Date generale
Oraşul Vişeu de Sus se află în extremitatea de Nord a României, în provincia istorică Maramureş/Transilvania, în arealul de Nord-Nord Est al judeţului Maramureş, în partea de Sud Est a Depresiunii Maramureş, la 425–550 m altitudine, la poalele de Sud Vest ale M-ţilor Maramureş, pe cursul superior al râului Vişeu, la confluenţa cu râul Vaser, la intersecţia paralelei de 47°42’33” latitudine nordică cu meridianul de 24°25’26” longitudine esticã, la 106 km Est-Nord Est de municipiul Baia Mare, în zona etnografică Maramureş, cunoscută prin prezenţa numeroaselor porţi şi biserici din lemn, prin portul popular tradiţional specific şi al folclorului nealterat etc. Din punct de vedere demografic, Vişeu de Sus face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 17 863 loc. (1 ian. 2019), din care 8 802 loc. de sex masc. şi 9 061 fem. Supr.: 443 km2 (oraşul cu cea mai mare suprafaţă din România), din care 14,9 km2 în intravilan; densitatea: 1 199 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011., din totalul celor 15 037 loc., 12 776 de persoane erau români (85,0%), 606 germani (4,0%), 387 maghiari (2,6%) şi 1 268 loc. (8,4%) aparţineau altor etnii (ucraineni, rromi, ruşi-lipoveni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 11 951 ortodocşi (79,5%), 1 351 romano-catolici (9,0%), 374 greco-catolici (2,5%) şi 1 361 loc. (9,0%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, penticostali, reformaţi, baptişti, Martorii lui Iehova, evanghelişti, creştini după evanghelie ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Staţie de cale ferată pe linia care vine dinspre municipiul Bistriţa, trece prin oraşul Năsăud – Salva – Coşbuc – Telciu – Romuli – Dealu Ştefăniţei – Săcel – Vişeu de Sus – Vişeu de Jos, prin Petrova către municipiul Sighetu Marmaţiei. Segmentul de cale ferată dintre Salva şi Vişeu de Jos, construit în anii 1948-1949 (inaugurat la 28 decembrie 1949), pe valea râului Sălăuţa, prin pasul Şetref, aflat la 817 m altitudine, face legătura între partea central-nordică a Transilvaniei şi Maramureş, trecând peste 14 viaducte şi 5 tuneluri, dintre care cel mai lung este acela dintre satele Dealu Ştefăniţei şi Săcel (2 388 m). Exploatări forestiere, de marne şi de calcare policrome. Construcţii de utilaje pentru mine, pentru cariere şi pentru construcţii. Producţie de medicamente (produse pentru uz uman şi veterinar), de tananţi, de cherestea, mobilă şi de produse alimentare (preparate din lapte, băuturi răcoritoare, panificaţie). Izvoare cu ape minerale feruginoase, sulfuroase, clorosodice, bicarbonate, carbogazoase cu calităţi terapeutice. Muzeu de istorie şi etnografie, cu peste 1 100 de exponate, care ilustrează numeroase aspecte ale culturii materiale şi spirituale, multiseculare, ale zonei Maramureşului, creaţii ale unei comunităţi multietnice, a fost inaugurat la 1 decembrie 2003, iar Centrul documentar-expoziţional al nobilimii maramureşene, adăpostit într-o clădire nouă, modernă, dotat cu bibliotecă, expoziţie de documente, spaţii de cazare pentru cercetători ş.a., a fost înfiinţat, exclusiv, pe cheltuiala familiei Piso, şi inaugurat la 31 martie 2014. Casă de cultură. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1952, azi cu peste 50 000 de volume, în cadrul căreia există o expoziţie de artă fotografică şi istorică “Hiperboreea” şi un salon al artelor, cu lucrări realizate de artiştii plastici din oraşul Vişeu de Sus. Centru turistic şi punct de plecare spre complexul turistic Borşa (22 km) şi spre cabanele din M-ţii Rodnei, Maramureşului şi Ţibleşului. De interes turistic deosebit este linia de cale ferată cu ecartament îngust (760 mm), construită în anii 1930-1933, de-a lungul văii râului Vaser, pe o lungime de 56 km, pentru tansportul lemnelor exploatate şi folosite în scop industrial, dar şi în scop turistic. Trenuleţul care circulă pe această linie îngustă, numit local “mocăniţă”, este compus dintr-o locomotivă cu aburi, de mici dimensiuni, şi din vagonete de clasă sau vagonete-terasă, destinate turiştilor, şi din vagonete de tip platforme, folosite pentru transportul buştenilor. Zona în care se află oraşul Vişeu de Sus prezintă un valoros potenţial cinegetic şi de pescuit sportiv (păstrăvi).
Istoric
Localitatea Vişeu de Sus apare menţionată documentar, prima oară, la 2 februarie 1365, într-o diplomă emisă la cancelaria regelui ungur Ludovic I de Anjou, cu numele Ketwyssou. În anul 1385, aşezarea figura în documente cu toponimul Vişeul Inferior (sau Vişeul de Jos), în 1453, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi guvernator (regent) al Ungariei, amintea de satul Vişeu pe care “l-a dăruit cnejilor Ştefan, Petru Mândru şi Nan (Neacşu) şi fraţilor lor, iar în anul 1549 aşezarea apare consemnată cu numele Vişeul Nou şi uneori cu toponimul Între Râuri (denumire aparută frecvent în documente până la începutul secolului 20). În 1743, la Vişeu de Sus s-au stabilit mai multi mineri veniţi din Saxonia pentru exploatările miniere din această zonă, iar în perioada 1773–1812, aici au fost colonizaţi numeroşi muncitori forestieri („ziptzeri”, numiti local “ţipteri”) aduşi din Slovacia, precum şi familii venite din zona Tirol şi din oraşul Salzburg (Austria). Aceşti ziptzeri nu numai că au construit aici prima fabrică de cherestea, dar se ocupau şi cu plantarea puieţilor de molid, aveau grijă de pepinerele forestiere, construiau plute pentru transporul lemnelor pe apă, construiau drumuri, poduri de lemn ş.a. O dată cu stabilirea coloniştilor de limbă germană în această zonă a avut loc o intensificare a exploatării pădurilor, precum şi apariţia unor noi meşteşuguri. Comuna Vişeu de Sus a fost declarată oraş în 1956, avand, în prezent, în subordine administrativă localitatea componentă Vişeu de Mijloc (atestată documentar, ca sat, în anul 1600).
Monumente
Biserica ortodoxă, cu hramul „Buna Vestire” (29,50 m lungime şi 9 m lăţime), a fost construită în anii 1832-1834, pe locul uneia din lemn care data din anul 1680, pictată în anul 1869 de austriacul F. W. Kutnik şi reînnoită în anul 1928. Biserica a fost repictată în perioada 1975-1976 de soţii Andrei şi Elena Răileanu, iar în anii 1979-1980 a fost adăugat pridvorul bisericii şi pictat de soţii Constantin şi Elena Bledea. Iconostasul a fost realizat în anii 1875-1879 şi pictat de F. W. Kutnik; biserica romano-catolică „Sfinţii Ioachim şi Ana” a fost zidită în stil neogotic, în intervalul 1912-1918, pe locul uneia care data din anul 1806, după planurile arhitectului italian Agostino Moretti; biserica ortodoxă cu hramul „Sfântul Nicolae” (25 m lungime, 9,50 m lăţime şi 35 m înălţimea turlei) a fost construită în stil bizantin, între anii 1933 şi 1937, după planurile arhitectului (plutonier major) Constantin Rujan, pictată în anii 1937-1939 de Eugen Profeta şi sfinţită la 21 iulie 1940. Icoanele iconostasului au fost pictate de Coco Romano. Biserica a fost repictată în anii 1988-1990 de Ioan Botiş; biserica din lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul 1947 şi prelungită în anul 1961; biserica ortodoxă cu hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, zidită în anii 1994-1998, pictată în frescă în 1999-2001 de Ilie Căpuşe din Curtea de Argeş şi sfinţită la 25 august 2002; biserica ortodoxă cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor” a fost construită din lemn, în anii 1997-1999, pictată pe plăci de gips şi placate pe pereţii interiori, afectată grav de inundaţiile din anul 2008, refacută ulterior şi sfinţită la 22 august 2010; biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită din lemn în anii 2005-2007, distrusă parţial de o furtună puternică la 4 iulie 2007, care a răsturnat turla peste corpul bisericii, distrugand acoperişul şi o parte din altar. Lucrările de reparaţii au fost reluate ulterior şi finalizate în octombrie 2007. În anul 2010 a fost montată catapeteasma, sculptată în lemn de meşteri din Sighetu Marmaţiei şi sfinţită la 4 iulie 2010; biserica din lemn cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (2007-2010, sfinţită în februarie 2010; biserica greco-catolică, din lemn, cu hramul “Maica Domnului Îndurerată”, construită în stil maramureşan, are două clopote aduse din Italia şi instalate în 1995; biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Români”, zidită în perioada 2000-2010; conacul lui Pop Simon, construit în anii 1870-1890, în stil baroc, în care azi se află sediul Primăriei; casa din lemn a lui Ilie Lazar (1826); casa-muzeu “Elefant” – casă evreiască tradiţională, din lemn, care a aparţinut unui evreu, pe nume Elefant, inaugurată ca muzeu în anul 2011, în care sunt expuse documente, fotografii, mobilier, diverse obiecte ş.a., care au aparţinut evreilor din oraş. În localitatea componentă Vişeu de Mijloc există biserica ortodoxă, din lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae” , construită în anii 1834-1835.