Slănic

Date generale

Oraşul Slănic se află în partea central-sudică a României, situat în zona de NE a jud. Prahova, în Subcarpaţii Prahovei, în imediata vecinătate a M-ţilor Grohotiş (Carpaţii de Curbură), la 413 m alt., pe râul Slănic (afl. al râului Vărbilău), la 45 km N-NV de municipiul Ploieşti. Din punct de vedere demografic, Slănic face parte din categoria oraşelor mici, cu o populaţie de 5 560 loc. (la 1 ian. 2019), din care 2 721 de sex masc. şi 2 839 fem. La recensământul populaţiei din 20-31 oct.  2011, din totalul de  6 034 loc., 5 855 de persoane erau români (97,03%), 12 rromi (0,20%) şi 167 loc. (2,77%) aparţineau altor etnii. La acelaşi recensământ, din totalul de 6 034 loc., 5 811 persoane aparţineau cultului creştin-ortodox (96,3%), 36 loc. erau adventişti de ziua a şaptea (0,60%), 11 penticostali (0,18%) şi 176 persoane (2,92%) aparţineau altor confesiuni, erau atei sau cu religie nedeclarată. Dacă raportăm nrumărul total al populaţiei (5 560 loc., la 1 ian. 2019), la supr. oraşului în intravilan (13,2 km2), rezultă o densitate de 421 loc/km2. Oraşul Slănic dispune de o staţie de c.f., inaugurată la 10 dec. 1883. Slănic este unul dintre cele mai vechi centre de exploatare a sării, pe teritoriul său aflându-se un mare zăcământ de sare, numit “Muntele de sare”, cu o lungime de c. 6 km, o lăţime de c. 3 km, o înălţime de câteva zeci de metri şi un volum de peste 3 mil. mc de sare, declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii. Primele exploatări de sare au fost făcute în anul 1685. Ulterior au fost deschise mai multe saline (ocne), printre care salina “Baia Verde”, inaugurată în 1688, de către  spătarul Mihai Cantacuzino, apoi salina “Baia Baciului”, deschisă în 1689 de către acelaşi spătar, în 1867 au fost date în exploatare salinele “Ocna din Vale” şi “Ocna din Deal”, iar în 1881 salina “Unirea”, cu o supr. de exploatare de 76 000 m2, a cărei adâncime este de 210 m şi din care s-a extras sare până în anul 1970. După încetarea exploatării sării în 1970, salina “Unirea” a fost amenajată ca loc de agreement, ca sanatoriu şi ca obiectiv turistic. Accesul în salina “Unirea” s-a făcut cu ajutorul unui ascensor (până la 9 aug. 2014) când acesta, din cauza vechimii lui şi a unei întreţineri precare, s-a prăbuşit de la înălţimea de 4 m ai ultimilor metri pe care-i mai avea de parcurs până la finalul celor 210 m cât este adâncimea maximă a salinei. În ascensor se aflau opt turişti, dintre care doar doi au fost răniţi. În prezent, accesul în salina “Unirea” se face cu ajutorul unui microbus. În oraşul Slănic există mai multe lacuri cu apă sărată, cantonate în interiorul unor ocne al căror tavan s-a prăbuşit – lacuri numite local Băi. Printre aceste lacuri cu apă cloruro-sodică, concentrată (170-300g/l) se numără Baia Baciului, Baia Roşie, Baia Verde, Baia Porcilor ş.a. Prezenţa lacurilor cu apă sărată, precum şi a unor izvoare cu ape minerale cloruro-sodice, sulfatate, calcice au determinat apariţia şi dezvoltarea, începând cu anul 1885, a unei staţiuni balneoclimaterice de interes general, cu funcţionare permanentă, indicată în tratarea afecţiunilor reumatismale (spondiloze, artroze, poliartroze etc.), a celor posttraumatice (stări după entorse, luxaţii şi fracturi ale oaselor membrelor, tratate ortopedico-chirurgical şi vinecate), neurologice periferice (pareze uşoare, stări după polinevrite în stadiu de remisiune, sechele vechi de poliomielită), ginecologice (insuficienţă ovariană, cervicite cornice, metroanexite cronice), dermatologice (psoriasis, ichtioze incipiente, cheratodermatii), a unor boli vasculare (varice in stadiu incipient, eritromelalgie), respiratorii (bronşite, traheobronşite cronice, astm alergic etc.). În interiorul salinei “Unirea”, la 210 m adâncime, unde temperatura este constantă în tot timpul anului (12 grade Celsius), funcţionează un sanatoriu destinat tratamentului astmului bonşic, într-un microclimat cu aer sărat. În luna iul. 1995, din cauza unor infiltraţii puternice de apă, provocate de căderea  ploilor abundente, sanatoriul a fost inundat şi închis pentru refacere şi consolidare, fiind redeschis pentru tratament la sfârşitul lunii aug. 1995. În oraşul Slănic există şi un complex balnear cu bază proprie de tratament. Staţiunea balneoclimaterică Slănic dispune de un climat de dealuri, sedativ, cu veri răcoroase (în iul. temp. medie este de 19,5 grade Celsius) şi ierni mai puţin friguroase (în ian. temp. medie este în jur de -3,5 grade Celsius). Temperatura medie anuală este în jur de 9 grade Celsius, iar precipitaţiile medii anuale însumează c. 750 mm.

Istoric

În perimetrul actual al oraşului Slănic au fost descoperite vestigii din perioada daco-romană (sec. 1 î.Hr. – sec. 1 d.Hr.). Localitatea apare  menţionată documentar pentru prima oară, în anul 1532, iar apoi în 1542-1543, 22 iun. 1556 într-un hrisov al domnului |ării Româneşti, Pătraşcu cel Bun. În 1685, spătarul Mihai Cantacuzino a iniţiat deschiderea primei ocne de sare la Slănic, iar la 16 nov. 1791, un zapis semnat de domnul Mihai Suţu, consemna că ocnele de sare de la Slănic şi Telega erau “un apanaj al Domniei mele”. În sec. 18, Slănic a fost ridicat la rang de târg, în 1879 figura ca aşezare urbană (comună urbană), iar în 1885 a început să funcţioneze ca staţiune balneoclimaterică, recunoscută ca atare în anul 1886, iar în 1892, localitatea a fost încadrată în rândul oraşelor. În 1882, la Slănic a fost deschis un penitenciar ai căror deţinuţi lucrau la ocnele de sare. În 1912 a fost introdus iluminatul electric public. În prezent, oraşul Slănic are în subordine administrativă localităţile componente Groşani şi Prăjani.

Monumente

În oraşul Slănic se află bisericile cu hramurile “Sfântul Gheorghe”, sfinţită la 10 sept. 1732, “Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitorie din 1799 a clucerului Ion Hagi Moscu, sfinţită la 10 oct. 1800, declarată în prezent  monument istoric, “Naşterea Maicii Domnului” (sfinţită la 22 sept 1851), ctitorie a Saftei Zăneasca, “Sfântul Ilie”, ctitorie din 10 mai 1864 (sfinţită în 1865) a lui Ion Marinescu, precum şi mai multe case vechi, printre care ”casa Cămărăşiei” sau Cancelaria salinei, datând de la începutul sec. 19, dclarată monument istoric, care azi adăposteşte Muzeul sării, Casa “Maria Ionescu” (1880), conacul “Teoharescu” (sfârşitul sec. 19). În localitatea componentă Groşani se află biserica  “Sfântul Ioan Botezătorul”, construită în anul 1774 pe cheltuiala lui Neagu Toma, pe locul unei biserici din lemn care data din anul 1724, şi casa “Rosine Stănescu” (1883-1884). Un obiectiv turistic important din arealul oraşului Slănic este prezenţa “Muntelui de sare”, dezvelit de pământ, declarat rezervaţie geologică şi monument al naturii la 2 iun. 1952. Această rezervaţie geologică, extinsă pe o suprafaţă de 1,8 ha, cuprinde şi Grota Miresei sau Lacul Miresei , formată în anul 1914 prin prăbuşirea tavanului unei ocne de sare, având o supr. de 1 300 m2 şi o adâncime de 32 m. Numele acestui lac derivă de la o legendă care a circulat în anul 1920, conform căreia, la 4 zile după nuntă o tânără nefericită s-a sinucis, aruncându-se în apa sărată a lacului. Cutremurele din 4 mart. 1977, 30 aug. 1986 şi 30 mai 1990 au provocat crăpături mari şi adânci în pereţii Muntelui de sare, iar infiltraţiile puternice de apă dulce de la baza acestui munte au determinat ca la 28 mai 1993 o parte a laturii de SV a Muntelui de sare să se prăbuşească, ştirbindu-i măreţia şi frumuseţea. În iul. 1995, din cauza precipitaţiilor abundente, o parte din pereţii care înconjurau Grota (Lacul) Miresei s-a surpat, accentuându-i deteriorarea. În apropierea Muntelui de sare de la Slănic, pe solurile sărăturate se dezvoltă o vegetaţie specifică, halofilă, reprezentată prin plante ca pelinul (Artemisia salina), sărăcica (Salicornia herbaceae), steliţa (Aster tripolium), tufişuri de cătină roşie (Tamarix ramosissima) ş.a.