Situată în arealul satului Lipia din comuna Gruiu, judeţul Ilfov, pe malul nordic al lacului Căldăruşani, pe o peninsulă înconjurată din trei părţi de apa lacului Căldăruşani, mănăstirea Căldăruşani (de cãlugãri), a fost întemeiată în prima jumătate a secolului 17 de către Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti în perioada 1632-1654, pe locul unui vechi schit cu biserică din lemn, aflat în mijlocul vechilor şi vestiţilor Codrii ai Vlăsiei (→ Capitolul Câmpii, Litera V). Biserica mănăstirii Căldăruşani, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, azi declarată monument istoric şi de arhitectură, a fost construită din iniţiativa şi pe cheltuiala domnului Matei Basarab, în timp de 102 zile, respectiv între 10 iulie şi 20 octombrie 1638 şi sfinţită la 26 octombrie 1638. La scurt timp după sfinţirea bisericii, respectiv după 15 ani, aceasta a fost menţionată documentar, prima oară, în anul 1653, într-o notă de călătorie a lui Paul de Alep (pe numele său de arab Bulos ibn az-Za’im), cleric ortodox melchit, originar din Siria, arhidiacon şi secretar particular al Patriarhului Macarie de Antiohia (tatăl său), care l-a însoţit într-o călătorie în provinciile istorice Moldova şi Ţara Românească, în perioada 1652-1659. Paul de Alep consemna faptul că
mănăstirea este măreaţă, înconjurată de apa unui lac fără sfârşit şi fără fund, are hramul “Sfântul Dimitrie”, se numeşte Căldăruşani şi este vestită în această ţară, fiind una dintre cele mai mari…. Mănăstirea este întinsă şi cu totul nouă din temelie, cu o biserică de o neasemuită frumuseţe, cu chilii şi încăperi de o măreţie domnească”.
Biserica mănăstirii Căldăruşani, cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, este dominată de trei turle octogonale, una mare, plasatã pe naos, şi douã turle gemene, mai mici, situate pe pronaos, luminate, fiecare, de câte opt ferestre înalte şi înguste, terminate cu arcade mici, iar pridvorul bisericii este de dimensiuni mari, închis, sprijinit pe şase coloane dreptunghiulare, terminate cu arcade, între care, la faţadã, sunt douã perechi de ferestre înalte, la mijlocul cărora se aflã uşa de intrare, deasupra căreia există un balconaş din piatrã, cu arcadã oarbã deasupra lui. Zidurile exterioare ale bisericii, cu excepţia faţadei, sunt înconjurate, în zona mijlocie, de numeroase ocniţe pătrate, în care sunt pictaţi tot atâţia sfinţi, iar în registrul inferior se succed o serie de firide oarbe (fără picturi), de formă pătrată, care alternează cu alte firide dreptunghiulare, încadrate de chenare din piatrã – firide strãpunse pe alocuri de ferestre înalte, dreptunghiulare, mărginite de chenare din piatrã. Din cauza frecventelor cutremure puternice (cu magnitudinea de peste 7,0 grade pe scara Richter) şi a unor incendii, care au provocat mari stricãciuni, precum şi din cauza aplicării Legii secularizãrii averilor mãnãstireşti din 17/29 decembrie 1863 (care a marcat încetarea activităţii mănăstirii), biserica şi clãdirile anexe au fost consolidate, reparate şi restaurate de mai multe ori. Astfel, în perioada 1775-1778, arhimandritul Filaret al II-lea a întreprins o serie de lucrãri de refacere a turlelor bisericii, prãbuşite la cutremurul din 5 aprilie 1740, care a avut magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, de rezidire şi supraînălţare a Trunului-clopotniţã, precum şi de adãugare a unui etaj la corpurile de chilii şi a amenajării unui arhondaric (spaţiu rezervat gãzduirii pelerinilor), prin osârdia stareţului Gheorghe. Aceleaşi lucrări de consolidare, reparare şi restaurare ale mãnãstirii au mai fost fãcute şi în anii 1817 (dupã stricãciunile provocate de cutremurul din 14 octombrie 1802, cu magnitudinea de 7,9-8,2 pe scara Richter, cel mai puternic din toate timpurile), dupã cutremurul din 11 ianuarie 1838 (7,5 grade pe scara Richter), dupã cel din 17 august 1893 (7,1 grade pe scara Richter) şi cel din 31 martie 1901 (7,2 grade pe scara Richter) când a trebuit sã se efectueze, în perioada 1908-1915, ample lucrãri de consolidare, reparare şi restaurare ale bisericii şi ale clãdirilor anexe, sub coordonarea Comisiunii Monumentelor Istorice. Cutremurul devastator din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avut magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter şi incendiul din noaptea de 8 spre 9 decembrie 1945, au provocat avarierea gravă a mănăstirii, fiind necesare noi lucrări de consolidare, reparare şi restaurare, care s-au efectuat în perioada 1950-1958. Ulterior, s-au mai executat asemenea lucrãri după stricăciunile provocate de cutremurul din seara zilei de 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde, şi dupã cutremurele din 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter). Biserica mãnãstirii Cãldãruşani pãstreazã câteva pictrui murale interioare originare, restaurate în anii 1817, în 1911 de cãtre Dimitrie Belizarie şi 1942 de cãtre Cantini Ioan Musceleanu, printre care se evidenţiazã tablul votiv care-l înfãţişeaza pe domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab, şi pe soţia sa, Elina. Zidul de incintã, care ocroteşte întreg ansamblu monahal, a fost supus şi el, de-a lungul timpului, la unele reparaţii şi întãriri. Biserica-paraclis a mãnãstirii, situatã în cimitir, are hramul “Sfântul Evanghelist Ioan” şi a fost construitã în anii 1802-1804, pe cheltuiala fraţilor Toma şi Constantin Creţulescu. În anul 1778, la aceastã mãnãstire a fost înfiinţatã o şcoală de pictură religioasă („şcoală de zugravi”), pe care a frecventat-o şi pictorul Nicolae Grigorescu în anii 1854–1855 – şcoală care a funcţionat până către sfârşitul secolului 19, iar în anul 1825 a fost instalatã o tiparniţã la care s-a tipărit lucrarea “Vieţile Sfinţilor”, aparută în anul 1833, în 12 volume. Mănăstirea are un muzeu în care se păstrează şase icoane pictate de Nicolae Grigorescu, obiecte de cult, ferecate în aur şi argint, chivoturi, candele, cărţi şi manuscrise vechi, veşminte preoţeşti şi călugăreşti ş.a.
