Situată în satul Nucet, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, judeţul Dâmboviţa, mănăstirea Nucet (de maici), cu biserica având hramul „Sfântul Gheorghe“, a fost întemeiată la sfârşitul secolului 15 din iniţiativa pârcălabului Gherghina (unchiul domnului Țării Româneşti, Vlad Călugărul) şi a soţiei sale Neaga, pe locul unei biserici din lemn care data de la sfârşitul secolului 14, şi amintită documentar, prima oară, la 15 decembrie 1501. În perioada 1485-1495, Vlad Călugărul, domn al Țării Româneşti între anii 1482 şi 1495, a dăruit mănăstirii Nucet un munte, aşa după cum menţionează un document semnat de domnul Țării Româneşti, Neagoe Basarab, emis la 23 ianuarie 1516. În perioada domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), mănăstirea Nucet a fost renovată şi înfrumuseţată, acesta dăruindu-i mai multe moşii. Cutremurul din data de 11 iunie 1738, care a avut magnitudinea de 7,7 grade pe scara Richter, a provocat avarierea gravă a bisericii şi a clădirilor anexe, acestea fiind supuse unor refaceri în anii 1739–1746 pe cheltuiala familiei Văcărescu, iar apoi, în anii 1840–1849, biserica a fost reclădită pe temelia celei vechi, prin osârdia egumenului Gherasie. Aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din 17/29 decembrie 1863 a determinat alungarea călugărilor greci care vieţuiau în această mănăstire, locul lor fiind luat de călugări români, care au vieţuit aici până pe la sfârşitul anilor ’30 ai secolului 20, când mănăstirea căzuse în paragină. În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 s-a produs un cutremur dezastruos, cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter, care a provocat grave stricăciuni bisericii, monahii fiind nevoiţi să părăsească mănăstirea, biserica acesteia fiind supusă, ulterior, unor reparaţii şi devenind biserică de mir. Afectate de cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie 1977, care a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat 90 de secunde, cât şi de cutremurele din 30 august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) şi din 30 mai 1990 (7,0 grade pe scara Richter), biserica şi construcţiile adiacente s-au ruinat treptat. La 15 martie 1994, viaţa monahală a fost reluată de şapte maici care, ulterior, au construit, cu forţe proprii, câteva chilii şi un mic paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi au întreprins ample lucrări de consolidare, reparare şi restaurare ale bisericii şi a picturilor murale interioare, terminate în anul 2004. Tot în perioada 2000-2004 a fost construit un arhondaric (clădire destinată găzduirii pelerinilor), au fost supraînălţate chiliile şi a fost amenajat un muzeu, inaugurat la 7 noiembrie 2004, o dată cu sfinţirea bisericii “Sfantul Gheorghe”. Această biserică are altarul orientat către Sud, fiind printre puţinele biserici din România cu această poziţionare a altarului, neconformă cu cea tradiţională, în care altarul este orientat către Est. În seara zilei de luni, 31 ianuarie 2022, cele cinci chilii ale mănăstirii au fost mistuite de un incendiu, fără ca biserica să fie afectată.
Denumirea sub care mai era cunoscută, în trecut, mănăstirea Cozia → Mănăstirea Cozia, Capitolul Mănăstiri, Litera C.
Numele unui vechi schit din secolul 18 → Mănăstirea Stânişoara, Capitolul Mănăstiri, Litera S.