Corabia

Date generale

Oraşul Corabia se află în extremitatea de Sud a României şi a judeţului Olt, în lunca şi pe terasele de pe stânga Dunării, la intersecţia meridianului de 24º30’05” longitudine estică cu paralela de 43º44’05” latitudine nordică, la 80 km Sud de municipiul Slatina. Din punct de vedere demografic este un oraş mic în care trãiesc 20 559 locuitori, din care 9 948 de sex masculin şi 10 611 de sex feminin, rãspândiţi pe o suprafaţã de 19,7 km2, ceea ce reprezintã o densitate de 1 043 locuitori pe km2. Corabia este un important port fluvial la Dunãre, nod rutier şi staţie finalã de cale feratã cu o garã inauguratã la 1 aprilie 1887. Activitatea economicã se remarcã prin prezenţa unor fabrici de confecţii şi tricotaje, de fire şi fibre sintetice, încãlţãminte, de mobilã, de subansamble pentru diferite unitãţi industriale din ţarã şi de produse alimentare (zahãr, bãuturi alcoolice, preparate din carne şi lapte ş.a.). Tãbãcãrie. Centru de creaţie a unor obiecte de artã popularã (scoarţe, piese de port popular ş.a.) Muzeu cu secţii de arheologie, istorie, ştiinţele naturii şi etnografie.

Istoric

Pe teriotoriul fostului sat Celeiu (încorporat la 17 februarie 1968 în oraşul Corabia, astãzi cartier al acestuia) au fost descoperite urmele unei aşezãri din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului, aparţinând culturii Coţofeni (2500-1800 î.Hr.) în care s-au gãsit resturi ale unor bordeie şi obiecte din ceramicã având decor incizat. Din a doua Epocã a fierului, Când aşezarea dacicã era cunoscutã cu numele Sucidava, sãpãturile arheologice au scos la ivealã fragmente ceramice tipice acestei epoci. Denumirea de Sucidava derivã de la tribul geto-dacic numit suci (ce se afla aşezat în zona gurii de vãrsare a Oltului în Dunãre) şi de la toponimul dava care avea înţeles de aşezare întãritã, fortificatã. Dupã rãzboiul daco-roman din anii 101-102, romanii au construit aici un castru în care staţiona legiunea romanã Cohors I Lingonum, care avea rol de  control asupra importantului vad de trecere peste Dunãre. Dupã cucerirea Daciei de cãtre romani (106 d.Hr.), în jurul castrului s-au stabilit primii colonişti romani care au format o aşezare civilã romanã (un vicus sau sat), înconjuratã de ziduri şi şanţuri de apãrare. Ulterior, aşezarea a devenit un important centru militar roman, economic şi portuar (extins pe o suprafaţã de 30 ha) înconjurat de ziduri de piatrã strãjuite de turnuri de apãrare. Acest vicus (sat) a ajuns la stadiul de oraş în anul 250. Dupã retragerea armatelor şi a administraţiei romane din Dacia (271-275) Sucidava a continuat sa facã parte din Imperiul Roman în cadrul noii provincii romane Dacia Ripensis creatã în anul 271 la Sud de Dunãre de cãtre împãratul  roman Aurelian. Distrusã de huni la sfârşitul secolului 3, cetatea Sucidava a fost refãcutã în timpul împãratului roman Constantin cel Mare (306-337) care a reanexat o parte a provinciei Dacia la Imperiul Roman, transformând Sucidava într-o mare bazã militarã. Importanţa oraşului Sucidava a crescut rapid pe mãsurã ce aici s-au construit un fort, un pod din piatrã şi lemn peste Dunãre cãtre Oescus (azi Ghighen în Bulgaria) – pod inaugurat în vara anului 328, o bazilicã creştinã (prima bisericã creştinã construitã la Nord de Dunãre), cazãrmi, grajduri pentru cai, s-a refãcut drumul dintre Sucidava şi Romula (oraş roman ce a existat pe locul actual al satului Reşca din comuna Dobrosloveni, judeţul Olt) – capitala provinciei Dacia Inferior şi apoi a provinciei Dacia Malvensis. În anii 527-565, împãratul Iustinian a refãcut din nou cetatea Sucidava, dar a fost distrusã în jurul anului 600 de atacurile avarilor şi ale slavilor şi o datã cu distrugerea cetãţii a încetat definitiv şi stãpânirea romanã la Nord de Dunãre. În secolele urmãtoare, populaţia daco-romanã a cunoscut unele restructurãri în cultura materialã şi spiritualã. Dupã marea invazie tãtarã din anul 1241, numeroşi locuitori din aşezãrile apropiate s-au mutat, din motive de securitate, la adãpostul ruinelor fostului oraş Sucidava. În aceste condiţii a apãrut localitatea Celeiu, una dintre primele aşezãri de la Sud de Carpaţi atestatã documentar, ea fiind amintitã ca aşezare de pescari în Diploma Ioaniţilor în anul 1247. Celelalte localitãţi care alcãtuiesc în prezent oraşul Corabia sunt consemnate documentar mai târziu, respectiv în 1545 (Siliştioara), 1565 (Vârtopu), 6 septembrie 1598 (Corabia Veche), 1598 (Daşova). Înfiinţarea oraşului modern Corabia în secolul 19, peste ruinele aşezãrii roman-bizantine s-a datorat unor necesitãţi strict economice, repectiv a unor comercianţi din Caracal care la 2 iunie 1858 au adresat o petiţie domnitorului Alexandru Ioan Cuza în care solicitau ca satul Corabia sã se transforme într-un oraş liber, cu port fluvial, şi cãruia sã i se punã numele Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul a aprobat cererea acestor 37 de comercianţi din Caracal, dar cu condiţia ca oraşul sã fie numit Mircea. În 1862 a fost  construit portul fluvial, numit iniţial Mircea, prin care urma sã se tranziteze cereale, sare, miere, vite, vin, cearã naturalã ş.a. La 11 decembrie 1871 regele Carol I a promulgat legea de fondare a oraşului Corabia în componenţa cãruia au intrat ulterior şi satele Siliştioara, Daşova, Corabia Veche, Corabia Seacã. Totodatã, la acea datã oraşului Corabia i s-a trasat o tramã stradalã geometricã.

Monumente

Ruinele cetãţii Sucidava; bisericile cu hramurile “Sfântul Spiridon” (1843), “Sfântul Nicolae” (1844) şi “Sfânta Treime” (1895-1907, cu picturi originare); clãdirea Vãmii (1870); Monumentul Independenţei (1922); bustul preotului Radu Şapcã (cunoscut cu numele Popa Şapcã – membru al Guvernului Provizoriu din 1848), realizat în 1973 de sculptorul Peter Iacobi.