Date generale
Municipiul Râmnicu Sărat se află în partea de Sud-Sud Est a României, în provincia istorică Muntenia, în judeţul Buzău, în Câmpia piemontană a Râmnicului, la 118 m altitudine, pe stânga râului Râmnicu Sărat (afluent al râului Siret), la intersecţia paralelei de 45º22’48” latitudine nordică cu meridianul de 27º03’3” longitudine estică, la 29 km Nord-Nord Est de municipiul Buzău; 39 731 loc. (1 ian. 2019), din care 19 002 loc. de sex masc. şi 20 729 fem. Supr.: 52,9 km2, din care 8,8 km2 în intravilan; densitatea: 4 515 loc/km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 33 843 loc., 28 164 de persoane erau români (83,2%), 2 797 rromi (8,3%) şi 2 882 loc. (8,5%) aparţineau altor etnii (turci, maghiari, italieni, germani ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 30 722 de ortodocşi (90,8%), 150 adventişti de ziua a şaptea (0,4%) şi 2 971 loc. (8,8%) aparţineau altor confesiuni (romano-catolici, penticostali, martorii lui Iehova, baptişti, musulmani ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Municipiul Râmnicu Sărat dispune de o staţie de cale feratã pe linia Bucureşti – Ploieşti – Buzãu – Vadu Paşii – Boboc – Zoiţa – Râmnicu Sãrat – Sihlea – Gugeşti – Coteşti – Putna – Mãrãşeşti, construitã în perioada noiembrie 1879-13 iunie 1881, inauguratã la 18 octombrie 1881, cu o gară dată în folosinţă în octombrie 1881 şi alta construită în anii 1897-1898 după planurile inginerului Anghel Saligny. Râmnicu Sărat este un important nod rutier. Activitatea economică a municipiului Râmnicu Sărat este susţinută de mai multe firme care produc fontă, mobilă pentru birouri, garnituri de frână şi de etanşare pentru toate tipurile de autovehicule, materiale antifricţiune pentru vagoanele de cale ferată, şuruburi, buloane, lanţuri, arcuri, confecţii textile, ţigarete, conserve de legume şi fructe, ulei vegetal, preparate din carne şi lapte ş.a. La Râmnicu Sărat funcţionează o instalaţie (rafinărie) de regenerare a uleiurilor uzate. În oraş se mai produc confecţii artizanale, covoare manuale, obiecte împletite din răchită ş.a. Fermă de creştere a porcinelor. Centru viticol şi pomicol. În oraş funcţionează un muzeu municipal, inaugurat la 5 iunie 1960, cu secţii de etnografie, artă plastică, ştiinţele naturii, istorie, cu peste 30 000 de exponate. În perioada 1901-1963, la Râmnicu Sărat a funcţionat un penitenciar în care au fost întemniţate numeroase personalităţi, condamnate pe criterii politice, printre care Ion Mihalache, Constantin Titel-Petrescu, episcopul Alexandru Todea, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu ş.a. În 1963, penitenciarul din Râmnicu Sărat a fost dsfiinţat şi închis oficial, fiind folosit ulterior ca depozit de materiale. La Râmnicu Sărat s-au născut mai multe personalităţi, printre care căpitanul de pompieri Pavel Zăgănescu (1815-1897), care a condus, la 13 septembrie 1848, lupta unei unităţi de pompieri din Bucureşti împotriva armatei turceşti, arhitectul Petre Antonescu (1873-1965), soprana Florica Cristoforeanu (1887-1960), biologul şi academicianul Traian Săvulescu (1889-1963) ş.a.
Istoric
Localitatea apare menţionată documentar, pentru prima oară, la 8 septembrie 1439, într-un privilegiu comercial emis de domnul Ţarii Româneşti, Vlad Dracul, iar ca oraş este consemnat în 1574. Unele documente din secolul 15 atestă că Râmnicu Sărat era reşedinţă de judeţ – statut menţinut până în anul 1950 când au fost desfiinţate judeţele şi înlocuite cu regiuni, ca formă administrativ-teritorială. În anul 1700, Râmnicu Sărat figura ca reşedinţa judeţului cu acelaşi nume pe o hartă întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino, iar în 1860 apare, consemnat în diverse documente, tot ca reşedinţă de judeţ. Situat la intersecţia unor importante drumuri comerciale şi la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, Râmnicu Sărat a avut, mai ales în secolulu 15, o importanţă politică şi militară deosebită în lupta antiotomană promovată cu conscvenţă de domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, care se străduia, în acele timpuri, să realizeze un front puternic românesc împotriva deselor atacuri otomane. La 8 noiembrie 1473, Ştefan cel Mare a pornit o campanie în Ţara Românească cu scopul de a-l înlocui ca domn pe Radu cel Frumos, care era supus Porţii Otomane, cu Basarab cel Bătrân-Laiotă. În lupta de pe maluruile pârâului Vodna (afluent al râului Prahova), care a avut loc în perioada 18-20 noiembrie 1473, Ştefan cel Mare a înfrânt armata lui Radu cel Frumos, care era ajutată de oastea otomană, iar la 23 -24 noiembrie acelaşi an, Ştefan cel Mare a cucerit cetatea Bucureştiului, asediind-o, iar Radu cel Frumos a părăsit-o, pirzându-şi scaunul domnesc. La 8 iulie 1481 a avut loc bătălia de lângă Râmnicu Sărat în care oastea comandată de Ştefan cel Mare a învins oastea Ţarii Româneşti în fruntea căreia se afla Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, fiind ajutat de oastea otomană. În această luptă grea a murit portarul Şendrea – cumnatul lui Ştefan cel Mare. În a doua jumătate a secolului 16 s-a construit la Râmnicu Sărat o fortificaţie care avea menirea să fie drept “stavilă în calea oştilor otomane şi mai ales în cea a invaziei tătarilor” – fortificaţie refăcută la sfârşitul secolului 17 de domnul Constantin Brâncoveanu. În secolul 18, Râmnicu Sărat a suferit de pe urma războaielor ruso-austriece-turce care s-au purtat pe aceste meleaguri. Astfel, la 11 septembrie 1789 a avut loc lupta de la Martineşti de lânga Râmnicu Sărat între oastea otomană, comandată de marele vizir Hasan Paşa, şi armatele ruso-austriece de sub comanda generalului rus Aleksandr Suvorov, soldată cu victoria trupelor aliate. În a doua jumătate a secolului 19, Râmnicu Sărat a cunoscut efervescenţa anului revoluţionar 1848, a anului unionist 1859 şi a celui de cucerire a independenţei de stat a României la 9 mai 1877, perioadă în care s-au executat lucrări de sistematizare ale oraşului, s-au trasat străzi noi, s-au construit mai multe clădiri administrative, printre care Palatul administrativ, Palatul de Justiţie, Teatrul comunal, Cazarma Regimentului de Dorobanţi, Gara feroviară ş.a. În 1881, Râmnicu Sărat a fost conectat la reţeaua feroviară naţională prin calea ferată Buzău-Mărăşeşeti. În 1907, la Râmnicu Sărat au avut loc confruntări violente între armată şi populaţia oraşului care fusese cuprinsă de valul răsculaţilor din întreaga ţară. În perioada interbelică, la Râmnicu Sărat exista o industrie incipientă, reprezentată printr-o moară de cereale şi prin câteva fabrici (ateliere) în care se produceau ulei, săpun, rachiu ş.a. După anul 1950, Râmnicu Sărat a cunoscut o dezvoltare continuă din punct de vedere economic, urbanistic, social-cultural etc. Oraşul Râmnicu Sărat a fost trecut în categoria municipiilor la 24 noiembrie 1994.
Monumente
Biserica “Adormirea Maicii Domnului” a mănăstirii cu acelaşi nume, ctitorie din anii 1691-1697 a domnului Constantin Brâncoveanu, construită pe locul unei vechi biserici care avea hramul “Sfântul Gheorghe” şi atestată documentar în 1593. Această biserică, declarată monument istoric, are o bogată decoraţie sculptată la portal şi păstrează picturi murale interioare executate de renumitul zugrav Pârvu Mutu. Biserica “Adormirea Maicii Domnului” face parte dintr-un ansamblu architectural în cadrul căruia mai există Casa domnească a lui Constantin Brâncoveanu, Casa stăreţiei şi chiliile – toate înconjurate de un zid de incintă, străjuit de turnuri de apărare. Biserica “Adormirea Maicii Domnului” a fost resfinţită la 15 august 2014 o dată cu terminarea lucrărilor de consolidare şi renovare ale bisericii şi după ce picturile murale interioare au fost restaurate; biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, zidită în anii 1905-1907 pe locul unei biserici ctitorită de Ştefan cel Mare şi ridicată în anii 1474-1481, restaurată în 1704 şi demolată în 1896. Biserica “Sfânta Cuvioasă Parascheva” a fost resfinţită la 26 iunie 2016 după terminarea lucrărilor de restaurare; biserica “Sfântul Dumitru”, construită în perioada 1707-1708, cu unele refaceri din 1870-1871 şi pictată pe pereţii interiori de către pictorul Gheorghe Tattarescu; biserica “Naşterea Maicii Domnului”-Robeasca, zidită în 1781-1784 pe cheltuiala pitarului Asanache Nicolescu şi restaurată în 1884; biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, sfinţită în 1765 şi restaurată în 1891 şi 1921; catedrala archiepiscopală “Sfântul Ilie” construită în perioada 2001-2009, sfinţită la 20 aprilie 2009; catedrala “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a cărui construcţie a început la 14 noiembrie 2009 şi s-a terminat în anul 2014; clădirea fostei Prefecturi (azi sediul Primăriei municipale), construită în perioada 1895-1898 după planurile arhitecţilor Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu, în prezent dclarată monument istoric; clădirea gării feroviare, construită în 1897-1898, în stil italian, după planurile inginerului Anghel Saligny; Palatul “Lupescu”, declarat monument istoric şi de arhitectură, construit în stil neoromânesc în anii 1888-1889 după proiectul inginerului Anghel Saligny; clădirea Teatrului comunal, aflată în interiorul Grădinii publice, construită în a doua jumătate a secolului 19, demolată în 1948 şi pe locul ei fiind construită clădirea Teatrului muncitoresc în care astăzi funcţionează Casa de Cultură; bustul scriitorului Alexandru Vlahuţă, operă a sculptorului Oscar Späthe, dezvelită la 25 aprilie 1937; casle memoriale ale biologului Traian Săvulescu şi sopranei Florica Cristoforeanu.