Sânnicolau Mare

Date generale

Oraşul Sânnicolau Mare se află în extremitatea de Vest a României, în Banat, în partea de Nord-Nord Vest a judeţului Timiş, în Câmpia Mureşului inferior, pe ambele maluri ale râului Aranca (un vechi curs al râului Mureş), la 90 m altitudine, la intersecţia paralelei de 46º04’20” latitudine nordică cu meridianul de 20º37’46” longitudine estică, la 25 km de graniţa cu Ungaria (via Cenad) şi la 19 km de hotarul cu Serbia (via Dudeştii Vechi), la 63 km Nord Vest de municipiul Timişoara. Din punct de vedere demografic, Sânnicolau Mare face parte din categoria oraşelor mici, cu o popularţie de 14 672 locuitori (la 1 iulie 2017). Configuraţia componentei entice a oraşului se remarcă prin predominarea românilor, care la recensământul populaţiei din 20-31 octombrie 2011 număra 9 074 de persoane din totalul de 12 312 locuitori, adică 73,70%, urmaţi de 890 maghiari (7,23%), 386 rromi (3,14%), 367 bulgari (2,98%), 367 sârbi (2,98%), 259 germani (2,10%) şi 969 de persoane (7,87%) aparţinând altor etnii (ucraineni, italieni, slovaci, greci ş.a.). La acelaşi recensământ, din totalul de 12 312 locuitori, 8 084 de persoane erau ortodocşi (65,66%), 2 153 romano-catolici (17,49%), 543 penticostali (4,41%), 248 greco-catolici (2,01%) şi 1 284 de locuitori (10,43%) erau de alte confesiuni (martorii lui Iehova, baptişti, reformaţi, adventşti de ziua a şaptea, credincioşi de rit vechi, musulmani, evanghelişti ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Dacă raportăm numărul total al popularţiei (14 672 locuitori, la 1 iulie 2017) la suprafaţa oraşului în intravilan (8,3 km2) rezultă o densitate de 1 769 locuitori/km2. Sânnicolau Mare este un important nod rutier al judeţului Timiş şi dispune de o staţie de cale ferată. Principalele firme din oraş sunt profilate pe producţia de cabluri electrice pentru componentele auto, de rezistenţe electrice, de utilaje Agricole, industriale şi pentru construcţii, de mobilă, de fire din in şi cânepă, de ciorapi, de produse ceramice şi alimentare (lapte praf, preparate din carne şi lapte, panificaţie etc.) ş.a. Sere legumicole. Staţiune pomicolă. Muzeu cu secţii de istorie, arheologie şi etnografie; Muzeul “Bartók Béla” (compozitor de origine maghiară, născut la Sânnicolau Mare la 25 martie 1881 şi decedat la 26 septembrie 1945 la New York), organizat în castelul Nakó. Bibliotecă publică. Casa de Cultură. Hipodrom, construit în 1985, dotat cu pistă de concurs cu obstacole şi o capacitate de 400 de locuri.

Istoric

În perimetrul oraşului Sânnicolau Mare au fost descoperite urme materiale de locuire datând din Paleolitic, Neolitic şi mai ales din epocile Bronzului şi Fierului (unelte, podoabe ş.a.) şi din perioadele dacică şi romană. În timpul stăpânirii romane, aici a staţionat un detaşament al Legiunii a XIII-a Gemina. Săpăturile arheologice au mai identificat vestigiile unei aşezări civile romane din secolele 2-3 şi au scos la iveală (în 1799) un tezaur medieval alcătuit din 23 de vase din aur (şapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rithon – cupă în formă de corn – , o fructieră ovală ş.a.) cu o greutate totală de 9,925 kg, datând din perioada migraţiei popoarelor (secolele 9-11) – tezaur atribuit în mod diferit de specialişti, atât bulgarilor, cât şi pecenegilor sau unor meşteri din ţinuturile Mării Azov. Acest tezaur se află expus la “Kunsthistorisches Museum” din Viena. Aşezarea Sânnicolau Mare s-a dezvoltat în apropierea vechii cetăţi Morisena (azi Cenad) în componenţa căreia s-a aflat între anii 380 şi 453. În perioada 907-1025, localitatea s-a extins către Nord, iar în 1241 a suferit mari pagube materiale şi umane provocate de marea invazie a mongolilor. Localitatea apare menţionată documentar pentru prima oară în 1247, în Diploma Ioaniţilor (privilegiu acordat în 1247 de regale Ungariei Béla IV cavalerilor ioaniţi instalaţi în regiunea Dunării de Jos), cu denumirea de Zent Miklaus, în anii 1256 şi 1334 a fost consemnată în dijmele papale cu numele Sanctus Michael, ca proprietate a episcopiei catolice din Morisena, iar în 1357 figura cu denumirea Sent Miklos. Între anii 1300 şi 1551, cetatea Morisena (Cenad) şi-a transferat o parte din atribuţiile sale la Sânnicolau Mare care în acel timp a devenit şi el cetate, a cărei fortificaţii a fost distrusă de turci în anul 1701. În 1552, o dată cu ocuparea Banatului de către turci, aceştia au mutat reşedinţa de prefectură în cetatea Moriosena unde şi-au instalat o garnizoană militară şi o şcoală de ieniceri, iar Sânnicolau Mare a fost inclus în paşalâcul Timişoarei. În 1716, trupele austriece, comandate de Eugeniu de Savoia (feldmareşal austriac de orgine franceză) i-au alungat pe turci din această zonă, întregul Banat a intrat sub stăpânire austriacă, iar localitatea a fost consacrată cu numele Sânnicolau Mare. În 1724, când Sânnicolau Mare se afla deja sub administraţie austriacă, a devenit reşedinţă de plasă, sediul unei Prefecturi şi sediul Trezoreriei militare a Banatului. În 1750, la Sânnicolau Mare au fost colonizate mai multe familii de slovaci, în 1752 aici s-au stabilit 145 de familii germane cu circa 1 500 de persoane, în majoritate meşteşugari (ţesători, cizmari, morari, fierari ş.a.) venite din Suabia (Schwabi), iar în 1767 au fost colonizate alte numeroase familii de germani, care, laolaltă, au întemeiat aşezarea alăturată pe care au numit-o Sânnicolau German spre a se deosebi de Sânnicolau Român. În 1787, Sânnicolau Român a primit dreptul de a organiza târguri anuale de primăvară, vară şi toamnă, iar din 1837 târguri săptămânale. În 1880, populaţia germană ajunsese la 1 782 locuitori. În perioada 1910-1941, localităţile Sânnicolau Român şi Sânnciolau German au avut statut de comune separate în cadrul judeţului Torontal. După încheierea conflictului militar din Primul Război Mondial, prin Tratatul de Pace de la Versailles (la 28 iunie 1919), cele două localităţi au intrat de facto (la 29 septembrie 1919) sub administraţie românească după ce timp de două secole făcuse parte din Imperiul Austro-Ungar. La 26 iunie 1942, cele doua comune (Sânnicolau Român şi Sânnicolau German) s-au unit, formând o singură localitate cu numele Sânnicolau Mare care a fost trecută în categoria oraşelor.

Monumente

Biserica ortodoxă sârbă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost construită în stilul barocului vienez în anii 1783-1787 pe locul uneia mai vechi, cu contribuţia comună a enoriaşilor de confesiune ortodoxă, români şi sârbi. Din anul 1900, biserica “Adormirea Maicii Domnului” a rămas în posesia românilor de etnie sârbă din Sânnicolau Român. Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument istoric şi de arhitectură, posedă o icoană adusă de la o mănăstire de pe Muntele Athos, precum şi o cruce sculptată în lemn, datând din anul 1760, poleită cu aur; biserica ortodoxă română, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (33,90 m lungime, 14,14 m lăţime) a fost zidită în perioada 1898-1903 şi pictată la interior în anii 1900-1903 de Ioan Zaicu din Jimbolia. Biserica a fost sfinţită la 8 septembrie 1903. Turnul, care domină biserica cu înălţimea lui de 40,30 m, are un ceas instalat în 1930. Biserica a fost restaurantă şi reparată în anii 1945, 1966, 1975, 1998, iar picturile murale interioare au fost recondiţionate în anii 2000-2003; biserica romano-catolică (50 m lungime şi 24 m lăţime) a fost construită în stil romanic, în anii 1818-1824 şi sfinţită la 17 septembrie 1824. Biserica este declarată monument istoric şi posedă o orgă cu 16 registre. Turnul-clopotniţă (64 m înălţime) are 5 clopote; biserica greco-catolică, a fost construită în 1902 de către comunitatea greco-catolică care din 1864 şi până în 1902 a avut un lăcaş de cult situat într-o casă; biserica reformată, construită în anii 1912-1913, în stil gotic combinat cu stilul baroc, după planurile arhitectului Graf din Sânnicolau German; Sinagogă din 1794; castelul “Nakó”, cu 99 de camere, dominat de un turn octogonal cu două etaje, a fost construit în stil neoclasic, de contele Kálmán Nakó pe o moşie cumpărată în 1781 de către fraţii Hristu şi Chiril Nacu – macedoneni maghiarizaţi şi convertiţi la catolicism. Acest castel, declarat monument istoric şi de arhitectură, adăposteşte Muzeul “Bartók Béla”, inaugurat în 1981, o bibliotică publică, în rafturile căreia se află peste 5 000 de volume, şi o Casă de cultură; bustul poetului Mihai Eminescu, operă în bronz a sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad, plasat în faţa primăriei, dezvelit la 11 octombrie 1925, realizat prin colectă publică.