Date generale
Oraşul Sângeorz-Băi se află în extremitatea de Nord a României, în provincia istorică Transilvania, în partea de Nord-Nord Est a judeţului Bistriţa-Năsăud, în Depresiunea Sângeorz, la poalele de Sud ale Munţilor Rodnei şi cele ale Dealului Pleşa din Muscelele Năsăudului, la 435-465 m altitudine, pe cursul superior al râului Someşu Mare, în zona de confluenţă cu pâraiele Cormaia şi Borcut, la intersecţia paralelei de 47°22’12” latitudine nordică cu meridianul de 24°40’48” longitudine estică, la 40 km Nord-Nord Est de municipiul Bistriţa, în cadrul unui peisaj pitoresc, cu păduri de brazi, molizi, pini, fagi ş.a. Din punct de vedere demografic, Sângeorz-Băi face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 11 834 loc. (1 ian. 2019), din care 5 917 loc. de sex masc. şi 5 917 fem. Supr.: 146,8 km2, din care 5,5 km2 în intravilan; densitatea: 2 152 loc./km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 9 679 loc., 9 216 persoane erau români (95,2%), 97 rromi (1,0%), 27 maghiari (0,3%) şi 339 loc. (3,5%) aparţineau altor etnii. Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 6 698 ortodocşi (69,2%), 2 028 penticostali (21,0%), 501 greco-catolici (5,2%) şi 452 loc. (4,6%) aparţineau altor confesiuni (romano-catolici, reformaţi, Martorii lui Iehova, adventişti de ziua a şaptea, baptişti ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Staţii de cale feratã în oraşul Sângeorz-Băi şi localitatea componentã Cormaia, pe linia Dej – Beclean – Nimigea – Salva – Nãsãud – Ilva Micã – Sângeorz-Bãi – Cormaia – Maeru- Rodna, inauguratã în anul 1890. Exploatări de marmură (în localitatea componentă Cormaia) şi de dacit (la Sângeorz-Băi). Exploatarea şi prelucrarea lemnului (cherestea, mobilă, brichete din deşeuri de lemn). Producţie de îmbrăcăminte, de tricotaje, de produse textile şi alimentare. Staţie de îmbuteliere a apelor minerale. Muzeu de artă contemporană, inaugurat la 5 mai 2007, cu colecţii de etnografie şi lucrări de artă plastică (picturi, sculpturi în lemn, marmură, piatră, metal, grafică, fotografii ş.a.), aparţinând artiştilor locali. Bibliotecă publică, dată în folosinţă în anul 1947, în prezent cu un fond de carte de peste 36 000 de volume; Centrul Cultural “Iustin Sohorca”, inaugurat la 12 oct. 2017. Tabără anuală estivală de sculptură în lemn, în aer liber, cu participare internaţională. Oraşul Sângeorz-Băi are statut de staţiune balneoclimaterică de interes general, cu funcţionare permanentă, cu climat moderat de dealuri şi coline, cu veri răcoroase (în iulie temperatura medie este de 18°C) şi ierni friguroase (în ianuraie, mediile termice sunt de -5,5°C). Temperatura medie anuală este în jur de 7,5°C, iar precipitaţiile atmosferice însumează circa 800 mm anual. În perimetrul staţiunii există 9 tipuri de izvoare cu ape minerale diferite, ca de pildă clorurate, sodice, calcice, bicarbonatate, magneziene, carbogazoase, hipotone, care rivalizează, sub aspect calitativ, cu apele minerale de la Vichy (Franţa) şi Karlovy Vary (Cehia), dovedindu-se superioare acestora ca eficacitate în tratarea afecţiunulor tubului digestiv (gastrite cornice, ulcere gastrice şi duodenale, colite cronice, constipaţii cronice etc.), a celor hepato-biliare (dischinezie biliară după hepatită cronică, colecistită cronică necalculoasă şi calculoasă), a bolilor metabolice şi de nutriţie (diabet zaharat, obezitate) ş.a. Efectele terapeutice ale acestor ape minerale de aici sunt cunoscute încă din anul 1770 şi făcute cunoscut atunci pe hărţile Imperiului Habsburgic, iar în revista “Gesundbrunnen” a anului 1777 erau descrise efectele curative ale apelor minerale de la Sângeorz. Ca sataţiune balneoclimaterică, Sângeorz-Băi s-a afirmat începând cu anul 1839, când statisticile au înregistrat că atunci au venit la tratament 500 de truişti pentru proprietăţile curative ale apelor minerale de la Sângeorz-Băi, iar în 1880 numărul turiştilor veniţi la tratament în staţiunea Sângeorz-Băi ajunsese la peste 1 000 de persoane. În 1880, Societatea pe acţiuni “Hebe” a luat în arendă cele 5 izvoare cu ape minerale, existente la acea dată, pe o perioadă de 30 de ani, fapt ce i-a permis acesteia să exporte peste 30 000 de litri de apă minerală pe an, îmbuteliată în sticle. La începutul secolului 20, respectiv prin anul 1910, localitatea Sângeorz-Băi s-a afirmat ca staţiune balneoclimaterică înfloritoare cu un hotel şi circa 20 de vile destinate găzduirii turiştilor veniţi la tratament. La 11 iunie 1948, staţiunea balneoclimaterică Sângeorz-Băi a intrat în posesia statului comunist, fiind administrată de Ministerul Sănătăţii care a naţionalizat toate vilele de acolo (în prezent, vila nr. 1, construită la începutul secolului 20, astăzi declarată monument istoric, se află într-o stare avansată de degradare). În perioada 1974-1975, la Sângeorz-Băi au fost construite două hoteluri foarte mari pentru acea perioadă – Hotelul “Hebe”, cu 902 locuri (cea mai mare capacitate hotelieră din România în acel moment) şi Hotelul “Someş” (636 locuri), fiecare hotel având bază proprie de tratament. În anul 2001, întreaga bază turistică a staţiunii (inclusiv cele două hoteluri mari) a fost privatizată, determinând o creştere a gradului de ocupare turistică a staţiunii, iar în anul 2015 cele două hoteluri au fost supuse unor ample lucrări de renovare, fiind renumite pentru comfortul lor, Hotelul “Hebe” având 460 de locuri, faţă de 902 locuri cât avea înainte, şi Hotelul “Someş” (fostul Hotel UGSR/Uniunea Generală a Sindicatelor din România), cu 362 de locuri, faţă de 636 locuri cât avea înainte. În prezent, staţiunea Sângeorz-Băi dispune de o bază materială modernă şi bine dotată cu instalaţii pentru băi calde cu apă minerală, pentru hidroterapie, electroterapie, pentru aerosoli şi inhalaţii, pentru împachetări cu parafină, de mofete, de săli cu aparate de gimnastică medicală etc.
Istoric
Săpăturile arheologice efectuate în arealul oraşului Sângeorz-Băi au scos la iveală vestigii datând din Epoca bronzului, din perioadele geto-dacică şi daco-romană, când aşezarea se afla în zona de locuire a dacilor liberi, respectiv, în afara limesului ocupat de romani, precum şi din perioada migraţiilor barbare din secolele 4-6 şi din timpul coloniştilor străini (cavalerii teutoni, călugării benedictini) din secolele 11-13. Localitatea a fost devastată în anul 1241 de marea invazie a mongolilor şi apoi de cea a tătarilor din anul 1285, dar prima atestare documentară datează din anul 1243, când apare consemnată în lucrarea “Carmen miserabilae” (“Cântec de jale”) a cronicarului Rogerius din Oradea – lucrare apărută în 1245 şi în care acesta aminteşte de ororile săvârşite de mongoli în timpul invaziei lor în Transilvania şi Ungaria în perioada 1241-1242, printre care şi distrugerile provocate de aceştia aşezării Sanct Gurgh (Sângeorzul de astăzi). În anul 1245 mai apare consemnat numele Sanct Gurgh într-un document de la cancelaria regelui maghiar Béla IV, în care se menţiona o unitate administrativ-teritorială pe valea Rodnei, formată din opidul Rodna şi Sângeorz şi din opt localităţi care se aflau sub ordinele regelui maghiar şi administrat de Comitatul secuiesc. În anul 1440, aşezarea apare consemnată în unele documente cu numele Zenthgurgh sau Zentihgyagurgh ca făcând parte, alături de mai multe localităţi, printre domeniile dăruite de regele Ungariei, Ladislau al V-lea (Postumul) de Habsburg, lui Mihály Jack de Kusal, cu condiţia ca acesta să ofere garanţia că aşezarea va plăti tribut Ungariei. În 1453, aşezarea a trecut în posesia lui Iancu de Hunedoara şi apoi (din 1475) în cea a fiului său, Matia Corvin, care a încredinţat-o magistrului Bistriţei, iar un document din 1518 îl consemnează pe voievodul Toma ca fiind conducătorul acelei aşezări. În 1529, Sângeorz-Băi figura printre cele 23 de sate care intraseră în posesia domnului Moldovei, Petru Rareş; în perioada 1762-1851, Sângeorz-Băi a făcut parte din Regimentul II de graniţă al Năsăudului, în intervalul 1851-1876 s-a aflat în Districtul Românesc al Năsăudului, iar din 1876 (când s-a adoptat denumirea Hebe, pe care a purtat-o până în 1918, când i s-a atribuit numele Sângeorzul Român, iar din 1925, Sângeorz-Băi) şi până în 1950 a făcut parte din Comitatul Bistriţa-Năsăud, plasa Rodna. Între 1950 şi 1958, Sângeorz-Băi a fost comună în cadrul raionului Năsăud, regiunea Bistriţa-Năsăud, iar în 1958 a devenit oraş raional pentru ca la 17 febr. 1968, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 2, referitoare la o nouă împărţire administrativ-teritorială a României, Sângeorz-Băi să fie inclus ca oraş în judeţul Bistriţa-Năsăud, având în subordine administrativă localităţile componente Cormaia şi Valea Borcutului.
Monumente
Biserica “Sfântul Nicolae”, dominată de un turn cu ceas, a fost construită în perioada 1875-1880, de comunitatea greco-catolică, preluată de biserica ortodoxă în 1948, şi pictată între 1 mai 1997 şi 1 nov. 1998; biserica “Schimbarea la Faţă”, zidită în anii 1937-1938 şi renovată în 1961; biserica având dublu hram – “Sfântul Ioan Botezătorul” şi “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită între 1995 şi 1999, în stil bizantin; biserica greco-catolică “Sfântul Gheorghe”, zidită în anii 1992-1998 după planurile arhitectului Ion Arboreanu; în localitatea componentă Cormaia, la 5 km de Sângeorz-Băi, se află biserica din lemn cu hramul “Buna Vestire”, construită în perioada 1550-1560 şi reconstruită în anii 1749-1751, prin osârdia preoţilor Iacob şi Grigore, restaurată în 1820, azi declarată monument istoric. Biserica păstrează icoane realizate în 1747 de zugravul Teodor. În anul 2003, în apropierea acestei biserici a fost întemeiată o mănăstire de călugăriţe, cu biserica “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cu chilii şi clădiri anexe construite în intervalul anilor 1994-2002. În 1880, la Sângeorz-Băi a fost inaugurată statuia zeitei Hebe, realizată în marmură de Carrara, iar la 2 sept. 2018 a fost dezvelit bustul cardinalului Iuliu Hossu, episcop de Gherla, operă în bronz a sculptorului Vlad Prună.