CANALUL BUCUREŞTI–DUNĂRE, cale navigabilă fluvială, între municipiile Bucureşti (capitala României) şi Olteniţa, care urmează cursul inferior al râului Argeş în aval de oraşul Mihăileşti, judeţul Giurgiu, în lungime de 73 km, lăţime de 80 m şi o adâncime minimă de 4,5 m. Lucrările de construcţie au început în anul 1984, dar au fost întrerupte după sfârşitul lunii decembrie 1989 din cauza Revoluţiei. Canalul Bucureşti-Dunăre era prevăzut să aibă cinci noduri hidroenergetice (Mihăileşti-Cornetu, Copăceni, Gostinari, Budeşti şi Olteniţa), fiecare dintre ele alcătuit dintr-un baraj deversor, două porturi de acostare pentru tranzitarea navelor dintr-un sector în altul al navigaţiei şi o microhidrocentrală. În perioada 1984–1989 s-au efectuat escavări în proporţie de 73%, îndiguiri (69%), s-au turnat betoane sub apă (39%); în 1989, traversările peste canal erau gata în proporţie de 90%, iar porturile, în linii mari, erau terminate. După sistarea lucrărilor de construcţie ale canalului, la sfârşitul anului 1989, din cauza Revoluţiei din 17-22 decembrie 1989 şi apoi din lipsa fondurilor băneşti, canalul a intrat oficial în conservare în anul 1994. În iulie 2010 s-a reluat ideea continuării lucrărilor de finalizare a acestui canal, iniţiindu-se ample studii de fezabilitate, astfel încât proiectul să fie reluat după anul 2022, dar care nicio guvernare de până la această dată nu a dat curs realizării acestui proiect.
CANALUL CRIŞURILOR, canal în partea de Vest a României, în Câmpia Crişurilor, cu direcţie Nord-Sud, creat între râul Crişu Repede, în Nord (în arealul satului Tărian, comuna Girişu de Criş, judeţul Bihor) şi râul Crişu Negru, în Sud (satul Tămaşda, comuna Avram Iancu), pe teritoriul judeţului Bihor, cu scopuri piscicole, de regularizare a debitelor şi pentru irigaţii. Lungime: 61,18 km.
CANALUL DUNĂRE–MAREA NEAGRĂ, cale navigabilă în partea de Sud Est a României, axată în cea mai mare parte pe valea râului Carasu, care uneşte fluviul Dunărea (la Sud de oraşul Cernavodă) cu Marea Neagră (la Agigea–Constanţa Sud), scurtând drumul navelor spre portul maritim Constanţa cu circa 400 km şi asigurând irigarea a peste 200 000 ha de teren agricol. Ideea construirii unui canal în provincia istorică Dobrogea este mai veche. Proiecte de realizare a unui asemenea canal datează din secolul 19. Astfel, în 1834, sultanul Mahmud II a angajat un expert englez care, în fruntea unei comisii internaţionale, după trei ani de calcule şi supoziţii a ajuns la concluzia că o lucrare de acest gen depăşeşte puterea epocii. În 1844, o comisie de ingineri şi geologi austrieci a ajuns la acelaşi rezultat. Prima propunere românească de construire a unui canal navigabil între orasul Cernavodă şi portul maritim Constanţa aparţine agronomului şi economistului Ion Ionescu de la Brad (n. 1818–m. 1891) şi datează din anul 1850, dar fără nici o acţiune concretă. Ideea a fost reluată apoi în anul 1922 de către inginerul Leon Stoenescu-Dunăre care a supus discuţiei publice un proiect de canal pe traseul Cernavodă–Medgidia–Murfatlar–Valu lui Traian–Constanţa. La 25 mai 1949 au început lucrările de executare a unei căi navigabile între Cernavodă şi Midia (la Nord de Constanţa), la care regimul comunist a folosit ca forţă de muncă un număr mare de deţinuţi politici, dintre care foarte mulţi au căzut victime condiţiilor inumane, de extenuare prin muncă forţată. În iunie 1953, lucrările canalului au fost abandonate din cauza posibilităţilor reduse de care dispunea economia de atunci a României. Proiectul actualului canal a fost aprobat în iunie 1973, lucrările de construcţie începând în toamna anului 1975 şi terminându-se în primăvara anului 1984 (a fost inaugurat la 26 mai 1984). Execuţia sa a însemnat un volum foarte mare de muncă: 300,9 milioane m3 de excavaţii în sol, calcare şi cretă, 4,2 milioane m3 de beton turnat în ecluze, poduri, ziduri de sprijin şi consolidări pe taluz, 7,2 milioane m2 de protecţii ale taluzurilor cu pereuri (îmbrăcăminte) din piatră şi în alte sisteme constructive, 45,9 km ziduri de sprijin, 24 345 tone de confecţii metalice şi echipamente montate, 11 085 tone de tabliere metalice pentru poduri etc. Canalul, care străbate Podişul Dobrogei de Sud cu altitudinea sub 150 m în această zonă, are o lungime totală de 64,2 km şi permite o navigaţie fluvială în două sensuri concomitent. Lăţimea la fund este de 70 m, iar la suprafaţă de 110–140 m. Adâncimea maximă: 8,5 m; adâncimea minimă: 7 m; pescaj admis: 5,5 m. Cel mai mare convoi standard care poate să-l străbată nu trebuie să depăşească 298 m lungime, 22 m lăţime şi 3,5 m pescaj. La capete, canalul este prevăzut cu câte o ecluză (una la Cernavodă şi alta la Agigea), cu sasul (spaţiul unde se face ecluzarea navelor) de 310 x 25 m şi porturi de aşteptare în amonte şi aval. Ecluza de la Agigea ridică navele de la nivelul Mării Negre la înălţimea de 7 m, aducându-le la nivelul apelor canalului, iar cea de la Cernavodă ridică sau coboară navele în funcţie de nivelul apelor Dunării în acel moment. De-a lungul traseului său, canalul este traversat de şapte poduri: podul mixt (rutier şi feroviar) de la Cernavodă (peste ecluză), lung de 571 m şi o deschidere maximă de 81 m; podurile rutier (lung de 689 m şi o deschidere de 131 m) şi, respectiv, de cale ferată (292 m lungime) de la Medgidia; podul de cale ferată de la Nazarcea (141 m lungime); podul rutier de la Murfatlar (225 m lungime); podul rutier de la Agigea, cu 4 benzi de circulaţie, lung de 266 m, susţinut de 10 hobane (cabluri groase din oţel) prinse de un pilon de 83 m înălţime; podul de cale ferată de la Agigea, lung de 358 m. Canalul Dunăre–Marea Neagră, care poate prelua anual un volum de circa 75 milioane de tone mărfuri prin intermediul navelor fluviale şi a celor maritime de dimensiuni mici (5 000 tdw), are o importanţă deosebit de mare pe continentul european, asigurând legătura fluvială, mult scurtată (3 500 km), între Marea Neagră şi Marea Nordului prin intermediul fluviului Dunărea, a canalului Main–Dunăre (dat în folosinţă la 25 septembrie 1992) şi a fluviului Rin. Canalul Dunăre–Marea Neagră are o ramificaţie de 26,6 km lungime (canalul Poarta Albă–Năvodari–Midia), a cărei construcţie, începută la 14 august 1983 şi dată în folosinţă la 21 noiembrie 1987, este destinată în special transporturilor de mărfuri către şi dinspre Combinatul petrochimic Năvodari şi portul maritim Midia. Lăţimea canalului este de 60–80 m, iar adâncimea de 5,5 m.
CANALUL MORILOR, curs de apă în partea de Vest a României, pe teritoriul judeţului Arad, creat în perioada 1834-1840, aproximativ paralel cu râul Crişu Alb, printr-o derivaţie spre stânga a apelor râului Crişu Alb, în aval de satul Berindia din comuna Buteni, judeţul Arad, trecând apoi prin localităţile Buteni, Bârsa, Aldeşti, Mănerău, Bocsig, Mocrea, Seleuş, Zărand, Olari, Nădab, Socodor, Şiclău şi Pilu după care se uneşte, din nou, cu râul Crişu Alb, la Vărşand, în apropiere de graniţa cu Ungaria. Lungime: 83,5 km (măsurătorile recente au stabilit că lungimea canalului este de 92 km, lăţimea de 24 m şi adâncimea de 12 m). De-a lungul acestui canal au fost construite 16 mori de apă care au funcţionat până la 11 iunie 1948, când Naţionalizarea mijloacelor de producţie a pus capăt la funcţionarea acestor mori. După această dată, apa canalului a fost folosită pentru irigarea culturilor de orez – culturi abandonate la începutul anilor 2000. În prezent, apele lui sunt folosite pentru irigarea altor culturi şi pentru pescuit.