Date generale
Oraşul Slănic se află în partea central-sudică a României, în provincia istorică Muntenia, în zona central-nordică a judeţului Prahova, în Subcarpaţii Prahovei, în imediata vecinătate a M-ţilor Grohotiş (Carpaţii de Curbură), la 413-450 m alt., pe râul Slănic (afluent al râului Vărbilău), la intersecţia paralelei de 45º14’00” latitudine nordică cu meridianul de 25º56’21” longitudine estică, la 38 km Nord-Nord Vest de municipiul Ploieşti. Din punct de vedere demografic, Slănic face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 5 560 loc. (1 ian. 2019), din care 2 721 loc. de sex masc. şi 2 839 fem. Supr.: 39,8 km2, din care 13,2 km2 în intravilan; densitatea: 421 loc./km2. La recensământul populaţiei din 20-31 oct. 2011, din totalul celor 6 034 loc., 5 855 de persoane erau români (97,0%), 12 rromi (0,2%) şi 167 loc. (2,8%) aparţineau altor etnii. Din punct de vedere confesional, la acelaşi recensământ s-au înregistrat 5 811 ortodocşi (96,3%) şi 223 de persoane (3,7%) aparţineau altor confesiuni (adventişti de ziua a şaptea, penticostali, Martorii lui Iehova ş.a.), erau atei, fără religie sau cu religie nedeclarată. Oraşul Slănic dispune de o staţie finală de cale ferată, pe linia Buda – Plopeni – Vărbilău – Slănic (44,65 km), derivaţie a liniei Ploieşti – Braşov , inaugurată la 10 dec. 1883. Slănic este unul dintre cele mai vechi centre de exploatare a sării, pe teritoriul său aflându-se un mare zăcământ de sare, numit “Muntele de sare”, cu o lungime de circa 6 km, o lăţime de circa 3 km, o înălţime de câteva zeci de metri şi un volum de peste 3 mil. m3 de sare, declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii. Primele exploatări de sare au fost făcute în anul 1685. Ulterior au fost deschise mai multe saline (ocne), printre care salina “Baia Verde”, inaugurată în 1688, de către spătarul Mihai Cantacuzino, apoi salina “Baia Baciului”, deschisă în 1689 de către acelaşi spătar, în 1867 au fost date în exploatare salinele “Ocna din Vale” şi “Ocna din Deal”, în 1865 ocna “Sistematică”, iar în 1881 salina “Carol”, numită din 1943 salina “Unirea”, cu o supr. de exploatare de 80 000 m2, a cărei adâncime este de 217 m, înălţimea tavanului de 70 m şi din care s-a extras sare până în anul 1970. După încetarea exploatării sării în 1970, salina “Unirea” a fost amenajată (în anii 1970-1972) ca loc de agrement, ca sanatoriu şi ca obiectiv turistic, în care, temperatura este constantă tot timpul anului (circa 12ºC), iar presiunea atmosferică de 730 mm coloană de mercur. Accesul în salina “Unirea” s-a făcut cu ajutorul unui ascensor, până la 9 aug. 2014, când acesta, din cauza vechimii lui şi a unei întreţineri precare, s-a prăbuşit de la înălţimea de 4 m ai ultimilor metri pe care-i mai avea de parcurs până la finalul celor 217 m, cât este adâncimea maximă a salinei. În ascensor se aflau opt turişti, dintre care doar doi au fost răniţi. În prezent, accesul în salina “Unirea” se face cu ajutorul unui microbuz. În oraşul Slănic există mai multe lacuri cu apă sărată, cantonate în interiorul unor ocne al căror tavan s-a prăbuşit – lacuri numite local Băi. Printre aceste lacuri cu apă cloruro-sodică, concentrată (170-300 g/l) se numără Baia Baciului (5 100 m2, 7 m adâncime şi salinitate de circa 110 g/l), Baia Roşie, Baia Verde, Baia Porcilor (1 460 m2, un metru adâncime şi salinitate 130-260 g/l), cu nămol sapropelic pe fund cu calităţi terapeutice excepţionale) ş.a. Prezenţa lacurilor cu apă sărată, precum şi a unor izvoare cu ape minerale cloruro-sodice, sulfatate, calcice au determinat apariţia şi dezvoltarea, începând cu anul 1885, a unei staţiuni balneoclimaterice de interes general, cu funcţionare permanentă, indicată în tratarea afecţiunilor reumatismale (spondiloze, artroze, poliartroze etc.), a celor posttraumatice (stări după entorse, luxaţii şi fracturi ale oaselor membrelor, tratate ortopedico-chirurgical şi vinecate), neurologice periferice (pareze uşoare, stări după polinevrite în stadiu de remisiune, sechele vechi de poliomielită), ginecologice (insuficienţă ovariană, cervicite cornice, metroanexite cronice), dermatologice (psoriasis, ichtioze incipiente, cheratodermatii), a unor boli vasculare (varice în stadiu incipient, eritromelalgie), respiratorii (bronşite, traheobronşite cronice, astm alergic etc.). În interiorul salinei “Unirea”, la 217 m adâncime, unde temperatura este constantă în tot timpul anului (12ºC), funcţionează un sanatoriu destinat tratamentului astmului bonşic, într-un microclimat cu aer sărat. În luna iulie 1995, din cauza unor infiltraţii puternice de apă, provocate de căderea ploilor abundente, sanatoriul a fost inundat şi închis pentru refacere şi consolidare, fiind redeschis pentru tratament la sfârşitul lunii aug. 1995. În oraşul Slănic există şi un complex balnear cu bază proprie de tratament. Staţiunea balneoclimaterică Slănic dispune de un climat de dealuri, sedativ, cu veri răcoroase (în iulie temp. medie este de 19,5ºC) şi ierni mai puţin friguroase (în ianuarie temp. medie este în jur de -3,5ºC). Temperatura medie anuală este în jur de 9ºC, iar precipitaţiile medii anuale însumează circa 750 mm. În oraşul Slănic funcţionează o Casă de Cultură, o bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1953, azi cu peste 45 000 de volume, şi un Muzeu al sării, cu exponate referitoare la unelte şi utilaje de exploatare a sării, documente istorice, bulgări de sare, fotografii ş.a., amenajat în Casa Cămărăşiei.
Istoric
În perimetrul actual al oraşului Slănic au fost descoperite vestigii din perioada daco-romană (sec. 1 î.Hr. – sec. 1 d.Hr.). Localitatea apare menţionată documentar pentru prima oară, în anul 1532, iar apoi în 1542-1543 şi 22 iun. 1556 într-un hrisov al domnului Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun. În 1688, spătarul Mihai Cantacuzino a iniţiat deschiderea primei ocne de sare la Slănic, după ce în 1685 cumpărase de la moşnenii care locuiau aici o moşie cu 700 de talere, aşa cum apare în zapisul din 20 apr. 1685, în care se menţionează că moşnenii din Slănic au vândut spătarului Mihai Cantacuzino “jumătate din preste tot hotarul, cu tot locul cu sare unde este a se face ocna”. Această mosie a fost donată, în 1713, de către Mihai Cantacuzino mănăstirii Colţea din Bucureşti, iar la 16 nov. 1791, un zapis semnat de domnul Mihai Suţu, consemna că ocnele de sare de la Slănic şi Telega erau “un apanaj al Domniei mele”. În secolul 18, Slănic a fost ridicat la rang de târg, în 1879 figura ca aşezare urbană (comună urbană), în 1885 a început să funcţioneze ca staţiune balneoclimaterică, recunoscută ca atare în anul 1886, iar în 1892, localitatea a fost încadrată în rândul oraşelor, ca reşedinţă a plaiului Vărbilău, alcatuită din cătunele Groşani şi Prăjani, cu 4 488 locuitori, o şcoală, înfiinţată în 1855, cinci biserici, cinci mori pe râul Slănic (4 la Groşani şi una la Prăjani), o fabrică de ipsos ş.a. În 1882, la Slănic a fost deschis un penitenciar ai căror deţinuţi lucrau la ocnele de sare. În 1912 a fost introdus iluminatul electric public. În prezent, oraşul Slănic are în subordine administrativă localităţile componente Groşani şi Prăjani.
Monumente
În oraşul Slănic se află bisericile cu hramurile “Sfântul Gheorghe”, zidită în prima parte a secolului 18, pe cheltuiala “robilor lui Dumnezeu” Opriş, Radu, Filcea şi Trandafir şi sfinţită la 10 sept. 1732, “Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitorie din 1799 a clucerului Ion Hagi Moscu, sfinţită la 10 oct. 1800, declarată în prezent monument istoric, “Naşterea Maicii Domnului” , ctitorie a Saftei Zăneasca (sfinţită la 22 sept. 1851), “Sfântul Ilie”, ctitorie din 10 mai 1864 (sfinţită în 1865) a lui Ion Marinescu, precum şi mai multe case vechi, printre care ”casa Cămărăşiei” sau Cancelaria salinei, datând de la sfârşitul secolului 18, dclarată monument istoric, care azi adăposteşte Muzeul sării. Această casă, în care locuia administratorul ocnelor de sare, numit de domn, care încasa taxele pe sare, a fost refacută complet în anii 2002-2003, după proiectul iniţial, prin metodele tradiţionale de construire, numite popular paiantă, respectiv, dintr-un amestec de apă cu pământ, bălegar de vacă sau de cai, cu paie tocate sau pleavă de la treieratul snopilor de grâu – amestec care se introduce în cofraje confecţionate din nuiele împletite, care formează pereţii casei, apoi Casa “Maria Ionescu” (1880), conacul “Teoharescu” (sfârşitul sec. 19), Casa “Stefania Cristescu” (1900) ş.a. În localitatea componentă Groşani se află biserica “Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în anul 1774 pe cheltuiala lui Neagu Toma, pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1724, şi casa “Rosine Stănescu” (1883-1884). Un obiectiv turistic important din arealul oraşului Slănic este prezenţa “Muntelui de sare”, dezvelit de pământ, declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii la 2 iun. 1952. Această rezervaţie geologică, extinsă pe o suprafaţă de 1,8 ha, cuprinde şi Grota Miresei sau Lacul Miresei , formată în anul 1914 prin prăbuşirea tavanului unei ocne de sare, având o supr. de 1 300 m2, o adâncime de 32 m şi o salinitate de 260 g/l. Numele acestui lac derivă de la o legendă care a circulat în anul 1920, conform căreia, la 4 zile după nuntă o tânără nefericită s-a sinucis, aruncându-se în apa sărată a lacului. Cutremurele din 4 mart. 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990 au provocat crăpături mari şi adânci în pereţii Muntelui de sare, iar infiltraţiile puternice de apă dulce de la baza acestui munte au determinat ca la 28 mai 1993, o parte a laturii de Sud Vest a Muntelui de sare să se prăbuşească, ştirbindu-i măreţia şi frumuseţea. În iulie 1995, din cauza precipitaţiilor abundente, o parte din pereţii care înconjurau Grota (Lacul) Miresei s-a surpat, accentuându-i deteriorarea. În apropierea Muntelui de sare de la Slănic, pe solurile sărăturate se dezvoltă o vegetaţie specifică, halofilă, reprezentată prin plante ca pelinul (Artemisia salina), sărăcica (Salicornia herbaceae), steliţa (Aster tripolium), tufişuri de cătină roşie (Tamarix ramosissima) ş.a.