Oraviţa

Date generale

Oraşul Oraviţa se află în extremitatea de Sud Vest a României, în provincia istorică Banat, în partea de Sud Vest a jud. Caraş-Severin, în zona Dealurilor Oraviţei (înconjurat de Dealurile Tâlva Mare, Tâlva Mică, Colilia, Prisaca, Dealu Mare, Lup, Rol şi Marila), străjuit de culmile Munţilor Anina, pe pârâul Oraviţa (afluent al râului Caraş), la 253-308 m altitudine, la intersecţia paralelei de 45º02’25’’ latitudine nordicã cu meridianul de 21º41’07’’ longitudine esticã, la 55 km Sud Vest de municipiul Reşiţa. Din punct de vedere demografic, Oraviţa face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 12 768 loc. (1 ian. 2019), din care 6 153 loc. de sex masc. şi 6 615 fem. Supr.: 168,9 km2, din care 8,4 km2 în intravilan; densitatea: 1 520 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 11 382 loc., 9 613 persoane erau români (84,5%), 268 rromi (2,4%), 96 germani (0,8%), 81 maghiari (0,7%), 74 sârbi (0,6%) şi 1 250 loc. (11,0%) aparţineau altor etnii (ucraineni, poloni, croaţi ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 8 946 ortodocşi (78,6%), 407 romano-catolici (3,6%), 285 penticostali (2,5%), 224 baptişti (2,0%), 111 greco-catolici (1,0%) şi 1 409 loc. (12,3%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, reformaţi, Martorii lui Iehova, creştini după evanghelie, creştini de rit vechi, musulmani ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Oraviţa este unul dintre puţinele oraşe din România care beneficiazã de o climã cu puternice influenţe mediteraneene în care iernile sunt blânde, primãverile timpurii, verile mai lungi şi toamnele plãcute. Ca o consecinţã a acestui climat, în aceastã zonã vegeteazã Ginkgo biloba (arborele pagodelor) – relict din era mezozoicã -, castanul comestibil, liliacul (Syringa vulgaris), magnolia, alunul turcesc, smochinul, stejarul, tisa ş.a. La 27 dec. 2017, oraşul Oraviţa a fost declarat staţiune turisticã şi balnearã de interes naţional, cu izvoare de ape minerale sulfuroase (în localitatea componentã Ciclova Montanã), mezotermale (27º C), puternic mineralizate (35-150 mg/l) cu clor, sodiu, potasiu, magneziu, fier. Oraşul Oraviţa este unul dintre principalele noduri feroviare ale ţãrii, cu o vechime de peste 160 de ani (vezi istoricul oraşului), şi un important nod rutier judeţean. Economia oraşului este susţinutã de o serie de firme specializate în exploatãrile miniere (minereu de cupru, de fier, de aur şi de argint), în producţia de volane şi de centuri de siguranţã pentru autoturisme, de încãlţãminte, de mobilã, cherestea şi parchete, de produse lactate, de bere ş.a. Pomiculturã. În oraşul Oraviţa funcţioneazã un teatru, construit în stil baroc, în anii 1816-1817 şi inaugurat la 8 oct. 1817 ( cel mai vechi teatru din ţarã), numit astãzi Teatrul “Mihai Eminescu”, în clãdirea cãruia, azi declaratã monument istoric şi de arhitecturã, se aflã un Muzeu de istorie a teatrului şi a oraşului Oraviţa. Activitatea teatralã din Oraviţa este însã cu mult mai veche, respectiv din anul 1763, când aici a luat fiinţã o trupã de actori amatori, fiind din acest punct de vedere a doua ca vechime dupã trupa de teatru din Timişoara a cãrui activitate a început în anul 1753. Primul spectacol pe scena Teatrului din Oraviţa a avut loc la 8 oct. 1817, cu piesa “Gelozia umilitã”, de Joseph Franul von Weissenthurm, şi tot aici s-a jucat pentru prima oarã spectacolul cu opereta “Crai Nou” de Ciprian Porumbescu. În 1777, la Oraviţa a fost inauguratã o şcoalã cu limba de predare românã, iar în 1819 a fost înfiinţat Gimnaziul latin. La Oraviţa mai existã Farmacia-Muzeu “Karl Knoblauch”, cea mai veche farmacie din România, inauguratã la 19 oct. 1796, azi cu exponate de mobilier, de instrumentar farmaceutic, de cãrţi vechi ş.a., Muzeul de etnografie, etnologie şi folclor “Ţara Caraşului”, adãpostit într-o clãdire din 1723 a fostei Primãrii, Casa de Culturã “George Motota-Craiu”, biblioteca publicã “Simeon Mangiuca” ş.a. Ştrand cu apã mezotermalã, cu calitãţi terapeutice în tratarea afecţiunilor degenerative ale sistemului osos, a afecţiunilor rumatice degenerative (artroze, spondiloze ş.a.), a reumatismului abarticular (tendinoze), a afecţiunilor posttraumatice, neurologice periferice etc. În arealul oraşului Oraviţa se aflã douã lacuri antropice (Lacul Mare şi Lacul Mic), amenajate pe cursul mijlociu al pârâului Oraviţa, în perioada 1726-1733, prevãzute cu baraje pentru atenuarea viiturilor şi pentru alimentarea cu apã a oraşului. Lacul Mare (supr.: 8,80 ha; volum: 11 000 m3) a fost finalizat în anul 1726 şi inaugurat în 1727 (cel mai vechi lac antropic din România), reabilitat în anii 1951-1953, 1967-1968,1982-1983 şi 1992; Lacul Mic (supr.: 2,20 ha; volum: 4 200 m3) a fost construit în anii 1729-1733, reabilitat în anii 1951-1953, 1967-1968,1982-1983 şi 1992, şi destinat pentru irigaţii, pentru uz industrial, pentru pescuit şi recreere.

Istoric

Oraşul de astãzi a rezultat din contopirea a douã localitãţi (Oraviţa Montanã şi Oraviţa Românã), menţionate documentar între 1690 şi 1700 în Conscripţia lui Marsigli, care fãceau parte din districtul Palanca. Totuşi, Oraviţa Românã apare menţionatã documentar, prima oarã, ca sat, în anul 1230 cu numele Chery, ridicat la rang de civitas (oraş) în 1334, la cel de castrum în 1387, din nou civitas în 1403, apoi castellum în perioada 1440-1459 şi din nou castrum în 1587. Oraviţa Montană apare consemnatã documentar ca centru minier pentru exploatarea şi prelucrarea minereului de cupru, cu douã topitorii construite în 1718 şi 1777. În 1720, Curtea Imperialã de la Viena a emis un decret prin care se angaja sã asigure cheltuielile necesare pentru construirea de locuinţe pentru familiile din Tirol şi din Styria care urmau sã fie colonizate, în etape, la Oraviţa, pânã în anul 1770, pentru dezvoltarea mineritului. În perioada 1760-1770, la Oraviţa s-au stabilit numeroase familii venite din Oltenia, Muntenia şi din Macedonia. La începutul secolului 19, Oraviţa figura ca centru urban, iar în anul 1815, Curtea Imperialã de la Viena a înfiinţat o monetãrie (bãnãrie) în care florinii austrieci erau marcaţi cu litera “O” (Oravicabánya). În perioada interbelicã, Oraviţa a fost reşedinta judeţului Caraş. În perioada 1847-1854, între Baziaş şi Oraviţa, via satul Iam (din comuna Berlişte) şi comuna Răcăşdia, a fost construitã (cu înrerupere în anii 1848-1849, din cauza Revoluţiei), prima linie de cale feratã de pe teritoriul României (62,50 km lungime), inaugurată la 20 aug. 1854 pentru traficul de mărfuri şi la 1 nov. 1856 pentru traficul de călători, fiind cea mai veche linie de cale ferată de pe teritoriul României, iar între 1860 şi 15 decembrie 1863 s-a construit linia de cale feratã îngustã (“mocãniţa”), azi declaratã monument istoric, între Oraviţa şi Anina (33,4 km lungime), cu 15 tunele, dintre care cele mai lungi sunt Polom (990 m), Gârlişte (660 m), Maniel (298 m), Sailer (230 m), Gohlob (112 m), 89 de poduri şi 30 de viaducte (Berlişte 130 m, Maidan 115 m ş.a.). Staţia de cale feratã din Oraviţa a fost inauguratã la 20 august 1854 pentru traficul de mãrfuri şi la 1 noiembrie 1856 pentru traficul de cãlãtori. În prezent, oraşul Oraviţa are în subordine administrativã 2 localitãţi componente (Ciclova Montană şi Marila) şi 4 sate (Agadici, Brădişoru de Jos, Broşteni şi Răchitova).

Mocăniţa Oraviţa- Anina
Mocăniţa Oraviţa- Anina (Credit: Cătălin Nicolae Buzea)

Monumente

Biserica romano-catolicã a fost construitã în anii 1718-1722 de cãtre coloniştii din Tirol. În aceastã bisericã existã tabloul “Rãstignirea Domnului nostru Iisus Hristos”, pictat în 1774 de Wagenchon; capela romano-catolicã (1707), declaratã monument istoric; biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Ilie” (1743-1755), pictatã în 1867 de un colectiv condus de Dimitrie Turcu, azi declaratã monument istoric; catedrala ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, declaratã monument istoric, a fost construitã în stil baroc, în anii 1781-1784, pe cheltuiala lui Dimitrie Hagi, cu picturi murale interioare realizate în 1828-1829 de Mihail şi Arsenie Petrovici, ajutaţi de Dimitrie Turcu, şi restaurate în 1936 de Ioachim Miloia şi din nou restaurate în 1988-1989 de Ion Neagoe din Bucureşti, ajutat de Viorel Ţigu şi Ion Bãdilã din Timişoara; biserica greco-catolicã (1887); clãdirile Tribunalului (1818), azi sediul Procuraturii şi Poliţiei, Primãriei vechi (1880, cu unele modificãri din 1911), azi sediul unei grãdiniţe de copii, Primãriei noi, construitã în anii 1931-1932 în stil Renascentist, dupã planul arhitectei Henriette Delavrancea Gibory (fiica scriitorului Barbu Ştefãnescu Delavrancea) şi Teatrului – construitã în anii 1816-1817, în stilul barocului vienez, dupã planurile arhitectului austriac Johann Neumann (cea mai veche clãdire din România, destinatã activitãţilor teatrale), inauguratã la 8 oct. 1817, renovatã în 1893 când i s-au fãcut unele modificãri, în prezent declaratã monument istoric şi de arhitecturã; casa Konkz (1840); Farmacia-muzeu “Knoblauch“, inauguratã la 19 oct. 1796, fiind cea mai veche farmacie din România; Podul turcilor (secolul 16, restaurat în secolul 18), declarat monument istoric. În localitatea componentã Ciclova Montanã se aflã mãnãstirea “Cãlugãra”, cu biserica “Acoperãmântul Maicii Domnului”, ziditã în anii 1859-1861, sfinţitã la 1 oct. 1861 cu iconostas sculptat de Aurel Cotârlã şi pictat de Nicolae Popovici în 1942-1943 şi restauratã în anul 2000, biserica ortodoxã cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, datând din 1783, pictatã în 1845-1846, repictatã în 1866 şi 1937, declaratã monument istoric, şi o bisericã romano-catolicã din 1777, declaratã monument istoric, iar în satul Broşteni existã biserica “Adormirea Maicii Domnului” (1778, pictatã în anul 1800 şi restauratã în anul 1900).