Date generale
Oraşul Covasna se află în partea central-estică a României, în provincia istorică Transilvania, în zona de Est a judeţului Covasna, în regiunea de Est-Sud Est a Depresiunii Târgu Secuiesc, la poalele de Vest ale munţilor Vrancea, la 550-671 m altitudine, pe cursul superior al râului Covasna, la intersecţia paralelei de 45°51ʹ00ʺ latitudine nordicã cu meridianul de 26°10ʹ60ʺ longitudine esticã, la 34 km Est de municipiul Sfântu Gheorghe. Din punct de vedere demografic Covasna face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 11 055 loc. (1 ian. 2019), din care 5 381 loc. de sex masc. şi 5 674 fem. Cu toate cã este un oraş mic, evoluţia numericã a populaţiei oraşului a cunoscut o creştere permanentã, respectiv de la 3 802 locuitori în 1850, la 5 163 loc. în 1900, 6 207 suflete în 1930, 7 290 de persoane în 1956, 7 831 loc. în 1966, 9 308 loc. în 1977 şi 12 515 loc. în 1992. Oraşul Covasna se extinde pe o suprafaţã totalã de 15,8 km2, din care 9,0 km2 în intravilan; densitatea populaţiei: 1 228 loc./km2. La recensãmântul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 10 114 loc., 6 354 de persoane erau maghiari (62,8%), 3 153 români (31,2%), 320 rromi (3,2%) şi 287 loc. (2,8%) aparţineau altor etnii (ucraineni, evrei, germani, italieni ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensãmânt s-au înregistrat 4 386 reformaţi (43,4%), 2 973 ortodocşi (29,4%), 2 143 romano-catolici (21,2%) şi 612 loc. (6,0%) aparţineau altor confesiuni (Martorii lui Iehova, unitarieni, baptişti, greco-catolici, luterani, evanghelişti ş.a.), erau atei, fãrã religie sau cu religie nedeclaratã. Activitatea economicã a urbei se remarcã prin exploatarea şi prelucrarea lemnului (mobilã, cherestea), prin existenţa unei fabrici de cãrãmidã, a unor unitãţi de prelucrare a laptelui şi a cãrnii, a unei filaturi şi ţesãtorii de lânã şi a unei staţii de îmbuteliere a apelor minerale (din 1878). De altfel, Covasna mai este cunoscutã şi sub denumirea de oraşul celor 1 500 de izvoare cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, clorurosodice, feruginoase, iodurate, bromurate, menţionate documentar, prima oarã, în 1567, primele analize chimice au fost efectuate în anul 1773, iar în anul 1818 apare consemnatã ca staţiune balnearã. Apele minerale de la Covasna au fost medaliate cu aur la Trieste în 1882 şi în anul 2005 la Salonul Internaţional de ape minerale de la Berkeley (S.U.A.). În prezent, apa mineralã de la Covasna este îmbuteliatã şi comercializatã cu numele “Roua Munţilor”. Existenţa atâtor izvoare cu ape minerale şi climatul de depresiune intramontanã, cu veri rãcoroase (temperatura medie anualã fiind în jur de 5-7°C) a fãcut ca aşezarea sã se dezvolte ca una dintre cele mai importante staţiuni balneoclimaterice de interes general din România, cu o activitate permanentã în tot timpul anului. Staţiunea este indicatã pentru tratarea afecţiunilor cardiovasculare (infarct miocardic la minimum trei luni dupã externarea din spital, cardiopatie ischemicã, insuficienţã mitralã şi aorticã compensatã, hipertensiune arterialã etc.), a celor hepato-biliare (dischinezie biliarã, colecistitã cronicã necalculoasã, pancreatitã cronicã etc.), digestive (gastrite cronice hiperacide, ulcere gastrice şi duodenale cronice) şi a unor boli asociate (obezitate complicatã cu afecţiuni cardiovasculare, nevroze astenice şi respiratorii ş.a.). O deosebitã valoare terapeuticã o au mofetele (emanaţii de dioxid de carbon) extinse pe o suprafaţã de 40 ha. Staţiunea dispune de instalaţii moderne pentru mofete şi pentru diverse proceduri, de un spital cu profil cardiologic (înfiinţat în 1952, modernizat în 1960-1961) şi de douã sanatorii pentru copii (unul cu profil de tratare a sechelelor de reumatism cardio-articular şi altul pentru tratarea sechelelor dupã hepatitã). Bibliotecã publicã; Galerie de artã; Casã de Culturã. Turism balnear. Pârtie de schi. Pânã la sfârşitul anilor ’90 ai secolului 20, o importanţã turisticã deosebitã a avut-o mocăniţa – o cale feratã cu ecartament îngust, care leaga oraşul Covasna de comuna Comandău, construitã la sfârşitul secolului 19 pentru transportul lemnelor tãiate din pãdurile înconjurãtoare, în prezent linia fiind abandonatã din cauza deteriorãrii accentuate. În zona Dealului Zânelor, pe o pantã accentuatã a acestuia, a fost construitã o instalaţie tehnicã, numitã Planul înclinat, unicã în Europa, azi declaratã monument tehnic. Construcţia Planului înclinat, numit local Şiclãu, a început în anul 1886, din iniţiativa şi pe cheltuiala lui David Horn şi a inginerului Emil Lux, terminatã în anul 1889 prin contribuţia baronului şi filantropului Hermann Armin Groedel von Gyulafalva (n.1856-m. 1930) şi inauguratã în anul 1890. Aceastã invenţie tehnicã, unicã în Europa, se baza pe folosirea forţei gravitaţionale pentru transportul vagonetelor încãrcate cu buşteni, care conţineau circa 10 m3 de lemne, fãrã sã se utilizeze alte surse de energie. Acest Plan înclinat era dotat cu o linie dublã de cale feratã cu ecartament îngust (1 450 mm), avea o lungime de 1 236 m şi o diferenţã de nivel de 327 m. Planul înclinat folosea douã platforme de câte 3 m lãţime şi 6 m lungime fiecare, care lunecau pe şine, şi erau legate unul de celãlat printr-un cablu de 28 mm grosime. Întregul proces de funcţionare al instalaţiei era controlat şi comandat de un complex de scripeţi acţionaţi şi comandaţi de la o cabinã de comandã, situatã la partea superioarã (de sus) a Planului înclinat. Când pe platforma de sus a Planului înclinat se aşeza un vagonet plin cu buşteni, pe platforma de jos, din vale, aflatã la baza pantei, era pus un vagonet gol, dupã care, de la cabina de comandã, situatã pe vârful pantei, se dãdea drumul vagonetului plin cu buşteni, care luneca la vale datoritã forţei gravitaţionale, şi trãgea în sus vagonetul gol, care era aşezat pe platforma de jos. La capãtul inferior de la baza pantei, vagonetele cu buşteni, care veneau de sus, erau coborâte de pe platformã şi formau garnituri de vagonete care erau tractate de locomotive cu aburi pânã la gara Covasna (circa 6 km). La sfârşitul anilor ’90 ai secolului 20, din cauza defrişãrilor masive, Planul înclinat a fost grav afectat, iar la 17 mai 1997, cabina de comandã din vârful pantei a fost mistuitã parţial de un incendiu, reparatã ulterior şi din 1999 intratã în conservare.
Istoric
Sãpãturile arheologice efectuate în anii 1942-1943, 1949 şi 1986, pe Dealul Zânelor (938 m altitudine), aflat în arealul oraşului Covasna (circa 6 km), au scos la ivealã urmele unei cetãţi dacice datând din secolele 1 î.Hr. – 1 d.Hr. în care s-au gãsit arme şi unelte din fier, monede romane, cãrãmizi romane cu stampila, şi o cantitate mare de ceramicã dacicã lucratã cu mâna sau la roatã, tot acest site arheologic fiind declarat (în anul 2000) monumet istoric. Întâmplãtor, în perimetrul oraşului Covasna au fost descoperite vestigii şi mai vechi de locuire, printre care topoare din piatrã şi cupru şi fragmente de vase ceramice din Neolitic, aparţinând culturii Boian (mileniile 5-4 î.Hr.), un fragment de spadã din Epoca bronzului, fragmente de vase ceramice dacice din a doua epocã a Fierului/La Tène (secolele 5 î.Hr.-1 d.Hr.) ş.a. Continuitatea de locuire a populaţiei autohtone este confirmatã şi de unele desoperiri din cartierul Voineşti, care dateazã din perioada migraţiilor popoarelor (secolele 4-6). O datã cu pãtrunderea maghiarilor în Transilvania, în zona Covasnei au fost colonizaţi secui (persoane aparţinând unei populaţii rezultatã, probabil, din amestecul unor populaţii turcice, ulerior maghiarizate). Localitatea apare menţionatã documentar pentru prima oarã în 1548 cu numele Kowazna, iar în 1567 sunt consemnate existenţa a 61 de case în cadrul aşezării. Localitatea Covasna a fost de mai multe ori mistuitã, parţial, de incendii, ca de pildã în anii 1756, 1863, 1869, 1874, 1887. În anul 1764, din ordinul împãrãtesei Maria Tereza au fost înfiinţate la Covasna regimente de grãniceri secui, iar în 1840, Covasna a primit dreptul de a ţine târguri. În 1876, Covasna era cea mai importantã comunã şi centrul administrativ al scaunului Orbai, cu o Judecãtorie, în 1881 a intrat în categoria staţiunilor balneoclimaterice, iar în 1889 a luat fiinţã prima Societate comercialã pentru exploatarea şi utilizarea bãilor termale. La 17 februarie 1968, comuna Covasna a fost trecutã în categoria oraşelor, având în subordine administrativã localitatea componentã Chiuruş, atestatã documentar în 1464, cu numele Kewres, şi apoi în anii 1567, 1602, 1614, 1869.
Monumente
Ruinele cetãţii dacice de pe Dealul Zânelor (vezi textul de mai sus); Planul înclinat (vezi textul de mai sus); în cartierul Voineşti se aflã biserica ortodoxã cu hramul “Sfântul Nicolae” , construitã în anii 1794-1800, pictatã în frescã în anul 1962 de cãtre Victor Vasu, reparatã şi renovatã în anii 1994-2009, şi Catedrala Ìnãlţarea Domnului“, ziditã în perioada 1994-2002 (sfinţitã la 16 iunie 2002) dupã planurile arhitectului Virgil Florea din municipiul Sfântu Gheorghe şi pictatã de Vasile Muntean. Catedrala este dominatã de o turlã mare, situatã pe naos şi de douã turle gemene, mai mici, plasate la faţadã, pe pronaos. Catedrala are un pridvor deschis, susţinut de opt stâlpi cilindrici, terminaţi cu arcade la partea de sus; în cartierul Voineşti se mai aflã o bisericã reformatã, reparatã şi restauratã în 2016; în oraşul Covasna se aflã o bisericã reformatã calvinã, iniţial bisericã romanicã, construitã în secolele 13-14, reconstruitã în anii 1754-1764, în stilurile gotic şi baroc, consolidatã, reparatã şi renovatã dupã cutremurul din 14 oct. 1802, o bisericã din lemn cu hramul “Sfântul Ioan Botezãtorul”, construitã în 1999-2000 (sfinţitã la 12 nov. 2000) şi alta, tot din lemn, cu hramul “Izvorul Tãmãduirii” (2006-2008), o bisericã ortodoxã cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”, datând din anul 1992, aparţinând cultului ortodox de rit vechi, monumentul “Eliberatorul” sau Statuia ostaşului român, operã închinatã eroilor din cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, realizatã de sculptorul Theodor Ionescu şi dezvelitã la 9 mai 1973, situatã în faţa Catedralei “Înãlţarea Domnului”. În centrul oraşului se aflã un mic con vulcanic, inactiv, numit “Balta dracului”, declarat rezervaţie geologicã şi monument al naturii, cu intense emanaţii de gaze cu conţinut dioxid de carbon cu o puritate de 98%, care antreneazã din adâncuri, ape minerale feruginoase şi noroi, ieşind la suprafaţã sub forma unor erupţii care bolborosesc ca un vulcan noroios. Cele mai puternice erupţii au avut loc în 1837, 1857, 1864, 1885 şi 1984. În localitatea componentã Chiuruş existã o bisericã reformatã, în stil gotic, datând din anul 1779.