Situată în partea de Sud Vest a României, în arealul satului Baziaş (atestat documentar în anul 1581) din comuna Socol, judeţul Caraş-Severin, pe stânga fluviului Dunărea, mănăstirea Baziaş, cu biserica „Schimbarea la Faţă”, care aparţine comunităţii sârbilor din provincia istorică Banat, adăposteşte un singur călugăr. În cadrul acestei mănăstiri, slujbele se fac periodic de către preoţii din judeţul Caraş-Severin şi de Sărbătoarea hramului bisericii (6 august). Unii cercetători susţin că mănăstirea Baziaş a fost înfiinţată în anul 1225 de către călugărul sârb Sava Nemanjić – primul episcop al Serbiei, iar alţii afirmă că această mănăstire a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului 15 de către despotul sârb Iovan Brancović (1462-1502). Ideea unanim acceptată este că cel care a contribuit financiar şi material (ctitorul) la ridicarea acestui lăcaş este despotul sârb Iovan Brancović, fiul despotului Ştefan Brancović (1420–1476). Construită iniţial din nuiele împletite şi tencuite, iar apoi din bârne de lemn, biserica mănăstirii Baziaş a fost deseori incendiată de diverşi cotropitori şi tot de atâtea ori refăcută, funcţionarea ei făcându-se neîncetat, chiar şi în timpul stăpânirii otomane. Forma actuală a bisericii „Schimbarea la Faţă”, construită din cărămidă, datează din anul 1721 şi pictată în anii 1855-1860 de Živko Petrović, Dimitije Petrović şi Moritz Brayer. În anul 1775, mănăstirea Baziaş a devenit filială (metoc) a mănăstirii Zlatiţa, devenind autonomă la 16 octombrie 1900, redevenind din nou filială în anul 1928, iar în 1934 nu mai avea nici un călugăr. La 1 iunie 1936 a redevenit autonomă şi din nou filială a mănăstirii Zlatiţa în 1937 şi apoi s-a separat în anul 1939. În anul 1805 a fost construit conacul mănăstirii Baziaş, iar în anii 1868–1872 au fost executate lucrări de reparaţii la biserică şi conac. Bombardată în timpul Primului Război Mondial, de pe vasele de război de pe Dunăre, mănăstirea Baziaş a fost părăsită treptat, astfel că în 1934 la această mănăstire nu mai exista nici un călugăr. În perioada 28 august – 6 septembrie 1944, mănăstirea a fost atacată de 9 ori de artileria germană, după război rămânând părăsită şi în pragul ruinării. Activitatea monahală a încetat în anul 1955, fiind reluată în anul 1980 când, în anii 1980-1982 au fost efectuate ample lucrări de reparaţii (reabilitarea pereţilor interiori şi exteriori ai bisericii, s-a reparat acoperişul bisericii ş.a.), a fost refăcut zidul de incintă al mănăstirii şi s-a construit un conac nou pe locul celui vechi. Biserica mănăstirii Baziaş este declarată monument istoric.