BALTA BORCEI → Balta Ialomiţei.
BALTA BRĂILEI, luncă hidroamenajată (insulã fluvialã) a fluviului Dunărea, situatã în partea de Sud Est a României, la 6–12 m altitudine, între despletirile fluviului Dunărea din aval de comuna Giurgeni, judeţul Ialomiţa, pânã la unificarea acestora în dreptul comunei Smârdan, judeţul Galaţi, respectiv între Dunărea Veche la Est şi braţul Cremenea la Vest. Pânã în 1964, aceastã zonã reprezenta o alternanţã de mlaştini, gârle, lacuri, grinduri (pe alocuri cu stufãriş ori cu pãduri de plop şi salcie), canale navigabile (Filipoiu, Ulmu) şi mici terenuri cultivate agricol. Dupã lucrãrile de îndiguire din perioada 1964–1970 şi de scoatere a terenurilor de sub inundaţii, acest „ostrov”, de 60 km lungime, 20 km laţime şi circa 710 km2, a devenit o regiune fertilã, propice culturilor de cereale, atribuindu-i-se numele de Insula Mare a Brãilei, deşi nu este o insulã în înţeles geografic. Geografii preferã sã pãstreze vechea denumire de Balta Brăilei, care o defineşte corespunzãtor cerinţelor noţiunii geografice de baltã. În partea de Vest-Sud Vest a Bălţii Brăilei, între apele fluviului Dunãrea, la Vest, şi braţul Vâlciu, la Est, se individualizeazã un ostrov alungit pe direcţie Sud-Nord, cunoscut sub numele de Insula Micã a Brãilei cu o suprafaţã de 5 336 ha. Insula Mică a Brăilei este drenatã de mai multe braţe şi privaluri (Mănuşoaia, Cremenea, Pasca, Iapa ş.a.), care mărginesc, la rândul lor, alte ostroave mai mici (Vărsătura, Chiciu, Ostrovu Orbului, Iapa). Insula Mică a Brăilei a rămas în regim natural, în arealul său existând numeroase lacuri, gârle, braţe părăsite, grinduri fluviatile, zăvoaie de plop alb şi negru şi de salcie precum şi pajişti de luncã, stufărişuri ş.a. În toatã aceastã zonã insularã existã o faunã diversã, reprezentată prin variate specii de pãsãri migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care raţa cârâitoare (Anas querquedula), raţa roşie (Aythya nyroca), lişiţa (Fulica atra), lebãda de iarnã (Cygnus cygnus), cormoranul mic (Phalacrocrax pygmeus), gâsca cenuşie (Anser anser), gâsca sãlbaticã (Anser fabalis), stârcul cenuşiu (Ardea cinerea), stârcul de nopate (Nycticorax nycticorax), egreta micã (Egretta garzetta), corcodelul, barza albã (Ciconia ciconia), cãlifarul alb (Tadorna tadorna), gârliţa (Anser albifrons), corcodelul mare (Podiceps cristatus), precum si de mamifere ca mistreţul (Sus scrofa), pisica sãlbaticã (Felis silvestris), lupul, vidra (Lutra lutra), bizamul (Ondatra zibethicus), nevãstuica (Mustela nivalis), dihorul (Mustela putorius) ş.a.
BALTA IALOMIŢEI (denumită şi Balta Borcei), luncă hidroamenajată (insulă fluvială), de mari dimensiuni, situată în partea de Sud Est a României, cuprinsă între apele fluviului Dunărea în cursul inferior (la Est), numit în această porţiune Dunărea Veche sau Ostrov, şi braţul Borcea al Dunării (la Vest), pe teritoriile judeţelor Călăraşi şi Ialomiţa, desfăşurată pe direcţie Sud Vest – Nord Est, din aval de municipiul Călăraşi în Sud Vest şi până în zona oraşului Hârşova în Nord Est. Suprafaţa: 831,3 km2; 94 km lungime (între Călăraşi şi Hârşova); 4–17 km lăţime. Altitudinea variază între 10 şi 17 m. În secolele trecute, această regiune era ocupată de bălţi, mlaştini, canale, privaluri şi grinduri, acoperite cu păduri, iar după anul 1960, întreaga suprafaţă a fost îndiguită şi desecată în mare parte (diguri marginale, interioare şi transversale, canale de evacuare a apelor în exces, cu staţii de pompare), căpătând aspectul unei veritabile insule şi transformată într-o zonă cerealieră de mare importanţă (culturi de porumb, grâu, orz, ovăz pe soluri de luncă bălane şi cernoziom carbonatic). Geografii preferă să păstreze acestei zone denumirea de Balta Ialomiţei, care o defineşte corespunzãtor cerinţelor noţiunii geografice de baltã. Creşterea ovinelor şi porcinelor. În lunca inundabilă a Dunării, la circa 3 km Sud de podurile feroviar şi rutier de la Cernavodă, se află pădurea Caiafele (348,9 ha), declarată rezervaţie naturală mixtă (preponderent faunistică, şi, în mai mică masură, forestieră). Specificul acestei păduri îl constituie sălciile bătrâne (Salix alba), plopii seculari (Populus alba, Populus nigra) şi plantele agăţătoare, printre care viţa sălbatică (Vitis silvestris) şi Periploca graeca. Lunca inundabilă a Dunării este o importantă zonă de cuibărit pentru diferite păsări migratoare, de pasaj sau sedentare, printre care raţa sălbatică (Anas platyrchyncos), raţa roşie (Aythya nyroca), gâsca sălbatică (Anser fabalis), lişita (Fulica atra), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax), stârcul cenuşiu (Ardea cinerea), tigănuşul (Plegadis falcinellus), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus), gârliţa mare (Anser albifrons), lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), barza albă (Ciconia ciconia), turturica (Streptopelia turtur), porumbelul sălbatic (Columba palumbus), bufniţa (Bubo bubo) ş.a. Printre speciile valoroase se numără vulturul codalb (Haliaeetus albicilla), călifarul roşu (Tadorna ferruginea), călifarul alb (Tadorna tadorna) ş.a. Împreună cu Pădurea Moroiu (130 ha) formează rezervaţia Caiafele-Moroiu. Această regiune este traversată de Autostrada A2 sau Autostrada Soarelui, care face legătura între capitala ţării (Bucureşti) şi municipiul Constanţa (port maritim) aflat pe ţărmul de Vest al Mării Negre. Autostrada Soarelui, în lungime totală de 201,98 km, a fost construită în etape, în perioada 1987-2007, sectorul Bucureşti – Cernavodă (inaugurat la 1 mai 2007), şi apoi sectorul Cernavodă – Constanţa, realizat în anii 2007 – 2012, inaugurat la 29 noiembrie 2012.