Date generale
Oraşul Mizil se află în partea de Sud a României, în provincia istorică Muntenia, în extremitatea de Sud Est a judeţului Prahova, în zona de contact a Câmpiei Săratei cu Subcarpaţii de Curburã, la poalele Dealului Istriţa, la 110-150 m altitudine, pe cursul superior al râului Ghighiu şi pe terasele vãilor Budureasa şi Tohăneanca, la intersecţia paralelei de 45°00’00’’ latitudine nordicã cu meridianul de 26°25’25’’ longitudine esticã, la 37 km Est-Nord Est de municipiul Ploieşti. Din punct de vedere demografic, Mizil face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 16 177 loc. (1 ian. 2019), din care 7 752 loc. de sex masc. şi 8 425 fem. Supr.: 19,3 km2, din care 4,7 km2 în intravilan; densitatea: 3 442 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 14 312 loc., 11 154 de persoane erau români (77,9%), 2 170 rromi (15,2%) şi 988 loc. (6,9)%) aparţineau altor etnii (turci ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 12 512 ortodocşi (87,4%), 726 penticostali (5,1%) şi 1 074 loc. (7,5%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova, creştini dupã evanghelie, romano-catolici, evanghelişti, musulmani ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Mizil este un important nod rutier şi dispune de o staţie de cale feratã, pe linia Ploieşti – Mizil – Buzău – Făurei – Galaţi, inauguratã la 13 septembrie 1872. Unitãţile economice din oraşul Mizil produc poliuretan, armament, mobilã şi furnire, confecţii textile şi metalice, articole de marochinãrie, de voiaj şi de îmbrãcãminte, încãlţãminte, tapiserii, saltele tip “Relaxa”, stofe pentru mobilã, conserve de legume şi fructe ş.a. Centru viticol şi de vinificaţie, cu podgorii în zona viticolã Dealu Mare. Cãmin Cultural, cu o clãdire construitã în 1965-1966 şi modernizatã în anii 2005-2006. Bibliotecã publicã, inauguratã în 1948, azi cu peste 33 000 de volume.
Istoric
În arealul oraşului Mizil, pe valea râului Tohãneanca, au fost descoperite vestigii neolitice, aparţinând culturii Boian (mileniile 5-4 î.Hr.), din care s-au recuperat fragmente de vase ceramice, de culoare cenuşie, decorate cu incizii liniare şi meandrice, obiecte de uz casnic ş.a., din Epoca bronzului, din cea de-a doua Epocã a fierului (La Tène), vestigiile unei aşezãri din secolul 4 d.Hr., o necropolã de înhumaţie din secolele 4-5, precum şi vase ceramice din secolele 3-4 şi 7-9. Pe valea râului Budureasa au fost identificate vestigiile unor aşezãri şi necropole din Paleolitic, Neolitic, Epocile bronzului şi fierului. Localitatea apare menţionatã documentar, prima oarã, în 1529, apoi la 6 iulie 1585, într-un hrisov slavon emis la cancelaria domnului Ţãrii Româneşti, Mihnea Turcitul, cu numele Estau, şi la 30 septembrie 1591, într-un act semnat de domnul Ţãrii Româneşti, Ştefan Surdul, prin care acesta “împuternicea pe doamna Neaga şi pe cãlugariţa Elisafta sã stãpâneascã localitatea Estau” (localitatea mai este amintitã cu acest nume şi în documentele anilor 1610, 1612, 1616 etc., dar în anul 1602 apare consemnatã cu grafia Istau). În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), satul Istau a intrat în posesia acestuia, cãruia i-a acordat dreptul de a ţine târguri anuale şi unde a construit casele domneşti. În secolele 18-19, în aceastã localitate a funcţionat o staţie a poştei de cai (poştalion), numitã Menzil, care asigura legãtura între Ploieşti şi Buzău, fapt ce a determinat schimbarea numelui aşezãrii din Istau în Mezil, iar mai târziu în Mizil. Dupã înfiinţarea staţiei poştei de cai (în 1790), la Mezil s-au stabilit numeroşi negustori, cãrora aceastã staţie de poştã le facilita schimburile comerciale, şi apoi au venit o serie de surugii (vizitii la poştalion), rotari, dârvari, pãzitorii releului poştal ş.a. În anul 1828, Safta Brâncoveanu, moştenitoarea Mizilului, l-a vândut generalului Nicolae Mavru, acesta l-a lăsat moştenire ginerelui său , aga Ioan C. Cantacuzino, apoi acesta l-a vândut locuitorilor aşezãrii. La sfârşitul secolului 19, Mizil era o comună urbană (oraş), în componenţa căreia intrau satele Fefelei, Mărăcini şi Cireşanu, şi avea 5 200 locuitori, o şcoală de băieţi şi una de fete, 3 biserici, două mori cu aburi, o moară mecanică de făină ş.a. La 13 septembrie 1866, Mizil a fost devastat în mare parte de un violent incendiu, dupã care s-a refãcut treptat. În 1870, localitatea Mizil a fost recunoscutã ca oraş (numit atunci comunã urbanã), iar în perioada 1881-1905 s-au întreprins ample lucrãri de sistematizare ale oraşului. La 17 febr. 1968, satul Cireşanu, din subordinea administrativã a oraşului Mizil, a fost înglobat în comuna Baba Ana, jud. Prahova, iar în prezent, oraşul Mizil are în subordine administrativã localitatea componentã Fefelei, menţionatã documentar la 6 august 1600.
Monumente
Biserica “Sfântul Ioan”, ctitorie din 1856-1857 a marelui agã Ioan Cantacuzino, reparatã şi repictatã dupã cutremurul din 1940, azi declaratã monument de arhitecturã; biserica “Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din 1865 a lui Iordache Ruset; Monumentul închinat eroilor cãzuţi pe câmpurile de luptã din Primul Rãzboi Mondial, operã a sculptorului Ioan Iordãnescu, dezvelit în 1921; biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Ioachim şi Ana”, de mari dimensiuni (23,25 m lungime, 14,25 m lãţime şi 52 m înãlţimea turlei), construitã în stil maramureşan, pe fundament din beton, în anii 2006-2007 (sfinţitã la În 21 oct. 2007). În localitatea componentã Fefelei se aflã biserica “Sfântul Nicolae” , construitã în 1880 pe locul unei vechi biserici din lemn, cu hramul “Sfânta Treime”, ctitoritã în 1790 de polcovnicul Nicolae Stâmboleanu. Biserica “Sfântul Nicolae” a fost restaurantã şi repictatã în anii 2010-2011.