Situată în arealul satului Valea Mănăstirii din comuna Râmeţ, judeţul Alba, pe valea râului Geoagiu (sau Râmeţ), la poalele munţilor Trascău, la 22 km Nord de municipiul Alba Iulia, mănăstirea Râmeţ adăposteşte o obşte de călugăriţe. Conform tradiţiei, această mănăstire a fost întemeiată în anul 1214 de călugării Ghelasie şi Romulus (prima atestare documentară datând din 2 iulie 1377), ea fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri din Transilvania. Complexul monahal de la Râmeţ este format din biserica veche, biserica nouă, casa stăreţiei, chilii, trapeză (sala de mese), casa de oaspeţi (arhondaric), clopotniţă, muzeu şi două ateliere de confecţionat covoare. Biserica veche, cu triplu hram – “Izvorul Tămăduirii”, “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Nicolae”, a fost construită în anul 1214, din piatră de râu, prin strădania călugărilor Ghelasie şi Romulus, pictată în anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483-1485, reparată la sfârşitul secolului 16, din porunca voievodului Mihai Viteazul, şi repictată de zugravii Petre Armeanu, Mina şi Nicolae din insula Creta, la îndemnul aceluiaşi voievod. În afara celor şase straturi de picturã murală, identificate în anii 1987-1988 de către pictorul C. Boambeş, au mai fost descoperite încă două straturi datând din anii 1741 şi 1809, în total fiind scoase la iveală opt straturi de pictură murală. Această biserică şi clădirile anexe au fost distruse de tunurile generalului austriac Adolph von Buccow, la 20 august 1762, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Refăcută ulterior, biserica a fost lovită din nou de tunurile armatei imperiale habsburgice la 23 decembrie 1785 şi reparată ulterior, pânã în anul 1792, dată după care a devenit biserică de mir, iar chiliile transformate în localuri pentru şcoală. În perioada 1926-1930, biserica veche a stat îngropată, până la 1,60 metri înãlţime, în mâlul provenit de la inundaţiile catstrofale din 1925. Dupã reparaţiile ulterioare, efectuate cu sprijinul Comisiunii Monumentelor Istorice, biserica veche a fost declarată monument istoric. După 148 de ani de la desfiinţarea mănăstirii Râmeţ de către autoritãţile imperiale habsburgice, viaţa monahală a fost reluată în 1940 prin efortul călugărului Evloghie Oţa. La 3 octombrie 1955, obştea călugărilor a fost înlocuitã cu una de călugăriţe, dar la 28 octombrie 1959, mănăstirea Râmeţ a fost desfiinţată de autoritãţile comuniste prin Decretul nr. 410 şi transformată în centru turistic, maicile fiind nevoite sã plece, o mare parte dintre ele mergând să lucreze la o secţie de covoare din Aiud. În anul 1969, mai multe călugăriţe s-au întors, ca civile, cu secţia de covoare de la Aiud, care se mutase la Râmeţ, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii în chiliile fostei mănăstiri. Prin efortul fostului preot duhovnic al mănăstirii Râmeţ, ieromonahul Dometie Manolache, în anul 1972 mănăstirea Râmeţ a fost autorizată să funcţioneze din nou ca mănăstire de maici. La 29 iunie 1982 a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici la mănăstirea Râmeţ, având dublu hram – “Adormirea Maicii Domnului” şi “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a cărei construcţie a fost finalizată în 1986. Construirea bisericii noi s-a făcut după un plan întocmit de preotul inginer Ioan Grecea, iar picturile murale interioare au fost realizate în anii 1986-1987 de un colectiv de pictori din Bucureşti, coordonat de Grigore Popescu. Târnosirea noii biserici a fost oficiată abia la 29 iunie 1992 de Preafericitul Teoctist, Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române. La aceeaşi dată, la mănăstirea Râmeţ a fost canonizat Sfântul Ghelasie – fost egumen al mănăstirii Râmeţ şi arhiepiscop al Transilvaniei în a doua jumătate a secolului 14, pomenirea lui fiind trecută în calendar la 30 iunie. În biserica mănăstirii se păstreazã craniul Sfântului Ghelasie, considerat de credincioşi ca făcător de minuni. Colecţia muzeală a mănăstirii Râmeţ cuprinde cărţi vechi bisericeşti, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte de cult, articole etnografice din zonă ş.a.
