Mănăstirea Dervent (de călugări, care duc o viaţă de obşte), se află în extremitatea de Sud Vest a judeţului Constanţa, în arealul satului Galiţa din comuna Ostrov, pe dreapta văii fluviului Dunărea, la 96 km Sud Vest de municipiul Constanţa şi 25 km Sud-Sud Est de municipiul Călăraşi. Ctitorită de monahul Elefterie Mihai, pe locul unui vechi cimitir creştin, mănăstirea Dervent a fost ridicată pe meleagurile unde odinioarã, Sfântul Apostol Andrei a propovăduit Evanghelia. Piatra de temelie a bisericii, care are patru hramuri – “Izvorul Tămăduirii”, “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, “Înălţarea Sfintei Cruci” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva”, a fost pusă la 5 iulie 1936, iar sfinţirea ei s-a făcut la 13 septembrie 1942. Biserica a fost zidită după planurile arhitectului N. Săvulescu, iar picturile murale interioare au fost executate în anii 1970-1980. Catapeteasma altarului este din lemn de stejar, sculptat. În august 1993 au început construcţiile la clădirile stăreţiei, sãlii de mese (trapeza) şi a unor chilii, acestea fiind terminate după zece ani de strădanie a stareţului Gheorghe Avram. Mănăstirea Dervent a fost desfiinţată la 28 octombrie 1959 de către autorităţile comuniste, prin aplicarea Decretului Consiliului de Stat nr. 410, stareţul de atunci (ctitorul Elefterie Mihai) împreună cu călugării au fost alungaţi, iar mănăstirea transformată într-o anexa a Întreprinderii Agricole de Stat (I.A.S.) din comuna Ostrov. Chiliile şi construcţiile adiacente ale mănăstirii au devenit ateliere, magazii şi grajduri pentru animale, iar biserica a continuat să funcţioneze ca bisericã de parohie. La 2 februarie 1990, o dată cu reînfiinţarea mănăstirii Dervent, cuviosul părinte Elefterie Mihai s-a întors bolnav şi istovit la vechiul său lăcaş de cult, după 31 de ani de pribegie, slujind ca stareţ doar 100 de zile deoarece firul vieţii lui s-a întrerupt la 12 mai 1990. Ansamblul monastic este renumit pentru cele câteva cruci din piatrã, o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul şi un izvor cu apă limpede – pe care credincioşii le consideră tămăduitoare. În partea stângă a pronaosului bisericii se află Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, care a aparţinut unei familii de români din Cadrilater şi pe care a donat-o mănăstirii Dervent în 1940, icoana fiind considerată de cei credincioşi făcătoare de minuni. În timpul împăratului roman Diocleţian (284-305), pe locul actualei biserici, aflat atunci în provincia romană Scithya Minor, au fost martirizate trei fecioare şi un bărbat, aici găsindu-se mai târziu patru cruci din piatră, numite de popor “Cruci de Leac” pentru proprietăţile lor vindecătoare. O altă cruce din piatră, din care curge mir, este adăpostită în paraclisul mănăstirii. La 200 de metri de ansamblul monastic se aflã un izvor cu apă tămăduitoare pe care tradiţia îl atribuie Sfântului Apostol Andrei. Conform legendei, se spune cã Sfântul Apostol Andrei, în drumurile sale de evanghelizare prin Scithya Minor (Dobrogea de astãzi), făcându-i-se milă de ucenicii săi însetaţi care-l urmau, a lovit cu toiagul în pământ şi din acel loc a izvorât apă limpede. După desfiinţarea mănăstirii de către autorităţile comuniste în 1959, izvorul a secat, curgând apă din el doar o singură zi pe an – aceea a Izvorului Tămăduirii. După redeschiderea mănăstirii Dervent în 1990, izvorul a început să curgă din nou în mod continuu. Despre apa acestui izvor se spune că, asemenea aghiasmei, nu se alterează niciodată.