Date generale
Oraşul Sânnicolau Mare se află în extremitatea de Vest a României, în provincia istorică Banat, în partea de Nord Vest a judeţului Timiş, în Câmpia Mureşului inferior, pe ambele maluri ale râului Aranca (un vechi curs al râului Mureş, canalizat, îndiguit, lărgit şi adâncit în anii 1959-1960; 16 m lăţime şi 3 m adâncime), la 80-90 m altitudine, la intersecţia paralelei de 46º04’20” latitudine nordică cu meridianul de 20º37’46” longitudine estică (fiind oraşul situat în punctul cel mai de Vest al României, punctul extrem vestic al teritoriului României este marcat de meridianul de 20º15’44’’ longitudine estică, în com. Beba Veche), la 6 km de graniţa cu Ungaria (via Cenad) şi la 26 km de hotarul cu Serbia (via Dudeştii Vechi), la 64 km Nord Vest de municipiul Timişoara. Din punct de vedere demografic, Sânnicolau Mare face parte din categoria oraşelor mici, cu o popularţie de 14 573 loc. (1 ian. 2019), din care 7 052 loc. de sex masc. şi 7 521 fem. Supr.: 139 km2, din care 9,5 km2 în intravilan; densitatea: 1 534 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 12 312 loc., 9 074 de persoane erau români (73,7%), 890 maghiari (7,2%), 386 rromi (3,1%), 367 bulgari (3,0%), 367 sârbi (3,0%), 259 germani (2,1%) şi 969 loc. (7,9%) aparţineau altor etnii (ucraineni, italieni, slovaci, greci ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 8 084 ortodocşi (65,7%), din care 312 persoane erau ortodocşi sârbi, 2 153 romano-catolici (17,5%), 543 penticostali (4,4%), 248 greco-catolici (2,0%), 102 Martorii lui Iehova (0,8%) şi 1 182 loc. (9,6%) aparţineau altor confesiuni (baptişti, reformaţi, adventişti de ziua a şaptea, creştini de rit vechi, evanghelişti, musulmani ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Sânnicolau Mare este un important nod rutier al judeţului Timiş şi dispune de o staţie de cale ferată pe linia Timişoara – Cenad (78 km), inaugurată în anul 1896. Principalele firme din oraş sunt profilate pe producţia de cabluri electrice pentru componentele auto, de rezistenţe electrice şi aparate electrocasnice, de utilaje agricole, industriale şi pentru construcţii, de mobilă, de încălţăminte, de fire din in şi cânepă, de ciorapi, de produse ceramice şi alimentare (lapte praf, preparate din carne şi lapte, panificaţie) ş.a. Sere legumicole. Staţiune pomicolă. Muzeu cu secţii de istorie, arheologie şi etnografie; Muzeul “Bartók Béla”, amenajat în castelul Nakó şi inaugurat în anul 1981. Bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1902 cu circa 400 de volume, numită Biblioteca intelectualilor, contopită în 1944 cu Biblioteca “Astra“, înfiinţată în 1936, cu 890 de volume, sub numele comun de Biblioteca Casină, devenită bibliotecă raională în 1951 şi bibliotecă orăşenească din anul 1968, în prezent cu peste 35 000 de volume. Casă de Cultură. Hipodrom, construit în 1985, dotat cu pistă de concurs cu obstacole şi o capacitate de 400 de locuri, pe care au loc concursuri hipice naţionale şi internaţionale. Ştrand cu apă termală. La Sânnicolau Mare s-au nascut “Bartók Béla”, compozitor maghiar de origine română, născut la Sânnicolau Mare la 25 martie 1881 şi decedat la 26 septembrie 1945 la New York, cel care a cules şi a transpus pe portativ numeroase cântece populare, şi scriitorul Ion Hobana (pe numele adevărat Aurelian Manta Roşie, n. 25 ian. 1931, Sânnicolau Mare – m. 22 febr. 2011, Bucureşti).
Istoric
În perimetrul oraşului Sânnicolau Mare au fost descoperite urme materiale de locuire datând din Paleolitic, Neolitic şi mai ales din Epocile bronzului şi fierului (unelte, podoabe ş.a.) şi din perioadele dacică şi romană. În timpul stăpânirii romane, aici a staţionat un detaşament al Legiunii a XIII-a Gemina. Săpăturile arheologice au mai identificat vestigiile unei aşezări civile romane din secolele 2-3 şi au scos la iveală (în 1799) un tezaur medieval alcătuit din 23 de vase din aur (şapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rithon – cupă în formă de corn – , o fructieră ovală ş.a.) cu o greutate totală de 9,925 kg, datând din perioada migraţiei popoarelor (secolele 9-11) – tezaur atribuit în mod diferit de specialişti, atât bulgarilor, cât şi pecenegilor sau unor meşteri din ţinuturile Mării Azov. Acest tezaur se află expus la “Kunsthistorisches Museum” din Viena. Aşezarea Sânnicolau Mare s-a dezvoltat în apropierea vechii cetăţi Morisena (azi Cenad), în componenţa căreia s-a aflat între anii 380 şi 453, iar în perioada 840-907 a făcut parte tot din domeniul cetăţii Morisena, dar cu funcţia de capitală a voievozilor Glad şi Ahtum. În perioada 907-1025, localitatea s-a extins către Nord, ca urmare a dezvoltării construcţiilor civile şi administrative. Localitatea apare menţionată documentar, pentru prima oară, la 9 febr. 1217, cu numele San-Nicolau, ca oraş şi cetate de sine stătătoare – nume preluat de la mănăstirea “Sfântul Nicolae”. În anul 1241, aşezarea a suferit mari pagube materiale şi umane provocate de marea invazie a mongolilor. Localitatea mai apare consemnată documentar în 1247, cu denumirea Zent Miklaus, în Diploma Ioaniţilor (privilegiu acordat în 1247 de către regele Ungariei, Béla al IV-lea, cavalerilor ioaniţi, instalaţi în regiunea Dunării de Jos), la 17 dec. 1256 şi în 1334 a fost consemnată în dijmele papale cu numele Sanctus Michael, ca proprietate a episcopiei catolice din Morisena, iar în 1357 figura cu denumirea Sent Miklós. Între anii 1300 şi 1551, cetatea Morisena (Cenad) şi-a transferat o parte din atribuţiile sale la Sânnicolau Mare, care în acel timp a devenit şi el cetate, a cărei fortificaţie a fost distrusă de turci în anul 1701. În 1552, o dată cu ocuparea Banatului de către turci, aceştia au mutat reşedinţa de prefectură în cetatea Moriosena, unde şi-au instalat o garnizoană militară şi o şcoală de ieniceri, iar Sânnicolau Mare a fost inclus în paşalâcul Timişoarei. În 1716, trupele austriece, comandate de Eugeniu de Savoia (feldmareşal austriac de orgine franceză) i-au alungat pe turci din această zonă, întregul Banat a intrat sub stăpânire austriacă, iar localitatea a fost consacrată cu numele Sânnicolau Mare. În 1724, când Sânnicolau Mare se afla deja sub administraţie austriacă, a devenit reşedinţă de plasă, sediul unei Prefecturi şi sediul Trezoreriei militare a Banatului. În 1750, la Sânnicolau Mare au fost colonizate mai multe familii de slovaci, în 1752 aici s-au stabilit 145 de familii germane cu circa 1 500 de persoane, în majoritate meşteşugari (ţesători, cizmari, morari, fierari ş.a.) venite din Suabia (Schwabi), iar în 1767 au fost colonizate alte numeroase familii de germani, care, laolaltă, au întemeiat aşezarea alăturată pe care au numit-o Sânnicolau German spre a se deosebi de Sânnicolau Român. În 1787, Sânnicolau Român a primit dreptul de a organiza târguri anuale de primăvară, vară şi toamnă, iar din 1837 să ţină târguri săptămânale. În 1880, populaţia germană ajunsese la 1 782 locuitori. În perioada 1910-1941, localităţile Sânnicolau Român şi Sânnciolau German au avut statut de comune separate în cadrul judeţului Torontal. După încheierea conflictului militar din Primul Război Mondial, prin Tratatul de Pace de la Versailles (la 28 iunie 1919), cele două localităţi au intrat de facto (la 29 septembrie 1919) sub administraţie românească, după ce timp de două secole făcuse parte din Imperiul dualist Austro-Ungar. La 26 iunie 1942, cele doua comune (Sânnicolau Român şi Sânnicolau German) s-au unit, formând o singură localitate cu numele Sânnicolau Mare, care a fost trecută în categoria oraşelor, în 1951 a redevenit comună şi reşedinţa raionului cu acelaşi nume, iar la 17 febr. 1968, comuna Sânnicolau Mare a fost declarată din nou oraş.
Monumente
Biserica ortodoxă sârbă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost construită în stilul barocului vienez, în anii 1783-1787, pe locul uneia mai vechi, cu hramul “Sfântul Nicolae”, menţionată documentar în anul 1333 şi incendiată de turci în 1552. Biserica a fost zidită cu contribuţia comună a enoriaşilor de confesiune ortodoxă, români şi sârbi. Din anul 1900, biserica “Adormirea Maicii Domnului” a rămas în posesia românilor de etnie sârbă din Sânnicolau Român. Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument istoric şi de arhitectură, posedă o icoană adusă de la o mănăstire de pe Muntele Athos, precum şi o cruce sculptată în lemn, datând din anul 1760, poleită cu aur; biserica ortodoxă română, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, de mari dimensiuni (33,90 m lungime, 14,14 m lăţime) a fost zidită în perioada 1898-1903 şi pictată la interior în anii 1900-1903 de Ioan Zaicu din Jimbolia. Biserica a fost sfinţită la 8 septembrie 1903. Turnul, de formă pătrată, care domină sfântul lăcaş cu înălţimea lui de 40,30 m, are un ceas instalat în 1930. Biserica a fost restaurantă şi reparată în anii 1945, 1966, 1975, 1998, iar picturile murale interioare au fost recondiţionate în anii 2000-2003; biserica romano-catolică (50 m lungime şi 24 m lăţime) a fost construită în stil romanic, în anii 1818-1824 şi sfinţită la 17 septembrie 1824. Biserica este declarată monument istoric, are patru altare şi posedă o orgă cu 16 registre. Turnul-clopotniţă (64 m înălţime) are 5 clopote; biserica greco-catolică a fost construită în 1902 de către comunitatea greco-catolică, care din 1864 şi până în 1902 a avut un lăcaş de cult situat într-o casă; biserica reformată, construită în anii 1912-1913, în stil gotic combinat cu stilul baroc, după planurile arhitectului Graf din Sânnicolau German; Sinagogă din 1794; castelul “Nakó”, cu 99 de camere, dominat de un turn octogonal cu două etaje, luminat de tot atâtea ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade, a fost construit în 1864, în stil neoclasic, după planurile arhitectului Miklós Ybl, pe cheltuiala şi în folosul contelui Kálmán Nakó, pe o moşie cumpărată la licitaţie în 1781 de către fraţii Hristu şi Chiril Nacu – macedoneni maghiarizaţi şi convertiţi la catolicism. Acest castel, declarat monument istoric şi de arhitectură, adăposteşte Muzeul “Bartók Béla”, inaugurat în 1981, o bibliotică publică, în rafturile căreia se află peste 35 000 de volume, şi o Casă de cultură; bustul poetului Mihai Eminescu, operă în bronz a sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad, realizat prin colectă publică, dezvelit la 11 octombrie 1925 şi plasat în faţa Primăriei; Statuia Sfântului Ioan Nepomuk, datând din anul 1757, se află situată în curtea bisericii romano-catolice; Bustul lui “Bartók Béla”, operă a sculptorului Alexandru Fuchs.