Subcarpaţi (S)

SUBCARPAŢI, mare unitate de relief care se desfăşoară în exteriorul arcului carpatic, între râurile Moldova (în Nord Est) şi Motru (în Sud Vest). În ansamblu, au aspectul unei trepte de relief mai coborâtă decât Carpaţii (dar strâns lipită de aceştia), care se interpune între ei şi unităţile geografice adiacente – respectiv Podişul Moldovei, Câmpia Română şi Piemontul Getic. Sunt alcătuiţi din formaţiuni neogene cutate, în general moi (argile, marne, gresii, conglomerate, nisipuri), mai rar fliş, formând şiruri de dealuri, cu altitudini de 500–1 000 m, axate pe anticlinale dispuse relativ paralel cu muntele, despărţite între ele prin văi şi prin depresiuni care urmează, cu aproximaţie, aliniamentele de sinclinale. Subcarpaţii au suferit o mişcare generală de ridicare miocen-pliocen-cuaternară. Datorită mobilităţii tectonice accentuate şi a efectului eroziunii diferenţiale, relieful zonei subcarpatice prezintă o mare varietate de forme: cueste paralele (zona Berca-Arbănaşi), dealuri larg bombate pe structuri anticlinale (Dealul Bran), butoniere cu cueste faţă-n faţă (în Depresiunea Pâclelor), înşeuări şi mameloane etc. În cadrul Subcarpaţilor se disting mai multe unităţi de relief cu caractere distincte. Clima Subcarpaţilor este temperată, de tranziţie de la clima montană la cea a regiunilor de podiş şi câmpie, dar cu unele inversii termice iarna. Temperaturile medii multianuale în zona subcarpatică variază între 6 şi 10°C, iar precipitaţiile între 600 şi 900 mm anual. Reţeaua hidrografică, destul de densă (0,5–0,7 km/km2), este formată din râuri transversale, alohtone (Bistriţa, Trotuş, Putna, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Gilort, Jiu ş.a.) şi râuri longitudinale autohtone (Tazlău, Cracău, Nişcov, Cricov, Ilfov, Cotmeana, Amaradia ş.a.). Vegetaţia naturală este reprezentată prin păduri de gorun şi fag (în Nord şi pe dealurile mai înalte) şi din păduri de gorun în amestec cu stejar (în Sud şi Sud Vest şi în zonele mai joase). Fauna prezintă elemente caracteristice de pădure (lupi, mistreţi, căprioare, jderi, veveriţe etc.) şi submediteraneene în Sud Vest (scorpioni, vipere, termite etc.). Subcarpaţii constituie unitatea geografică cea mai intens populată (densitatea medie oscilează între 80 şi 150 loc./km2), cu aşezări omeneşti axate în lungul văilor şi în depresiuni, şi una dintre regiunile cu cele mai importante şi mai variate zăcăminte de subsol: petrol (bazinele Trotuş, Prahova, Buzău, Argeş, Gilort), gaze naturale, cărbuni (bazinele Rovinari, Filipeştii de Pădure, Şotânga), sare (Slănic, Ocnele Mari etc.), izvoare cu ape minerale etc. Totodată, Subcarpaţii reprezintă o importantă zonă pomicolă şi viticolă a ţării (podgoriile Panciu, Odobeşti, Pietroasele, Valea Călugărească ş.a.). În funcţie de poziţia lor faţă de arcul carpatic şi de particularităţile geomorfologice şi geologice, Subcarpaţii se divid net în două mari unităţi: I. Subcarpaţii Orientali, situaţi între râurile Moldova (la Nord) şi Dâmboviţa (la Sud-Sud Vest) şi II. Subcarpaţii Meridionali sau Getici, cuprinşi între râurile Dâmboviţa (la Est) şi Motru (la Vest). Cele două mari zone subcarpatice ridică însă multe probleme în ceea ce priveşte subdivizarea lor în grupări de rang inferior, în cadrul lor putându-se stabili alte două sau trei ordine de grupare ale unităţilor de bază.

Subcarpaţii Orientali se împart, la rândul lor, în două mari grupe: A). Subcarpaţii Moldovei şi B). Subcarpaţii de la Curbură.

A). Subcarpaţii Moldovei, situaţi la Est de M-ţii Stânişoarei, Goşmanu şi Berzunţi, între văile râurilor Moldova (la Nord), Siret (la Est) şi Trotuş (la Sud), se prezintă ca un singur uluc marginal, compartimentat prin înşeuări largi în mai multe depresiuni de contact (Neamţ, Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin ş.a.), mărginit la exterior de un şir de dealuri subcarpatice (Pleşu, Şerbeşti, Pietricica Bacăului) şi de glacisuri piemontane (Boiştea, Corni, Mărgineni ş.a.) terminate în largile culoare ale râurilor Moldova şi Siret. Limita spre munte (în Vest) este clară, prelungirile montane terminându-se printr-o denivelare puternică, de 200–300 m, care corespunde liniei de încălecare a pânzei marginale a flişului peste formaţiunile miocene ale depresiunii. Această limită nu este rectilinie, ci prezintă „digitaţii”. Subcarpaţii Moldovei deţin însemnate resurse naturale (sare, petrol, materiale de construcţii etc.) care au contribuit la dezvoltarea industrială a acestei zone. Subcarpaţii Moldovei se împart în: a). Subcarpaţii Neamţului, între râurile Moldova (la Nord) şi Bistriţa (la Sud), şi b). Subcarpaţii Tazlăului, între văile Bistriţei (la Nord) şi Trotuşului (la Sud).

B). Subcarpaţii de la Curbură, extinşi pe marginea convexă a arcului carpatic, între valea râului Trotuş (la Nord), subdiviziunile Câmpiei Române (la Est, Sud Est şi Sud), râul Dâmboviţa (la Vest) şi lanţul M-ţilor Vrancea, Ivăneţu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Bucegi, Leaota (la Vest), prezintă o mare complexitate de ordin tectonic şi morfologic (depresiunile, strivite şi fragmentate, nu mai constituie în această zonă nota specifică a peisajului ca în regiunea de la Nord de Trotuş, impunându-se, în schimb, dealurile semeţe, cu structură intens cutată), au o structură paralelă cu cea a muntelui – cu două, trei şiruri de dealuri şi depresiuni –, dar adesea discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani care pătrund, uneori, pe latura lor internă, cu structuri piemontane monoclinale pe unele laturi externe (exemplu Măgura Odobeştilor) care se înalţă brusc deasupra câmpiei. O trăsătură specifică a Subcarpaţilor de la Curbură este dezvoltarea peste formaţiunile miocene (caracteristice Subcarpaţilor Moldovei) a unor depozite groase de depuneri pliocene care ajung să dea nota proprie a Subcarpaţilor de la Curbură. Totodată, tectonica foarte recentă (cutări valahice produse la sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului) a pus în evidenţă, în interior, structuri de puternică înclinare a stratelor, până la diapirism, iar la marginea externă o zonă de subsidenţă accentuată. În raport cu anumite caracteristici proprii (diferenţele de structură geomorfologică ş.a.), de-a lungul Subcarpaţilor de la Curbură se diferenţiază mai multe sectoare: a). Subcarpaţii Vrancei, cuprinşi între râurile Trotuş (la Nord) şi Slănicul Buzăului (la Sud-Sud Vest); b). Subcarpaţii Buzăului, între Slănic (la Est-Nord Est) şi Teleajen (la Vest); c). Subcarpaţii Prahovei, între Teleajen (la Est) şi Dâmboviţa (la Vest). Aceştia din urmă se subdivid în Subcarpaţii Ialomiţei şi Subcarpaţii Teleajenului.

Subcarpaţii Meridionali sau Getici, cuprinşi între valea Dâmboviţei (la Est), valea Motrului (la Vest), aliniamentul M-ţilor Iezer, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parâng, Vâlcan (la Nord) şi Podişul Getic sau Platforma Getică (la Sud), sunt primele unităţi pentru care Ludovic Mrazec, Gheorghe Munteanu-Murgoci şi Emmilien de Martonne au folosit noţiunea de „Subcarpaţi” la sfârşitul secolului 19. Elementele caracteristice ale acestei zone subcarpatice, care-i diferenţiază oarecum de ceilalţi Subcarpaţi, sunt îngustarea acestei regiuni subcarpatice şi cutările mai puţin accentuate decât cele de la Est de Dâmboviţa, unde acestea ajung frecvent la diapirism. Îngustarea relativă a Subcarpaţilor Getici şi continuarea lor directă către Sud cu Podişul Getic se explică prin prelungirea ariei carpatice în fundamentul acestora, la Vest de valea Dâmboviţei, pe cea mai mare parte a ariei getice. O trăsătură specifică a Subcarpaţilor Getici o constituie prezenţa unui aliniament de depresiuni de contact tectonic şi litologic la marginea munţilor, care formează o depresiune subcarpatică unitară, după care urmează o fâşie de dealuri mai puţin unitare, alternând chiar cu unele depresiuni şi bazinete, apoi o a doua linie de depresiuni la Sud de aceste dealuri, după care, spre exterior, se desfăşoară un podiş de tip piemontan (Podişul Getic). Subcarpaţii Meridionali se împart în trei sectoare în raport cu unele diferenţieri locale: A). Subcarpaţii Argeşului sau Muscelele Argeşului (noţiune introdusă în 1908 de către geologul Ion Popescu Voiteşti), între Dâmboviţa (la Est) şi Topolog (la Vest); B). Subcarpaţii Vâlcei, între râurile Topolog (la Est) şi Bistriţa vâlceană (la Vest); C). Subcarpaţii Olteniei, între Bistriţa vâlceană (la Est) şi Motru (la Vest).