Situată în Sud Vestul României, pe malul stâng al fluviului Dunărea, la 18 km Vest de municipiul Drobeta-Turnu Severin, reşedinţa judeţului Mehedinţi, mănăstirea Vodiţa (de călugări) este cea mai veche ctitorie voievodală de pe teritoriul actual al României, înfiinţată în anii 1370-1372 de călugărul Nicodim (venit de la o mănăstire de pe Muntele Athos şi stabilit în Ţara Româneascã în timpul domniei lui Vladislav I/Vlaicu Vodă – 1364-1377) cu sprijinul material al domnului Vladislav I (Vlaicu Vodă) care, de altfel, a făcut şi nenumărate danii acestei mănăstiri. Ulterior, mănăstirea Vodiţa a mai primit numeroase danii din partea urmaşilor acestuia, respectiv, domnii Ţării Româneaşti Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan II, Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. În anul 1406, Ştefan Lazarović, despotul Serbiei, a dăruit mănăstirii Vodiţa 10 sate sârbeşti. O dată cu întemeierea mănăstirii Tismana, în anii 1377-1378, de acelaşi călugăr Nicodim, mănăstirea Vodiţa a fost mult timp metoc al acesteia. Biserica mănăstirii Vodiţa, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” a fost refăcută în anul 1500 din iniţiativa şi pe cheltuiala domnului Ţării Româneaşti, Radu cel Mare. În 1524, toate moşiile din jurul mănăstirii Vodiţa au fost confiscate de oştile otomane care cuceriseră cetatea Severin din apropiere, iar la sfârşitul secolului 16 mănăstirea Vodiţa a fost devastată de turci. Mănăstirea Vodiţa a fost refăcută pe la mijlocul secolului 17, fapt consemnat într-un hrisov din 14 octombrie 1662, în care se pomeneşte de o danie de 350 de ruble pe care a făcut-o ţarul Rusiei, Aleksei Mihailovici. Un document din 15 iunie 1689 consemnează rezidirea din temelie a bisericii de la mănăstirea Vodiţa prin osârdia marelui agă Cornea Brăiloiu, iar în 1705 a fost restaurată prin grija egumenului Athanasie de la mănăstirea Tismana. După Războiul Turco-Austriac din anii 1716-1718, care s-a desfăşurat în mare parte pe teritoriul Ţării Româneşti, terminat cu Tratatul de Pace încheiat la 10/21 iulie 1718 la Passarowitz (Pozarevac), mănăstirea Vodiţa a cunoscut o perioadă de decădere dupã care s-a ruinat treptat, fapt consemnat şi de episcopul Ghenadie al Râmnicului, care a efectuat o vizită canonică la această mănăstire la 5 septembrie 1891, amintind că aici mai existau doar câteva ruine ale zidurilor bisericii, iar chiliile erau dărâmate până la temelie. O parte din ruinele zidurilor bisericii se pot vedea şi în prezent. În ianuarie 1991, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reînfiinţarea mănăstirii Vodiţa cu obşte de călugări. În apropierea acestor ruine, în anii 1991-1995, a fost construită o clădire cu parter şi etaj care adăposteşte chiliile călugărilor, chilia stareţului, bucătăria şi sala de mese (trapeza), iar în anul 1995 au început lucrările de construire ale bisericii din lemn, pe temelie de piatrã şi beton, cu elemente ale stilului maramureşan, terminată în anul 1997. Acestei biserici din lemn, cu dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Antonie cel Mare”, i s-au tencuit pereţii interiori şi apoi au fost pictaţi în frescă de Florica şi Eugen Papici. Catapeteasma şi stranele au fost sculptate de meşterul Vasile din Sighetu Marmaţiei. Complexul monahal a fost sfinţit la 29 iulie 2001.
