Date generale
Oraşul Vlăhiţa se află în partea central-estică a României, în provincia istorică Transilvania, în zona de Sud a judeţului Harghita, la poalele de Vest ale M-ţilor Harghita, la 825– 890 m altitudine, pe cursul superior al râului Homorodu Mic şi pe canalul Vârghiş, format prin devierea pârâului Vârghiş, la intersecţia paralelei de 46º21’00” latitudine nordică cu meridianul de 25º31’48” longitudine estică, la 28 km Vest-Sud Vest de municipiul Miercurea-Ciuc. Din punct de vedere demografic, Vlăhiţa face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 7 601 loc. (1 ian. 2019), din care 3 837 loc. de sex masc. şi 3 764 fem. Supr.: 98,5 km2, din care 7,3 km2 în intravilan; densitatea: 1 041 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 6 898 loc., 6 704 persoane erau de etnie maghiară (97,2%), 55 români (0,8%) şi 139 loc. (2,0%) aparţineau altor etnii (rromi ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ, s-au înregistrat 6 017 romano-catolici (87,2%), 293 reformaţi (4,2%), 250 unitarieni (3,6%), 79 Martorii lui Iehova (1,1%) şi 259 loc. (3,9%) aparţineau altor confesiuni (ortodocşi, baptişti, creştini după evanghelie, evanghelişti ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Nod rutier. Exploatări de minereu de fier (în localitatea componentă Minele Lueta), de bazalt, de marne, andezit, nisip şi pietriş. Exploatarea şi prelucrarea lemnului. Staţie de înnobilare a minereului de fier. Vechi centru (din anul 1825) al metalurgiei feroase, în care a funcţionat, neîntrerupt (până în anul 1990), singurul atelier, numit iniţial “Fabrica de fier”, în care s-a lucrat fierul folosind forţa apei, fiind ultima forjă (ciocan hidraulic de prelucrare a fierului) de acest fel în funcţiune, nîntreruptă, din Europa. În a doua jumătate a secolului 20, la Vlăhiţa s-a obţinut o importantă cantitate de fontă, de înaltă puritate, şi de oţeluri speciale. La Vlăhiţa sunt unităţi industriale care construiesc utilaje şi aparate pentru diverse ramuri ale economiei şi diverse accesorii pentru confecţii. Producţie de profile din mase plastice, de confecţii textile, de confecţii din piele, de feţe din piele pentru încălţăminte, de băuturi răcoritoare ş.a. Centru de prelucrare artistică a lemnului. Păstrăvărie. Filarmonică de copii (inaugurată în 1982). Staţiune balneoclimaterică, sezonieră, de interes local, în localitatea componentă Băile Homorod (→ capitolul Staţiuni climaterice şi balneoclimaterice litera B). Bibliotecă publică având peste 32 000 de volume; Casâ de Culturâ; Muzeu orâşenesc. Ştrand cu apă termală (25ºC), în cadrul Complexului turistic “Perla Vlăhiţei”, situat la 2 km de oraş, la 824 m altitudine, lângă pârâul Vârghiş, realizat în anul 1975. Poiană cu narcise, extinsă pe circa 300 ha, pe versantul de Sud al M-ţilor Harghita, ocrotită de lege. Pe canalul Vârghiş a funcţionat, de-a lungul secolelor 19 si 20, numeroase mori de apă, joagare, gatere, forje, piuă de bătut postavul, vâltori ş.a.
Istoric
Aşezarea este cunoscută din timpul stăpânirii romane în Dacia, în legătură cu existenţa zăcămintelor de minereu de fier în această zonă, dar apare menţionată documentar, prima oară, în anul 1301, cu numele Villa nostra «regis» Olachalis, într-un document al regelui Ungariei, Carol I Robert de Anjou. În urma cercetărilor efectuate, unii istorici afirmă că la Vlăhiţa a existat un vechi cnezat românesc, consemnat ca atare într-un hrisov al regelui Ungariei, Carol I Robert de Anjou, din anul 1301, în care se aminteşte de ducele (cneaz) român Ursu în fruntea cnezatului Villa Olachalis (azi Vlăhiţa). În anul 1406, aşezarea apare consemnată ca sat cu numele Szentegyházasfalu, în 1503 cu denumirea Oláhfalu, iar în anul 1825 sunt amintite primele forje (ciocane hidraulice pentru prelucrarea fierului) construite aici. În secolele trecute, Vlăhiţa-Sat, ca şi satul Căpâlniţa din apropiere, a avut rol de pază pe drumul care lega oraşul Miercurea-Ciuc cu oraşul Odorheiu Secuiesc – drum pe care circulau diferite caravane, poştalioane şi căpitanii castelelor. Acest fapt a determinat pe prinţii Transilvaniei şi pe regii Ungariei să acorde mai multe privilegii locuitorilor acestor localităţi, Vlăhiţa-Sat devenind, treptat, oraş autonom în perioada 1872-1876. Comuna Vlăhiţa a fost declarată oraş la 17 februarie 1968, având în prezent, în subordine administrativă localităţile componente Băile Homorod şi Minele Lueta.
Monumente
La Vlăhiţa există o biserică romano-catolică având hramul “Sfântul Andrei”`, construită în perioada 1756-1780, pe locul uneia care data din secolul 15, cu unele modificări din anul 1822. Biserica posedă un altar pictat de Veres Mátyás, la sfârşitul secolului 18, şi o orgă instalată în anul 2009 pe locul uneia care data din anul 1901 şi distrusă de un incendiu în anul 1984. La Vlăhiţa mai există o biserică romano-catolică din anul 1936, o biserică reformată şi o biserică unitariană din anul 1985.