Rupea

Date generale

Oraş în centrul României, situat în partea de Nord a judeţului Braşov, în zona de contact a Podişului Hârtibaciului cu Subcarpaţii Homoroadelor, la 451 m altitudine, pe stânga râului Valea Mare, la intersecţia paralelei de 46°02’20” latitudine nordică cu meridianul de 25°13’21” longitudine estică, la 63 km Nord-Nord Vest de municipiul Braşov. Din punct de vedere demografic, Rupea face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 6 161 locuitori (la 1 ianuarie 2016), din care 3 026 de sex masculin şi 3 135 feminin. La recensământul populaţiei din 20-31 octombrie 2011, din totalul de 5 269 locuitori, 3 591 de persoane (68,15%) erau români, 975 maghiari (18,50%), 360 rromi (6,83%), 82 germani (1,56%) şi 261 locuitori (4,98%) aparţineau altor etnii sau erau cu etnie nedeclarată. Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ, din totalul de 5 269 locuitori, 3 582 de persoane (67,98%) erau ortodocşi, 407 romano-catolici (7,72%), 317 reformaţi (6,02%), 291 penticostali (5,52%), 228 unitarieni (4,33%) şi 444 persoane (8,43%) aparţineau altor confesiuni (evanghelici, greco-catolici, baptişti, adventşti de ziua a şaptea ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Rupea este unul dintre principalele noduri rutiere ale judeţului Braşov şi dispune de o staţie de cale ferată. În arealul oraşului Rupea se exploatează marne şi argile. Principalele produse industriale realizate de oraşul Rupea sunt: piese şi accesorii pentru autovehicule, traverse din beton pentru liniile de cale ferată, mobilă, confecţii, tricotaje, covoare manuale din lână, produse lactate ş.a. Fermă de creştere a bovinelor şi bubalinelor. Siloz de cereale. La Rupea funcţionează muzeele etnografice “Gheorghe Cernea”, inaugurat în 1970, cu exponate de mobilier ţărănesc, vase ceramice populare, unelte, costume populare, ţesături, icoane ş.a. şi “Vasile Boronean”, amenajat în casa învăţătorului Vasile Boronean, cu exponate de icoane vechi, mobilier ţărănesc, cărţi vechi, diverse ustensile ş.a. În perimetrul oraşului Rupea există izvoare cu ape minerale clorosodice şi sulfuroase cu efecte terapeutice, utilizate în tratarea afecţiunilor reumatice şi ginecologice. La Rupea există rezervaţia geologică “Bazaltele de la Rupea” – un deal uriaş, extins pe 9 ha, înalt de 579 m, pe care se află Cetatea Rupea. Acest deal bazaltic, izolat, situat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei, reprezintă prelungirea cea mai vestică de apariţie a bazaltelor din aria Munţilor Perşani, fiind declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii la 6 martie 2000 (publicat în “Monitorul Oficial” al României la 12 aprilie 2000).

Istoric

Pe teritoriul actualului oraş au fost descoperite urme de locuire datând din Paleolitic şi Neolitic, reprezentate prin unelte din piatră, fragmente de vase ceramice, urne funerare ş.a. În Antichitate, aici a existat o aşezare dacică, dominată de un deal bazaltic, extins pe 9 ha, pe care romanii au construit castrul numit de ei Rupes (denumire de la care derivă numele actual al oraşului). Pe vatra vechii aşezări dacice s-a dezvoltat mai târziu (secolele 10-13) o localitate prefeudală şi apoi medievală (din secolul 15), menţionată documentar pentru prima oară în 1324. În 1433, aşezarea apare consemnată ca târg cu numele german Köhalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm (în grafia română) – denumire care s-a menţinut până în anul 1929, după care s-a adoptat numele Rupea. În secolul 19, Rupea s-a afirmat ca un important centru comercial şi meşteşugăresc în care îşi desfăşurau activitatea 12 bresle, iar în secolul 19 şi prima jumătate a secolului 20 oraşul Rupea era renumit pentru cele patru târguri mari, anuale, care se ţineau aici. În anii 1432, 1437 şi 1788, localitatea a fost jefuită şi incendiată de năvălirile turcilor, iar în 1716 populaţia a fost decimată de o cumplită epidemie de ciumă. În perioada interbelică, Rupea a fost un important centru cultural săsesc, dar o dată cu emigrarea persoanelor de etnie germană, în anii comunismului şi, mai ales, în perioada de după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, nivelul cultural săsesc s-a depreciate treptat şi chiar a dispărut, în ultimul timp, din cauza plecării în masă a acestora în Germania. Dacă în cursul anului 1990 au emigrat în Germania peste 3 000 de persoane de etnie germană, numărul acestora a scăzut în mod continuu, ajungând ca la sfârşitul anului 2010 să mai rămână doar 3 familii de saşi. Comuna Rupea a fost declarată oraş în 1951, având în subordine administrativă localitatea componentă Fişer, menţionată documentar în 1488.

Monumente

Cetatea Cohalmului, extinsă pe o suprafaţă de 5 ha, a fost construită în etape, între secolele 13 şi 17, pe un deal bazaltic din partea de Vest a localităţii, declarat rezervaţie geologică, şi atestată documentar pentru prima oară în 1324 într-un act emis de regale Ungariei Carol I Robert de Anjou. În 1324, reprezentanţii regelui Carol I Robert de Anjou au ocupat cetatea pe care au stăpânit-o timp de aproape un secol. În 1420, cetatea a fost redată locuitorilor din Rupea, ulterior fiind foarte populată. Locuitorii cetăţii dispuneau de case de locuit, locuri rezervate pentru căruţe şi cai, depozite de provizii şi de arme, capelă etc. În 1623, în interiorul cetăţii a fost săpată o fântână cu o adâncime de 59 m (legenda spune ca această fântână a fost săpată de câţiva prizonieri turci). În 1643, cetatea a fost afectată de un puternic incendiu, iar în 1688 a fost ocupată şi refăcută de austrieci, care şi-au instalat aici o garnizoană militară. În timpul epidemiei de ciumă din anul 1716, cetatea a fost folosită ca loc de refugiu pentru locuitorii din afara cetăţii care nu erau afectaţi de această ciumă, iar în 1788 a fost folosită ca adăpost împotriva năvălirii trucilor. În secolul 18, în interiorul cetăţii exista o viaţă efervescentă, în care existau 17 clădiri publice, între care locuinţele judelui de Scaun şi a judelui regal, capela (restaurată în 1718), magazia militară, casa preotului, numeroase case particulare ş.a. Cetatea prezintă 4 incinte, străjuite de mai multe turnuri: Cetatea de Sus (incinta întâi), Cetatea de Mijloc (incintele 2 şi 3) şi Cetatea de Jos (incinta 4). Cetatea de Jos (incinta 4) este dominată de Turnul Porţii, Turnul Slujitorilor şi Turnul Slăninii (numit iniţial Turnul Nou) – acesta din urmă fiind destinat pentru conservarea cărnii şi a slăninii locuitorilor; Cetatea de Mijloc este străjuită de Turnul Ungrei, Turnul Pentagonal (datând din secolul 16), Turnul Diecilor (destinat păstrării arhivei Scaunului Rupea), Turnul Cercetaşilor, Turnul Capelei, Turnul Gross şi Turnul Pulberăriei, situat lângă intrarea în Cetatea de Jos. Prima poartă a cetăţii, cea de lângă intrare, era prevăzută cu scripeţi de ridicare şi coborâre a podului porţii. Podul ridicător a fost reparat, ultima oară, în anii 1731-1732, iar după mai mult timp a dispărut definitiv. Cetatea Cohalmului a fost inexpugnabilă de-a lungul existenţei ei, dar abandonată de locuitori în anul 1790, o dată cu asigurarea pazei localităţii de către armata Imperiului Habsburgic, viaţa locuitorilor continuând să se desfăşoare la baza şi în jurul cetăţii. Cetatea a fost restaurată în 1954 şi supusă unor ample lucrări de renovare şi modernizare în anii 2009-2012, fiind redeschisă pentru turişti la 15 iunie 2013;

Biserica evanghelică (fostă romano-catolică, numită “Sfântul Iacob”) a cărei construcţie, în stil gotic, a început în secolul 14 şi a durat până în secolul 16, are un tavan casetat şi pictat în 1713, iar pereţii interiori păstrează fragmente de picturi originare. Majoritatea picturilor murale medievale sunt acoperite de picturi executate în 1802 pe cheltuiala breslei pantofarilor. Biserica are o colecţie de covoare orientale vechi şi o orgă instalată în 1726 şi restaurată recent. În interiorul bisericii sunt strane vechi, datând din 1609, 1631, 1732, 1773-1777. Amvonul din lemn prezintă frumoase decoraţii sculptate, executate în anii 1726-1727, iar altarul datează din 1709;

Biserica ortodoxă, cu hramul “Sfântul Nicolae”, a fost construită în perioada 1791-1794, refăcută în întregime şi extinsă după anul 2002, pictată de Cătălin Palamariu şi sfinţită la 29 iunie 2017. Iconostasul a fost pictat în anii 2005-2006 de către Cătălin Palamariu. În perioada 1819-1948, biserica a aparţinut comunităţii greco-catolice după care a reintrat în posesia cultului ortodox. În perioada cât a fost în proprietatea cultului greco-catolic, românii ortodocşi au construit biserica “Sfânta Treime”, în 1898.