Situatã în partea de Sud-Vest a României, în arealul satului Zlatiţa din comuna Socol, judeţul Caraş-Severin, pe malul drept al râului Nera, la ieşirea din satul Pârneaura, la 82 km Sud-Sud Vest de municipiul Reşiţa, mănăstirea Zlatiţa aparţine comunitãţii sârbe din România, nu are vieţuitori, şi se aflã în administrarea Episcopiei Sârbe a Timişoarei. Unele surse presupun cã aceastã mănăstire a fost întemeiatã în anul 1225 de cãtre Sava Nemanjić (promotorul culturii sârbe din provincia istoricã Banat), iar un document din anul 1775 menţioneazã cã mănăstirea Zlatiţa şi-a început activitatea în anul 1496. În anul 1596, documentele amintesc cã la mănăstirea Zlatiţa vieţuiau 3 cãlugãri. Iniţial, biserica mănăstirii Zlatiţa, cu dublu hram – “Sfântul Simeon” şi “Sfântul Sava”, era de dimensiuni modeste (17,50 x 5,20 m), avea fundaţia din piatrã, zidurile din cãrãmidã, iar pereţii interiori erau acoperiţi complet cu picturi. De-a lungul deceniilor, acea bisericã s-a depreciat treptat (mai ales dupã incendierea de cãtre turci în anul 1716 şi dupã Rãzboiul turco-austriac din 1738), ajungând sã cadã total în ruinã pe la mijlocul secolului 18. În apropierea ruinelor vechii biserici a fost construitã o altã bisericã, în perioada 1760-1770, din iniţiativa şi pe cheltuiala episcopului Iovan Gheorghević, sfinţitã la 8 mai 1770. Incendiatã din nou de cãtre turci în 1788, biserica fost refãcutã în 1790 şi din nou incendiatã de aceştia în 1848. Biserica actualã a fost ziditã în anii 1860-1870, reparatã în 1934, reziditã în perioada 1 decembrie 1945 – 12 ianuarie 1947 şi restauratã în anii 1996-1998. Neavând cãlugãri, la biserica mănăstirii Zlatiţa se oficiazã slujbe doar de ziua hramului (27 ianuarie).