Mănăstirea Vodiţa

Situatã în Sud Vestul României, pe malul stâng al Dunãrii, la 18 km Vest de municipiul Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, mănăstirea Vodiţa (de cãlugãri) este cea mai veche ctitorie voievodalã de pe teritoriul actual al României, înfiinţatã în anii 1370-1372 de cãlugãrul Nicodim (venit de la o mănăstire de pe Muntele Athos şi stabilit în Ţara Româneascã în timpul domniei lui Vladislav I/Vlaicu – 1364-1377) cu sprijinul material al domnului Vladislav I (Vlaicu Vodã) care, de altfel, a fãcut şi nenumãrate danii acestei mãnãstiri. Ulterior, mănăstirea Vodiţa a mai primit numeroase danii din partea urmaşilor acestuia, respectiv, domnii Dan I, Mircea cel Bãtrân, Dan II, Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. În anul 1406, Ştefan Lazarovic, despotul Serbiei, a dãruit mãnãstirii Vodiţa 10 sate sârbeşti. O datã cu întemeierea mãnãstirii Tismana, în anii 1377-1378, de acelaşi cãlugãr Nicodim, mânãstirea Vodiţa a fost mult timp metoc al acesteia. Biserica mãnãstirii Vodiţa, cu hramul « Naşterea Maicii Domnului » a fost refãcutã în anul 1500 din iniţiativa şi pe cheltuiala domnului Radu cel Mare. În 1524, toate moşiile din jurul mãnãstirii Vodiţa au fost confiscate de oştile otomane care cuceriserã cetatea Severin din apropiere, iar la sfârşitul secolului 16 mănăstirea Vodiţa a fost devastatã de turci. Mănăstirea Vodiţa a fost refãcutã pe la mijlocul secolului 17, fapt consemnat într-un hrisov din 14 octombrie 1662 în care se pomeneşte de o danie de 350 de ruble pe care a fãcut-o ţarul Rusiei, Aleksei Mihailovici. Un document din 15 iunie 1689 consemneazã rezidirea din temelie a bisericii de la mănăstirea Vodiţa prin osârdia marelui agã Cornea Brãiloiu, iar în 1705 a fost restauratã prin grija egumenului Athanasie de la mănăstirea Tismana. Dupã Rãzboiul Turco-Austriac din anii 1716-1718, care s-a desfãşurat în mare parte pe teritoriul Ţãrii Româneşti, terminat cu Tratatul de Pace încheiat la 10/21 iulie 1718 la Passarowitz (Pozarevac), mânãstirea Vodiţa a cunoscut o perioadã de decãdere dupã care s-a ruinat treptat, fapt consemnat şi de episcopul Ghenadie al Râmnicului care a efectuat o vizitã canonicã la aceastã mânãstire la 5 septembrie 1891, amintind cã aici mai existau doar câteva ruine ale zidurilor bisericii, iar chiliile erau dãrâmate pânã la temelie. O parte din ruinele zidurilor bisericii se pot vedea şi în prezent. În ianuarie 1991, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reînfiinţarea mănăstirii Vodiţa cu obşte de cãlugãri. În apropierea acestor ruine, în anii 1991-1995 a fost construitã o clãdire cu parter şi etaj care adãposteşte chiliile cãlugãrilor, chilia stareţului, bucãtãria şi sala de mese (trapeza), iar în anul 1995 au început lucrãrile de construire a bisericii din lemn, pe temelie de piatrã şi beton, cu elemente ale stilului maramureşan, terminatã în anul 1997. Acestei biserici din lemn, cu dublu hram – “Naşterea Maicii Domnului” şi “Sfântul Antonie cel Mare”, i s-au tencuit pereţii interiori şi apoi au fost pictaţi în frescã de Florica şi Eugen Papici. Catapeteasma şi stranele au fost sculptate de meşterul Vasile din Sighetu Marmaţiei. Complexul monahal a fost sfinţit la 29 iulie 2001.