Mănăstirea Măgura Ocnei

Situatã în partea central-esticã a României, în arealul oraşului Târgu Ocna din judeţul Bacãu, pe culmea Mãgura Ocnei, în mijlocul unei pãduri de brazi, mănăstirea Mãgura Ocnei  adãposteşte 20 de cãlugãriţe care duc o viaţã de obşte sub stãreţia monahiei Lavrentia Bulancea. Tradiţia localã considerã cã sihãstria Mãgura Ocnei  ar data din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), fapt nedovedit documentar pânã în prezent. În lunga sa existenţã, schitul Mãgura Ocnei a avut trei biserici construite consecutiv. Prima bisericã, ce a avut hramul “Înãlţarea Domnului”, a fost construitã din lemn în 1653 şi atestatã documentar într-un act din 13 noiembrie 1655 în care se consemna cã monahia Solomia, fiica lui Constantin Donose din Dãrmãneşti, şi-a dãruit partea sa de moştenire schitului de la Ocna. Mai târziu, schitul apare menţionat într-un hrisov semnat de domnul Constantin Racoviţã-Cehan la 1 ianuarie 1757 prin care acesta înzestra mânãstirea “Sfântul Spiridon” din Iaşi cu moşia sa de la Târgu Ocna. Schitul, care se afla pe aceastã moşie domneascã a devenit, astfel, metocul mânãstirii “Sfântul Spiridon” din Iaşi – metoc a cãrui bisericã fusese construitã din lemn în anul 1742. Cu timpul, biserica din lemn şi construcţiile anexe au cãzut în ruinã. În anii 1802-1810 a fost clãditã, din zid, o a doua bisericã prin osârdia câtorva cãlugãri, bisericã ce a avut hramul “Buna-Vestire”. În timpul primului rãzboi mondial, schitul Mãgura Ocnei a devenit post de prim-ajutor pentru rãniţi. În 1964 autoritãţile comuniste au demolat aşezãmântul monahal pe locul cãruia a fost construit un complex turistic, cele 40 de mãicuţe fiind alungate. Se spune că acest moment nefericit şi barbar în acelaşi timp a fost anticipat cu puţin timp înainte de o minune a icoanei Maicii Domnului. Astfel, pe când mãicuţele se rugau în bisericã în timpul unei slujbe de vecernie s-a auzit un puternic suspin venit dinspre icoana Maicii Domnului aflatã pe catapeteasmã. Acesta a fost semnul clar cã biserica se aflã în pericol de dispariţie. Abia dupã un sfert de veac, respectiv în 1990, imediat dupã prãbuşirea comunismului în România, schitul a fost reînfiinţat prin strãdania arhimandritului Epifanie Bulancea. Biserica actualã (cea de-a treia bisericã din lungul existenţei sihãstriei), cu hramul “Înãlţarea Domnului”, a fost construitã în perioada 1990-1993 şi pictatã în anii 1994-1997, dupã care schitul a fost ridicat la rang de mânãstire. În aceiaşi perioadã, postrevoluţionarã, a fost construit  un paraclis şi mai multe clãdiri anexe. Resfinţirea complexului monastic a avut loc abia la 16 septembrie 2001.