Mănăstirea Horaiţa, care adăposteşte o obşte de călugări, se află pe teritoriul satului Poiana Crăcăoani din comuna Crăcăoani, judeţul Neamţ, în mijlocul unei zone forestiere de la poalele Dealului Horăiciorul (1 076 m altitudine), la 660 m altitudine, la 20 km Sud-Est de oraşul Târgu-Neamţ. Prima menţiune documentară a mănăstirii Horaiţa este consemnatã într-un zapis din 11 iulie 1428 emis la cancelaria domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, în care se specifica faptul că biserica mănăstirii Horaiţa trece sub jurisdicţia mănăstirii Bistriţa. În anul 1466, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a strămutat aici două sate de vânători din jurul cetăţii de la Vaslui, Curtea Domnească fiind stabilită la Cetatea Neamţ. În această situaţie, călugării au părăsit mănăstirea Horaiţa şi s-au retras în pădure, întemeind schitul Horăicioara la aproximativ un kilometru Sud Vest de mănăstirea originară. Aceştia se vor întoarce la vechea mănăstire abia în anul 1518, când locuitorii celor două sate de vânători s-au retras şi s-au statornicit în localitatea Gura Văii (azi sat în comuna Girov, judeţul Neamţ). Călugării au coborât atunci de la schitul Horăicioara la manastirea Horaita, construind, în 1725, o altă biserică din lemn care va dura până în anul 1822 – an în care cuviosul părinte-călugăr Irinarh Rossetti a demolat vechea biserică din lemn pentru a construi o biserică nouă, tot din lemn, cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt” pe care a terminat-o în anul 1824. Ulterior, stareţul mănăstirii, Ermoghen Buhuş (din familia Cantacuzino-Paşcanu) a construit la Horaiţa (în perioada 1848-1867), cu ajutorul domnului Moldovei, Mihail Sturdza, şi al altor ctitori (Grigore Ghica, mitropolitul Sofronie ş.a.), pe vechiul loc al bisericii din lemn, biserica actuală, cu hramul “Botezul Domnului”, care a fost sfinţită la 2 octombrie 1867. Biserica actuală, de mari dimensiuni (30 m lungime, 17 m lăţime şi 20 m înălţime în interior) este de plan dreptunghiular, de tip bazilical, având aspect masiv, cu ziduri foarte groase (între 1,6 şi 4 m) şi opt turle care domină întreaga construcţie. Catapeteasma a fost lucrată la Viena şi sfinţită o dată cu sfinţirea bisericii (2 octombrie 1867). Pridvorul dinspre Vest, cu turnuleţe laterale, gemene, sub forma unor bulbi octogenali, este închis, luminat de două ferestre mari, terminate cu arcade, situate de o parte şi de alta a uşii de intrare, are rolul de a proteja intrarea în biserică. Iniţial, biserica nu a fost pictată, picturile murale interioare fiind realizate abia în anii 1988-1993 de către Mihai Chiuaru cu ucenicii săi şi sfinţite la 4 iulie 1993. Paraclisul mănăstirii Horaiţa, cu hramul “Sfântul Nicolae”, a fost construit în anii 1850-1852 şi are pereţii interiori acoperiţi cu picturi naive, iar Turnul-clopotniţă, masiv, cu aspectul unui Turnul de apărare, a fost ridicat în anii 1853-1855, în interiorul căruia există paraclisul “Pogorârea Duhului Sfânt”. La baza acestui turn se află o poartă de intrare în incinta mănăstirii, sub forma unui arc de cerc, prevăzută cu o uşă masivă. Mănăstirea Horaiţa are un muzeu de artă religioasă cu colecţii de argintărie din secolul 19, icoane, cărţi vechi de cult (între care o Evanghelie ferecată în argint, donată de domnul Cehan Racoviţã în 1763, un Apostol tipărit în 1707, un Octoih dăruit de Safta Brâncoveanu la 13 aprilie 1841, o Icoană a Maicii Domnului, “Izbãvitoare de secetã”, făcătoare de minuni, datând din secolul 18 ş.a.). La mănăstirea Horaiţa şi-a petrecut prinţul Carol al II-lea al României, arestul de 75 de zile, hotărât de Regele Ferdinand (tatăl său) ca pedeapsă în urma scandalului iscat de căsătoria secretă a acestuia cu Zizi Lambrino (căsătorie anulată ulterior).
