Mănăstirea Căldăruşani

Situatã în arealul satului Lipia din comuna Gruiu, judeţul Ilfov, pe malul nordic al lacului Cãldãruşani, pe o peninsulã înconjuratã din trei pãrţi de apa lacului Cãldãruşani, mănãstirea Cãldãruşani (de cãlugãri), a fost întemeiatã în prima jumãtate a secolului 17 de cãtre Matei Basarab, domn al Ţãrii Româneşti în perioada 1632-1654, pe locul unui vechi schit cu bisericã din lemn, aflat în mijlocul vechilor şi vestiţilor Codrii ai Vlãsiei (→ Capitolul Câmpii, Litera V). Biserica mãnãstirii Cãldãruşani, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, azi declaratã monument istoric şi de arhitecturã, a fost construitã din iniţiativa şi pe cheltuiala domnului Matei Basarab, în timp de 102 zile, respectiv între 10 iulie şi 20 octombrie 1638 şi sfinţitã la 26 octombrie 1638. La scurt timp dupã sfinţirea bisericii, repectiv dupã 15 ani, aceasta a fost menţionatã documentar, primã oarã, în anul 1653, într-o notã de cãlãtorie a lui Paul de Alep (pe numele sãu de arab Bulos ibn az-Za’im), cleric ortodox melchit, originar din Siria, arhidiacon şi secretar particular al Patriarhului Macarie de Antiohia (tatãl sãu), care l-a însoţit într-o cãlãtorie în provinciile istorice Moldova şi Ţara Româneascã, în perioada 1652-1659. Paul de Alep consemna faptul cã “mãnãstirea este mãreaţã, înconjuratã de apa unui lac fãrã sfârşit şi fãrã fund, are hramul “Sfântul Dimitrie”, se numeşte Cãldãruşani şi este vestitã în aceastã ţarã, fiind una dintre cele mai mari…. Mãnãstirea este întinsã şi cu totul nouã din temelie, cu o bisericã de o neasemuitã frumuseţe, cu chilii şi încãperi de o mãreţie domneascã”. Biserica mãnãstirii Cãldãruşani, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, este dominatã de trei turle octogonale, una mare, plasatã pe naos, şi douã turle gemene, mai mici, situate pe pronaos, luminate, fiecare, de câte opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade mici, iar pridvorul bisericii este de dimensiuni mari, închis, sprijinit pe şase coloane dreptunghiulare, terminate cu arcade, între care, la faţadã, sunt douã perechi de ferestre înalte, la mijlocul cãrora se aflã uşa de intrare, deasupra cãreia existã un balconaş din piatrã, cu arcadã oarbã deasupra lui. Zidurile exterioare ale bisericii, cu excepţia faţadei, sunt înconjurate, în zona mijlocie, de numeroase ocniţe pãtrate, în care sunt pictaţi tot atâţia sfinţi, iar în registrul inferior se succed o serie de firide oarbe (fãrã picturi), de formã pãtratã, care alterneazã cu alte firide dreptunghiulare, încadrate de chenare din piatrã – firide strãpunse pe alocuri de ferestre înalte, dreptunghiulare, mãrginite de chenare din piatrã. Din cauza frecventelor cutremure puternice (cu magnitudinea de peste 7,0 grade pe scara Richter) şi a unor incendii, care au provocat mari stricãciuni, precum şi din cauza aplicãrii Legii secularizãrii averilor mãnãstireşti din 17/29 decembrie 1863 (care a marcat încetarea activitãţii mãnãstirii), biserica şi clãdirile anexe au fost consolidate, reparate şi restaurate de mai multe ori. Astfel, în perioada 1775-1778, arhimandritul Filaret al II-lea a întreprins o serie de lucrãri de refacere a turlelor bisericii, prãbuşite la cutremurul din 5 aprilie 1740, care a avut magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, de rezidire şi supraînãlţare a Trunului-clopotniţã, precum şi de adãugare a unui etaj la corpurile de chilii şi a amenajãrii unui arhondaric (spaţiu rezervat gãzduirii pelerinilor), prin osârdia stareţului Gheorghe. Aceleaşi lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare ale mãnãstirii au mai fost fãcute şi în anii 1817 (dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 14 octombrie 1802, cu magnitudinea de 7,9-8,2 pe scara Richter, cel mai puternic din toate timpurile), dupã cutremurul din 11 ianuarie 1838 (7,5 grade pe scara Richter), dupã cel din 17 august 1893 (7,1 grade pe scara Richter) şi cel din 31 martie 1901 (7,2 grade pe scara Richter) când a trebuit sã se efectueze, în perioada 1908-1915, ample lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare ale bisericii şi ale clãdirilor anexe, sub coordonarea Comisiunii Monumentelor Istorice. Cutremurul devastator din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter şi incendiul din noaptea de 8 spre 9 decembrie 1945, au provocat avarierea gravã a mãnãstirii, fiind necesare noi lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare, care s-au efectuat în perioada 1950-1958. Ulterior, s-au mai executat asemenea lucrãri dupã stricãciunile provocate de cutremurul din seara zilei de 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde, şi dupã cutremurele din 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter). Biserica mãnãstirii Cãldãruşani pãstreazã câteva pictrui murale interioare originare, restaurate în anii 1817, în 1911 de cãtre Dimitrie Belizarie şi 1942 de cãtre Cantini Ioan Musceleanu, printre care se evidenţiazã tablul votiv care-l înfãţişeaza pe domnul Ţãrii Româneşti, Matei Basarab, şi pe soţia sa, Elina. Zidul de incintã, care ocroteşte întreg ansamblu monahal, a fost supus şi el, de-a lungul timpului, la unele reparaţii şi întãriri. Biserica-paraclis a mãnãstirii, situatã în cimitir, are hramul “Sfântul Evanghelist Ioan” şi a fost construitã în anii 1802-1804, pe cheltuiala fraţilor Toma şi Constantin Creţulescu. În anul 1778, la aceastã mãnãstire a fost înfiinţatã o şcoalã de picturã religioasã („şcoalã de zugravi”), pe care a frecventat-o şi pictorul Nicolae Grigorescu în anii 1854–1855 – şcoalã care a funcţionat pânã cãtre sfârşitul secolului 19, iar în anul 1825 a fost instalatã o tiparniţã la care s-a tipãrit lucrarea “Vieţile Sfinţilor”, aparutã în anul 1833, în 12 volume. Mãnãstirea are un muzeu în care se pãstreazã şase icoane pictate de Nicolae Grigorescu, obiecte de cult, ferecate în aur şi argint, chivoturi, candele, cãrţi şi manuscrise vechi, veşminte preoţeşti şi cãlugãreşti ş.a.