Ineu

Date generale

Oraşul Ineu se aflã în extremitatea de Vest a României, în provincia istoricã Crişana, în partea central-nordicã a judeţului Arad, în Câmpia Cermei (parte componentã a Câmpiei de Vest), la 110 m altitudine, pe râul Crişu Alb, la intersecţia paralelei de 46o25’33” latitudine nordicã cu meridianul de 21o51’13” longitudine esticã, la 63 km Nord-Est de municipiul Arad. Din punct de vedere demografic, Ineu face parte din categoria oraşelor mici cu o populaţie de  9 577 locuitori (la 1 ian. 2019), din care 4 643 loc. de sex masc. şi 4 934 fem. Supr.: 116,6 km2, din care 9,2 km2 în intravilan; densitatea: 1 041 loc./km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din cei 9 260 loc., 7 715 persoane erau români (83,3%), 593 maghiari (6,4%), 528 rromi (5,7%) şi 424 loc. (4,6%) aparţineau altor etnii (germani, slovaci, evrei, italieni, ucraineni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 7 270 ortodocşi (78,5%), 635 romano-catolici (6,9%), 373 penticostali (4,0%), 226 baptişti (2,4%), 116 adventişti de ziua a şaptea (1,3%) şi 640 loc. (6,9%) aparţineau altor confesiuni (reformaţi, evanghelici, greco-catolici, creştini dupã evanghelie, luterani, mozaici, creştini de rit vechi ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Oraşul Ineu este un important nod rutier şi feroviar pe linia Arad – Oradea (inaugurata la 1 febr. 1877). În oraşul Ineu activeazã mai multe societãţi comerciale, în cadrul cãroara se produc aparate electrotehnice, articole din material plastic, articole textile şi de pielãrie, mobilier, lenjerie de corp, conserve de legume şi fructe, biscuiţi, produse de panificaţie şi de patiserie ş.a. Fermã de creştere a bovinelor. Centru viticol. Şase lacuri piscicole, cu o suprafaţã totalã de 404 ha. La Ineu îşi desfaşoarã activitatea o Casã de Culturã (din 1968), o bibliotecã publicã (inauguratã în anul 1947), azi cu sediul în clãdirea Primãriei şi cu un fond de carte de peste 51 000 de volume, şi Muzeul Zarandului, inaugurat în anul 2011, în care sunt expuse obiecte mesteşugãreşti şi de artizanat din zona Ţãrii Zarandului, rãzboi de ţesut, leagãn pentru copii, vase ceramice populare, ştergare, picturi etc. La Ineu se desfãşoarã, anual, Festivalul internaţional al filmului de foarte scurt metraj (din 1998). Parc dendrologic (12 ha). Agroturism. La Ineu s-a nãscut Sava II Brancović (n. 1620 – m. 1683), cu numele Simeon, într-o familie nobiliarã de origine sârbã, Mitropolitul românilor din Transilvania, în perioada 1656-1680, canonizat în 1955 cu data de pomenire în calendar la 24 aprilie.

Istoric

În perimetrul oraşului Ineu au fost descoperite vestigii de locuire umanã datând din Neolitic (topoare, silexuri, fragmente de vase ceramice ş.a.), din Epoca bronzului (vârfuri de lance), perioada geto-dacicâ şi din perioada stãpânirii romane (obiecte de uz casnic, podoabe, monede, arme, cârâmizi ştampilate, linii de fortificaţii ş.a.). În secolul 12 exista aici o aşezare stabilã, care apare menţionatã documentar, prima oarã, în 1214 cu numele Villa Ieneu. Dezvoltarea ulterioarã a localitãţii Ineu a fost strâns legatã de construirea unei puternice fortãreţe pe malul drept al  Crişului Alb cu rol de apãrare împotriva invaziilor diverşilor nãvãlitori şi ca centru al unui cnezat românesc. Cuceritã de turcii otomani în 1566, cetatea Ineului a fost stãpânitã de aceştia pânã la 22 octombrie 1595, când a fost eliberatã de Gheorghe Barbely, banul de Caransebeş, dupã care  în noiembrie 1599 a intrat în posesia voievodului Mihai Viteazul. Aceastã fortãreaţã, menţionatã documentar în 1295, cu numele Castri Ieneu, a fost reconstruitã în anii 1645-1652 sub conducerea lui Gabriel Haller, fiind de fapt un impunãtor castel de formã pãtratã, realizat pe douã niveluri, cu ziduri groase, strãjuite de patru bastioane circulare la colţuri, prevazute cu creneluri. Castelul este mãrginit pe o laturã de cursul Crişului Alb, iar pe celelalte trei pãrţi de câte un şanţ cu apã. Recucerit de turci în 1658, castelul a devenit reşedinţa unui sangeac (subunitate administrativã a unui pasalac), care a funcţionat pânã la 27 iulie 1693 când castelul a fost cucerit şi preluat de Imperiul Habsburgic. Cãlãtorul turc Evlia Çelebi, cu prilejul vizitei sale la Ineu, în anul 1660, consemneazã cã   ”… la Ineu este o cetate de formã pãtratã, aşezatã pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatrã, iar în fiecare dintre ele sunt tunuri şi încap o mie de oameni…. Oraşul Ineu are 800 de case…”. În Evul Mediu, datoritã prezenţei acestei cetãţi puternice, Ineu a devenit centrul unui mare domeniu feudal, format din 51 de sate. În perioada 1700-1745 în acest castel s-a instalat garnizoana unor trupe de grãniceri mureşeni, care în anul 1745 l-au pãrãsit. Dupã aceastã datã, castelul s-a ruinat treptat, fiind refãcut abia în 1870, când s-au efectuat transformãri în stil neoclasic cu elemente decorative caracteristice Renaşterii târzii şi barocului. Naţionalizat în 1948, castelul a fost reparat în anii 1975-1976, iar pânã în 1998 a gãzduit o şcoalã specialã pentru copiii cu deficienţe psihice şi fizice. Dupã 1989, castelul s-a deteriorat treptat, fiind într-o stare de degradare avansatã. La 19 aug. 2020 a fost semnat un contract cu constructorul care se va ocupa cu lucrãrile de consolidare, restaurare şi modernizare ale castelului în vederea introducerii acestuia în circuitul turistic şi de culturã. În anul 1205 apare prima menţiune documentarã a unei Episcopii ortodoxe la Ineu, într-o scrisoare a Papei Innocenţiu al III-lea (Giovanni Lotario, conte de Segni), în secolele 16-17, Ineu a devenit reşedinţa unei episcopii ortodoxe, iar în secolele 18-19 localitatea s-a dezvoltat ca un centru meşteşugãresc cu multe bresle şi târguri renumite. Aşezarea Ineu a evoluat ca localitate ruralã pânã la 27 octombrie 1967, când a fost trecutã în categoria oraşelor. În prezent, oraşul Ineu are în subordine administrativã satul Mocrea (atestat documentar în anul 1160).

Monumente

Castelul Ineu (vezi textul de mai sus); biserica “Adormirea Maicii Domnului” a fost construitã în anii 1775-1833, reparată în 1979-1983 şi pictatã în 1984-1986 de Verza Nicolae Marian din Sibiu. Biserica are un iconostas sculptat de Aurel Mãscãşan şi pictat de Ioan Barna şi instalat în 1983, dupã reaparea bisericii; biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ziditã în anii 1929-1933, pictatã de Aurel Sabãu, care a pictat şi iconostasul, şi sfinţitã la 3 dec. 1933; biserica ortodoxã cu dublu hram “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi “Sfinţii Ierarhi Mãrturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancović” , constuitã în anii 2008-2020, pictatã în frescã şi sfinţitã la 4 oct. 2020; biserica ortodoxã cu dublu hram – “Pogorârea Duhului Sfânt” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ziditã în perioada 1990-1998 şi pictatã în frescã în anii 1996-1998; biserica greco-catolicã “Sfântul Dumitru”, sfinţitã la 11 iunie 2013; biserica reformatã. În satul Mocrea, atestat documentar în anul 1160, situat la poalele Măgurii Mocrea, într-un parc de 6 ha, cu arbori exotici, existã un castel  construit în stil neoclasic, în anul 1834 de cãtre baronul Sándor Aczel şi pierdut la un joc de cãrţi de un urmaş al sãu (Petru Aczel), în 1879, în favoarea baronului Solymoszy. Naţionalizat în 1948, în acest castel funcţioneazã în prezent un spital de neuropsihiatrie. Tot în satul Mocrea se aflã o pivniţã (cramã) construitã în 1636 de principele Gheorghe Rákóckzi I, cu o suprafaţã de 800 m2 şi o capacitate de 7 000 de hectolitri. La circa 5 km de oraş, între lunca Crişului Alb şi cea a Cigherului se aflã Măgura Mocrea  (378 m altitudine), alcãtuitã din andezite şi aglomerate vulcanice, acoperitã cu o pãdure de foioase (cer, gârniţã, gorun, tei, carpen ş.a.), extinsã pe 245,4 ha, declaratã rezervaţie forestierã. În aceastã pãdure vegeteazã şI o specie termofilã – migdalul pitic (Prunus tenella). La Nord de aceastã mãgurã, în lunca pârâului Condratãu existã o poianã cu narcise (0,5 ha), declaratã rezervaţie naturalã.