Date generale
Oraşul Hârlău se află în extremitatea de Nord-Est a României, în provincia istorică Moldova, în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Iaşi, în zona de contact a Câmpiei Jijiei Inferioare cu Dealu Mare, la 180 m altitudine, la intersecţia paralelei de 47°25’40’’ latitudine nordică cu meridianul de 26°54’41” longitudine estică, înconjurat de dealurile Basaraba (412 m alt.), Sângeap (408 m), Pietrăria (380 m), Foişor (320 m), Pitroasa (205 m), Dealul lui Vodă (313 m) ş.a., la 68 km Nord-Vest de municipiul Iaşi. Din punct de vedere demografic, Hârlãu face parte din categoria oraşelor mici cu o populaţie de 14 033 loc. (1 ian. 2019), din care 7 156 loc. de sex masc. şi 6 877 fem.. Suprafaţa: 35,1 km2, din care 5,3 km2 în intravilan; densitatea: 2 648 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 10 905 loc., 9 376 de persoane erau români (85,9%), 630 rromi (5,8%) şi 899 loc. (8,3%) aparţineau altor etnii. Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 9 928 ortodocşi (91,0%) şi 977 loc. (9,0%) aparţineau altor confesiuni (romano-catolici, Martorii lui Iehova, penticostali, adventişti de ziua a şaptea ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Staţie finalã de cale feratã pe linia Iaşi – Podu Iloaiei – Hârlãu, inauguratã la 1 iul. 1910. Producţie de mase plastice, de tricotaje, confecţii textile, ţesãturi din mãtase, mobilã, cherestea, încalţãminte, preparate din lapte, conserve de legume şi fructe, oţet ş.a. Confecţionarea mãştilor populare. Fermã avicolă. Important centru viticol, pomicol şi apicol. Muzeu de istorie, arheologie şi etnografie, inaugurat în 1983 şi reorganizat în 1990 şi Muzeul viei şi vinului, deschis pentru public la 20 iulie 2006, amenajate în casa marelui logofãt Ion Tăutu, datând de la sfârşitul secolului 15 şi începutul secolului 16, consolidatã şi reparatã în anul 1999 şi declaratã monument istoric în anul 2015. Casa “Tãutu” are 19,50 m lungime, 14,65 m lãţime şi extinsã pe trei niveluri – pivniţã, demisol şi parter, cu o suprafaţã totalã de 559,48 m2, din care 309,48 m2 la parter. În satul Pârcovaci, care aparţine administrativ de oraşul Hârlău, existã izvoare cu ape minerale, predominant sulfuroase, folosite pe plan local. La Hârlãu s-au nãscut Petru Rareş (1483-3 septembrie 1546), domn al Moldovei, dramaturgul Mihail Davidoglu (11 noiembrie 1910-17 august 1987) şi soprana Lucia Ţibuleac.
Istoric
Prima atestare documentarã a localitãţii dateazã din 1 mai 1384, cu numele Horieganoio, când au fost inaugurate casele domneşti ale doamnei Margareta (Muşata) – mama lui Petru I Muşat, domn al Moldovei în anii 1375-1391. În 1391, Hârlău apare consemnat în documentele vremii ca reşedinţã domneascã a lui Petru I Muşat. În anul 1486, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a refãcut din temelii clãdirile vechii curţi domneşti, lucrãri care au fost terminate la 15 septembrie 1486, aşa dupã cum reiese şi din pisania acestuia, în care se spune: “Binecinstitorul şi de Hristos Iubitorul, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţãrii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a fãcut aceste case, care s-au început a se zidi în anul 6994 (1486), luna … şi s-au sfârşit în acelaşi an, septembrie 15”. În 1492, Ştefan cel Mare si-a stabilit curtea domneasca la Hârlău, iar la 12 iulie 1499, a încheiat, la Hârlău, Tratatul de pace cu polonii, în urma cãruia s-au a stabilit raporturile de colaborare politicã şi comercialã. La Hârlău şi-a stabilit reşedinţa domneascã şi Petru Rareş (care s-a nãscut aici în anul 1483), dar rolul curţii domneşti s-a diminuat dupã ce domnul Alexandru Lãpuşneanu a mutat, în 1564, capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi, unde a construit o vastã curte domneascã. La 2 octombrie 1624, curtea domneascã de la Iaşi a fost mistuitã de un incendiu catastrofal fapt pentru care domnul Radu Mihnea şi-a stabilit reşedinaţa la Hârlău (devenind oraş şi capitala Moldovei) unde a adus îmbunãtãţiri arhitecturale caselor domneşti de aici în spiritul arhitecturii italiene. Dupã moartea domnului Radu Mihnea, la Hârlãu, la 13 ianuarie 1626 (şi îngropat la 5 febr. 1626 la biserica Radu Voda din Bucureşti), curtea domneascã din Hârlãu a decãzut treptat ajungând în anul 1907 sã devinã o ruinã şi, totodatã, depozitul de gunoi al localitãţii. În 1921, autoritãţile Regatului României, au declarat ruinele curţii domneşti şi biserica “Sfântul Gheorghe” din Hârlău ca monumente istorice de mare valoare. Localitatea Hârlãu a fost prãdatã şi incendiatã de tãtari şi cazaci în anul 1650, de tãtari în 1687 şi de turci în 1711. La sfârşitul secolului 19, Hârlãu era o comunã urbanã (oraş), cu 4 196 loc. şi avea în subordine administrativã satele Bahlui, Bojica, Burdujeni, Munteni şi Siliştea, în 1925 avea 4 352 loc. şi era reşedinţa plãşii Hârlău, iar în 1950 a redevenit comunã ruralã. Hârlău a fost unul dintre centrele rãscoalelor ţãrãneşti din anii 1831 şi 1907. Comuna Hârlãu a fost trecutã în categoria oraşelor la 17 februarie 1968, având în subordine administrativã satul Pârcovaci – sat care a fost grav afectat de alunecãrile de teren din 1976 şi mai ales de cele din decembrie 1996 când circa 200 ha de teren au devenit impracticabile şi peste 100 de case avariate.
Monumente
Ansamblul curţii domneşti, de formã rectangularã, extins pe un hectar, datând din anul 1384, reconstruit de Ştefan cel Mare în 1486 şi cãzut în ruinã la începutul secolului 19, declarat monument istoric în anul 1921; biserica domneascã “Sfântul Gheorghe”, de mari dimensiuni (24 m lungime, 8,40 m lãţime în naos, 12 m lãţime în dreptul absidelor şi 26 m înãlţimea turlei), construitã în perioada 30 mai –28 octombrie 1492 din porunca domnului Ştefan cel Mare, declaratã monument istoric în anul 1921. În pisania bisericii stã scris urmãtoarele: “Binecinstitorul şi Iubitorul de Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţãrii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit aceastã bisericã în numele Sfântului şi Marelui Mucenic şi purtãtor de biruinţã Gheorghe, care s-a început a se zidi în anul 7000 (1492), luna mai, ziua 30 şi s-a terminat în acelaşi an, luna octombrie, ziua 28, iar al domniei mele în al 36-lea an curgãtor (1492)”. Faţadele bisericii “Sfântul Gheorghe” sunt întãrite cu 5 contraforturi şi împodobite cu un bogat décor de cãrãmizi şi discuri smãlţuite în culorile galben, verde, vişiniu şi brun, având desene în relief, reprezentând capete de zimbri, lei, grifoni, balauri, sirene, stele ş.a., iar interiorul pãstreazã picturi murale executate în 1530, de zugravul Gheorghe din Tricala, spãlate şi recondiţionate în anii 1911, 1926-1929, 1931-1932 (de pictorul Dumitru Norocea), 1954 şi 1992. Biserica a fost reparatã în anul 1791 de spãtarul Mihail Racoviţã, când piucturile murale exterioare au fost acoperite cu tencuialã, iar în perioada 1893-1904 a fost supusã unor ample lucrãri de restaurare, coordonate de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, ajutat de arhitectul român Constantin Băicoianu, perioadã în care pereţii exteriori au fost placaţi cu cãrãmidã aparentã şi discuri ceramice policrome. Biserica a mai fost reparatã în anii 1926-1929 şi 1954. Biserica este dominatã de o turlã octogonalã, plasatã pe naos, construitã din cãrãmidã aparentã, sprijinitã pe doua baze stelate, suprapuse, şi este luminatã de 4 ferestre dreptunghiulare, dispuse în cele 4 puncte cardinale. În anii ’80 ai secolului 20 au fost construite zidul înconjurãtor, din piatrã, şi Clopotniţa, din zid de beton armat, sub forma a douã arcade în care se aflã instalate clopotele – aceasta imitând arhitectura zvoniţelor (clopotniţelor) moldoveneşti din secolul 14. Biserica “Sfântul Dumitru”, de dimensiuni modeste (21,60 m lungime, 5,70 m lãţime, 8,50 m înãlţime pânã la arcurile naosului, 20,60 m înãlţimea turlei la interior şi 28,80 m, pânã la crucea de pe vârf), declaratã monument istoric în anul 2004, este o ctitorie din anii 1530-1532 a domnului Petru Rareş, atestatã documentar în anul 1535, şi, totodatã, un edificiu impunãtor în care se îmbinã armonios stilul bizantin cu cel gotic, cu unele transformãri şi reparaţii din anul 1779 şi sfinţitã la 15 aug. 1779. Biserica a fost grav avariatã în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, reparatã ulterior şi restauratã în anii 1973-1974. Iconostasul a fost instalat în anul 1779, restaurat în anul 1977 de cãtre pictorul Gheorghe Zidaru, distrus parţial de un incendiu în 1998 şi restaurat în anii 2001-2004 de cãtre pictorul Stelian Onica. Biserica “Sfântul Nicolae”- Munteni, azi declaratã monument istoric, dateazã din anul 1797 şi reparatã în anul 1848; casa parohialã a bisericii “Sfântul Dumitru” (secolul 19); clãdirea logofãtului Ion Tãutu, declaratã monument istoric în anul 2015, care adãposteşte azi Muzeul viei şi vinului, dateazã de la sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18. Clãdirea este un edificiu masiv, cu laturile de 19,50 x 14,65 m, cu ziduri groase de 70-90 cm, având parter, demisol şi pivniţã, extins pe o suprafaţã totalã de 559,48 m2, din care 309,48 m2 la parter şi a fost supusã unor ample lucrãri de consolidare şi reparare în anul 1999; clãdirea Primãriei, azi declaratã monument istoric, a fost construitã în anul 1801 de familia Zoltman, ca reşedinţã particularã, iar din 1857 a devenit sediul Primãriei, reparatã în anii 1914, 1965 şi 1998-2000; Biserica romano-catolicã, ziditã în 1950 şi renovatã în anul 2010; Sinagogã construitã în perioada 15 sept. 1814 – 4 oct. 1815, declaratã monument istoric; bustul domnului Ştefan cel Mare, dezvelit la 25 octombrie 1992, operã a sculptorului Ovidiu Ciubotaru.