Date generale
Oraşul Comarnic se află în partea central-sudică a României, în provincia istorică Muntenia, în zona de Nord Vest a judeţului Prahova, în regiunea de contact a Subcarpaţilor Prahovei cu prelungirile sudice ale M-ţilor Baiu, extins în lunca şi pe terasele de pe stânga râului Prahova, la 500–580 m altitudine, la intersecţia paralelei de 45º15’04” latitudine nordică cu meridianul de 25º38’07” longitudine estică, la 51 km Nord Vest de municipiul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova. Din punct de vedere demografic, Comarnic face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 12 107 loc. (1 ian. 2019): 5 913 loc. de sex masc. şi 6 194 fem. Suprafaţa: 90 km2, din care 5 km2 în intravilan; densitatea: 2 421 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 11 970 loc., 11 652 de persoane erau români (97,3%) şi 318 loc. (2,7%) aparţineau altor etnii (maghiari, rromi ş.a.). Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 11 620 de ortodocşi (97,1%) şi 350 loc. (2,9%) aparţineau altor confesiuni (romano-catolici, creştini după evanghelie, penticostali, baptişti, Martorii lui Iehova ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Staţie de cale ferată pe linia Bucureşti – Ploieşti – Braşov (inaugurată la 1 decembrie 1879), în oraşul Comarnic şi haltă de cale ferată, în localitatea componentă Posada. Exploatări de balast, de gresie, calcar şi marne (pentru ciment). Producţie de ciment (din 1884), ipsos şi var, de produse refractare pentru siderurgie, de mobilă şi cherestea, ambalaje din lemn, de băuturi răcoritoare, de articole de îmbrăcăminte, de covoare ş.a. Pomicultură (meri, peri, pruni). Centru de cusături populare. Muzeu cinegetic. Cămin cultural. Bibliotecă publică. Agroturism.
Istoric
Localitatea Comarnic apare menţionatã documentar, prima oarã, la 27 mai 1510, iar la 7 august 1574, Alexandru II Mircea, Domn al Ţării Româneşti în perioada 1568-1577 (cu întrerupere în anul 1574), consemna, într-un act emis la Bucureşti, faptul că
întărea lui Drăghici ban şi soţiei sale, Vladea, stăpânirea satelor Mărgineni, şi Filipeşti şi Cricoveni şi Breaza şi Comarnicul şi Teşila şi Secăria şi toate bălţile şi moarile… pentru că le sunt acestea, mai sus scrise, sate vechi şi drept ocine (bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar – n.a.) şi dedine” (bucată de pământ dedicată, consacrată – n.a.).
La 4 iunie 1581, Mihnea al II-lea Turcitul, Domn al Ţãrii Românesti in anii 1574-1583,
întărea stăpânirea jupanului Udrişte banul şi jupanului Stoica postelnic şi cu feciorii lor… ca sã le fie satul Comarnic cu tot hotarul pentru că iaste a lor bătrâna şi dreapta moşie şi de baştină”,
iar în 1694, Comarnic apare consemnat ca sat component al schelei Câmpina. În a doua jumãtate a secolului 18, Comarnic figura ca sat, cu grafia Komarnik, în Districtul Prachowa (pagina 132), în lucrarea „Memoires Historiques et Geographiques sur la Valachie” a generalului Friedrich Wilhelm von Bauer, apărută în anul 1778, la Frankfurt şi Leipzig, iar într-un hrisov domnesc emis de Mihai Suţu la 21 octombrie 1791 se menţionează că:
o parte din satul Comarnic… cu toţi rumânii câţi se află în sat şi cu câţi fugiţi intră în stăpânirea mănăstirii Colţea din Bucureşti”.
În 1810, Comarnic era o aşezare importantă pe drumul comercial de pe Valea Prahovei, cu 761 de locuitori, fiind cea mai mare comună de pe Valea Prahovei. La sfârşitul secolului 19, Comarnic era o comună rurală alcătuitã din 9 sate (Comarnic, Poiana, Ghioşeşti, Podu Vârtos, Podu Neagului, Posada, Podu Lung, Podu Corbului, Secăria) cu o populaţie de 4 365 locuitori, iar în 1931 era alcatuită din 5 sate (Comarnic, Ghioşeşti, Podu Corbului, Poiana şi Posada). Lângă Comarnic s-au dat lupte grele (octombrie 1916) între trupele române şi cele germano-austro-ungare care au încercat să străpungă (fără succes) frontul de pe Valea Prahovei. Comuna Comarnic a fost declarată oraş la 17 februarie 1968 având în subordine administrativã 4 localităţi componente: Ghioşeşti, Podu Lung, Poiana şi Posada. Unii filologi susţin cã numele oraşului Comarnic provine de la cuvântul comun, comarnic – cuvânt pe care oierii transilvăneni îl foloseau pentru a defini o stână mică sau odaia (camera) de la stână în care aceştia păstrau caşul (cuvântul comarnic se regăseşte şi în Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Socialiste România Bucureşti, 1975).,
Monumente
Biserica „Sfântul Nicolae” (30 m lungime şi 14 m lãţime) a fost construită în anii 1901-1905, pe locul uneia mai vechi şi păstrează picturi murale originare, realizate de Dimitrie Belizarie, între care figurează şi portretele regelui Carol I şi cel al reginei Elisabeta. Catapeteasma a fost donată de George Valentin Bibescu (nepotul Domnului Ţãrii Românesti, Gheorghe Bibescu) şi soţia lui, Martha Bibescu; în localitatea componentă Posada se află conacul de factură romantică, zidit la mijlocul secolului 19 pentru Domnitorul Gheorghe Bibescu şi extins în anul 1878 de nepotul acestuia, George Valentin Bibescu şi transformat în castel; castelul a fost incendiat în noaptea de ajun a Crăciunului (24/25 decembrie 1915) de către trupele germane pentru a distruge arhiva Legislaţiei britanice care era depozitată în acest castel; în localitatea componentă Posada, pe dreapta văii râului Prahova, la poalele muntelui Pleşuva Micâ, se află biserica „Sfânta Treime” a fostului schit „Lespezi”, declarată monument istoric şi de arhitectură, ctitorie din anii 1661–1675 a spătarului Drăghici Cantacuzino, finalizată în anii 1674-1686 de către logofătul Pârvu Cantacuzino, fiul lui Drăghici Cantacuzino şi pictată în etape de renumitul zugrav Pârvu Mutu în intervalul 1687-1693. Biserica a fost supusă unor refaceri şi restaurări în anii 1798 şi 1819 şi a devenit biserică de mir după aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din data de 17/29 decembrie 1863. Biserica „Sfânta Treime” a fostului schit Lespezi a fost supusă unor lucrări de renovare, restaurare şi reabilitare atât în anul 1906, când a fost construită şi casa parohială, precum şi în anul 2006. În oraşul Comarnic există mai multe case vechi, cum sunt casele Al. Neguescu (1879), Ticu şi Iancu Comşescu (1890), Elena Dumitrecu (1895) ş.a.
