Mănăstirea Bistriţa (Neamţ)

Mănăstirea Bistriţa (de călugări), cu biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie din anii 1402–1406 a domnului Alexandru cel Bun, sfinţită la 7 iun. 1407, construită pe locul unei biserici din lemn ce data din 1395, se află în comuna Alexandru cel Bun, jud. Neamţ. Domnul Alexandru cel Bun a înzestrat mănăstirea cu sate, moşii şi odoare scumpe, danii întărite ulterior de nepotul său, Ştefan cel Mare. Biserica mănăstirii Bistriţa, de mari dimensiuni (41 m lungime, 15 m lăţime şi 36 m înălţimea turlei), este zidită în stil bizantin, este bogat ornamentată şi are ziduri groase de 2 m. Uşa de la intrarea în biserică este originară, fiind lucrată cu multă artă. Faţadele bisericii sunt decorate cu două şiruri de firide sub streaşinã şi cu 19 nişe înalte şi elegante pe abside. În anul 1814 biserica a fost repictată, dar în 1821 picturile murale interioare au fost deteriorate de incendierea bisericii în timpul luptelor dintre turci şi revoluţionarii greci conduşi de Alexandru Ipsilanti. Picturile murale interioare au fost curăţate şi restaurate abia în 1986. Catapeteasma din lemn de tei a fost pictatã în 1814. Biserica mănăstirii Bistriţa apare frecvent menţionată în documentele cancelariei domneşti din sec. 15 (8 sept. 1457, apr. 1458, mai 1459, apr. 1460, iun. 1466, febr. 1467, nov. 1487 etc.). În anul 1494, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a dăruit mănăstirii Bistriţa un clopot din bronz, împodobit cu stema Moldovei, iar în 1498 a construit turnul-clopotniţã şi a zidit paraclisul cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, care pãstreazã picturi murale originare (între care şi portretul ctitorului). La 26 mai 1554 au fost încheiate lucrãrile de refacere, înfrumuseţare şi de fortificare ale bisericii şi ale construcţiilor anexe, lucrãri efectuate prin grija domnului Alexandru Lãpuşneanu. La 4 mai 1677, Doamna Safta, văduva domnului Gheorghe Ştefan, a închinat Ierusalimului aceastã mãnãstire, dupã care, aici s-a stabilit un mare numãr de cãlugãri greci. În sec. 16–19, la aceastã mãnãstire s-au adãugat unele construcţii şi s-au fãcut o serie de reparaţii şi reamenajãri. Astfel, în anii 1541–1546 s-au executat unele adãugiri la paraclisul ridicat în 1498, în 1546 s-a zidit paraclisul cu hramul „Sfântul Nicolae”, apoi s-au construit Şcoala domneascã (în sec. 16, restauratã în 1984), zidul de incintã al mãnãstirii (1776), casa stăreţiei (1792), un cerdac la intrarea sudicã a bisericii (1878), s-au pictat în ulei pereţii interiori ai bisericii (1814) ş.a. Ansamblul monahal Bistriţa a fost supus unor ample lucrãri de consolidare şi restaurare în perioada 1969–1984. Mănăstirea Bistriţa a fost de timpuriu un important centru de învăţământ, de culturã şi artã, în cadrul cãreia s-au format şi au activat numeroşi caligrafi, miniaturişti şi cronicari. Aici s-a scris în etape succesive (1473–1486, 1496– 1504), de cãtre unul sau mai mulţi autori anonimi de la Curtea domnului Ştefan cel Mare, Letopiseţul de la Bistriţa (sau Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei), în care sunt relatate faptele şi domniile voievozilor Moldovei între 1359 şi 1504. Tot aici a fost scris şi Pomelnicul de la Bistriţa, cel mai important document de acest fel cunoscut în România, scris pe pergament, în care se face o prezentare a domnilor de la Bogdan pânã la Petru Voievod, sub forma unei genealogii. În biserica mănăstirii Bistriţa sunt înmormântaţi Alexandru cel Bun şi soţia sa, Ana, doi copii (Alexăndrel şi Ana) ai lui Ştefan cel Mare şi Doamna Maria, soţia domnului Ştefan Lãcustã. În cadrul mănăstirii Bistriţa funcţioneazã un muzeu de artã religioasã, cu colecţii de icoane (între care se remarcã „Plângerea lui Iisus” datând de la sf. sec. 16, „Maica Domnului cu Pruncul”, sec. 17), obiecte de cult din sec. 16–18, manuscrise şi cãrţi vechi bisericeşti etc. La mănăstirea Bistriţa a fost tuns în monahism Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în perioada 1986–2007.