Date generale
Oraşul Oţelu Roşu se află în partea de Vest-Sud Vest a României, în provincia istorică Banat, în extremitatea de Nord Est a judeţului Caraş-Severin, în culoarul depresionar Bistra, în aval de confluenţa râului Bistra Mărului cu râul Bistra, la poalele M-ţilor Poiana Ruscă şi Ţarcu, la 250–268 m alt., la intersecţia paralelei de 45°31’07” latitudine nordică cu meridianul de 22°21’10” longitudine estică, la 61 km Nord Est de municipiul Reşiţa. Din punct de vedere demografic, Oţelu Roşu face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 12 332 loc. (1 ian. 2019), din care 5 963 de sex masc. şi 6 369 fem. Supr.: 64 km2, din care 5,6 km2 în intravilan; densitatea: 2 202 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 10 510 loc., 8 643 de persoane erau români (82,2%), 209 maghiari (2,0%), 150 germani (1,4%), 67 rromi (0.6%) şi 1 441 loc. (13,8%) aparţineau altor etnii (ucraineni, italieni, cehi, sârbi, ruşi-lipoveni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 7 373 ortodocşi (70,2%), 727 romano-catolici (6,9%) 431 penticostali (4,1%), 366 baptişti (3,5%), 70 reformaţi (0,7%) şi 1 543 loc. (14,6%) aparţineau altor confesiuni (greco-catolici, adventişti de ziua şaptea, creştini de rit vechi, creştini după evanghelie, mozaici, Martorii lui Iehova, evanghelişti ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Staţie de c.f. pe linia Caransebeş – Oţelu Roşu – Bouţari – Sarmizegetusa – Haţeg, inauguratã la 12 nov. 1908. Vechi şi important centru al metalurgiei feroase, datând din anii 1795-1796, când în satul Ohaba-Bistra, a fost instalat un ciocan de forjă, acţionat hidraulic, pentru prelucrarea fierului, numit atunci Fabrica de Fier, care la sfârşitul sec. 19 a ajuns al doilea centru siderurgic al Banatului (dupã Reşita). Combinatul siderurgic care producea oţel electric, laminate (tablă, bare, tuburi metalice flexibile din oţel pentru semãnãtori agricole, pentru autoturisme, pentru duşuri, pentru aspiratoare etc.) ş.a. a fost falimentat şi închis în octombrie 2012, rãmânând în funcţiune doar o secţie de turnare a oţelului (Oţelãria electricã), care aparţine Concernului rus Mechel. În prezent, la Oţelu Roşu se mai produce profile metalice obţinute prin deformare plasticã, textile, îmbrăcăminte pentru lucru, biscuiţi, pişcoturi ş.a. Muzeu de etnografie, Casă de Cultură, cu 600 de locuri. Bibliotecă publică.
Istoric
În arealul oraşului Oţelu Roşu au fost descoperite vestigii Paleolitice (obiecte din silex), precum şi o imitaţie de drahmã de tip Dyrrachium, datând din perioada daco-romanã. Localitatea apare menţionatã documentar, prima oarã, în 1370 cu numele Bisthere sau Bisztere, apoi în 1430, cu denumirea Negoteşti, la 21 dec. 1458 cu toponimul Zobadfálw şi în 1690, cu denumirea Ohaba Bistra. În perioada 1658-1699 s-a aflat sub stapânire otomanã, iar în anii 1699–1700, când Banatul se afla sub stãpânire austriacã, aşezarea a fost consemnatã în conscripţia localitãţilor din Banat cu denumirea de Ohaba-Bistra – nume sub care mai figura şi în anii 1744, 1745, 1751. În 1768, la Ohaba-Bistra a fost înfiinţatã Compania a 12-a a Regimentului 13 de grãniceri “Valaho-Iliric”, adãpostitã într-o clãdire în care azi se aflã sediul Ocolului Silvic. În anii 1795-1796, în arealul localitaţii Ohaba-Bistra, la poalele dealului Ferdinandsberg, au fost instalate primele ateliere de prelucrare a fierului (ciocane de forjã, acţionate hidraulic), în care lucrau coloniştii germani de la Reşiţa şi Bocşa, aceştia întemeind o colonie care va sta la baza dezvoltãrii ulterioare a localitãţii Ferdinandsberg (atestatã documentar cu acest nume în anul 1806), numitã temporar, în perioada Revoluţiei de la 1848-1849, Bemhegy, apoi Nándorhegy, în perioada 1867- 9 iun. 1919, dupã care a revenit la denumirea Ferdinandsberg, iar între 1924 şi 1943 s-a numit Ferdinand. Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, respectiv, în anul 1943, localitatea Ohaba-Bistra s-a unit cu aşezarea Ferdinand, sub denumirea de Ferdinand-Bistra, în 1945, cele douã localitãţi s-au separat, revenind la forma iniţialã, iar la 8 iun. 1948 acestor douã localitãţi contopite li s-a atribuit numele de Oţelu Roşu. În 1960, comuna Oţelu Roşu a fost declaratã oraş. În prezent, oraşul Oţelu Roşu are în subordine ad-tivã localitatea componentã Cireşa, atestatã documentar în 1334 şi 1480, cu numele Cseres Bistra, şi satul Mal (amintit documentar în 1433).
Monumente
În oraşul Oţelu Roşu se află o biserică evanghelică din secolul 14 şi biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Gheorghe”, construită în anii 1831–1840, în stilul barocului vienez, dominată de un turn baroc, cu ceas, pictatã în 1854 de Mihail Velceleanu, repictatã în 1912, refăcute în 1965 de Viorel Ţigu şi spălate în 1994 de pictorul Ioan Burdea. Biserica a fost restaurată în anii 1944, 1988 şi 1994-1996; biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” (1936-1938); biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (2008); biserica romano-catolică “Sfânta Fecioară Maria” (1940); biserica greco-catolică “Naşterea Maicii Domnului” (6 oct. 2002-sfinţită la 12 febr. 2012); în localitatea componentă Cireşa există biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” construită în anii 1821-1830, cu turn adăugat în 1899, pictatã în 1867 şi repictatã în 1938 de Dumitru Velici din satul Băseşti (azi satul Bâlvăneştii de Jos, com. Bâlvăneşti), jud. Mehedinţi. Picturile au fost spălate în 1965 şi 1997. Biserica a fost lărgită în anii 1995-1997.