Mănăstirea Stânişoara

Situatã în arealul oraşului Cãlimãneşti, pe malul stâng al Oltului, la poalele masivului Cozia, la 10 km Nord de gara Cãlimãneşti, mănãstirea Stânişoara adãposteşte 14 cãlugãri care duc o viaţã de obşte. Începutul vieţii monahale a avut loc la începutul secolului 15 când în aceastã zonã s-au retras primii pustnici de la sihãstriile Nucet şi Ostrov care se aflau în apropiere. În 1671, aici au venit şi pustnicii Isaia, Neofit şi Meletie de la mănăstirea Cozia (mult timp cunoscutã cu denumirea Nucet – nume atribuit, se pare, dupã marile plantaţii de nuci care existau în aceastã regiune) care au întemeiat un schit (numit tot Nucet) cu o bisericã din lemn. În 1747, clucerul Gheorghe, cu sprijinul material al boierilor Anghel şi Petru din Piteşti, a ctitorit  biserica de zid cu hramul “Sfântul Gheorghe”, pe locul celei din lemn, care data din anul 1671, şi a construit câteva chili pentru cãlugãri. În 1788, turcii au jefuit şi incendiat biserica şi chiliile şi au ucis o parte din cãlugãri, schitul rãmânând pustiit pânã în 1803 când aici s-au restras cãlugãrii Teodosie şi Sava veniţi de la o mănăstire de pe muntele Athos. Aceştia s-au ostenit sã zideascã o nouã bisericã în anii 1803-1807, cu sprijinul episcopului Iosif al Argeşului. În 1850, ansamblul monahal a fost mistuit de un incendiu şi refãcut abia la începutul secolului 20. Astfel, în perioada 7 august 1904-23 aprilie 1909 a fost reziditã biserica dupã planurile arhitectului italian Debona Apolloni prin grija episcopului Gherasim Timuş şi sfinţitã la 23 aprilie 1909. Biserica actualã, cu dublu hram – “Sfântul Gheorghe” şi “Sfânta Treime” are o turlã octogonalã pe naos şi un pridvor deschis susţinut de patru coloane rotunde din piatrã. Picturile murale interioare au fost realizate în 1948 de Dumitru Belizarie, iar ferestrele au frumoase vitralii cu chipuri de sfinţi. În 1917 o parte dintre chili au fost mistuite de un incendiu şi refãcute ulterior. În perioada 1937-1940 a fost construit paraclisul cu hramul “Naşterea Sfântului Ioan Botezãtorul”. Pânã în secolul 17, schitul a purtat numele Nucet, iar apoi i s-a atribuit  denumirea Stânişoara datoritã unei stâne de oi aflatã în apropiere. La aceastã mănăstire se fac slujbe şi pe timp de noapte, iar viaţa monahalã este foarte severã (aici, niciodatã nu se gãteşte  cu carne).