Tradiţia orală, care s-a transmis din generaţie în generaţie de-a lungul veacurilor, menţionează că în vremurile îndepărtate, câţiva călugări evlavioşi s-au aşezat într-un loc pustiu, singuratic, din mijlocul unei păduri străvechi, în apropiere de satul Vicovu de Sus (azi în judeţul Suceava), întemeind o mănăstire cu o biserică din bârne de stejar, închinată “Sfântului Lavrentie” (Laurenţiu). Printre aceşti călugări se afla şi ieromonahul Daniil, foarte evlavios, cu înfăţişarea unui duhovnic, care petrecea majoritatea timpului în post şi rugăciune. Daniil Sihastrul, care avea numele de botez Dumitru, s-a născut într-o familie de ţărani dintr-un sat care aparţinea de Episcopia Rădăuţi. Cunoscând de tânăr exemplul mai multor anahoreţi, a hotărât la rându-i să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Astfel, tânărul Dumitru a intrat în călugărie la circa 16 ani, la mănăstirea “Sfântul Nicolae” din Rădăuţi. După scurt timp, părăseşte această mănăstire pentru a trăi pustnic, departe de lume, stabilindu-se la schitul “Sfântul Lavrentie” (Laurenţiu) din satul Laura (astăzi înglobat în Vicovu de Sus, judeţul Suceava), unde a avut o viaţă aspră, de post şi rugăciune, şi unde a primit numele de călugăr, Daniil. Cu trecerea timpului s-a dus vestea în toate aşezările din Țara Moldovei (provincie istorică, n.n.) că rugăciunile lui Daniil sunt binefăcătoare pentru diferiţi bolnavi. Într-una din zile, ieromonahul Daniil s-a hotărât să se retragă de la mănăstirea “Sfântul Lavrentie” pentru tot restul vieţii şi să se stabilească într-un loc singuratic, neştiut de nimeni, ca să devină sihastru. Astfel, în jurul anului 1450, ieromonahul Daniil a plecat de la mănăstirea “Sfântul Lavrentie”, cu acordul stareţului şi, după circa o oră de mers pe jos, a poposit în mijlocul unui codru (pădure) pustiu, cu multe stânci uriaşe, în apropierea unui pârâu cu apă limpede, hotărându-se să se stabilească aici şi să-şi cioplească un adăpost într-o stâncă (o chilie) în care să se adăpostească de ploi, zăpezi, frig, vânt şi animale sălbatice – “operă” pe care şi-a văzut-o îndeplinită după mulţi ani de muncă grea efectuată cu îndârjire, cu dalta şi ciocanul. Într-una din serile întunecate, pe când Daniil stătea în genunchi şi rostea rugăciunile cu evlavie, a auzit un glas care-l striga din afara chiliei, spunându-i că este Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei care, umblând la vânătoare, s-a rătăcit prin pădurile munţilor, rugându-l pe Daniil să-l găzduiască pentru înnoptare în chilia lui. În acea noapte, Daniil l-a sfătuit pe Ștefan Voievod să întemeieze o mănăstire şi să zidească o biserică în acele locuri, fiidcă Dumnezeu îl va ajuta să rezolve cu bine toate treburile domneşti. Ascultându-i sfatul, Ștefan cel Mare Voievod a dat poruncă slujitorilor săi să zidească o biserică falnică, pe cheltuiala Lui, închinată “Adormirii Maicii Domnului”, în jurul căreia să întemeieze o mănăstire, lucru care s-a petrecut între 10 iulie 1466 şi 8 septembrie 1470, când mănăstirea a fost sfinţită (→ mănăstirea Putna, Capitolul Mănăstiri, Litera P). La chilia lui Daniil Sihastrul, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a găsit întotdeauna un sfat înţelept, un ajutor şi o mângâiere duhovnicească, aşa cum reiese şi din relatările cronicarului Ion Neculce în lucrarea sa O samă de cuvinte. Astfel, în octombrie 1451, tânărul Ştefan, fiul domnului Bogdan II, reuşind ca prin minune să scape din asasinatul de la Reuseni din 15 octombrie 1451, pus la cale de unchiul său, Petru Aron (asasinat în care a pierit mişeleşte Bogdan II, fratele lui Petru Aron), a găsit adăpost la chilia Sihastrului Daniil, care l-a încurajat şi întărit prin cuvinte duhovniceşti, prezicându-i de asemenea că peste puţin timp va ocupa Scaunul Moldovei ca urmaş al tatălui său, Bogdan II, şi al bunicului său, Alexandru cel Bun. Acest lucru avea să se întâmple în aprilie 1457, când mitropolitul Teoctist“ l-a pomăzuit spre domnie” pe Ştefan cel Mare la “locul ce se cheamă Direptate”, aşa cum notează cronicarul Grigore Ureche. Tradiţia populară orală aminteşte că tot Daniil Sihastrul l-a îndemnat pe Ştefan cel Mare să ridice mănăstirea Putna in apropierea chiliei sale şi că el l-a mai sfătuit pe domnitor să nu fie descurajat după pierderea bătăliei din 26 iulie 1476 de la Valea Albă-Războieni şi să continue lupta împotriva turcilor, precum şi să zidească mănăstirea Voroneţ (→ mănăstirea Voroneţ, Capitolul Mănăstiri, Litera V). Cu toate că Daniil Sihastrul petrecea mai mult timp la chilia sa de sub Stânca Șoimului, el cobora, din când în când, în mijlocul obştei de călugări de la mănăstirea Voroneţ, al cărui egumen fusese numit în 1488, o dată cu sfinţirea acesteia, la 14 septembrie 1488. Daniil Sihastrul avea o vorbă de Duh pentru fiecare călugăr din acea obşte, îi îndruma şi-i povăţuia cum să trăiască în post şi rugăciune, şi vindeca pe unii dintre cei bolnavi cu ajutorul rugăciunilor sale. Pe peretele de Sud al bisericii “Sfântul Gheorghe”, în stânga uşii de la intrarea în pridvor se află pictat chipul Sfântului Daniil Sihastrul, executat de mitropolitul Grigore Roşca în anul 1547. Tot tradiţia menţionează că după sfinţirea bisericii “Adormirea Maicii Domnului” a mănăstirii Putna, la 8 septembrie 1470, sihastrul Daniil a părăsit chilia săpată de el în stâncă şi s-a stabilit într-un loc şi mai pustiu, în apropiere de mănăstirea Voroneţ, unde şi-a cioplit o altă chilie sub Stânca Șoimului şi unde a vieţuit în singurătate deplină circa 20 de ani, până la sfârşitul zilelor sale (în anul 1496), în vârstă de circa 80 de ani. Bazat pe viaţa şi faptele sale, Daniil Sihastrul a fost socotit sfânt de contemporani, dar canonizarea lui s-a făcut abia în zilele noastre, la 20-21 iulie 1992, el fiind prăznuit în sinaxar la 18 decembrie. Chila lui Daniil Sihastrul fost declarată monument istoric in anul 2015.
