La începutul secolului 16, la gura de intrare în peştera Ialomiţei (sau Ialomicioarei), la 1 530 m altitudine, la 10 km aval de izvorul râului Ialomiţa, Mihnea cel Rău (fiul lui Vlad Ţepeş), domn al Ţării Româneşti în anii ,1508-1509, a întemeiat un schit de călugãri, cu o biserică din lemn care a fost distrusă total de un incendiu în anul 1818, dar reconstruită în 1819 prin strădania preotului Ghorghe Ion Baltag şi a ieromonahului Gherontie din comuna Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. În anul 1901, la circa 300 m de gura de intrare în Peştera Ialomiţei a fost construită o biserică nouă, din lemn, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, prin grija ieromonahului Ieronim II cu ajutorul ciobanilor din împrejurimi. Biserica a fost sfinţită în anul 1911 de stareţul Dionisie de la mănăstirea Sinaia. Biserica schitului a mai fost cuprinsă de flăcările unui alt incendiu în anul 1940 şi refăcută ulterior, până în anul 1942. La 20 aprilie 1961, un al treilea incendiu a afectat grav schitul, dar a fost renovat în întregime prin grija Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina. În anul 1986 au fost executate picturile interioare pe pânză şi lipite pe pereţii bisericii din lemn. La exterior, biserica are pereţii căptuşiţi cu şindrilă. În perioada 1994-1996, la gura de intrare în peştera Ialomiţei a fost construită o biserică de zid, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (sfinţită la 29 iunie 1996), cu sprijinul material al Fabricii de ciment din Fieni, judeţul Dâmboviţa, iar clădirile anexe (corpul de chilii, stăreţia ş.a.) au fost refăcute integral, iar schitul trecut în categoria mănăstirilor – mănăstire în care se ostenesc câţiva călugări, care duc mai departe tradiţia monahismului în România.
