Date generale
Oraşul Ocnele Mari se află în partea central-sudicã a României, în provincia istorică Oltenia, în zona central-estică a judeţului Vâlcea, în regiunea de contact a teraselor de pe dreapta râului Olt cu dealurile subcarpatice (Subcarpaţii Vâlcei), la 310-320 m altitudine, pe valea Pârâului Sãrat (11 km lungime, afluent drept al râului Olt), la intersecţia paralelei de 45º05’08’’ latitudine nordicã cu meridianul de 24º18’17’’ longitudine esticã, la 10 km Sud-Vest de municipiul Râmnicu Vâlcea. Din punct de vedere demografic, Ocnele Mari face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 3 476 loc. (1 ian. 2019), din care 1 715 loc. de sex masc. şi 1 761 fem. Supr.: 25 km2, din care 5,5 km2 în intravilan; densitatea: 632 loc./km2. La recensământul populaţiei din perioada 20-31 oct. 2011, din totalul celor 3 309 loc., 3 063 de persoane erau români (92,6%) şi 246 loc. (7,4%) aparţineau altor etnii (rromi, maghiari ş.a.) Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 3 080 de ortodocşi (93,1%) şi 229 loc. (6,9%) aparţineau altor confesiuni (penticostali ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Exploatări de tuf vulcanic şi de nisip argilos. Din punct de vedere economic, oraşul Ocnele Mari se remarcã printr-o veche şi îndelungatã tradiţie de exploatare a zãcãmintelor de sare gemã, iniţial sub formã de bulgãri, iar începând din anul 1963 s-a recurs la exploatarea sãrii prin dizolvare în apã, cu ajutorul sondelor, şi obţinerea unei soluţii sãrate (saramurã), transportatã apoi prin conducte pânã la Combinatul chimic de la Govora, situat la 8 km Vest de oraş. Acest din urmã sistem de exploatare a sãrii a determinat, de-a lungul anilor, prãbuşirea unor caverne pe o suprafaţã de peste 50 de ha care a provocat grave perturbaţii ecologice şi sociale. Astfel, în 1964, în localitatea componentã Ocniţa a avut loc o surpare a unui tavan de ocnã în care ulterior s-a acumulat apa din ploi şi din topirea zãpezilor, formând un lac cu apã sãratã, apoi în noaptea de 13 spre 14 decembrie 2001, la 11 septembrie 2004, 19 decembrie 2005, 24 septembrie 2007, 8 august 2009 s-au produs prãbuşirile mai multor tavane de salinã şi formarea unor lacuri cu apã sãratã fiind afectate grav peste 250 de gospodãrii. În continuare sunt în pericol de prãbuşire şi alte zone, fapt pentru care se fac studii şi se iau mãsuri din timp pentru evacuarea populaţiei pe alte amplasamente mai sigure. Totuşi, la Ocnele Mari se pãstreazã o salinã, cu o suprafaţã de circa 50 000 m2 (cea mai mare din ţarã), destinatã turismului, amenajatã din 2009 şi pânã în anul 2015 (inauguratã la 30 iunie 2015), şi în care funcţioneazã un sanatoriu pentru tratament, la 225 m adâncime, unde temperatura este constantã, de 12-15ºC. În interiorul salinei se aflã biserica ortodoxã, cu dublu hram – “Sfânta Varvara” şi “Sfântul Gheorghe” , sãpatã în stânca de sare, cu iconostas din lemn, sfinţitã la 4 dec. 2017, precum şi diverse alte utilitãţi, ca de pildã spaţii sportive (terenuri de tenis, de baschet ş.a.) şi de distracţii, un restaurant, o cramã, o salã de şedinte, terenuri de joacã pentru copii ş.a. În timpul eclipsei totale de Soare din 11 august 1999, oraşul Ocnele Mari s-a aflat, în jurul orei 11 şi 30 de minute, în zona de duratã maximã a acestui fenomen. Oraşul Ocnele Mari este inclus în categoria staţiunilor balneoclimaterice de interes general cu funcţionare sezonierã (pe timpul verii), dispunând de un climat moderat, sedativ, cu veri rãcoroase (în luna iulie media temperaturilor este de 20ºC) şi ierni blânde (în ianuarie temperatura medie este de circa -2ºC) şi precipitaţii moderate (circa 700 mm annual). În oraş existã un lac (circa 1 000 m2 şi 3 m adâncime maximã) cu apã sãratã (216,3 g/l), cu caracter helioterm (temperatura apei este mai ridicatã în orizontul de la 2 m – 2,50 m adâncime decât la cel de la suprafaţa apei) şi cu nãmol sapropelic, cu eficacitate în tratarea afecţiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze uşoare, sechele dupã poliomielitã), ginecologice (insuficienţã ovarianã, cervicite şi metroanexite cornice), dermatologice (psoriasis, ichtioze în stadiu incipient, sechele dupã flebitã) ş.a. Apele sãrate de la Ocnele Mari, apreciate pentru calitatea lor terapeuticã încã din secolul 18, au început sã fie folosite efectiv pentru tratament începând cu anul 1833 când s-au efectuat primele amenajãri, dar primul stabiliment balnear a fost construit în 1894-1896, iar din 1925, Ocnele Mari a intrat în circuitul balnear naţional.
Istoric
Săpăturile arheologice efectuate în perimetrul oraşului Ocnele Mari, în anul 1960, în zona Valea Bradului, au scos la ivealã unele vestigii neolitice (topoare şi unelte din piatrã, vârfuri de lance, fragmente de vase din lut ars ş.a.), iar în arealul localitãţii componente Ocniţa au fost identificate (în 1964) vestigiile unui complex de aşezãri omeneşti datând din cea de-a doua Epocă a fierului (La Tène), care se presupune cã ar fi fost puternica cetate geto-dacicã Buridava (secolul 3 î.Hr. – secolul 1 d.Hr.), aflatã pe înãlţimea numitã în prezent Cosota, menţionatã şi în scrierile lui Ptolemeu. Din necropola cetãţii Buridava au fost recuperate fragmente de vase ceramice, unele cu inscripţii în limba dacã, altele cu litere greceşti sau latine, gravate, altele pictate (urcioare, ceşti, farfurii din lut ars etc.). În aceastã necropolã a fost descoperit un vas ceramic cu inscripţia BUR, iar pe o vazã din lut ars a fost identificatã inscripţia Basileo Thamarcos (se pare cã era o cãpetenie localã). Existenţa sãrii la Ocnele Mari era cunoscutã în timpul daco-romanilor (în apropiere, la Stolniceni, se afla un castru roman, care controla exploatarea sãrii de la Ocnele Mari şi zona comercialã cu sare), dar exploatarea sãrii a fost amintitã documentar, pentru prima, oarã în anul 1247, în Diploma Ioaniţilor şi ulterior într-un document din anul 1373 (aceasta este cea mai veche ocnã de sare din România amintitã documentar). Atestatã documentar, ca târg, în hrisoavele din perioada 1402-1418, aparţinând domnului Mircea cel Bãtrân, localitatea apare menţionatã ulterior ca târg, cu numele Târgu de la Ocne, în hrisoavele domnilor Vlad Cãlugãrul, Radu cel Mare, Radu Paisie, Simion Movilã, Radu Şerban ş.a., iar apoi cu denumirile de Ocna cea Mare, Ocna, Ocnele de la Râmnic. Pânã în anul 1450, ocna de sare s-a aflat în posesia mãnãstirii Cozia, daruitã acesteia, prin hrisov domnesc, de cãtre Mircea cel Bãtrân, iar ulterior, hrisoavele domneşti consemneazã existenţa ocnei de sare ca monopol al diferiţilor domni ai Ţãrii Româneşti, care le asigura venituri importante. Devenitã oraş în secolul 16, localitatea apare consemnatã cu numele Ocna de la Râmnic pe o hartã întocmitã de Stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1700. În secolele 18-19, la Ocnele Mari au fost deschise ma multe guri de ocne de sare, dar pe parcurs, multe dintre acestea s-au surpat, formând lacuri cu apâ saratâ. Mai târziu Ocnele Mari a fost trecut în categoria localitãţilor rurale, fiind declarat din nou oraş în anul 1960. În prezent oraşul Ocnele Mari are în subordine administrativã 8 localitãţi componente: Buda, Cosota, Fãcãi, Gura Suhaşului, Lunca, Ocniţa, Slãtioarele şi Ţeica. În perioada comunistã, la Ocnele Mari a funcţionat un penitenciar cu regim sever de detenţie în care se aplicau cele mai cumplite metode de torturã. Printre numeroşii deţinuţi politici, la Ocnele Mari a fost încarcerat şi filozoful Petre Ţuţea. În secolul 19, exploatarea sãrii de la Ocnele Mari se fãcea cu ajutorul deţinuţilor de drept comun (numiţi ocnaşi) care erau încarceraţi la penitenciarul de aici.
Monumente
În oraşul Ocnele Mari se aflã biserica “Adormirea Maicii Domnului”, azi declaratã monument istoric, construitã în jurul anului 1646 de ispravnicul Constantin Hiotul, pe locul uneia din prima jumãtate a secolului 16, ctitoritã de domnul Ţãrii Româneşti, Radu de la Afumaţi, cu pridvor spaţios, adãugat în 1746, pictatã în 1809, reparatã în 1936, 1940-1941, 1969 şi restauratã în 1973. Biserica a fost grav avariatã (aproape ruinatã) de cutremurele din 4 martie 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990 şi refacutã pe acelaşi amplasament, dupã anul 2016, pãstrându-se unele fragmente de picturi murale, existente anterior, care au fost reabilitate; la Ocnele Mari mai existã biserica “Sfântul Gheorghe”- Domneascã, ziditã în anii 1676-1677, pe cheltuiala jupanului Statie (vistierul ocnei de sare), pe locul uneia mai vechi, ctitoritã de Alexandru şi Mihail, fii domnului Ţãrii Româneşti, Radu Mihnea, care se surpase în anul 1676. Biserica a fost reconstruitã în anul 1708, din porunca domnului Constantin Brâncoveanu, pictatã în frescã, în anii 1717-1718, şi renovatã în 1881, când i s-a adãugat şi un pridvor, închis, sprijinit pe patru stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade, deasupra cãrora se aflã patru ocniţe rotunde în care sunt pictate figuri de sfinţi; la Ocnele Mari a fost dezvelitã, în anul 2004, o statuie în bronz, executatã de sculptorul Petre Cichirdan, închinatã eroilor şi martirilor care au fost încarceraţi la Ocnele Mari în perioada 1945-1989. În salina de la Ocnele Mari a fost amenajatã o bisericã cu dublu hram – “Sfântul Gheorghe” şi “Sfânta Varvara”, sfinţitã în anul 2009. În localitatea componentã Slãtioarele existã schitul cu acelaşi nume, cu biserica având hramul “Sfântul Nicolae”, construitã în anii 1568-1574 prin osârdia Ecaterinei Salvarassa, soţia domnului Alexandru II Mircea; în localitatea componentã Gura Suhaşului se aflã biserica “Sfântul Ioan Botezãtorul” (1793), cu fragmente de picturi murale originare; în localitatea componentã Lunca este biserica “Sfântul Ioan Gurã de Aur” a fostei mãnãstiri Titireciu (1701-1706); în localitatea componentã Ţeica existã biserica având dublu hram – “Sfântul Gheorghe” şi “Sfântul Dumitru” (1726), azi declaratã monument istoric, construitã în anul 1726 (sfinţitã la 25 dec. 1726) pe cheltuiala jupanului Mihalcea şi a logofãtului Bojescu, cu osârdia monahului Chiril, pictatã în anul 1742 de preotul Pârvu şi diaconul Neacşu. Pânã în 1864 a fost bisericã de schi; în localitatea componentă Buda se aflã biserica având dublu hram – “Sfânta Treime” şi “Sfântul Nicolae” (1731), iar în localitatea componentã Ocniţa existã biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construitã în perioada 1938-1949, pe locul uneia din lemn, dupã planurile arhitectului Ion Busuioc, pictatã în anii 1980-1981 de Dan Neacşu din Craiova şi Elisabeta Nespãlatu, sfinţitã la 2 iunie 1981. Biserica a fost consolidatã şi reparatã dupã cutremurul din 4 martie 1977. Biserica este dominatã de douã turle octogonale înalte, zvelte, gemene, plasate pe pronaos, şi o turlã mare, octogonalã, pe naos. Biserica are un pridvor deschis, sprijinit pe şase coloane cilindrice, terminate cu arcade.