Situată în perimetrul comunei Fitionești din judeţul Vrancea, în zona Subcarpaţilor Vrancei, pe valea superioară a râului Zăbrăuţ, la poalele unor versante împădurite, la 57,3 km Nord Vest de municipiul Focșani (reședinţa judeţului Vrancea), mănăstirea Mușunoaiele adăpostește o obște de călugări. Iniţail, pe acest loc a fost întemeiat, în perioada 1675-1694, un schit de călugări, în mijlocul unei păduri, de către episcopul Lavrentie al Romanului, cu încuviinţarea mitropolitului Teodosie al II-lea. Prima biserică, din lemn, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, s-a ruinat de-a lungul anilor, pe locul ei fiind construită, în anii 1839-1841, o altă biserică din lemn, cu același hram, sfinţită în anul 1841. În urma aplicării Legii secularizării averilor mănăstirești, intrată în vigoare la 17/29 decembrie 1863, schitul nu a mai putut să-și continuie activitatea ulterior din cauza sărăciei, majoritatea călugărilor fiind nevoiţi să părăsească lăcașul monahal, neavând minimul necesar pentru traiul zilnic, așa încât la acest schit au rămas doar câţiva monahi care se ocupau cu prelucrarea lemnului. Abia în anul 1940, schitul s-a reactivat prin grija și prin osârdia ieromonahului Evghenie Hulea, cel care a construit prima biserică de zid (pictată în anul 1951 de către stareţul-ieromonah Isac Borș, urmașul lui Evghenie Hulea) și care a devenit stareţ al acestui schit în perioada 1940-1949. În anul 1949, din cauza unor acţiuni ostile, stareţul-ieromonah Evghenie Hulea a fost întemniţat de către autorităţile comuniste până în anul 1954, dată la care a fost eliberat din penitenciar, după care a fost încarcerat pentru a doua oară în perioada 1958-1962 – an în care a murit. La 28 octombrie 1959, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române a emis Decretul nr. 410 care prevedea desfiinţarea mai multor mănăstiri și schituri de pe teritoriul României, printre acestea aflându-se și schitul Mușunoaiele. În anii de după 1980, clădirile aflate în stare de degradare au fost reparate și o dată cu ele a avut loc refacrea treptată a obștii monahale, fapt care a determinat ca după Revoluţia din 17-22 decembrie 1989, respectiv în anul 1991, schitul să fie trecut în categoria mănăstirilor. În perioada de după anul 1991, în cadrul ansamblului monahal au fost construite două paraclise, ambele cu dublu hram, unul numit “Pogorârea Duhului Sfânt” și “Acoperământul Maicii Domnului”, sfinţit la 8 septembrie 1996, și altul “Sfântul Ioan Botezătorul” și “Sfântul Nicolae”, sfinţit la 1 octombrie 2000, precum și biserica nouă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în perioada 2002-2010, sfinţită la 10 iulie 2011 și pictată de Milica Năstase din Iași. În aceeași perioadă au mai fost construite trei corpuri de chilii, casa stăreţiei, Turnul-clopotniţă și alte anexe gospodărești. Noua biserică a mănăstirii, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” este dominată de o trulă mare, octogonală, plasată pe o bază pătrată deasupra naosului, luminată de patru ferestre înalte și înguste, terminate cu arcade, și de două turle mai mici, gemene, octogonale, situate pe o bază pătrată de pe pronaos, luminate de câte patru ferestre fiecare. Intrarea în biserică se face prin intermediul unui pridvor larg deschis, sprijinit pe șase coloane cilindrice, de zid, terminate la partea superioară cu arcade ample. Pridvorul este înconjurat de o scară largă, semicirculară, formată din patru rânduri de trepte. Sub streașina acoperișului, de jur-împrejurul bisericii, se află numeroase firide înalte, pictate, iar bazele pătrate pe care stau cele două turle gemene prezintă și ele câte cinci firide pictate pe fiecare latură a bazelor pătrate. Icoana de hram a bisericii în care este pictată scena Adormirii Maicii Domnului este plasată pe frontispiciul superior al pridvorului. Intrarea în curtea mănăstirii se face prin intermediul unui culoar larg de la baza Turnului-clopotniţă – culoar prevăzut cu o poartă din metal care se poate închide pe timpul nopţii.