Aflată în perimetrul satului Mănăstirea Neamţ din comuna Vânători–Neamţ, judeţul Neamţ, la 12 km Nord Vest de oraşul Târgu-Neamţ, într-o poiană de pe valea pârâului Nemţişor, înconjurată din toate părţile de culmi împădurite, mănăstirea Neamţ adãposteşte o obşte de călugări. Cronicarii moldoveni amintesc de nişte călugări care au venit de prin părţile Dunării de Jos întemeind aici, pe la sfârşitul secolului 13, un schit cu o biserică de lemn numită Biserica Albă. Petru I (Petru Muşat), domn al Moldovei (1375-1391), a zidit la sfârşitul secolului 14 o biserică pe locul celei de lemn. Această biserică este consemnată documentar pentru prima dată la 7 iunie 1407 într-un act semnat de vlădica Iosif (rudă a domnului Petru Muşat), primul Mitropolit al Moldovei (recunoscut de Patriarhia din Constantinopol în anul 1401). Această primă atestare a mănăstirii Neamţ este confirmată şi de inscripţia de pe un clopot din secolul 19 care spune că:
“acest clopot a fost făcut din materialul clopotului turnat în 1393 în vremea domnului Ştefan cel dintâi (Ştefan Muşat n.n.) şi care s-au topit la arderea mănăstirii Neamţu la 20 noiembrie 1862”.
Biserica ctitorită de Petru Muşat la sfârşitul secolului 14 a fost distrusă de un incendiu în anul 1467. Ca urmare, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei în perioada 1457-1504, a construit o nouă biserică, zdruncinată însă din temelii de cutremurul din 29 august 1471, care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter, provocându-i mari stricăciuni. Pe locul bisericii ruinate de cutremur, Ştefan cel Mare a ridicat o altă biserică, de mari dimensiuni (40 m lungime şi 23 m înălţimea turlei), cu hramul “Înălţarea Domnului”, sfinţită la 14 noiembrie 1497. Atât Ştefan cel Mare cât şi, ulterior, ceilalţi domni ai Moldovei, au dăruit mănăstirii Neamţ mai multe sate, moşii, păduri, vii, mori, iazuri ş.a., aceasta devenind, astfel, unul dintre cei mai mari proprietari din acea perioadă. Biserica “Înălţarea Domnului”, care domină ansamblul monahal este un monument reprezentativ de arhitectură, care încununează stilul moldovenesc al epocii lui Ştefan cel Mare, caracterizat prin armonia formelor arhitectonice şi prin frumuseţea decoraţiei faţadelor. La exterior, biserica prezintă un soclu cu două lărgiri succesive care formează postamentul puternic din blocuri mari de piatră, deasupra căruia se ridică pereţii zidiţi până la circa 2/3 din înălţime cu bolovani mari de piatră de râu şi cu pietriş mărunt. De la acest nivel şi până la cornişa de sub streaşină, paramentul este lucrat în zidărie de cărămidă. Pe această porţiune a paramentului sunt realizate două rânduri de ocniţe (cele de jos sunt mai mari, iar cele de sus mai mici) deasupra cărora se desfăşoară o bogată friză de ceramică smălţuită, compusă din discuri, romburi şi triunghiuri împodobite cu motive geometrice şi vegetale. În unele ocniţe se mai păstrează picturi în frescă. Faţadele absidelor, în partea lor inferioarã sunt decorate cu firide alungite pânã la soclu. Contraforturile bisericii sunt orânduite simetric în jurul monumentului. Turla, de formã octogonalã, cu patru ferestre şi patru contraforturi se înalţã pe douã baze suprapuse – prima bazã cu opt laturi, iar a doua are formã stelatã cu opt vârfuri. Atât bazele, cât şi faţadele turlei sunt decorate cu ocniţe, firide, discuri şi cãrãmizi smãlţuite. Acoperişul bisericii a fost restaurat în mai multe rânduri, ultima reparaţie fiind fãcutã în anii 1953-1961. În pridvorul bisericii se intrã prin douã uşi dispuse faţa-n faţã, iar cele cinci ferestre ale pridvorului au ancadramente de factură gotică. Trecerea în pronaos se face printr-un portal mare. Pronaosul este boltit, cu douã calote despărţite printr-un arc median. Pronaosul şi încãperea mormintelor sunt despãrţite printr-un perete care are o deschidere de trecere. Naosul se prelungeşte sub forma unui triunghi lãrgit prin absidele laterale semicirculare. Deasupra naosului se află turla clădită pe două rânduri de arcuri oblice. Altarul are forma semicircularã, fiind despărţit de naos printr-o catapeteasmă sculptatã şi aurită, realizatã în stil baroc la începutul secolului 19. Picturile murale interioare, originare, au fost afectate de frecvente incendii, fiind refãcute în anii 1671, 1696, 1830, 1862, fragmente din aceste fresce originare păstrându-se în altar, în naos şi în camera mormintelor. În pridvor şi în pronaos picturile murale sunt din timpul domniei lui Petru Rareş (prima parte a secolului 16). Clădirile incintei monahale datează din secolele 16-19 şi au fost zidite prin osârdia călugărilor, printre acestea existând trei paraclise cu hramurile “Buna Vestire” (secolul 16), “Sfântul Gheorghe” (1796, refãcut în 1826) şi “Adormirea Maicii Domnului” (secolul 18, cu transformări din 1843), numeroase chilii şi mai multe turnuri de apãrare. Turnul-clopotniţă a fost construit în anul 1497. Mănăstirea Neamţ a fost un important focar de cultură şi de artă al Moldovei medievale, în cadrul căruia a funcţionat o şcoală de caligrafi şi de miniaturişti întemeiată la începutul secolului 15 de călugărul Gavriil Uric – creatorul unui mod original de interpretare a formelor bizantine. Gavriil Uric este autorul unui Tetraevangheliar scris în anul 1429, care se păstrează în prezent în Biblioteca Bodleiana din oraşul Oxford din Marea Britanie. În secolul 16, la această mănăstire au trăit şi activat cronicarii Macarie şi Eftimie, iar în secolul 18 călugãrul rus Paisie (Petru Velicicovski) – stareţ al mănăstirii Neamţ în anii 1779-1794. La începutul secolului 19, Veniamin Costache, mitropolit al Moldovei în anii 1803-1808 şi 1812-1842, a înfiinţat la mănăstirea Neamţ o tipografie şi un atelier de xilogravurã. În prezent, la mănăstirea Neamţ funcţioneazã o tipografie mitropolitană, ateliere de tâmplărie, de fierãrie ş.a., un Seminar teologic al Arhiepiscopiei Iaşului, o bibliotecă cu 18 000 de volume şi numeroase manuscrise, din care peste 200 de manuscrise sunt în limba slavonã, 80 în limba greacã şi 150 în limba română, datând din secolele 14-19. Muzeul mănăstirii Neamţ adăposteşte numeroase obiecte de artã bisericească, multe dintre ele cu valoare artisticã şi istoricã, printre care: o Icoanã a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, primitã cadou de domnul Alexandru cel Bun de la împãratul bizantin Ioan VIII Paleologul, câteva icoane pictate de Nicolae Grigorescu, mai multe icoane din secolele 17-18, un vas pentru aghiasmã din 1775, un panaghiar în filigran din 1750, o presã tipograficã din secolul 18, numeroase xilogravuri din secolul 19, un potir din 1748, o evanghelie slavonă din 1759 care are 35 kg, mai multe cristelniţe din 1775, 1781, 1799, 1843 ş.a. La muzeul de artă al României se păstrează un epitaf care a aparţinut mănăstirii Neamţ pânã în anul 1916, executat în 1437 de egumenul Siluan.
