidă sub formă zimţată, încojură biserica în partea ei mediană. Pridvorul este acoperit şi susţinut de 5 arcade. În incinta Bisericii Domneşti a funcţionat o şcoală domnească din anul 1700 şi până în a doua jumătate a secolului 19; biserica “Sfânta Treime”, declarată monument istoric, a fost construită în anii 1679-1684 şi mărită în 1862 (s-a extins pronaosul). Are un pridvor deschis, reconstruit şi pictat după 1975, susţinut de 4 stâlpi din piatră; biserica “Buna Vestire”-Greci, ctitorie din anul 1564 a logofătului Ioan Norocea, are picturi murale interioare din secolul 17 şi a fost restaurată în 1712, 1910-1914, 1949-1950 şi 1975-1977, fiind cea mai veche biserică din Piteşti; biserica “Sfântul Dumitru”, construită după anul 1750 de negustorul Marin Buliga pe locul uneia din 1408-1409, reparată în 1890 şi restaurată în 1946; biserica “Sfinţii Voievozi”-Meculeşti (1752, restaurată în 1975-1977); biserica “Sfântul Nicolae”, construită în anii 1803-1812 pe locul uneia din 1743 şi distrusă de cutremurul din 14 octombrie 1802. Refacută ulterior, biserica a fost mistuită de incendiul din 18 august 1848 şi rezidită în anii următori, fiind resfinţită la 30 noiembrie 1867. În 1955 a fost declarată monument istoric şi de arhitectură, dar, din păcate, a fost demolată de autrităţile comuniste în 1962; biserica “Adormirea Maicii Domnului”-Mavrodolu, construită în anii 1815-1818 prin grija căminarului Ioan Mavrodolu pe locul unei biserici din lemn care data din 1752. Biserica a fost restaurată în 1849, după incendiul din 18 august 1848, şi apoi în 1867-1868 şi 1955-1957; biserica “Duminica Tuturor Sfinţilor” (1817-1820, restaurată în 1957-1959); biserica “Sfântul Ilie”, a cojocarilor, zidită în 1821-1827, mărită în 1893-1896, restaurată în 1927-1934, refăcută în 1945-1958 şi pictată în 1969-1970; biserica “Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în anii 1881-1888, pe locul uneia din 1806 care la rândul ei fusese construită pe fundamentul altei biserici, menţionată documentar în 1698, este dominată de două turle (turla mică serveşte ca clopotniţă); catedrala “Sfânta Vineri” sau “Sfânta Cuvioasă Parascheva” declarată monument de artă, a fost construită în perioada 20 iulie 1904-19 octombrie 1908 pe locul unei vechi biserici, care avea hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, şi care fusese zidită în perioada 1817-1827. Catedrala “Sfânta Vineri” a fost zidită după planul arhitectului Ion N. Socolescu şi pictată de Dumitru Marinescu, restaurată în 1970-1972 (atunci au fost spălate şi picturile murale interioare), consolidată, restaurată şi reabilitată în perioada 2013-2015 (resfinţită la 21 septembrie 2015); biserica “Adormirea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (23 m lungime, 16 m lăţime şi 26 m înălţimea turlei), construită în anii 1994-2004, cu picturi murale interioare originare; biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a fost zidită în anii 2003-2011 şi are pereţii exteriori decoraţi în tehnica mozaic bizantin; biserica romano-catolică “Sfinţii Petru şi Pavel” (1896); Sinagogă (1900); mănăstirea “Trivale” (de călugări), situată în incinta Parcului natural Trivale, pe platoul unui mamelon la care se urcă pe 64 de trepte sculptate în piatră de Albeşti. Iniţial (secolul 15) a avut o biserică din lemn construită de soţii Trifan şi Stanca Stăncescu, iar pe locul acesteia a fost zidită în anii 1672-1674 o biserică din piatră şi cărămidă, cu hramul “Sfânta Treime”, azi declarată monument istoric. În anii 1677-1688 au fost construite casele egumeneşti, chiliile, clopotniţa şi zidurile înconjurătoare. Biserica “Sfânta Treime” păstrează picturi murale interioare executate în 1731-1732 de Ioasaf Grecu. Biserica şi clădirile adiacente au fost reparate după avariile provocate de cutremurele din 1802, 1827, 1940 şi 1977 şi au fost supuse mai multor restaurări (1836-1839, 1854-1856, 1904, 1955-1958, 1963-1965 şi 1974 (în acest din urmă an au fost restaurate şi picturile murale). Din 1890 şi până în 1991 (când a fost reînfiinţată mănăstirea Trivale) a funcţionat doar biserica de mir; hanul Gabroveni (1877); Atheneul Popular (1870, azi restaurant); clădirea Primăriei vechi, construită în stil neoclasic, după planul arhitectului Ion N. Socolescu, adăposteşte astăzi Muzeul de Artă; Foişorul de Foc (1897); clădirea liceului “Nicolae Bălcescu” (1897-1899), construită după planul arhitectului Constantin Băicoianu; clădirea vechii Prefecturi (1898-1899), în stil neoclasic, azi adăposteşte Muzeul Judeţean; clădirea Tribunalului (1904), în stil neoclasic, azi Palatul Culturii; Casa Armatei , construită în 1930 după planul arhitectului Octav Doicescu; Fântâna arteziană, cu circa o mie de guri de apă, fixe şi mobile, şi o orgă de lumini.