Situată în partea central-estică a României, în perimetrul satului Almaş din comuna Gârcina, judeţul Neamţ, într-o poiană de la poalele de Sud Est ale M-ţilor Stânişoara, pe valea pârâului Almaş, la 12 km Nord-Nord Vest de municipiul Piatra-Neamţ, actuala mănăstire Almaş (de călugari), a fost întemeiată ca schit, la mijlocul secolului 17, de către soţii Maria şi Vasile Almaş (familie de oieri veniţi din Transilvania) care au construit, în anul 1659, un paraclis din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Distrus ulterior de tătari, paraclisul a fost reconstruit în anul 1715 pe cheltuiala Ecaterinei Cantacuzino, soţia spătarului Iordache Cantacuzino, întemeind un schit de călugări, care a funcţionat până în prima parte a anului 1821 când a fost prădat de eterişti (membri ai Societăţii secrete greceşti care luptau împotriva asupririi otomane), iar călugării alungaţi. Către sfârşitul aceluiaşi an (1821) şi începutul anului 1822, logofătul Lupu Balş a zidit biserica „Duminica Tuturor Sfinţilor” pe locul fostei biserici din lemn, prin osârdia monahului Rafail, reîntemeind un schit de călugăriţe. Biserica a fost renovată şi mărită în anul 1851 pe cheltuiala boierului Palade. Schitul a fost desfiinţat de autorităţile comuniste prin Decretul nr. 40 al Consiliului de Stat din 28 octombrie 1959, o parte din călugăriţe s-au adăpostit la mănăstirea Agapia, iar altă parte la mănăstirea Varatec. Schitul a fost reînfiinţat la 12 ianuarie 1987 ca aşezământ pentru călugări, iar la 22 iunie 1990 transformat în mănăstire. În perioada 1988–1995, biserica mănăstirii a fost pictată de către pictorii Moroşanu, Bratiloveanu şi Stancu din Suceava şi sfinţită la 1 octombrie 1995 când a primit un al doilea hram – „Acoperământul Maicii Domnului”.